Augustin OSTACE: 400 în majorat mistic

Gândită iniţial ca o subprofesiune de tip hobby, hobby type profession, consecinţă a pasiunii cititului, aproape de tulpina naşterii din SILVA DER SIEBENBÜRGEN, autorul de cărţi, adică subsemnatul, a depăşit zilele acestea cifra de 400 de titluri Online sau E-Books, publicate sau postate virtual pe uriaşii Amazon KDP şi Google Play Books, sub adresele devenite cyber-obiectivate, întru universalitate şi temporalitate, within universality and temporality, deci în:

https://www.amazon.com/Augustin-Ostace

https://www.amazon.de/Augustin-Ostace

books.google.com/căutare Augustin Ostace

books.google.de/căutare Augustin Ostace

Evenimentul este sărbătorit prin muncă, workingevent, prin studiu, study-event, prin scriere şi rescriere, writing and rewrittingevent, prin proiecte tot mai ambiţioase şi bătălii pe toate baricadele adevărului, dreptăţii, raţionalităţii şi creativităţii, on barricades of truth, of righteousness, of rationality and creativity… Ah! Să nu uit de autor (de fapt, online autor)… adică de topicul primordial al existenţei mele, care depăşeşte în aceste zile dublul majorat mistic prin două unităţi de cifrare, încifrare şi codificare…

Mulţumesc întru toate tuturor strămoşilor mei şi ai tuturora, to all ancestors, of myself and everybody, care nu au murit înainte de a avea urmaşi, off-branches before dying, Speciei Sapiens care a înscris în noi mersul biped, upright posture, creativitatea mâinilor libere, creativity of free hands, şi abstractizarea gândirii, abstract thought, şi, deloc în ultimul rând Zeului Sănătăţii, Sound Deity, Wellness Deity, care, în măreaţa lui milă şi îndurare, His Greatness Pity and Endurance, mi-a prelungit în mod neaşteptat viaţa creativă şi educativă, nerămânându-mi decât să aduc rugăciune prin efort, prin inspiraţie şi transpiraţie, prin intuiţie şi informaţie… Muncă şi Rugăciune, Muncă şi Rugăciune, Muncă şi Rugăciune, Ora et Labora, Ora et Labora, Ora et Labora…

Acolo, în adâncul marilor mistere a genezei şi evoluţiei universului, a genezei şi evoluţiei stelelor şi galaxiilor, a genezei şi evoluţiei sistemelor solare şi sistemelor planetare, care s-au revărsat cascadic şi amplificatoric în sistemele mele filozofo-conceptuale, acolo deci, în primordialitatea începuturilor dominate de Zei Necunoscuţi, Unknown Deities, sau Zei ai Incertitudinilor, Uncertainties Deities, acolo îmi încerc umil şi singular, pedepsit şi rănit, o poeto-filozofie de structură trans-antropologică în corelativul, în noumenul şi cognomenul Anthropo-Sapiens, adică de cel ce căutându-şi originile (posibil, căutându-se pe sine însuşi), se prelungeşte în ramurile şi rădăcinile de premers existenţial şi esenţial, de întru Acelaşi Anthropo-Sapiens, multiplicat şi embriologizat în miliarde şi miliarde de individualităţi şi egocentricităţi…

„SUNT CEEA CE NU POT CITI

SUNT CEEA CE NU POT SLOVENI

SUNT CEEA CE NU POT ÎNŢELEGE

SUNT CEL CE NU POT SĂ DEZLEGE…

SUNT CEL CE NU AM REVELAŢII

SUNT CEL CE NU PORT PALPITAŢII

SUNT CEL CE NU POT DESCIFRA

SUNT CEL CE NU POT ÎNCÂNTA…

SUNT CEL CE NU SUNT DECÂT UMBRĂ

SUNT RĂTĂCITUL DIN AL SPECIEI PENUMBRĂ

SUNT CEL CĂZUT NEÎNGERESC DIN UNIFICATOR

SUNT CEL RĂNIT ŞI NEÎNSUFLEŢIT

PRIVIRII DIN PRIDVOR”…

***

SAPIENS ÎN REGĂSIRE

Oare vom putea regăsi ceva din misterul Sapiens, străbătându-ne şi înfiorându-ne într-o după-amiază de soare tropical, oferită generos de Mama Natură, MutterNatur, într-o grădină edenică de theatre – poesie – philosophie, la un Lyrikfestival SüdCologne, în care Lyrik îl întâlneşte pe Lyrics, în care video-poeto-filozofia se doreşte Satelitizată şi Funkizată, DichtPhilosophie erwünscht sich durch Sattelliten und Funken, în care orice graniţă trebuie depăşită, jede Grenze überwindet werden müsse, întru redevenirea de noi înşine, in der Wiederwerdung von uns selbst…

Oare picătura din leagănul primar din mitica Alba Iulia, mitische Karlsburg, ar putea conferi unui rezonator de Kult – Poietic, o altă dimensiune a sinelui de Faust Kultur, printr-un Online Magazin, ce ar regenera un Siebenbürgen transferat şi metamorfozat pe alte meleaguri şi litere, pe alte latitudini şi longitudini de fluvii, de alte plutiri de vise şi versuri?…

Oare s-ar putea găsi în întreaga poematică a Romantismul German, Das Ganze von Deutsche Romantism, acel univers de adâncimi din galaxii şi din noi înşine, care să ne lege mai mult de nevăzut decât de vizibil, mehr Verbundensein von Unsichtbare als Sichtbare, prin care Fiinţa din Sein–Dasein şi Mitdasein devine inepuizabilă? In Unerschöpflichkeit?

Oare s-ar reuşi recombinarea dintre veşnicul căutător de himere, un Hyperion al Răsăritului, care ar repropulsa un Lucifer al extravertitelor stepe, ca spirit al spiritului, Geist der Geistheit, introvertindu-se ca interpret de mistere, Mysterium Hermeneutiker, reclădindu-se în imperiile slovelor, semnelor şi Sapientografiilor?…

Oare vom putea refragmenta amintiri, Bruchteilung der Erinnerungen, din cântul imnic al vechilor vetre, LobGesang des Abendlandes, ca un viers al revegherii, renăscând un lirism al oracolului tăcut, Orakel durch Stimmungsdichtung, ce ar contopi cele şapte magice arte înspre un infinit ce porneşte din noi, reîntorcându-se tot în noi, prin acel Ewige Umkehrung?…

Oare iluminările arhetipale, venite din lumina primară, Lichsinn der Anfang, din preziua tuturor zilelor, Von Vorgestern alles Tages, au conţinut „in nuce” acea memorie a dorului, Sehnsucht der Gedächtnis, care dau sfinţenia lui apeiron din fiorul nemărginirii, Die Heilige Unbegrenzheit, care probabil suntem noi, noi, de dincolo şi de dincoace de noi, de noi, prin trăirea visării din şuvoi în şuvoi…

„DE-AŞ FI O LITERĂ

AŞ VREA SĂ-I DAU LUMINI

DE PARADIS ALBASTRU

DE-AŞ FI UN NUMĂR

AŞ DORI SĂ PĂTRUND

COSMOGONII STELARE

DE-AŞ FI UN ALFABET

AŞ RESCRIE CÂMPURI DISPĂRUTE

ÎN VEŞNICII SOLARE”…

…Fragment insolit din dialectica lui Augustin Ostace cu Alexandru Bulucz…

Köln, Orangerie Theatre,

la 18 Septembrie 2020

***

REVALORIZARE PRIN SAPIENS

UMWERTUNG DURCH SAPIENS

„LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ ÎNTRU MÂNTUIRE PRIN SAPIENS

VOI, CEI CE NU ADORAŢI POETOFILOZOFIA”

AUGUSTUS VON SAPIENS

Aş putea condensa într-o după-amiază însorită din începutul Mileniului Trei, undeva pe malul Rinului legendar, upon a legendary River, însumând Nile şi Tigris, Gange şi Brahmaputra, Yang Tzi şi Mississippi, într-o citadelă revenită din Colognia Aggrippina desprinsă din măreţia Forumului Roman, întreaga cultură de tip Anthropo-Sapientic, Pebble Culture of Lower Paleolithic, începută undeva acum două milioane şi jumătate de ani, prin triada de Genus Homo Anthropos, şi anume Homo Habilis, Homo Ergaster şi Homo Erectus?

Aparent, imposibil, dar cum nedefinitul şi nelimitatul sunt la rândul lor abordabile prin concepte derivate tocmai din abstractul lor iniţial neclintibil, să ne continuam dialectica poeto-filozofică prin fiul de Alba Iulia, Karlsburg‘Sohn, în acest tropical neobişnuit de fierbinte din acest Septembrie de Mileniu Trei…

Oare ce ştie Natura, universul, plantele sale, în parte domesticite de om, în parte încă sălbăticite, prin acest Petroselinum Salivum (Pătrunjel), despre om, despre mereu disputatul şi întortocheatul Anthropo-Sapiens?

Să încercam o descindere, evident, anthropo-sapientică, însoţită de însuşi autorul lui WAS PETERSILIE ÜBER DIE SEELE WEIß, adică ce ştie Petroselinum Salivum despre sufletul omenesc (rog a fi iertat, fiindcă eu nu traduc ci dezvolt, eu nu scriu ci transcriu, scindându-mă pe mine însumi în nenumărate faţete, cufundându-mă în apele revărsate şi posibil inversate din apriori şi aposteriori, cu speranţa regăsirii întru altul, care, probabil aş fi tot eu multiplicat…)

Continue reading „Augustin OSTACE: 400 în majorat mistic” →

Galina MARTEA: Cultura politică în conștiința guvernanților

Credem, fiecare dintre noi cunoaște ce reprezintă conceptul culturii, conceptul de conștiință, conceptul de afirmare, conceptul de conduită în existența ființei umane. Referindu-ne la conceptul culturii, acesta este produsul intelectului uman, – deci, produsul rațiunii umane care se manifestă prin comportament și orice acțiune întreprinsă. Iar dacă să abordăm conceptul de conștiință, atunci acesta redă imaginea despre sentimentul de responsabilitate morală a omului față de propria sa conduită. De fapt, conștiința este unicul lucru care îl face pe om să mediteze asupra propriului comportament și a propriilor acțiuni pe care le realizează în viața publică și cea personală. Anume prin conștiință omul este menit să-și cunoască propriile manifestări în raport cu lumea înconjurătoare și, bineînțeles, cu mediul social prin care există. Contactul cu mediul social este componenta care-l predispune pe om spre diverse încercări emoționale/ sentimentale, la rândul lor, toate fiind însoțite de acțiuni ce pot provoca acorduri șau dezacorduri în procesele și manifestările realizate. În raport cu aceste manifestări, exprimări, contacte, conștiința omului își asumă diverse conținuturi prin intermediul cărora au loc perturbări de morală, echilibrul emoțional fiind predispus spre acțiuni cu efecte pozitive, cât și negative. Iar în cazul când omului îi sunt atribuite anumite împuterniciri publice, atunci el poate să se manifeste prin variate poziții, lăsând conștiința să acționeze atât în limitele rațiunii umane, cât și în limite iraționale. Din istoria omenirii, prin fapte concrete, se cunosc multiple exemple despre faptul cum se modifică caracterul/ morala omului atunci când ajunge în fotoliul putetii sau atunci când obține funcții de conducere în administrarea propriului stat. În astfel de situații conștiința omului este afectată de patogeni instabili care îi pot provoca dezechilibre serioase în comportamentul emoțional, ulterior omul puterii producând modificări esențiale în existența țării pe care o conduce, în viața propriului popor, dar și în cursul istoriei mondiale (exemple reale: Adolf Hitler, Augusto Pinochet, Benito Mussolini, Iosif Stalin etc), în consecință, având loc conflicte civile, războaie mondiale. Însă, tot din istoria omenirii cunoaștem faptul că omul cu o cultură autentică și o inteligență aparte sau, mai bine zis, cu o bogăție autentică sufletesc-umană este mai puțin influențat de funcția sau condiția puterii pe care o ocupă în ierarhia administrativ-guvernamentală, administrativ-regală, administrativ-politică, conducători de stat, care, la rândul lor, prin bunul simț moral au fost aproape de nevoile propriului popor, dar mai ales, de a face ca propria țară să devină cât mai prosperă (exemple: regina Victoria a Angliei, regele Carol I al României, regina Elisabeta I a Angliei, Iosif II al Sfântului Imperiu Roman, regina Ecaterina cea Mare a Rusiei; Napoleon Bonaparte – un exelent strateg militar, dar și un conducător care a acordat o mare atenție maselor, omului simplu din societate); pe când acel om al puterii care are o cultură și educație mai puțin satisfăcătoare este mereu supus unor schimbări emoționale care produc, în majoritatea cazurilor, doar efecte cu caracter negativ în nivelul de trai și de viață al propriului stat și popor. Prin respectivele se confirmă necontenit aspectele ce sunt dependente de conștiința omului, de sentimentul de responsabilitate morală față de propria sa conduită, acestea fiind atât în dificultate, cât și în ordinea decentă a rațiunii. Corespunzător, prin ordinea decentă a rațiunii omul puterii sau politicianul poate oferi o funcționalitate pozitivă în treburile unui stat, asigurând populației drepturi civile, sociale, economice, bunăstare, liniște socială etc. În caz contrar, prin ordinea indecentă a rațiunii omul puterii sau omul politicii poate oferi o funcționalitate negativă în treburile statului, oferind populației respective doar inechitate socială și, nemijlocit, un mod de trai plin de suferință, tensiune, neliniște, neajunsuri materiale/ culturale/ educative.

Dacă conștiința este o formă de reflectare a realității obiective, un produs al materiei superior organizate creierului uman și al vieții sociale (conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române), atunci politica este o formă a puterii care se manifestă la nivel public, reprezentând activitatea omului în sfera administrativă a statului. Însumând în sine arta de a guverna, politica, ca atare, este un fenomen prin care se distinge lupta pentru putere – fiind o luptă atât de nivel național, cât și mondial, în rezultat, simbolizând corelația dintre conștiința politică și puterea politică. Am putea spune că sunt niște lucruri identice care se asociază în funcție de substanță, dar, în același timp, am putea spune că sunt și niște aspecte în opoziție directă; însă indiferent de cum sunt înțelese aceste conținuturi ele, oricum, reprezintă manifestări nespus de importante în existența omului. Deci, puterea politică, puterea administrativă care se manifestă într-un stat este dependentă de conștiința politicianului/ guvernatorului care, în diverse cazuri, se modifică de la un moment la altul în raport de poziția sa socială, starea morală, culturală, educativă, – lucruri ce există în realitate, dar nu sunt bune sau potrivite unui om de conducere sau unui om din arta politicii. Omul puterii trebuie să fie o personalitate cu o cultură autentică și cu un bun simț al moralei, având la bază echilibrul inteligent-uman adecvat în orice situație. Făcând politică, omul puterii are nevoie, mai întâi de toate, de o rațiune logică pentru a nu deregla funcționalitatea normală a societății, în același timp, are nevoie de a se impune și de a soluționa problemele prioritare ale statului pentru a crea o bunăstare socială cât mai sigură populației, astfel ignorând interesele personale față de cele publice. Este un adevăr că oamenii din sfera politicii tind de a obține beneficii personale cât mai impunătoare din contul statului și nu numai – fenomenul respectiv fiind specific țărilor slab dezvoltate unde conștiința politicianului este cu mult mai primitivă și mai degradată; dar nu excludem cazuri ce există și în țările mai dezvoltate ale Occidentului, însă, oricum în aceste țări conștiința politicianului este cu mult mai superioară și mai umană. În orice fel, diferența este destul de vizibilă în cele relatate mai sus, acest lucru fiind perceput prin nivelul de trai al omului, prin nivelul de dezvoltare al societății. Dacă să ne referim la societatea din țările slab dezvoltate, atunci vom vedea nu numai nivelul vulnerabil de trai al omului, dar vom vedea și un nivel primitiv de cultură și educație al omului-putere. Însă dacă vom prezenta societatea țărilor dezvoltate, atunci vom întâlni un nivel avansat de trai și cultură al întregii comunități, nemaivorbind de conștiința politicianului ce are o inteligență aparte și care, în majoritatea cazurilor, tinde în a soluționa probleme de importanță socială pentru a crea bunăstare și condiții cât mai decente în existența propriului popor. În acest sens, țările dezvoltate ale Occidentului de-a lungul timpului au promovat o politică culturală și economică întru totul benefică omului și societății. Astfel, s-au impus și s-au format sisteme democratice în organizarea și administrarea țării, iar prin cultura politică și prin sistemul de educație spirituală s-a dezvoltat omul și societatea acestuia pe principii civilizate. Respectivele sunt obținute datorită unei culturi politice bine definită sau, mai bine zis, prin conștiința politicianului care respectă în mod decent valorile umane ce sunt raportate la valorile sociale. Continue reading „Galina MARTEA: Cultura politică în conștiința guvernanților” →

Al. Florin ŢENE: Moartea – idei ale fragilității umane în analiza Cristinei Bogdan

Cartea primită de la cadrul universitar Cristina Bogdan din Capitală, având ca titlu „MOARTEA și lumea românească premodernă-discursuri întretăiate„ apărută la Editura Universității din București, este un studiu aprofundat despre Moarte, care este o trecere a materiei din starea vie în altă stare, redată de lumea românească premodernă și înveșnicită în iconografia bisericească, jurnale, mentalități, scrisori. obiceiuri funerare ale coreligionarilor, inclusiv în arta murală etc.

În rândurile care urmează nu am să fac o analiză aprofundată exhaustivă a cărții ce are referenți științifici de primă mărime, precum profesorii universitari dr. Eugen Negrici, dr.Toader Nicoară și cercetătorul științific Andi Mihalache de la Institutul “A.D. Xenopol “ al Academiei Române din Iași, ci mă voi rezuma la o prezentare schematică, de îndrumare a cititorilor.

Pe ultima copertă sunt publicate trei aliniate semnate de Cătălina Velculescu, care, printre altele, scrie:”Cristina Bogdan gândește însă lumea europeană ca un întreg și cultura ca un tot unitar, în care artele vizuale și artele cuvântului nu trăiesc în sfere separate, ci dau glas, fiecare cu instrumentul ei, felului la care oamenii își duc și își reprezintă existența. “

Coperta și grafica sunt semnate de Ana Breiner și fotografiile realizate de Corina Bogdan.

Cartea este structurată în șapte capitole . Fiecare capitol conține una sau mai multe subdiviziuni în care analizează aspectele unui “dat”de Dumnezeu, sau cum ar zice evoluționiștii, trecerea omului de la materia vie la cea moartă și ceremonialul acesta reprezentat în obiceiuri, superstiții și în pictura bisericească.Volumul se închide cu Capitolele VIII.Post scriptum, IX.Catalog al reprezentărilor morții în iconografia din Țara Românească și X. Bibliografie selectivă.

Încă de la început, autoarea așează analiza sa în contextul disciplinei științifice, început în secolul trecut, la îndemnul lui Lucian Febvre, un istoric modernist francez, ce a stârnit curiozitatea cercetătorilor să analizeze această temă. Opera acestui savant-filozof, este de o extraordinară varietate cuprinzând probleme teoretice ale istoriei, studii de istorie a civilizațiilor, a instituțiilor, a mentalităților, istoria religiilor, ce l-a influențat și pe Mircea Eliade, și probleme de istorie economică și socială. Adversar al istoriei politice tradiționale a promovat o istorie împotriva evenimentului, axată pe marile probleme ale civilizației și având permanent în centrul ei omul. Formula lui Febvre “omul măsura istoriei, singura sa măsură, mai mult, rațiunea sa de a fi” a schimbat metodologic abordările în istorie. Inspirat, probabil, de zicerea filosofului grec Protagoras din Abdera care spunea că “omul este măsura tuturor lucrurilor. “

În primul capitol, Cristina Bogdan, plonjează într-o analiză a pionieratului acestor probleme, folosind un bogat aparat bibliografic prin care a lărgit considerabil suprafața investigaților ce au condus la “apariția unor clasificări”, ce au structurat “o tipologie a comportamentelor și sensibilităților colective în fața morții. “

Philippe Aries scria în “Moartea sălbatică “la pagina 244, că revoluția și înțelegerea sentimentelor omului a declanșat în perioada romantică europeană, romantismul, care a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte, romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Romantismul a influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii).a translatat observația de pe ” moartea sinelui” pe ”moartea celuilalt”.

Moartea survenită în urma unor calamități în Țara Românească este abordată prin optica lui Pierre Chaunu, pe care autoarea îl parafrazează, subliniind că moartea vine la Paris așa cum vine și în Țara Românească.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Moartea – idei ale fragilității umane în analiza Cristinei Bogdan” →

Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (7) – DACĂ BUCUREȘTIUL POATE, CLUJUL DE CE NU POATE?

„Price is what you pay. Value is what you get.” (Prețul înseamnă ceea ce plătești. Valoarea este ceea ce primești.)

„Someone’s sitting in the shade today because someone planted a tree a long time ago.” (Cine stă la umbră astăzi beneficiază de faptul că cineva a plantat un copac cu mult timp în urmă)

Warren Buffett – filantrip american

De mai mulți ani încoace, se tot folosește tema metroului în municipiul Cluj-Napoca ca un cârlig electoral. Mi-am spus că nu pot rata să expun opiniile personale cu privire la necesitatea construirii unui metrou în Cetate. Este sau nu necesar? Este sau nu posibil?

Ce s-a realizat la București se poate realiza, în mod sigur, și în Cluj-Napoca.

Pentru a veni în sprijinul convingerii mele, proiectantul metroului bucureștean, Metroul S.A., a participat la licitația pentru studiile de prefezabilitate și fezabilitate în vederea realizării metroului din Cluj. Oferta câștigătoare aparține însă unei asocieri italiano-franceze, din care face parte și o altă firmă românească, se pare contribuitoare la realizarea Caietului de sacini^[1].

Fiind o investiție complexă, cu mare impact asupra calității vieții și activității clujenilor, a mediului de afaceri din municipiul nostru, realizarea Metroului aici a generat dezbateri ample referitoare la necesitatea și sustenabilitatea financiară a acestuia. Să ne amintim că nu demult, în 2018, primarul în funcție spunea, aproximativ următoarele:

(1) din studiile de trafic rezultă că trebuie gândită o soluție supraterană sau subterană, amândouă nu pot fi;

(2) din nefericire soluția ideală a metroului nu este sustenabilă, ca dimensiune și populația de 500.000 de locuitori, a orașului, costul estimat al investiției fiind de 5 miliarde de euro, pentru o magistrală între Centrul Vivo (Polus) și Aeroport; aceasta în condițiile în care, pentru exercițiul financiar 2014-2020 bugetul total al Primăriei Cluj-Napoca, cel puțin la nivelul lui 2018, era doar o mică fracțiune din această sumă (bugetul Primăriei avansat de edil era aproximativ de 200 milioane de euro);

(3) soluția supraterană ar putea consta într-un tren suspendat sau a unei linii de monorail, de-a lungul Someșului Mic, costul acesteia fiind de câteva sute de milioane de euro – (în jur de 500, spunea edilul în același interviu); (4) o soluție de tranzitare subterană a Clujului, cel puțin între zona Clinicilor și Prefectură ar fi costat, la nivelul anului 2018, între 200 milioane de euro și 400 milioane de euro^[2].

În prezent însă, valoarea estimată, pentru realizarea unei magistrale de Metrou în Cluj-Napoca, având 15 stații și 16 Km, este de 1 miliard de euro. La aceasta, s-ar adăuga un tren metropolitan pentru realizarea căruia se estimează un necesar de 75 de milioane de euro^[3].

Continue reading „Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (7) – DACĂ BUCUREȘTIUL POATE, CLUJUL DE CE NU POATE?” →

Alexandrina TULICS: Mama Ana

Bunica era cea care cobora când n-o vedeam din poza înrămată pe peretele camerei celei mari și bune.

Își lăsa aproape costumul; cămașa albă cu mâneci lungi, ilic și fustă negră din catifea și se apuca de treabă, parcă mutând unele lucruri din casă să știm cum să le așezăm să le potrivim în așa fel să ne bucurăm și noi și ea când se îmbrăca și se întorcea în rama care o odihnea de zeci de ani, decând plecase din starea ei de femeie frumoasă, cuminte și înstărită, fiind fiica primarului din Broscari, pe care bunicul meu o pețise și o primise ca dar de viață. Plecase în lumini plânsă că-și lasă în urmă șase copii să se crească unii pe alții dar și în grija bunicului care era mai mult cu munca pământului.

Se uită în jur și pornește repede pe drumul știut, începând cu bucătăria , ridică șervetul cusut de ea când era însărcinată cu Ioana, îl atinse ,închise ochii și parcă rugându-se începu să-i curga lacrimi mari, dese pe față , pe care nu le mai ștergea… Se uită să vădă ce-am mâncat aseară și un zâmbet discret îi aparu în colțul gurii, zărind doar niște resturi de carne scoasă din cantă , niște oase ce le țineam pentru dimineață când o vedeam pe Molda, cățelușa fericită ce dormea pe prag de dragul nostru. Puse ștergarul încet la loc, și se apropie de dulapul unde-și ținea ea vasele.Același ,cu mânerele umbrite, îl deschise și un miros stătut îi veni în față pe care-l știa decând ea aducea străchinile , lingurile ,le așeza în dreptul fiecăruia la masă . Se ridică încet, și se apropie de masa rotundă care stătea un pic întro parte. O prinse , mișcă și -i potirvi bine , bine picioarele bătrâne , din lemnul atât de cunoscut…

Se apropie de geamul acoperit de perdele țesute de mâna ei ,decând era fată , înainte de măritat, când își cosea tot ce avea nevoie în zestrea ce-o urmase în casa căsătoriei .

Se uită în sus, pe rândurile cusute și auzi în timpul învechit;

-Ană, Ană, Ană ! Era strigată de bunicul meu ,scoase capul doar printre drugii grei de fier ce despărțeau geamul de restul camerei și-l văzu venind de la arie cu fața plină de sudoare, hainele predate soarelui care i le decolorase.

Se apăsă instinctiv pe inimă, rămase așa.. o vreme și se întoarse brusc ,parcă ar fi vrut să zboare, ajungă la fetița ce plângea aproape stins în copaie.

Era Fineta cu ea , cu Ioana, fata cea mare care-i semăna ca o Ană mai mică…. Se aplecă dureros întro parte ,să-și legene imaginar copila , s-o mângâie pe Fineta căreia-i lăsase toate greutățile decând căzuse la pat cu oftat și suflu greu…

-Mamă, mamă!

Da Ionică, Dorine!

-Venirăm de la școală!

Venirăți mamă dar eu nu mai sunt… și iar plânge cu sughiț si nu se poate opri.

Se aud foșnete în casă parcă se sperie și-l recunoaște pe bunicul meu , care se trezise , făcea cruci mari pe piept și cerea paza bună a Domnului când zgâlțâia tare de uși să le încerce iar din buzunar se auzea un zornăit de chei…multe, multe.

Le cunoștea pe toate.

Cele mai vechi erau de la casa mică unde era o cameră cu pământ pe jos, un pat de odihnă de după amiază,un scaun , masa , bicele uitate după ușă.

În perete era o altă cameră mare, a butoaielor, buțiilor vase mari care duhneau a comină în orice perioadă a anului .

Se simțea un gust și miros puternic de scârcior de strugure și semințele care iarna erau puse pe foc, făcând splendoarea artificiilor naturale.

Acolo erau; mașina de stors struguri, cepurile , cioacele care băteau în lovituri scurte și puternice dopurile în slăvină.

Era ca o sală a timpurilor vechi, vechi această cameră cu cărămidă pe jos care ținea rece și rezista greutății butoaielor.

…Câte ture am mai făcut pe marginea butiei cele mari când nu mă vedea nimeni!

Când mă ridicam cam amețită de lângă butoiașul pe care-l știam manevra, băgam tâlvul și beam ”cu teamă decând mă ridicasem amețită de nu mai știam unde e ușa…

OOOoof!

Numai Dumenzeu m-a ținut și atunci de mână când alergam inconștient pe marginea butiei întrecându-mă. Doar centimetri greșiți pe rama butiei m-ar fi aruncat în burtoasa de vreo 300 kg plină cu tescovină, făcându-mă înger păzitor de struguri storși…

Se întoarce, mângâie ușa dinspre holul lung, îi era dor să-și țină mâna pe profilurile care-i dădeau frumusețe aparte. Era din lotul lucrurilor ce făceau casa întreagă pe care bunicul și-o comandase, făcuse cu maistorii sârbi , veniți la plaț să-i facă așa cum și-a dorit-o dar plătiți în galbeni;Cu scară înaltă cu fața înspre poarta mare, geamuri colorate de jur împrejurul holului mic de la intrare ,cu lemn decupat în forme geometrice ,locaș pentru marele felinar, care dormea ziua și seara se lăsa mângâiat și parcă vorbea cu bunicul care-i promitea că-i șterge sticla .

Începea să lumineze dându-ne o stare a bucuriei strigându-ne și alergând de parcă fusesem despărțite pe întuneric.

Pornește spre camera mare, acolo unde și acum mai sunt lucruri venite cu zestrea adusă la nunta lor.

Ligheanul cu flori, cana mare și prosopul plușat înflorat cu același model .

Și-l atinge de față și lacrimi îi curg din nou…

Se întoarce brusc și se oprește în dreptul pozelor făcute lângă bunicul.Ei doi îmbrăcați frumos. El pe scaun cu costum de stofă ,cu vestă și haină cu guler de astrahan, privirea omului avut și mulțumit care-și exprima starea și rangul social. Ea, mama Ana , frumoasă ca o uceniță văzută duminică la biserică, cu fața liniștită dar fără zâmbet, cu părul bogat și strâns la spate, haine de catifea negre , iminei cu ciucuri de piele și vesta , ilicul care-i arăta și mai mult frumusețea , silueta frumoasă.

Ar vrea să rămână, să rămână…

Se ascunde auzind cum se întoarce bunicul și intră, trece pe lângă ea, se așeză pe pat zicând;

-De! Așa a fost să fie!

Cască prelung, și încă odată , zice Doamne-ajută si adoarme întrun șuierat odihnitor.

Iasă pe hol , intră în cameră, și parcă n-ar mai vrea să intre în rama ce-o așteaptă goală, nedorind să-i știe durerea de copii, bărbat de care se despărțise când o scoseseră cu muzică și lacrimi din casa unde-și lăsase copiii mici, greu de crescut, ce veneau mai târziu sub fața-i tristă și înrămată ,de unde o chemau ;mamă, mamă, rugând-o să coboare.

Mă uit spre ea, mi-e dragă, știe si parcă-mi cricește;

-Să nu le mai sperii seara pe Mariana, Tania când vii pe furiș în spatele lor!

Îi promit înlăcrimată că nu, nu le mai sperii dar o rog să se întoarcă să mă învețe să-mi fac cozi și o ie înflorată .

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

19 septembrie 2020

Continue reading „Alexandrina TULICS: Mama Ana” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)

MOTTO: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine; învaţă ca şi cum ai trăi la infinit. (Mahatma Gandhi)

Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869 – d. 30 ianuarie 1948), cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi, a fost părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

ACORDUL

Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare

sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit,

îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare

care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.

Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă

se zbat fără speranță, pe albul secundar,

când orele barbare, pe-o margine credulă,

încearcă să dezlege înscrisul legendar.

De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute,

prezentă-ntotdeauna în astfel de povești,

nici n-ar fi fost înscrisul în actele trecute

pe opisul legendei cu pagini nefirești.

Dar noi voiam desigur să fi avut acordul

măcar într-o poveste marcată pe contur

cu vrăjile rescrise pe umbra din fiordul

unde lăsam regrete, să plângă prematur.

Poate-ai crezut că ele, trezite pe tăcute,

vor readuce-n cuget un simplu dezacord

din margini de legendă, rămasă pe redute,

când vara-ntârziată trecea peste fiord.

Dar nu-i așa, iubito, acordul existase –

în clipele eterne noi doi l-am conceput,

să ducă peste vreme însemnele rămase

pe umbra neuitării din visul convolut.

Tatiana Doina Popovici: Încă o poveste de iubire trăită în „fiordul/ unde lăsam regrete sa plângă prematur”. Titlul se referă la un document (Acordul) conceput pentru a păstra „Povestea (de iubire) fără seamăn rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”.

Prima strofă sugerează că Eul liric nu uită acest „acord rănit” de „zvonuri trecătoare”. Însă nici măcar timpul nu „dezleagă înscrisul legendar” pe care ursitoarea nu l-ar fi trecut în „opusul legendei cu pagini nefirești”. Cu toate acestea, „noi visam […] să fi avut acordul / măcar într-o poveste”, care să valideze iubirea legendară „rămasă pe redute/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”. Eul liric este sigur că acordul existase. Adresându-se iubitei prin vocativul „iubito”, Eul liric amintește ca „noi doi l-am conceput (acordul) să ducă peste vreme însemnele ramase / pe umbra neuitării din visul convolut” (întors aspra lui însuși).

„Acordul” este un poem în cinci catrene cu rima încrucișată în care Eul liric retrăiește o iubire legendară „marcată pe contur /cu vrăjile rescrise pe umbra din fiord”. Participarea afectivă a Eului liric este marcată de formele pronumelui personal neaccentuat „îmi”, „mi”, din prima strofă. Pe parcurs, apare Eul dual : „să dăm”, „noi”, „noi doi”.

Realitate și visare se împletesc într-o poveste de iubire răscolitoare, asemenea legendelor. Obiectele reale care capătă expresivitate artistică sunt: înscrisul (document), opisul (lista de acte), fiordul (golf maritim), vara (anotimp).

Pe de alta parte, visul (cel cu ochii deschiși, nu cel din timpul nopții) secondat de „umbre” și dorul întors asupra lui însuși (convolut) dau valoare onirică acestui poem de o frumusețe tulburătoare

Din punct de vedere al realizării artistice sunt de semnalat câteva metafore: „înveliș de umbre”, „timp nedefinit (sugestie a dăinuirii)”, „zvonuri trecătoare”, „margine credulă”, „margini de legenda”, „umbra neuitării”. Vocativul „iubito”, împreună cu metaforele dau expresivitate poemului, făcându-l pe cititor parte din poveste.

Corneliu Neagu: Poemul aduce în fața cititorului dilema existenței unui acord legendar scris, încheiat de poet cu propria muză. Întregul discurs liric, derulat pe parcursul celor șase strofe, de tip catren, cu rima încrucișată, este marcat de atribute specifice expresionismului oniric.

Din prima strofă aflăm că „povestea” acestui acord, „rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”, „tulbură uitarea” Eului liric „cu zvonuri trecătoare”. Chiar clipele din ceasul cu pendulă (strofa a doua) „se zbat fără speranță” […] „când orele barbare” […] „încearcă să dezlege înscrisul legendar”. Dar iată că, în strofa a treia, apare o ursită (ursitoare) care pune la îndoială existența acestui înscris legendar (adică acordul).

În strofa a patra Eul liric precizează faptul cei doi (poetul și muza) ar fi dorit să existe „acordul”, întrucât acesta ar fi redat povestea lor „din fiordul” unde lăsaseră „regrete, să plângă prematur”. Mai adaugă Eul liric, în strofa următoare, adresându-se muzei: „Poate-ai crezut că ele (regretele), trezite pe tăcute,/ vor readuce-n cuget un simplu dezacord/ din margini de legendă, rămasă pe redute,/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”.

Dar, în ultima strofă, Eul liric accentuează, cu tărie, că acest acord existase. Fusese conceput de cei doi (Eul liric și muza) pentru a duce „peste vreme însemnele rămase/ pe umbra neuitării din visul convolut”. Să reținem cele două metafore originale cu impact emoțional foarte puternic: „umbra neuitării” și „dorul convolut”.

Poemul ACORDUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat, un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a adunat numeroase aprecieri favorabile din partea cititorilor.

LA CEASUL UITĂRII

E toamnă târzie – aud la fereastră

doar ploaia venită pe aripi de vânt,

garoafele puse de ieri într-o glastră

desfac din corole un vechi jurământ.

La ceasul uitării, ieșind din petale,

cuvintele scrise cândva în trecut

aud la fereastra cu geamuri ovale

rafale desprinse din vântul pierdut.

Sosite acum din fiorduri stâncoase,

cu vechiul vapor andocat lângă port,

ajung la fereastră spre seară să lase

un alt jurământ pe un mitic suport –

o floare de gheață, demult rătăcită,

purtând în petale înscrisul cel nou

cu versuri rescrise de-o mână rănită

la masa tăcerii de lângă hublou.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)” →

Dan TEODORESCU: Lansare de carte la complexul monahal „Ştefan cel Mare şi Sfânt”

Într-o sfântă zi de joi, 10 septembrie 2020, cu voia Domnului şi cu acceptul stareţului Arhimandrit Dr. Ştefan Guşă, în cadrul complexului monahal „Ştefan cel Mare şi Sfânt” de la Movila lui Burcel, din judeţul Vaslui, a avut loc o inedită lansare de carte, un act cultural cu profunde semnificaţii filozofice şi spirituale. Au fost prezenţi în faţa publicului scriitorii Silvia Hodaş şi Ioan Hodaş, autorii volumului „Cugetări inedite, de zâmbete însoțite” şi Elena Miclescu, cu cartea „Terra Santa”.

Cuvântul de deschidere a evenimentului l-a avut Pr. Arhimandrit dr. Ştefan Guşă care a prezentat un scurt istoric al complexului monahal mai sus amintit şi apoi s-a ţinut şi un moment de reculegere în memoria oamenilor de cultură Angela Pistol, Constantin Chirilă şi Constantin Toma, plecaţi la ceruri de puţină vreme.

Moderatoarea evenimentului, scriitoarea Corina Matei-Gherman a mulţumit gazdelor pentru ospitalitate şi a dat apoi cuvântul celor care au prezentat cărţile supuse dezbaterii publice şi pe autorii lor, ei fiind criticul literar Teodor Pracsiu, primarul comunei Codăeşti Dumitru Rebegea, Pr. Radu Mazilu (venit din Tg. Neamţ), regizorul Dorin Mihăilescu (de la Teatrul Victor Ion Popa din Bârlad), Daniela Ouatu, Doina Nica, scriitorii ieşeni Maria Velea, Ilie Serediuc, Romeo Romila, Calistrat Robu şi Dan Teodorescu. Cartea soţilor Hodaş a fost analizată şi de ieşeanca Corina Matei-Gherman.

Programul artistic a fost oferit de interpreta de operă Silvia Aboaice, chitaristul Matei Coriciuc, folkistul Adi Gegiuc, iar Valeriu Rudolf a prezentat un moment dramatic „Ştefan cel Mare”. Au recitat din propriile poeme Dan Teodorescu şi Constantin Mihai, iar Anastasia Gârneaţă a citit din poeziile religioase ale Elenei Miclescu.

Cei trei autori vasluieni au mulţumit, în final, publicului pentru prezenţă, doamna Silvia Hodaş declarând: „Mulțumiri Părintelui Arh. Dr. Gușă Ștefan pentru că a acceptat desfășurarea acestui eveniment «mai altfel» în lăcașul de cult Mănăstirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Mulțumiri celor care au prezentat cărțile și au vorbit despre actul culturii în aceste vremuri. Mulțumiri participanților care au venit de la Iași, Vaslui, Bârlad şi Tg. Neamț. Mulțumiri artiștilor pentru momentele oferite și care au creat atmosfera de sărbătoare, a împlinirii prin actul cultural. Clipe de înălțare sufletească. Lumina din Biserică s-a contopit cu lumina din sufletele participanților și s-a metamorfozat în sărbătoare, dăruire, bucurie, prietenie. Strigătul culturii în Pandemie s-a topit și s-au auzit cuvintele de înțelepciune ale Măriei Sale Creația, din toate domeniile, care s-au rostogolit peste sufletele frumoase”. Continue reading „Dan TEODORESCU: Lansare de carte la complexul monahal „Ştefan cel Mare şi Sfânt”” →

Eleonora SCHIPOR: Aşa e datina la noi

Cupca, este un sat vechi, având frumoase tradiţii şi datini populare. Dacă în localităţile vecine, odată cu trecerea anilor, multe din obiceiurile strămoşeşti au fost date uitării, la noi ele s-au păstrat foarte bine. S-au păstrat, nu şi-au perdut coloritul naţional şi, în ciuda vremurilor de grea cumpănă pentru noi, ( am în vedere perioada ateistă) au rezistrat la toate.

Dacă ar fi cazul s-o luăm de la început, aş începe de la sărbătorile de iarnă, care poposesc odată cu sosirea unui nou an în viaţa noastră . De Anul Nou şi de sf. Vasile aici, la Cupca, o ceată de băieţi organizează Malanca. Din ea fac parte vre-o 15-16 persoane în frunte cu o calfă, care păşeşte pragul casei înconjurat de soli turceşti, crâşmăriţe, mireasă, moşnegi şi alte personaje, având fiecare masca pregătită cu multă migală. Hainele soldăţeşti le sunt doldoră de salbe vechi, fir strălucitor, oglinjoare, cusături frumoase.

De obicei, în timpul acestor două sărbători ei merg pe la toate casele unde sunt fete mari, colindă, cântă, dansează. .

De Crăciun se colindă tocmai trei zile la rând, umblă copii, merg şi cei în vârstă. Colindele se deosebesc de cele din alte sate, fiind monotone, domoale, foarte lungi.

Paştele – sărbătoare învierii Domnului – este sărbătoit pretutindeni cu ouă roşii, cozonaci, cum e datina la creştini. Cândva în satele cu populaţie română a existat frumosul obicei de a organiza toaca. Cu părere de rău, el a fost dat uitării. La Cupca, însă, această datină se păstrează. A treia zi după Paşti femei, copii, bărbaţi, fete şi flăcăi, întru-n cuvânt, cine doreşte, se adună în faţa bisericii. Vin încoace îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, de cele mai multe ori naţionale, cu trăistuţe ţesute sau cusute cu flori, pline cu ouă, şi ciocnesc între ei. Râd, glumesc, schimbă o vorbă-două şi sunt bucuroşi că au venit la toacăși că au ajuns cu bine la cea mai frumoasă sărbătoare a creștinilor.

De Sf. Gheorghe, ca şi peste tot, se pun brăzdiţe cu crenguţe de răchită, ce se păstreză pe stâlpii porţilor, pe treptele casei, în grădină timp de o săptămână. Şi dacă brăzdiţele nu se pun şi în case, atunci teiul de la Duminica Mare este adus şi în casa mare, este bătut în cue sau fixat pe la porţi, uşi ș.a.m.d. De fapt această tradiţie creştină este păstrată cu sfinţenie peste tot, iar la Cupca îndeosebi.

Hramul bisericii şi al satului are loc la Cupca de două ori pe an – de sfinții Constantin şi Elena şi la ziua Arhanghelilor Mihail și Gavriil. Adică primăvară şi toamna. În aceste zile se fac slujbe la biserică, unde se adună multă lume. E slujba sfântă de hram. Iar jocul pe toloacă se organizează, fie în aceeași zi, fie duminica după trecerea sărbătorii. Este un obicei frumos aici, ca şi pretutindeni, de a pofti acasă în ospeţie, fie pe rudele și prietenii din acelaşi sat, fie pe cei de mai departe. Se pregăteşte masă de sărbătoare cu colaci şi învârtite, cu sarmale, răcituri, cuorbă, salături, plăcinte, dulciuri şi alte bucate naţionale gustoase, de la care îţi lasă gura apă. Pe urmă se veselesc, lumea se plimbă, discută, după cum e datina.

Se păstrează cu sfinţenie posturile din cursul anului în număr de patru, mai ales postul cel mare al Paştelui. Printre oamenii bătrâni, precum şi printre cei mai tineri, sunt mulţi care nu mănâncă bucate de frupt, adică carne, lapte, ouă şi toate cele ce se pregătesc din ele. Miercurea şi vinerea, care sunt zile de post, le ţin mulţi, arătând astfel încă odată că sunt creştini adevărați. La biserică vine multe lume, frumos îmbrăcată, curată la suflet, cu gânduri bune. Tradiţiile şi datinile străbune sunt o comoară de nepreţuit a neamului nostru. De aceea trebuie să le păstrăm, să le readucem la viaţă, să nu le dăm uitării. Numai atunci ne vom simţi bogaţi şi satisfăcuţi sufletește când vom păstra cu sfințenie limba, credința, portul, tradiţiile, obiceiurile noastre.

De fapt, şi în concertele de astăzi predomină folclorul, tot ce a ieşit din sânul poporului e sfânt.

Ne mândrim cu-a noastre datini,

Le păstrăm ca pe-o comoară.

–––––––––

Eleonora Schipor,

Cupca, Ucraina, septembrie 2020

Valeriu LUPU – Omul de cultură Ben Todică și lumea diasporei

”Este singurul mod în care îi pot spune

României, Te Iubesc! Sună ciudat, dar

România rămâne PARADISUL MEU”

Benoni Todică

Este mărturisirea unui om care la începutul anilor 80 ai secolului trecut își asuma dramatica și periculoasa decizie de a îngroșa rândurile diasporei românești tocmai în Australia, deși intenția lui era să emigreze undeva mai aproape de țara lui natală, fără a părăsi tărâmul european. Este mai greu de înțeles mobilul acestei hotărâri, atâta timp cât înzestrarea naturală cu un talent promițător, mai ales în domeniul artelor vizuale și comunicării, îi adusese déjà o largă recunoaștere la nivel local și național prin scenariile și proiecțiile sale cinematografice. Mai mult, își găsise o zonă în care se putea manifesta destul de liber, chiar boem, după propriile sale amintiri, nefiind încorsetat în chingile ideologice ale timpului și nici oprimat pentru ideile sale, care, e drept, erau încă adolescentine, dar pline de dorință, hotărâre și voință.

A vrut mai mult? a fost imboldul curiozității, al aventurii? sau a fost o chemare a destinului care implacabil netezește calea celui predestinat să găsească căi și să deschidă punți pentru semenii săi, aflați mai degrabă între două lumi, în căutarea reazămului pentru alegerea pe care au făcut-o și riscul pe care și l-au asumat. Nu a găsit mai mult și nici mai ușor, dar s-a descoperit pe el, și-a găsit și împlinit rostul la care a visat, devenind un adevărat lider al diasporei românești din Australia și asta pentru că posedă ca nimeni altul ”armele culturii”, cele adevărate, care dau sens vieții și garantează pașaportul pentru eternitate (pg 197).

Va descoperi curând că ceea ce lăsa în urma gestului său va deveni obsesia vieții lui, dominat de Iezerul mirific al vârstei mici (din ținutul vasluiului, comuna Puiești) și Ciudanovița (din ținuturile bănățene) – eterna lui dragoste, ale căror amintiri nostalgice îi conturează acel spațiu mioritic atât de râvnit când ești departe de țară. Conjunctură fericită pentru proaspătul sosit pe tărâmul celui de al treilea stat de imigrație (după Canada și SUA), de fapt o federație de cinci state (provincii) și două teritorii, care tocmai experimentau multiculturalismul inițiat în 1972 de primul ministru al acelor vremuri, Malcom Fraser, după eșecul politicii de asimilare forțată a celor 160 de grupări etnice care ajunseseră să reprezinte un sfert din populația Australiei.

Cei aproximativ 50.000 de etnici români (sau mai degrabă proveniți din România) sunt grupați în marile orașe (Sydney, Melbourne, Adelaide, Brisbao, Perth și New Castle) în 26 de asociații, societăți culturale sau în jurul bisericilor ortodoxe pe care și le-au construit. Multiculturalismul, promovat și supravegheat printr-un minister de resort (Department of Imigration and Multicultural Affairs) cu filiale în toate statele, a reușit să cuprindă toate grupările entice, reprezentate de câte un comitet coordonator (Steering Comitee) pentru fiecare etnie, ale căror întruniri lunare urmăresc să satisfacă nevoia de integrare în societatea australiană a noilor veniți, practicându-se în același timp și individualitatea etnică prin limbă, tradiție, cultură și spiritualitate.

În acest context, talentul și mai ales vocația multiculturală a maestrului Ben Todică (pentru că este un adept convins și practicant al multiculturalismului), va prinde contur și se va afirma prin scris, emisiuni radiofonice și televizate, căpătând notorietate națională până la nominalizarea sa ca ”Australian of the year 2007”. Și iată cum astăzi, omul plaiurilor mioritice care a văzut lumina zilei pe pământul binecuvântat al Moldovei, forjat în adolescența ținutului de legendă bănățeană al Ciudanoviței, maturizat și împlinit în lumea emisferei sudice a planetei, recidivează în zona care i-a devenit de-a lungul timpului o adevărată profesiune de credință, cea a scrisului.

Este vorba de noua sa carte ”Cu brațele aripi” apărută de curând la Editura PIM Iași, prefațată de doi iluștri literați; Nicolae Mătcaș – poet și profesor universitar din Chișinău și Vasilica Grigoraș – poetă și prozatoare din Vaslui. Această carte completează, am spune noi, o frumoasă trilogie începută cu prima sa carte ”Între două lumi” (Ed. Atticea, 2009), continuată apoi cu volumul ”În două lumi” (Ed. Singur, 2011) în care cititorul, avizat sau nu, va regăsi o adevărată odisee a exilului văzut prin prisma omului de cultură, pentru care fenomenul cultural capătă valențe definitorii, dominându-i gândirea și acțiunea în pofida vicisitudinilor vremurilor.

Astfel, dacă în primul volum dominantă este memoria trecutului cu parcursul său spre ceea ce i se părea libertatea absolută și mult visată, în cel de al doilea volum Ben Todică își găsește rostul pe noile meleaguri, nu fără dificultăți și eforturi pe care numai el le cunoaște. Așa încât, iată-l astăzi plutind maiestuos deasupra celor două lumi, pe care le survolează deopotrivă, cu nostalgia condeiului în expresia sa afectivă și a realităților vremurilor pe care le judecă prin prisma experienței și a înțelepciunii vârstei. Pentru că alegerea lui avea să ducă ineluctabil către zona în care trebuia să folosească ”cele trei puteri ale noastre” (pg 53) cu care am fost înzestrați; puterea gândirii, puterea emoției și puterea dorinței, pe care a trebuit să le practice de o manieră convingătoare.

Șansa lui a fost și existența unei diaspore adevărate, formată din oameni vrednici, creativi, cu dragoste de neam și țară, cu respect pentru cultura, tradiția și simbolurile naționale, în mijlocul căreia avea să își găsească un rost activ și creator. O diasporă care l-a stimulat și în mijlocul căreia și-a dezvoltat personalitatea, ajungând să o reprezinte în ceea ce are aceasta mai scump – mândria de a fi roman și dorul de acasă.

Remarcabil este faptul că în toată scriitura sa nu privește înapoi cu ”mânie proletară”, ca să folosesc un termen consacrat istoric, și nici cu atitudine resentimentară, ci cu sănătoasa afecțiune și nostalgie caracteristică personalității sale, cu convingerea mărturisită că acea perioadă a fost parte din tinerețea sa, imposibil de a fi ocolită, pentru că este împodobită de chipul blând al părinților, de ambianța caldă a casei părintești, de figura luminoasă a dascălilor și prietenilor acelor vremuri.

Este vorba de acea diasporă, constructivă și purtătoare de ideal, care diferă substanțial de cea pe care o consideră autoritățile române astăzi, atunci când amalgamează adevărata diasporă românească cu emigrația economică (sau de altă natură), cu scopul evident de a-i reduce individualitatea etnică și statutul social. Din fericire această situație este mai rară în Australia, dar foarte frecventă în Europa datorită realităților de pe piața muncii românești și comunitare. Ba chiar s-a mers până acolo încât și comunitățile istorice românești situate în jurul României (care l-au făcut pe Nicolae Iorga să afirme că ”România este singura țară înconjurată de români”), în perimetrul a ceea ce este consacrat istoric ca spațiul românismului (de fapt acasă pe pământul strămoșilor, ciuntit de vicisitudinile vremurilor și nesațul celor veniți mai pe urmă), au fost assimilate în încercarea de includere a diasporei într-un termen mai larg și lipsit de semnificație ”românii de pretutindeni” (vezi ”Diaspora între comunitățile istorice și românii de pretutindeni”).

Ideea era clară, dorința de a discredita diaspora care devenise oază de românism oriunde s-ar fi aflat pe mapamond, cu identitate proprie, practicându-și limba, cultura, tradiția și credința, prin urmare, adevărate ambasadoare ale spiritului românesc. Ben Todică trece peste aceste detalii (și bine face) punându-se în slujba comunităților românești devenind, el însuși, prin activitatea sa, un adevărat ambassador al spiritului românesc, pentru că el, prin preocupările sale în spațiul comunicării audiovizuale și creației literare, reușește să întrețină, să răspândească și să înfrumusețeze valorile culturii române pe îndepărtatul continent australian.

De ce scriu? se întreabă retoric Ben Todică. O întrebare la care nu mulți dintre cei în cauză ar răspunde cu sinceritate. Or, Ben Todică găsește, nici mai mult nici mai puțin, decât șase răspunsuri pe care ni le dezvăluie cu franchețe. Între acestea câteva pot fi considerate de pe acum ca fiind memorabile. Scrie pentru că amintirile îl revigorează, îi dă sentimental împlinirii în experiențele sale, iar ”în cazul în care stiloul este cinstit, voi sfârși prin a trăi de două ori în loc de o singură dată” (pg 30).

Scrie din datorie pentru trecutul său, ca ”un proces de intimitate” în folosul generației care vine, în căutarea unui viitor în primul rând uman și mai apoi dacă se poate mai bun. Și mai scrie Ben Todică pentru iubire ”într-o lume a despărțirilor și a singurătății”, impusă sau autoimpusă, în care ”comunicarea devine mecanică, care nu mai cuprinde; descoperire, provocare, cucerire, încântare, farmec sau curte…) (pg 35).

Prin scris autorul se eliberează și obține acea formă de contemplare care îi produce plăcere și satisfacție. Da, se eliberează într-o lume pe care a crezut-o liberă, dar a constatat repede și cu stupoare că în România dictatorială era mai liber și mai treaz. ”Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste” (pg 224). Constată repede că aici libertatea este îngrădită de noile lanțuri ale libertății ”bunurile materiale” pe care trebuie să le păzești, situație comună de altfel pentru fiecare imigrant, motiv pentru care nici fericirea nu mai are valențele ei colective și nu poate fi decât tot una individuală (pg 225). Această abordare îmi amintește de ceea ce spunea Eminescu cu privire la libertate ”ce libertate este aceea când omul este robul trebuințelor sale sau celui care-i întinde o bucată de pâine?”.

Comparația pe care o face aici autorul cu viața aborigenilor, a căror existență nu se derulează nici în trecut nici în viitor, ci doar în prezent, pare sugestivă, dar câți contemporani ar fi dispuși să-și coboare modul de viață la acest nivel? Pentru că aici operează ”ignoranța și naivitatea” care ar putea înseamna libertate absolută, dar, mai poate fi omul zilelor noastre ignorant și naiv? Prin urmare, conchide filosoful Ben Todică ”libertatea este o idée, care nu există” (pg 231). De altfel, preocuparea autorului în problema libertății occidentale, visată de generații de imigranți, va fi abordată în serialul ”Sweet and Sour Freedom”, o capodoperă în domeniu, reluat de nouă ori pe micile ecrane în decursul anilor.

Interesantă este pledoaria pentru credință, pe care Ben Todică o vede ca pe un act individual de conștiință a apartenenței, dezavuând corporatismul religios, fanatismul și bigotismul. În opinia sa credința capătă valoare atunci când este trecută prin conștiință, ”când gândești te reabilitezi, când crezi exiști, iar când îți folosești harul și talentul spre realizare și împlinire, atunci Dumnezeiești”, astfel și credința devine importantă pentru conștiință (pg 211).

Numai că Ben Todică alunecă încet, încet și cu tristețe către însingurare, către individuație, realitate pe care o deplânge pentru că eludează comuniunea, cea care a fost din totdeauna liantul de bază al credinței, indiferent de confesiune. Însuși Iisus spunea cu privire la biserica sa ”unde vă adunați doi sau mai mulți în numele meu acolo sunt și eu”. Desigur, credința, sub aspect spiritual, este strâns legată de geneza conștiinței, iar omul nu pare să fie altceva decât o conștiință pură fundată pe o matrice spirituală. Și atunci, întrebările existențiale apar ca firești; cine ești?, ce ești?, ești doar animal sau ești mai mult?, ești conștiință sau bolovan?, trăiești prin trup sau suflet? (pg 58).

Răspunsul nu-l poate da decât credința și nu raționalitatea adevărului material. Petre Țuțea avea dreptate atunci când spunea ”Fără Dumnezeu omul este un animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri”. Ba mai mult, sub același aspect al credinței, același Petre Țuțea spunea răspicat (ceea ce și Ben Todică citează) că ”în fața lui Dumnezeu bătrâna e om, pe când laureatul premiului Nobel e dihor și el așa moare. (pg 255). Prin urmare, în geneza conștientului important este cu cel hrănești din perspectivă spirituală. Cea mai aproapiată de adevăr rămâne totuși credința, pentru că te naști în ea, chiar dacă mai târziu te regăsești sau nu în ea. Fără ea dispare iubirea de neam și țară pentru că fără ea ne îndepărtăm de adevăr și de identitatea noastră creștină.

Continue reading „Valeriu LUPU – Omul de cultură Ben Todică și lumea diasporei” →

Olimpia MUREȘAN – INA ȘI IZA

INA era tare încântată de corpul ei, mereu se privea în oglindă și acest lucru nu înceta aproape niciodată, doar când mergea la școală sau când lua masa- uita de acest obicei. Era o fată deosebit de frumoasă, ochii albaștri ca cerul vara, părul blond ca spicul de grâu, vorba domoală ca a unui bătrân, faptele bune- fiind o fetișcană de numai optsprezece ani.

Deodată îi apăru de niciunde în spatele oglinzii un chip zâmbitor de tânără copilă ce părea foarte familiar și care se uita la ea cu insistență pentru a-i vedea reacția feței. Foarte surprinsă INA o auzi vorbind:

-Să nu te sperii-minune mică, eu sunt IZA-un înger, și nu oricare înger, sunt îngerul tău-și te voi ajuta la nevoie ori de câte ori îmi vei cere, voi sosi pe aripile vântului și-ți voi îndeplini dorința sau te voi ajuta; dar, de acum încolo nu e nevoie să te uiți în oglindă atât de des, tu îți vei urma cursul vieții prin timp, vei îmbătrâni apăsată de timp-în vreme ce eu-IZA-voi rămâne la aceeași vârstă pe care o avem amândouă în acest moment. Sunt ca o apă pe care tu n-o vezi, curg alături de tine și de timp.

Bucuroasă-INA-a pus oglinda la locul ei, IZA a dispărut deodată, s-a făcut nevăzută, dar ea a continuat să existe într-o altă dimensiune! INA a plecat la școală și de atunci au început s-o preocupe ideile despre îngeri, timp, spațiu, clone și lumea de dincolo. La prima întâlnire a întrebat-o dacă este un spirit, IZA i-a răspuns că într-adevăr este un spirit-„un alter-ego” al ei, este nemuritoare și o iubește necondiționat pe ea , pe INA. Cu ocazia acestei de a doua întâlniri IZA îi dă Inei un colier pe care să-l poarte la gât și când vrea s-o cheme să-și îndrepte gândurile spre acel colier iar îngerul IZA va ști acest lucru și va veni; dar să nu abuzeze de acest lucru deoarece el-Îngerul are și alte îndatoriri de îndeplinit!

Acestea fiind spuse-IZA s-a făcut nevăzută!

Documentându-se despre întoarcerea în timp INA află că timpul este ireversibil, că omul trece prin timp, el rămâne același-dar omul se schimbă de la o zi la alta, are mereu alte perspective, mai mari vise și speranța de progres și de mai bine!

Se tot gândea: ce bine că există cineva care seamănă cu mine, gândește ca mine, are aceleași idealuri și pe deasupra vrea să mă ajute a mi le pot îndeplini! Află apoi dintr-un documentar că „fiii și fiicele voastre nu vă aparțin, le puteți da corpul, dar nu și sufletul”, ei nu seamănă cu voi, ei trăiesc în prezent, nu în trecut! Și că „noi nu știm nimic-destinul hotărăște tot”-cred unii dintre musulmani! Cu toate că avea un așa de mare sprijin neașteptat INA nu-i cere ajutorul decât în rare cazuri și viața îți urmează cursul ei. Mergând la cimitirul unde erau îngropați bunicii din partea mamei citește:

Omule, ce-mi calci țărâna

ce ești mândru-n cimitir,

eu aicea sunt acasă,

Tu ești numai musafir!

S-a condus și s-a orientat în ceea ce privește viața și orientarea socioafectivă după principiul insuflat de părinți: „Ce-i al tău, e pus deoparte!” și „piatra norocului mă va ajuta!”. Nimic nu-i mai scump pe lume decât sănătatea și omul bun la suflet! Trezește-te în fiecare dimineață cu speranța că cel mai frumos vis ți se poate îndeplini!

Primul pas a fost admiterea la facultate! Banii erau pe ultimul loc, părinții credeau că nu va reuși la examen , dar iat-o pe INA în tren cu prietena ei Viorica neavând bilete de călătorie nici una, nici alta! Nu îndrăznesc să intre în compartiment, totuși își găsesc câte un loc la capătul vagonului, se așază și privesc în jur. Nu mică le-a fost mirarea când au observat chiar în fața lor un tânăr care citea un ziar și care le făcea ochi dulci, cel puțin așa credeau ele că se întâmplă, el privind mereu spre ele- mai ales atunci când se tot înțelegeau ce să facă pe când va sosi controlorul de bilete. Deodată sosește din vagonul alăturat domnul ceferist-luând poziția de drepți salută:

-Să trăiți, dle. Inspector!

-Bună ziua!

După care rostește obișnuitul:

-Biletele la control!

-Cele două prietene s-au schimbat la față și nu știau încotro s-o ia sau ce să răspundă! Le-a salvat tânărul binevoitor, pe când ele aveau ochii ca cepele de mari!

-Domnișoarele sunt cu mine!

Alți ochi mari-uimiți din cale afară! Și uite așa au ajuns cele două fete la CLUJ-unde norocul a făcut să și reușească la facultate! S-au distrat cele două fete cu alți de acum colegi spunând glume de genul:

-Dumnezeu a făcut pe oameni diferiți, dar când a ajuns la chinezi s-a plictisit și i-a făcut pe toți la fel. Dumnezeu a făcut cerurile și pământul, celelalte lucruri le-au făcut chinezii!

Continue reading „Olimpia MUREȘAN – INA ȘI IZA” →