Dorina CARP-NENICI: Ecoul strigătului mut (1) – Poezii

ÎNAINTE ȘI DUPĂ „EU”

 

Înaintea mea
– nimeni,
după mine
– nimic.
Înaintea gândului meu
– tu,
după gândul meu
– numai tu.
Înaintea vorbei
niciun murmur,
după vorbă –
tunet și fulger.
Înaintea ploii
…câte dorințe,
după ploaie – doar EU:
cu gândul ,
cu vorba,
și cu tot războiul
din pacea absolută
în care
numai EU sunt… motivul.

 

 

POATE AZI, POATE MÂINE

Cerul a obosit
de-atâta înalt,
de-atâta zbucium
și clocot.
Stă neclintit
și dus pe gânduri
lăsând norii să plece,
să vina, să râdă,
să plângă…
Poate azi,
poate mâine
viața din el
se va scurge în ploi
peste pământu-nsetat.
Și-ntr-un târziu se hotărăște
fâstâcit de noapte…
să plouă…
Și a plouat mărunt,
timid și cuminte,
cu picături firave
care au străpuns
întunericul dinspre zori
lăsând soarele
să se scalde în flori.

 

PLOUĂ ÎN ȘOAPTĂ

 

A-ncremenit liniștea
din care mai fur
câte un foșnet
sau câte o șoaptă,
de care adâncului meu,
îi este foame și sete.
Continue reading „Dorina CARP-NENICI: Ecoul strigătului mut (1) – Poezii”

Ecaterina CHIFU: Hiperboreea – Iarba verde de acasă

„Mi-e dor de Dumnezeu, Dumnezeu viu şi adevărat, ce străbate prin lumina zilelor şi nopţilor, cu tot coloritul ce schimbă mereu peisajele, cu acele irizări ale luminii ce doar în ţara mea le pot vedea şi sorbi în mine, cu frenezie şi nesaţ. Mi-e dor de iarba verde de acasă. Mereu o să-mi fie dor. Acea iarbă de un verde pur ce pare însufleţită de o adiere divină, presărată cu flori multicolore, încărcată de miresme, îmbracă nişte coline dulci, împodobite cu păduri pe creste, înalte, nesfârşite. Uneori doresc să mă pierd în acele păduri ce împodobesc vârfurile Carpaţilor, să trăiesc departe de vuietul lumii. Doar acolo, aproape de Dumnezeu, simt ce fericire este să te bucuri de frumuseţe.

Pacea eternă a plaiurilor străbune aduce linişte. Sus, pe o pajişte înflorită, zăresc printre crengi, turlele argintii ale bisericii, lângă un brad înalt, de un verde închis, ce contrastează cu verdele auriu al copacilor din jur, iluminaţi de soarele amiezii. De jur-împrejur, văd doar păduri ce se arcuiesc peste colinele largi, unele mai îndepărtate, având culoarea albăstruie, altele, apropiate, fiind de un verde intens, contrastând cu verdele cald al ierbii. Privesc această uriaşă vălătucire de dealuri verzi şi aduc închinăciune pământului ce mi-a fost leagăn drag al copilăriei.

Văd crengile rotite de vânt şi ascult foşnetul plopilor ce pare o ploaie de vară. Sorb în sufletul meu umbrele lungi ale norilor ce se mişcă pe spinări de dealuri, încărcând de lumină toate ochiuri solare dintre dârele de nori albi, pufoşi pe un cer azuriu, dând un aer primăvăratec culmilor împădurite. Văd un drum de pământ roşcat, tăiat în inima unei păduri, ca o linie ce merge spre infinit şi gândul mă poartă spre alte orizonturi. Dar eu, care am cutreierat Europa, nicăieri nu o să găsesc un loc mai frumos care să-mi încânte sufletul şi cu care să simt că mă contopesc, căci acolo este leagănul copilăriei mele, dulcele meu plai natal. Fluturi albaştri saltă pe garofiţe şi pe margarete şi un cuc îşi strigă singurătatea. Un pui de căprioară speriat de zgomotul frunzelor căzute la izvor se pierde în desişul pădurii, iar ciripitul păsărelelor se intensifică. Cerul înalt, de un albastru pur, îşi poartă norii sidefii ca pe nişte nestemate uriaşe, în albăstrimea depărtărilor. El se lasă oglindit în rău, amplificând lumina amiezii. Departe, că într-o carte poştală ilustrată, se văd acoperişuri roşii în verdeaţă.

Pe acest pământ binecuvântat, doar clopotele bisericii amintesc de sărbătoarea Rusaliilor, picurând în suflet nostalgia trecerii ireversibile a timpului. Aici, unde eternitatea a pus stăpânire pe aceste meleaguri de basm ce-şi schimbă formele şi culorile, după anotimpuri, aici este un colţ de rai. Sub umbrele pădurii, iarba pare mai verde, mai mătăsoasă şi eu aş întinde mâna s-o ating şi să mă înfior, ca de fiecare dată, când mă aflu acasă. Adun căpşuni din iarbă, îmi las capul mângâiat de flori şi mă aplec să ascult inima pământului, o inimă ce bate ca inima mea de pădureancă inadaptată unei lumi plină de făţărnicie, lumea oamenilor ce ştiu doar să-mi rănească sensibilitatea. În lumea mea, lumea de aici, mă închin universului întreg, un univers mirific, în care mă integrez cu trup şi suflet, acum şi pentru totdeauna. Raze lungi aruncă o lumină aurie pe piscurile înalte din faţa mea, şi eu mă pierd în contemplare amplelor mişcări ale vârfurilor copacilor ce vuiesc uneori ca valurile mării, mai ales toamna, când se îmbracă în culori maronii, aurii, roşcate, violete, gălbui sau de un verde pal. Vuietul pădurii are uneori ecouri de glasuri omeneşti care te înfioară iarna, căci parcă auzi vuietul mulţimi înfuriate.

Nu voi uita niciodată întinderile alb-albăstrui ale zăpezii de acasă ce împodobeşte cu sclipiri diamantine crengile şi poienile. Uneori, pe culmi, pomii plini de zăpadă strălucesc în soare, părând doar cadelabre aurii, cu flori de nea, pictură unică ce-mi purifică sufletul.

Eu nu voi uita niciodată farmecul primăverii ce face din aceste locuri un ţinut de vis, de când dă firul ierbii presărate cu violete şi viorele, până la sfârşitul lui mai, când valuri de verdeaţă se unduiesc pe culmi în soarele blând, sub un cer de azur, cum numai plaiurile carpatine sprijină, cu o dulce tandreţe greu de descris. Totul este atât de pur şi de frumos, că-mi vine să mă plec spre acest pământ binecuvântat, să-mi fac semnul crucii şi să-l sărut, mulţumindu-i Domnului, că mi-a îngăduit să revin şi să-i simt frumuseţea, să trăiesc prin această renaştere a naturii, propria mea revenire la viaţă. Mi se opreşte respiraţia, privind buchetele mari ale pomilor înfloriţi ce umplu văile şi dealurile cât vezi cu ochii, un spaţiu ireal, în care eu mă mişc fermecată, căci între mine şi cerul strălucitor nu mai există nimic decât ramuri înflorite. Doar vârfurile arborilor înmuguriţi pe culmi în nuanţe de verde, galben, maroniu, roşu, vişiniu se văd prin dantela cireşilor sălbateci înfloriţi. Cu greu mă pot rupe de acest miracol dezvăluit sufletului meu iubitor de frumos. Iau în inima mea spectacolul miraculos al naturii, toate culorile şi miresmele ce-mi dau puterea de a-mi continua existenţa într-o lume ternă, anostă, unde te dezgustă răutatea, indiferenţa, intoleranţa, meschinăria multora.

Îmi place să mă urc pe culmi, să umblu singură prin păduri, să simt mirosul de frunze veştede şi de vegetaţie tânără, dar mai ales să privesc la nesfârşit coroanele maiestoase ale copacilor de un verde profund ce se mişcă pe un cer pur, un cer ce parcă scrie pe infinitul său visul neamului nostru, un cer că mă îndeamnă să cred că pe lume nu mai există nimic decât eu, pădurea şi minunile dumnezeieşti la care iau parte. Aici, sunt rădăcinile mele, pământul meu natal ce-mi dă forţă, mă revigorează mereu, căci ştiu că are o mare energie şi putere regeneratoare. Fericirea mea de aici o port cu mine mereu şi revin mereu aici, să mi-o reîmprospătez, cu acel sentiment unic de pioşenie, că mă face să-l venerez pe Dumnezeu, să-i mulţumesc căci a ales acest plai mioritic pentru venirea mea pe lume. Departe de acest paradis terestru, îmi simt fiinţa străbătută de o lumină a răsăritului sau a apusului de pe aceste meleaguri, printr-o memorie involuntară şi las bucuria să-mi mângâie inima. Umbrele lungi ce se întind pe coastă, colina ce am urcat-o de atâtea de ori, sunt leagănul unui vis, un vis ce-l retrăiesc an de an şi mă rog Domnului să mă mai îngăduie, să nu lase să înceteze inima mea, singura care ştie să se înfioare atât de mult la vederea plaiului natal, care mă întâmpină cu o adâncă pace, cu biserica sa argintie proiectată pe valuri de verdeaţă, în smaraldul dealurilor înalte. Am trăit în august bucuria unei primăveri târzii, când, după o vară secetoasă, a plouat şi au apărut lumini de mai peste câmpul înverzit, iar în salcâmi flori albe.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Hiperboreea – Iarba verde de acasă”

Ileana VLĂDUȘEL: E toamnă (versuri)

Mi-e sufletul iarbă și-n cânt
Amurgul coboară în mine,

Aroma acestui târziu
Cu gust tămâios mă îmbie.

Vioară de frunze foșnind
Mă-încântă vorbind despre mâine,

E toamnă în mine și simt
Cum iarna îmi scrie solie.

Cad frunze din ramuri gonind
Spre-un timp ce în lut le vor scrie,

Vis nou mă ajunge și știu
Că toamnă sunt eu și sunt vie.

Iubiri ce au ars suspinând
În suflul meu mai adie,

Pe aleea cea veche colind
Și-n urmă iubiri vor rămâne.

Mi-e toamnă în suflet de-acum
Cad frunze cu vise din mine,

Dansează cu pas ruginiu
Acest anotimp peste mine.

03.09.2020

 

 

Toamnă cu aromă de gutuie coaptă

 

Toamnă cu ochi de iarbă încolțită
Îți aud murgii tropăind prin clipă,
Cad nuci din nucul timpului când trec
De vara dragostei, să te întâlnesc.

 

Te-am așteptat în prag cu înțelepciune,
Știam că vei veni într-o zi la mine!
Ți-am pregătit simțind răcoare în noapte
Cămara inimii să-mi fii aproape.

 

N-am plâns când ai venit, înfiorată
De frumusețea ta, te-am sărutat pe față
Și am simțit că n-o să mă rănești
Pe suflet cât în mine o să locuiești.

 

Ca într-o mânăstire am intrat
În anotimpul tău când m-ai chemat
Și-n adieri de vânt m-ai lămurit
Că n-ai venit să-mi iei. Mi-ai dăruit

 

O clipă plină și înflăcărată,
Covor bogat cu frunza roș-brodată,
Emoție în piept și-un mic regret
Și mi-ai mai spus c-o să te-întorci, s-aștept!

 

Toamnă cu bob de strugure-în cercei,
Când vântul stingea-n flacără scântei,
Pe umerii ce tremurau în noapte
Mi-ai pus un șal de frunze îmbujorate.

 

Mi-ai stat aproape în piele furișată,
Toamnă cu-aromă de gutuie coaptă,
Mi-ai dat să beau din cupa ta cu vin
Și-n coajă, nuci cu gustul amărui.

 

Știu c-ai să pleci și frunzele vor plânge
În trupul tău și clipele s-or scurge
Din trupul meu dar astăzi îmi e bine
Pășind prin arămiul zilelor cu tine

 

Și nu știu dacă ne vom revedea
Pe pajiște când frunze vor cădea
Poate o să vii și n-o să fiu acasă
Toamnă cu aromă de gutuie coaptă!

07.09.2020

 

 

Țărmuri pustii

 

Pe țărmul-acestei lumi îmi odihnesc

Trupul rănit. Doamne, mă vezi?

Însângerate drumuri, văi adânci,

Pietre-aruncate, vânturi reci și stânci

Și-o noapte lungă… Suflet nevoiaș,

Te chem să mă ajuți, să-mi fii toiag!

Te simt vecin de cruce și îndrăznesc

Aproape al Tău, frate să Te numesc

Și-ți cer, deși mi-e jenă și mă doare,

Din crucea mea  să scoți pironul mare!

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: E toamnă (versuri)”

Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (5) – PÂNĂ LA URMĂ CE PRESUPUNE O ENTITATE INTELIGENTĂ?

Omul înţelept nu-şi calculează şansele. El îşi fixează ţelul şi apoi îl atinge” (Lao Tse)

 

Inteligența nu înseamnă să nu faci greşeli, ci să vezi repede cum poţi să le îndrepţi” (Berlot Brecht)

De când am acceptat să intru în această competiție electorală, au venit val vârtej peste mine zeci de întrebări cu privire la ce aș face dacă aș fi Primarul unui municipiu care a început să absoarbă tineri din toate regiunile țării. În calitate și de cadru universitar, am întâlnit, nu de puține ori, pe fondul unui vocabular îmbogățit cu regionalisme transilvănene, studenți înregimentați la Universitatea ieșeană, încântați și curioși, dintre care mulți aleg să piardă un an, dacă nu reușesc să se transfere în timpul anului universitar, și să migreze în anul următor în fosta capitală a Transilvaniei. Acest magnetism pe care-l are Clujul l-am resimițit și eu în urmă cu 23 de ani. De atunci, firește, acest aspect nu-l spun studenților, a trebuit să mă adaptez permanent și, credeți-mă!, nu e deloc ușor. Fiindcă Clujul nu înseamnă doar UNTOLD și TIFF. Clujul e un oraș cosmopolit care solicită un efort considerabil ca să poți trăi onorabil în el.

E drept, are și o poziție geografică motivantă, clima e mai blândă, oamenii mai cumpătați… De ce nu înțelegem că e vremea să ne „înfuriem” responsabil cu privire la dezvoltarea infrastructurii pe întreg teritoriul României? Mă gândesc la Tunisia, pe care am vizitat-o în urmă cu 10 ani, care într-un număr mic de ani a reușit să construiască – nota bene: cu forțe proprii și la o calitate perfectă – peste 500 km de autostradă, ceea ce înseamnă atragerea de investitori și un turism de invidiat.

DA, Clujul are potențial să devină un oraș inteligent (Engl. smart city) într-un timp oarecum motivant chiar și pentru seniori. Apare însă marele DAR… și nu e substantivul comun, ci conjuncția care atrage după sine revoltă…

Zilele trecute m-am plimbat (prin Cluj, desigur!) pe atât de promovata stradă inteligentă Molnar Piuariu, fiind foarte aproape de zona în care locuiesc. Mărturisesc faptul că am rămas dezamăgită. Am lucrat mult cu studenții mei la implementarea unor tehnologii care să dezvolte componenta inteligentă asupra unei entități, fie că e casă (Engl. smart house), sau muzeu (Engl. smart museum), sau stradă (Engl. smart street), sau oraș (Engl. smart city)… Iar ceea ce e acum acolo, e încă departe de a răspunde acestui deziderat.

În zilele noastre, evoluția tehnologiei este crucială pentru noi din varii motive, dar ea necesită timp și instruire. Vorbim, în fond, de realitatea augmentată (RA) care ocupă un loc de top în lista celor mai atractive tehnologii utilizate atât în industria jocurilor, cât și pentru aplicații care se bazează pe conceptul de software educațional aplicat, spre exemplu, în patrimoniul cultural. Câți dintre noi știu cine a fost Ioan Piuariu-Molnar?

Continue reading „Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (5) – PÂNĂ LA URMĂ CE PRESUPUNE O ENTITATE INTELIGENTĂ?”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Oxigenul sărutului

OXIGENUL SĂRUTULUI

 

Hematitul ce apare uneori pe conturul sufletului meu

îmi aduce  aminte de sărutul inițial

primit la primul impact

al pătrunderii noastre astrale

 

Anotimpuri celeste s-au scurs în neant

și buzele mi-au ruginit a dorință neîmplinită

tot așteptând  la umbra sânului imaginar

sărutul primordial

din care să se ivească planeta dragostei totalitare

 

Nu am stăpânit fuziunea

mi-ai zis

Și așteptarea a ruginit

lipsită de oxigenul sărutului

 

Fără atracție

niciun minereu nu își solidifică trecutul

și piatră prețioasă

devine doar rocă

ce s-a iubit cu alt minereu

fuzional.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Septembrie 2020

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Proverbe de înțelepciune!

(Despre respect și bunul simț)

 

– Nu trece o zi, o oră, o secundă să nu auzim în noi rugămințile adevărului, totuși de cele mai multe ori le ignorăm. Aceasta este intrarea în relele de care ne vom plânge ulterior!

– În vreme ce bunul simț își păstrează calitatea sa umană, obrăznicia proliferează și ea socotindu-se cu nerușinare cap de elite!

– Fiecare necaz are o cauză, deseori ascunsă în prea binele ce a nesocotit bunul simț, măsura, de cari nu va trebui să uităm niciodată!

– Când obrăzniciei îi trântești ușa în nas, va fi prima care să te dea în judecată învinuindu-te de lipsă de bun simț. Deci are si ea idea acestei calități, dar nu e pentru ea ci pentru alții!

– “Obraznicul mănâncă praznicul” zice proverbul – însă numai odată pe AN, în restul zilelor nu-l va mai invita nimeni la masa smereniei!

– Din cauza bunului simț deseori ai de suferit, dar, ai să observi mai târziu că ești iubit și nici prietenii nu te mai ocolesc!

– Obrăznicia împrumută inorongul vântului, unde nu gândești acolo ajunge – cică împarte altora onorurile sale!

– Fiindcă sălășluiesc în om, puntea dinspre obrăznicie spre bunul simt o face întotdeauna munca si efortul, iar dinspre bunul simț spre obrăznicie o face lenea!

– Conștiința mea nu a reținut niciodată fumul ideologiilor trecătoare, și am rămas om natural, chiar dacă ideologia comunistă venea încă din vremea când veneam si eu pe lumea asta din dragostea părinților mei, mai ales ca nici ei (părinții) nu vor în definitiv decât să-și vadă odraslele pline de bun simț și cu așezare în viitoarele lor familii!

– Bunul simț îl separă pe om de animale, obrăznicia îl apropie!

– Legile universale își împlinesc menirea lor existențială cu o divină exactitate, omenirea greșește numai fiindcă nu caută adaptarea potrivită, ba și caută anularea acestora, a însăși creației lui Dumnezeu cel Veșnic! E ca si cum ai vrea să ieși din tine și nu ai unde merge! Însăși Moartea ne așează tot în aceste legi divine, spre a ști unde dispărem!

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Proverbe de înțelepciune!”

Andrada Victoria DIACONESCU: Ediția a VIII-a a Festivalului Limbii Române

În organizarea revistei internaționale STARPRESS și sub egida Ligii Scriitorilor, Epidemia Coronavirus 19 nu a împiedicat sărbătorirea Limbii Române! Lansarea Antologiei LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ  – STARPRESS –  în anul coronavirusului, 2020 / Ligya Diaconescu

Chiar dacă starea de alertă cauzată de pandemie nu a permis un eveniment de anvergură, în acest an, Ziua Limbii Române a fost totuși marcată la poale de Făgăraș, Sâmbătă de Sus, în aer liber,  într-o acțiune culturală organizată de Ligya Diaconescu, prin Revista sa, STARPRESS, în colaborare și sub egida  Ligii Scriitorilor  Români, condusă de președintele Al. Florin Țene, respectând toate regulile impuse  și distanțarea socială.

Ediția a Vlll-a a Festivalului Limbii  Române ar fi trebuit să se desfășoare cu peste 150 de oameni de cultură, ca în fiecare an, începând din 2013, când scriitoarea, jurnalista Ligya Diaconescu, director al al Revistei Internaționale STARPRESS (româno-canado-americană) a organizat, secondată de președintele Ligii Scriitorilor Români, scriitorul Al. Florin Țene, această minunată sărbătoare, devenită festival, pe parcursul a patru zile, la Sfinx (în Bucegi, împreună cu regretatul om de cultură Corneliu Leu), apoi la Jupiter, Rm.Vâlcea, Sâmbăta de Sus, Moneasa, Horezu și Olănești.

Ediția a Vlll-a a Zilei Limbii Române s-a sărbătorit, într-o atmosferă românească de mare suflet, printr-un festival ce a avut loc în zilele de 30-31 august, 1-2 septembrie 2020, la casa de vacanță a soților – scriitoarei Mariana Popa și  Ovidiu Popa, distinși organizatori de evenimente de sulflet, care ne-au sprijinit și în organizarea Zilei Limbii Române din 2014 la Mănăstirea (Academia Sâmbătă de Sus), și în organizarea Festivalului Primăverii de la Brașov în anul 2019, (în acest an nemaiputandu-se organiza din cauza pandemiei, izolării). Soțîi Popa ne-au găzduit în proprietate privată a domniilor lor, de la poalele Făgărașilor pe Valea Viștei, numită Viștișoara, în apropiere, (la 3 km) de Mănăstirea „Constantin Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, județul Brașov. Întâmpinați  într-o atmosferă sărbătorească cu tricolorul la intrare fluturând, într-o grădina plină de flori zâmbitoare, în culori de nedescris, cu mese distanțate (programate pe grupri ) dar într-o apropiere sufletească și vibrație de nedescris, cu inimile bătând la unison, gazdele noastre ne-au “răsfățat” făcându-ne să dorim toți cei 11 „adunați “acolo să  rămânem și cu sufletul și cu trupul în acel minunat loc, la acești oameni deosebiți.

Prezența oaspeților s-a făcut în 30 august, cu bucuria revederii. Sărbătorirea Zilei Limbii Române a început in 31 august la ora 11,00, ca în fiecare an, în mângâierea razelor soarelui, mirosul îmbietor al florilor și adierea brazilor pe care i-am asemănat cu bravi eroi, vânjosi și frumoși.

Gazda noastră, scriitoarea Mariana Popa, redactor-șef cultural al Revistei STARPRESS, membru al Ligii Scriitorilor Români, secțiunea română a rostit un cuvânt de bun sosit, vorbind despre această sărbătoare deosebită, pandemie și bucuria de a ne revedea, chiar și în aceste condițîi de alerta. A vorbit și despre inimoasa organizatoare Ligya Diaconescu, vicepreședinte al Ligii Scriitorilor Români, „Doamna Limbii Române’’ numită așa de scriitorul Al. Florin Țene, și ”Doamna Sufletului Românesc” numită  astfel de istoricul George Rotaru, dar și despre colaborarea cu Liga Scriitorilor și renumitul om de cultură, președintele L.S.R. Al. Florin Țene, care neputând participa la această ediție a festivalului – și exprimându-și regretul, fiind prima la care nu a participat a transmis un mesaj emoționant.

A urmat Ligya Diaconescu care a prezentat programul manifestării, al festivalului, oamenii de cultură prezenți, reușind și de această dată să fie înconjurată de valoroși oameni de cultură, cuprinzând cam toate secțiunile, deși în număr mic :  poezie, proză, epigrame, călătorii, muzică ușoară, pricesne, romanțe.

A vorbit despre mesajele primite din întreaga lume și regretul scriitorilor care au participat la sărbătoarea noastră în anii precedenti că nu au mai putu fi prezenți în acest an, inclusiv cei de peste hotare, Melania Rusu Caragioiu, din Montreal – redactorul-șef al Revistei STARPRESS  Canada, Mary Smith / New York – redactorul-șef al Revistei STARPRESS – USA, Adalbet Gyuris, Germania, Maria Giurgiu – Italia, Ionela Flood – Marea Britanie, Elena Buică / Totonto, Canada, Virgil Ciuca / USA, Miriam Nadia Dabău/ Paris / Franța, Ovidiu și Elena Jucan din Cluj etc.

Continue reading „Andrada Victoria DIACONESCU: Ediția a VIII-a a Festivalului Limbii Române”

Victor RAVINI: Să ni-l repare

Șeful nostru de șantier de la Berlin, sectorul de est Lichtenberg, a dat telefon la București ca în fiecare dimineață, să întrebe cum mai era vremea prin capitală, ca să știe dacă ploua sau nu. Plouase azi-noapte. Da? Păi atunci e bine pentru agricultură. Șeful personalului l-a întrebat dacă sudorul pe care îl puseseră la tren deunăzi ajunsese cu bine. Șeful de șantier, a căzut cerul pe el. Uitase să trimită pe careva să îl ia de la gară. Întreprinderea noastră trimitea mereu muncitori, în grup sau singuri pentru șantierul nostru sau pentru alte șantiere de ale noastre din Germania de Răsărit și nu era nevoie să le dea nicio adresă, întrucât îi așteptam careva din noi în gară sau la aeroport. Când trebuiau să ajungă pe șantiere din alte orașe germane, îi aștepta mașina șantierului de acolo, cu vreun muncitor care îi cunoștea, ca să îi recunoască din mulțime. Dacă acum nu îl lua nimeni pe sudorul nostru de la gară, ăla nu avea cum să ne caute în Berlin. Rămânea ca un popândău acolo pe peron, fără să știe limba și fără să aibă bani nemțești.

– Nu e nicio grabă, a zis șeful de șantier. Trenul oricum ajunge aici cu o întârziere de vreo douăzeci de ore sau chiar mai mult. Cum ai zis că îl cheamă? Trimit pe careva să-l ia de la tren. Ura, și la gară!

Trenul de Berlin ieșea de la noi din țară cu întârziere de câteva ore. Până la Oradea sau la Arad mergea conform orarului. Însă la graniță, grănicerii și vameșii făceau controale riguroase și prelungite, ajutați de soldați în termen, ca nu cumva să se ascundă careva cumva sub vagon pe la osii, prin vreun geamantan, prin vreo scrumieră sau cum le mai trecea prin cap, numai să fugă din țară. După aceea, ungurii nu îi dădeau trenului liber la intrare, din cauză că îi trecuse timpul rezervat și trebuia să aștepte, până îi găseau un interval de timp când se elibera linia. Ajungea la Budapesta cu mare întârziere. Acolo iarăși trebuia să aștepte până găseau budapestanii cum să-l strecoare printre alte trenuri. La Praga tot așa, la Dresda tot așa, cu ce se mai oprea trenul pe câmp sau printre munți și aștepta la semnal, uite așa și iar așa se acumulau întârzierile.

Niciunul din românașii care lucrau pe șantier la Berlin nu îl cunoștea pe sudorul acela, ca să îl poată recunoaște în gară și să îl aducă la șantier. Grupul de Șantiere Vulcan din București avea mii de salariați pe șantierele din țară și din alte țări. În Germania de Răsărit aveam șantiere de câte trei ani, cu prelungiri, prin toate orașele mari și mijlocii, uneori și prin localități mici, de care nemții abia auziseră vag. Numai pe șantierul cu rafinăria de la Banyas, din Siria, lucrau trei mii de vulcaniști. Câți alții prin alte șantiere din Siria, Irak, Iordania, Turcia, India, Egipt și prin Africa. Egipt nu cumva e în Africa, tovarășe secretar de partid? Da, e în Africa. Însă administrativ, șantierele din Egipt țineau de șeful de lot pentru Asia. Loturile de șantiere nu se decupau după criterii geografice nici măcar în țară la noi, ci după criteriile serviciului de personal. Serviciul personal angaja sute de muncitori pe zi. Și tot cam atâtea sute de muncitori încetau zilnic activitatea. Se săturau de șantiere departe de casă și se transferau pe undeva mai aproape sau ieșeau la pensie. Sau mureau în accidente de muncă, niciodată din cauza întreprinderii, ci mortul era de vină. Așa că statistic, nu aveam niciun accident de muncă. Nimeni de pe șantierul nostru de la Berlin nu îl cunoștea pe acel sudor.

– Șefu’, mă duc eu și-l aduc de la tren! s-a oferit un lăcătuș sau ce era.

– Ai mai lucrat cu el pe vreun șantier?

– Nu, dar știu eu cum să îl găsesc.

– Cum?

– Păi mă urc pe lada aia cu nisip de la capătul peronului și, când se dau călătorii jos din tren, îl strig pe nume. Vine el singur la mine.

– Bă, ia uitați-vă la el! zise șeful, aprinzând cu bricheta țigareta unui muncitor, care se servise din pachetul lui de țigări fără să fie nevoie să întrebe. Ăsta o fi mers la școală de are așa lampă la creieri, nu ca voi. Vedeți, mă? Îi merge mintea la 360 de volți. Dați-vă mai departe, să nu vă curenteze! E isteț foc. Nici n-ai zice, când te uiți la el. Hai! Bine, marș de-aci și să-mi vii cu el în dinți! Aport!

Cam așa vorbesc șantieriștii la baracă sau oriunde s-ar afla. Ba chiar mai altfel. A plecat istețul nostru la gara Ostbahnhof. Nu ne-am fi putut închipui că o să se întoarcă la șantier cu dinții rupți și cu falca scoasă din balamale.

A trecut întâi pe acasă, și-a lăsat echipamentul de șantier și s-a pus la țol festiv. La costum și cu cravată la gât, ca atunci când se ducea la „Trei geamuri”, cum numeau vulcaniștii noștri localul de dans și de agațament. Nu se putea duce la gară ca ciobanul la oraș. Ia el metroul și ajunge la Ostbahnhof. Trenul de la București încă nu sosise. Intră trenul în gară pâș-pâș, se urcă el pe lada cu nisip, se dau jos din tren călătorii puhoi, deschide el gura să strige numele sudorului și… Aoleo! Cum îl cheamă? Uitase cum îl cheamă. Ce să facă? A închis gura. Și-a potrivit nodul la cravată, că îl cam strângea. Cum să știe el care era singurul român, dintr-atâția călători nemți? Isteț foc, cum era, i-a venit ideea în ce fel să îi atragă atenția unicului român de pe peron și să îl facă să vină lângă lada cu nisip, la picioarele lui, ca la picioarele statuii lui Lenin. Și-a netezit cravata, a tras aer în plămâni, a scos pieptul înainte ca Lenin și a strigat cât putea de tare, un cuvânt pe care să nu îl înțeleagă nemții, ci doar românașul nostru care venea de la București. Cel mai important cuvânt din limba română, cum nu mai există în nicio altă limbă așa cuvânt frumos:

– Puullăăă!

Continue reading „Victor RAVINI: Să ni-l repare”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Pescar la Maliuc

        Nu prea știu bine în ce stare eram în acea vară însă, tare aș fi făcut altceva decât eram obișnuit pentru a-mi petrece vreo două săptămâni undeva, … adică nici nu știam unde anume și nici ce aveam să fac acolo. Ce mai o întreagă nebunie !

         Drept urmare, după un foarte scurt timp de gândire, atât de scurt de parcă nici n-ar fi existat, m-am urcat în mașinuța mea și am pornit lăsând-o ca să mă conducă ea singură unde avea chef. Și m-a dus exact la Tulcea oprindu-se tocmai în fața hotelului din Port adică, acolo unde o parcam de obicei când veneam la vreo escapadă cinegetică. Zarurile fiind astfel aruncate am pornit încet spre cheu pentru a admira navele ancorate aflându-mă astfel la câțiva metri de coada celor care așteptau ca să li se permită să urce pe nava pasager dar pe mine, cum nu mă interesa deoarece habar nu aveam unde să merg și ce să fac, m-am îndrăgostit instantaneu de un moșulică extrem de zglobiu și de simpatic echipat cu un maiou marinăresc cu dungi albastre și căruia îi atârna în colțul gurii o pipă lipsită de tutun iar astfel, imitându-l perfect pe Poppey Marinarul, personaj care, se proțăpise la câțiva pași de mine și îi cerceta foarte atent pe cei aflați în coada de la pasager iar încet, încet mi-am dat seama că, tipul cam trăgea cu urechea la ce discutau așa că, am profitat de prima ocazie care mi s-a ivit și i-am făcut discret cu ochiul iar urmarea a fost aceea că, moșul s-a și lipit de mie șoptindu-mi fără să-și scoată pipa dintre gingii:

         – Gata boierule, sunt al tău ! Vrei să zburăm la Maliuc, nu-i așa ?

         Mă luase cam prea repede pentru a-i putea da și un răspuns așa că, m-am limitat doar să-i zâmbesc amabil după care am ridicat din umeri:

         – Tataie, nu prea știu nici eu pe unde voi ateriza așa că, lasă-mă câțiva ani ca să mă mai gândesc.

         Cum evident s-a topit de tot la răspunsul meu, și-a scos în sfârșit pipa dintre gingii, a trântit un scuipat consistent pe copastia navei pasager lângă care ne aflam apoi mi-a întins mâna recomandându-se:

         – Io mă numesc Pârâu, o viață întreagă am fost marinar iar acum racolez fraieri morocani … adică străinași, pe care să-i duc cu șalupa fiului meu la Maliuc – și astfel, mi-a indicat spre o șalupă legată la cheu ceva mai departe.

         – Cunosc și eu un oareare Pârâu care cazează turiști și învârte toate șmecheriile de prin Tulcea – l-am informat eu spre bucuria lui care astfel mi-a strâns iute mâna:

         – Te pomenești că-l cunoști pe fii-miu, că el le sucește și le răsucește pe toate.

         N-am apucat ca să-i răspund deoarece, spre marea mea surprindere am văzut cum tocmai trecea pe lângă noi un fost coleg de școală și bun prieten încovoiat sub greutatea unui balot gros de undițe și cum se grăbea ca să se așeze și el la rând i-am strecurat pantoful în calea piciorului iar rezultatul a fost înspăimântător deoarece, balotul cu undițe i-a zburat pe jos în timp ce el, a plonjat practic la picioarele noastre de unde s-a ridicat vânăt de furie și zbierând spre mine a atras astfel atenția tuturor celor de la rând care și așa se cam plictiseau:

         – De ce nu-ți ții bă cracii p-acasă ?! Ai chef de scandal ori de cafteală ?!

         – Păi, … caut și eu un fraier pe care să mă piș, că p-aici prin port nu văd nici vreun pom – i-am  răspuns eu pufnind în  râs.

         Auzindu-mi răspunsul Poppey s-a și pregătit să o șteargă rapid de teama unui scandal însă eu l-am apucat iute de cot și l-am tras spre mine zâmbind și indicându-i-l pe accidentatul meu:

         – Uite îl vezi ? Dacă nu ești cuminte te dau lui nenea să te pape !

         Atât Poppey cât și cei de la rând și aflați mai aproape de noi au rămas surprinși de răspunsul meu așa că, încruntându-mă la victima mea l-am apucat de nasul cât o trompă și m-am  răstit la el:

         – Băi, făcălețule, ți-am dat io voie ca să vii în Deltă ? Ce naiba cauți p-aici și mai ales cu depozitul ăsta de scule de pescuit ? Ai permis, ori te priponesc pe loc ?!

         In tot acest timp, tipul s-a înroșit la față de furie și pe când toți din jur se așteptau ca să înceapă scandalul el a izbucnit în râs și m-a îmbrățișat brusc șoptindu-mi la ureche astfel încât toți cei aflați prin preajma noastră să ne perceapă dialogul:

         – Băi zăpăcitule, numai tu erai în stare să-mi faci așa ceva !! Ce naiba cauți aici ?

         – Pe tine, ce să caut ?! De anul trecut te tot aștept.

         In timp ce ne-am retras mai la o parte sporovăind bine dispuși, coada de la navă a început ca să se micșoreze văzând cu ochii în timp ce, pasagerii urcau la bord iar Poppey al meu tocmai înhățase doi străini și îi conducea la șalupa lui așa că i-am strigat în glumă:

         – Nu ne iei și pe noi ?

         – Normal că vă iau ! – ne-a răspuns el prompt indicându-ne bancheta liberă din mijlocul șalupei – Haideți mai repede că nu mai pot lua pe nimeni și nu vreau să mai am discuții.

         Drept urmare, ne-am așezat unul lângă altul pe bancheta indicată de Poppey care, după ce a pornit motorul a și zburat spre mijlocul Dunării patinând prin fața navei pasager sub privirile invidioase ale călătorilor care tocmai asistaseră la discuțiile noastre:

         – Să vorbesc cu Fane ca să vă cazeze la hotelul lui din Maliuc ? – m-a întrebat Poppey aplecându-se spre mine pentru a ne putea auzi datorită uruitului puternic al motorului care ne acoperea vocile.

         – Păi, roagă-l ca să ne cazeze câteva zile iar apoi, vino să ne iei de acolo și să ne aduci înapoi la Tulcea – i-am spus eu iar Icu, amicul meu, m-a completat imediat făcându-mi cu ochiul:

         – Dar poate ai drum ori treabă prin București și ne duci direct acasă. Ce părere ai ?

         – Ar fi și asta o idee … – i-a răspuns Poppey pregătindu-se de râs -, dar carnetul meu de marinar nu prea e valabil pe Dâmbovița …

         – N-are nimic – i-a răspns prompt Icu -, vom lua metroul !

         Și așa, mai mult în glumă decât în serios, am ajuns în fața debarcaderului din Maliuc pe care, Fănică fiul lui Poppey ne aștepta iar văzându-mă, s-a încruntat ușor:

         – Parcă ne cam cunoaștem de undeva – mi-a șoptit el strângându-mi mâna.

         – Mda, ne-am cunoscut la nunta lui Făt Frumos cu Ileana Cosânzeana – i-am răspuns și eu.

         – Păi, înseamnă că eu eram Făt Frumos iar Ileana Cosânzeana era șalupa mea de dragul căreia făceau cu toții crize de oftică.

         – În frunte cu primul secretar, … nu-i așa ? – L-am completat eu și am izbucnit în râs amândoi strângându-ne iarăși mâinile de bucuria revederii.

         – Cât stai la mine ? – m-a întrebat Fănică.

         – Păi nu prea știu. De fapt nici nu credeam că voi ajunge p-aici deoarece eu n-am nici un bagaj, am ajuns la tine așa cum mă vezi pentru că, am plecat din București la plimbare și m-am pomenit la Tulcea unde am nimerit în șalupa tatălui tău iar cu el, am acostat pe insula ta.

         – Ei, dar nu-i chiar a mea însă doar hotelul și restaurantul sunt ale mele așa că, tu și prietenul rău stați cât aveți chef, distrați-vă cum vă este voia iar nota de la restaurant o voi deconta eu. E bine așa ?

         Într-un târziu a sosit și nava pasager iar soția lui Fane i-a lat în primire pe călători pentru a-i caza în timp ce, Icu mi-a arătat o cutie măricică plină cu râme de toate culorile și calibrele care se zvârcoleau nemulțumite de deranj.

         – N-am mâncat așa ceva niciodată – i-am atras atenția scârbindu-mă spre lighioanele din curie și nici acuma n-am chef de fiarele astea însă, dacă ți-e foame, hai să-ți fac o demonstrație de pescuit la oblete și să guști trufandaua Deltei.

         – Ce vorbești mă ? Te știam vânător și nu pescar. Chiar ai intrat și tu în rândul oamenilor serioși ?

         În timp ce mă tot lua peste picior, și-a desfăcut iute balotul de scule din care a extras cu ușurință două lansete, a montat pe ele mulinetele potrivite după care m-a invitat spre malul apei:

         – Hai, să te văd ce știi și ce poți, dar … fii atent că, avem destui admiratori care au sosit cu pasagerul și n-am chef ca să mă compromiți.

         În timp ce Icu își pregătea lansetele și scăunelul pe care să se așeze, eu am intrat în sala de mese unde am fost luat în primire de un tip tinerel și foarte amabil:

         – Good morning, sir. Do you want tu eat a fish fresh or ….

         –  Gata, acum oprește-te ca să nu te epuizezi de tot – l-am stopat eu după care i-am întins mâna prezentându-mă – Eu sunt prietenul lui Fănică și voi locui aici la voi câteva zile cu un prieten de al meu iar gazda noastră Fănică ne-a asigurat că, toate notele de plată de la restaurant le va deconta el. OK ?

         – Gata șefule, m-am prins ! – m-a asigurat imediat ospătarul iar eu l-am întrebat în continuare:

         – Dar, peștele pe care îl vom prinde ni-l poate găti cineva de la bucătărie ?

         – Normal, … se poate altfel ? Nici o grijă ! – ne-a asigurat flăcăul după care am ieșit și m-am îndreptat spre locul în care se așezase Icu:

         – Hai mă, ce faci ? Unde-i peștele ?- l-am luat eu la zor.

         – Auzi, nu te mai prosti pentru că mă faci de rahat în fața străinilor care stau deja cu ochii pe mine că m-au și întrebat câțiva dacă în Dunărea noastră există și pește.

         – Ce vorbești ? Și ce le-ai răspuns ?

         – Păi, i-am asigurat că, toate conservele pe care le-au văzut prin magazine conțin numai pești din Deltă.

         – Aoleo ! Măcar le-ai spus că în cutii ajung numai după ce sunt prinși de pescari.

         – Da, mă … le-am spus  toate prostiile.

         – Știi ce, Icule ? Eu nu te știam atât de vorbăreț dar spune-mi te rog, în ce limbă ai clevetit cu ei, că eu nu te știam atât de poliglot ?

         În acest timp își aprindea țigara iar auzindu-mă s-a făcut roșu ca sfecla la față boscorodind câteva mizerii la adresa mea după care mi-a retezat-o ferm:

         – Știi ce ? La pescuit nu se vorbește și nu faci zgomot dacă ai chef să prinzi ceva iar dacă ai chef de cleveteală în toate limbile du-te  la străinii ăia de colo și n-ai decât să le spui lor orice dorești.

         Simțindu-l cam iritat de bășcălia mea, am tăcut și mi-am îndreptat atenția spre vârfurile celor trei lansete așteptând cu răbdare ca să miște vreuna din ele însă liniștea se instalase cu Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Pescar la Maliuc”

Lăcrimioara IVA: Trestie gânditoare (versuri)

Deși am retezat
lobul urechii stângi
a unui gând,
n-am reușit să pictez,
asemenea lui Van Gogh,
lanuri de grâu
sau mâncători de cartofi,
nici măcar
o floare a soarelui.
Gândurile mele suferă
de dromomanie:
se ascund atât de bine
încât, uneori, nici eu
nu le pot găsi.
Pe ale lui Balzac
le-ați găsit
ascunse în Comedia umană.
Montesquieu a lăsat
pe dalele din camera sa
urmele pașilor săi.
Și gândurile mele,
agitate fiind,
au lăsat urme pe dalele
din inima mea,
însă spiritul legilor
îi aparține lui,
nu mie.
Asemenea lui Mozart,
sunt bântuită de fantome,
însă niciuna
dintre fantomele mele
nu mă forțează
să- mi compun
propriul requiem de înmormântare.
Guy de Maupassant și-a descris
halucinațiile auditive
în nuvela „Pe apă”,
vedeniile în „Hora”.
Eu nu reușesc
să-mi descriu
halucinațiile și vedeniile.
De ce?
Pentru că Maupassant
și-a văzut „dublul”,
pe când eu
încă n-am văzut
dubla mea?
După cum poți vedea,
deși gândurile mele
au un sâmbure de nebunie,
mie îmi lipsește
genialitatea.
Poate fi și mai rău:
cineva să-mi fure
gândurile, de pildă.
Aș rămane doar o trestie.
Acum, chiar dacă nu-s geniu,
măcar gândesc.

 

Vanitate

Modelarea caracterulului,
a personalității mele,
trasarea conturului
la cele patru corpuri
(precis sunt mai multe)
pe care mi le știu,
se realizează  cu măiestrie,
de-o  mână invizibilă,
c-un șablon,
invizibil și acesta.
În cunoaşterea creştină,
cele patru corpuri sunt:
corp carnal, corp natural,
corp spiritual și corp divin.
Contururile nagâților
sunt trasate și fasonate
la perfecțiune
de aceeași  mână invizibilă
și cu același șablon invizibil.
De ce mă simt superioară
unui nagâț?

 

Cinci mentosane

*Cer aburit. Răsuflare de mânză. Se iscălesc îngeri.
*În lacrima mea întinsă între două amurguri șchioapătă o mânză!
*Îmi voi trimite inima în spatele oglinzii! Va recunoaște intrusul?
*Melancolie- în adâncul din mine cade o frunză.
*Corbul păgubaș. Mi-a furat  o lacrimă crezând-o perlă.

 

Dor

Ploaia dă sens sunetului.
Între doi stropi de ploaie
e atâta tăcere
încât  mi-e dor
să ascult
simfonia a 9-a de Ludwig van Beethoven.
Continue reading „Lăcrimioara IVA: Trestie gânditoare (versuri)”