Scriitorul Ionuț CARAGEA premiat de ,,Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa”

,,Veşti uriaşe din Franţa. Azi am fost anunţat că am obţinut două premii oferite de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Este vorba de premiul al doilea la marele premiu „Henri MEILLANT” şi premiul al treilea la marele premiu „Jenny ALPHA et Noël-Henri VILLARD”.

Volumul cu care am obţinut aceste premii se numeşte „J’habite la maison aux fenêtres fermées” (Locuiesc în casa cu ferestre închise). Acest volum a fost scris de mine direct în limba franceză şi a fost publicat la editura Stellamaris din Brest în anul 2019.

Vă mulţumesc tuturor pentru susţinere şi aprecieri. Mai multe informaţii în zilele următoare”.

Cei care vor să citească varianta în limba română a volumului premiat în Franta, pot accesa linkul de mai jos. Toate gândurile bune!

https://www.ionutcaragea.ro/poezie_files/romana_files/locuiesc.htm

––––––––––––

Ionuţ Caragea

www.ionutcaragea.ro

Wikipedia

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 424(16 –30 Iunie)

Dragii mei enoriași!

Nil Dorobanțu(1920-1977) și vocația lui profetică. La 1 august se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Nicolae(Nil) Dorobanțu în Crainici-Mehedinți.

Nil Dorobanțu este o personalitate colosală a Bisericii Ortodoxe Române și a neamului românesc. Până în urmă cu câțiva ani nu se știa mai nimic despre el. Doar câteva rude și cunoscuți îi rosteau numele în șoaptă și mai vorbeau despre el. În rest, tăcere. Libertatea cuvântului câștigată cu mult sânge la Revoluție, a făcut să apară ca dintr-o altă lume această personalitate unicat în peisajul cultural românesc și bisericesc. Se vorbea după 1989 că există ,,literatură de sertar”, care va fi scoasă la lumină în următorii ani. A fost așa ceva, dar mult mai puțin decât ne-am așteptat. Iată că Nil Dorobanțu a depășit pe toți și pe toate în această privință. Peste zece mii de pagini acoperite cu scrisul său mărunt, înghesuit, au fost descoperite. Dumnezeu știe câte vor mai fi uitate prin cine știe ce cotlon! Vreo treizeci de cărți i-au văzut lumina tiparului până acum și încă nu se știe câte vor mai apare. Și ce cărți!

Nil Dorobanțu are o viață fascinantă, neobișnuită pentru secolul al XX-lea. În literatura creștină s-a vorbit mult de ,,nebunii pentru Hristos” și mulți sfinți au fost trecuți în această categorie. Nil Dorobanțu a fost numit de alții ,,nebun pentru Hristos”, iar el însuși, nu numai că nu s-a supărat, dar și-a însușit cu bucurie acest calificativ. Faptele și scrisul său dovedesc cu prisosință că merita această ,,nebunie”.

Nepot al generalului Gheorghe Dorobanțu, Nicolae este crescut și educat la Curtea Militară Regală din București. Absolvent al Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie din cadrul Academiei Militare, ajunge ofițer activ cu gradul de sublocotenent la vânători de munte. Avea tot viitorul înainte. După câteva întâlniri cu Părintele Arsenie Boca dezertează din armată și se îndreaptă spre viața monahală. Cu mare greutate, recurgând la acte medicale false, unchiul general reușește să-și scape nepotul de Curtea Marțială. Dă admitere la Facultatea de Teologie din București, reușește, dar nu-i este de ajuns. Se înscrie, în baza acestei reușite, și la Facultatea de Drept și la cea de Filozofie – Litere. Legea dădea acest drept celor care reușeau la o facultate. Termină cele trei facultăți cu rezultate maxime. Se înscrie la doctorat în teologie, la profesorul Dumitru Stăniloae. Nu oricine făcea doctorat la Părintele Stăniloae! Învățase între timp să vorbească cursiv câteva limbi, precum: engleză, franceză, germană, italiană, rusă, sanscrită, greacă, latină și ebraică. Doar atât! Lucrează cu scriitorul Mihai Ralea, cu sociologul Henry Stahl, ajunge secretarul sociologului Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Gala Galaction îi este duhovnic. Cu capacitatea și studiile lui ar fi făcut o carieră strălucită în învățământul universitar, dar el se călugărește la Cernica. Împlinește funcții mărunte în București și în Eparhia Dunării de Jos. E hirotonit ierodiacon în 1948 și ieromonah în 1949, apoi, în același an, ieroschimonah.

Cutreieră schituri și mănăstiri din Moldova, cunoscând din aproape viața monahală. Pretutindeni ieșea din anonimat cu viața lui deosebit de riguroasă și cu predicile sale. Lumea îl află și îl caută. Unde se ducea el, venea lumea puhoi să-l asculte, să se spovedească, să vorbească cu el. Critica fără menajamente anomaliile vieții monahale din mănăstirile în care adăsta. Nicăieri nu era văzut bine de călugări, fiindcă le era, prin viața și prin predica lui, ca un ,,ghimpe în coastă”. Din unele mănăstiri era gonit, din altele pleca el singur. Predicile lui aveau ceva din fiorul predicilor marilor profeți ai Vechiului Testament. Parcă l-ai fi ascultat pe Isaia, pe Ieremia, pe Iezechiel, pe Ilie Tesviteanul sau pe Ioan Botezătorul. Deși se traversa o perioadă deosebit de grea, în care se puneau cătușe la gură, la mâini și la picioare, Nil Dorobanțu critica cu un curaj nebun noua orânduire politico-socială, ateismul, marxism-leninismul, materialismul dialectic și istoric, presiunile și nedreptățile sociale. Era om cult, gânditor profund. Nu făcea afirmații gratuite, ci totul era bazat pe date concrete, pe argumente logice. Discursul lui Nil era imbatabil și era sorbit de ascultători. Mulți străbăteau distanțe uriașe ca să-l vadă și să-l audă pe Nil Dorobanțu. Nu scăpau de criticile lui Nil nici instituțiile și autoritățile bisericești. El nu putea accepta colaborarea Bisericii cu statul ateu, intervențiile puterii politice în Biserică, în mănăstiri. Acuză ierarhia bisericească până la cel mai înalt nivel pentru acest ,,pact cu diavolul”, pentru pastoralele care aveau și conținut politic, pentru epurările din mănăstiri, pentru caterisirile, dislocările, alungarea unor preoți de valoare și multe-multe altele.

Nil ducea o viață de o austeritate greu de înțeles. Postea aproape tot timpul, post riguros, de cele mai multe ori post negru. Cei ce erau în apropierea lui spuneau că niciodată nu l-au văzut mâncând. Umbla îmbrăcat sumar, cu haine vechi, rupte. Oficia zilnic Sfânta Liturghie în biserici, în mănăstiri, iar când nu avea acces în locașuri de cult, o oficia în păduri, în case de creștini, în peșteri și pe unde apuca. O zgaibă de om avea curajul nebun de a ataca un sistem politic, un imperiu chiar. Reclamațiile și notele informative referitoare la viața, activitatea și predicile lui Nil Dorobanțu curgeau zilnic la securitate, la miliție și la alte autorități și instituții ale statului și ale Bisericii.

Nil cutreieră aproape toată Moldova, din mănăstire în mănăstire, ba chiar ajunge la unele din Transilvania, Banat și Oltenia. Astfel, cunoaște în cele mai mici amănunte viața mănăstirească, realitățile din mănăstiri. Unii îl admirau, alții îl denigrau, unii erau fascinați, alții se scandalizau. Mulți îl considerau nebun de-a binelea. Doar el se considera nebun pentru Hristos și era gata în orice clipă să-și dea viața pentru Hristos și pentru Biserică. Avea capacități rar întâlnite, cum este aceea a levitației, adică a plutirii în aer, a deplasării rapide, fulgerătoare, fără a atinge pământul. Avea darul clarviziunii. Citea pe fiecare ca pe o carte.

Nil Dorobanțu era în permanență sub lupa autorităților. Nebun-nebun, dar prea deranja. O dovedesc dosarele sale de urmărire. Era în plină perioadă stalinistă. Începând din 1956 încep arestările, bătăile, torturile și temnița. Este întemnițat în mai multe rânduri, dar el se roagă pentru iertarea și mântuirea torționarilor săi. Tot în 1956 este caterisit. Nu se înfricoșează, nu se intimidează. De fiecare dată când iese din închisoare își continuă activitatea misionară cu mai mult patos.

Hăituit de peste tot, interzis în biserici și mănăstiri, se retrage în satul natal și timp de 14 ani șade ascuns într-un grajd, fiind întreținut de mama sa. Acolo va scrie mii și mii de pagini, va medita, se va ruga și va posti, va oficia Sfânta Liturghie zilnic. Când iese din adăpost, după ce se mai liniștiseră lucrurile, mai umblă prin biserici și mănăstiri, continuându-și activitatea. Doi unchi ai săi, unul rector al Institutului Agronomic din Timișoara și altul rectorul Institutului Stomatologic din București, îi promit chiar o carieră universitară, dar refuză categoric. Alta era misiunea lui în lume, altele planurile sale.

A murit în 1977, bătut în mod sălbatic și a fost înmormântat, fără veșminte preoțești, în cimitirul satului natal.

Opera lui Nil Dorobanțu este operă postumă, adică a apărut după moartea sa. Nu știm dacă a publicat vreun articol în timpul vieții. A scris cu un patos nebun, convins fiind că și așa Îl slujește pe Hristos. Citind astăzi cărțile lui Nil Dorobanțu, oricine își dă seama că autorul și-a asumat un risc uriaș. Dacă manuscrisele sale ar fi fost găsite de autorități, Nil Dorobanțu ar fi fost condamnat la ani grei de închisoare, poate chiar la moarte. Nu cunoaștem alt autor de talia lui Nil și alte scrieri de factura și nivelul scrierilor sale(Va urma).

Sfaturi părintești. Din scrierile Părintelui Nil Dorobanțu privind Sfânta Spovedanie selectăm: Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 424(16 –30 Iunie)” →

Andrée Cedid: Purtători de cicatrici

Pictură de Akbar Behkalam, Iran-Germania

Purtători de cicatrici

Cu fețe strâmbe morții se ridică,
Se umflă limba umiliților,
Vijelios se înalță valul înfrânților.

Luați seama, purtători de cicatrici!

Stingeți în propria carne vulcanii vrăjmășiei,

Striviți sub talpă acul și apoi scuipați veninul
Care, într-o bună zi, vă va schimba-n călăi.

Înăbușiți sunetul goarnelor, acel semnal de răzbunare încolonată,

Lăsați-vă purtați de vocea interioară
Și, rupându-vă masca,

Fiți diferiți!

Andrée Chedid, Egipt-Franța (1920-2011)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Porteurs de cicatrices / Les morts aux visages rompus se redressent / La langue des humiliés se gonfle
Orageuse se lève la marée des victimes // Mais prenez garde porteurs de cicatrices! // Éteignez dans vos chairs les volcans de la haine //
Piétinez l’aiguillon et crachez le venin / qui vous apparenteraient un jour aux bourreaux / Étouffez ces clairons ces sonneries qui forcent la ressemblance qui commandent le talion
Questionnez vos viscères Percez vos propres masques /Soyez autres!

Al. Florin ŢENE: Orașul cu scriitori – Drăgășani

Pentru cel ce se întoarce, din când în când, în orașul natal, Drăgășaniul, municipiul de la poalele Dealului Viilor, aflat la jumătatea drumului dintre Rm.Vâlcea și Slatina, cu tocăliile sunând în vii precum contrabasul într-o orchestră, cu parcul din centru cu străzi paralele, este un loc romantic de care frumos vorbea Gib I. Mihăescu și mai curând istoricul Teodor Barbu. Literatul care se reîntoarce pe locurile natale și la prieteni: prof. Emil Istocescu, un mare exeget al operei lui Gib I.Mihăescu, Mircea Câtea și poetul Marian Bărăscu, un animator cultural apreciat, are senzația că este potopit de scriitori. Ei par, la o privire de suprafață, cetățeni pașnici și visători, preocupați de treburile lor zilnice și, în definitiv, așa și sunt, în ce mai mare parte a timpului. O mai văd, din când în când, pe scriitoarea profesoara Mihaela Rădulescu publicând în revista filialei Vâlcea a Ligii Scriitorilor Români, după ce se întoarce de la școala din Bălcești, grăbită, drămuindu-și timpul între două navete. Cu toate acestea, drumurile lor cotidiene se întâlnesc ca și cum ar asculta de un program precis și de o migrație obligatorie care se repetă de două-trei ori pe zi. Ieșit din hotelul Rusidava și voind să te îndrepți spre Biblioteca municipală unde se află bibliotecara Cristina Prunel Bărbulescu, din clădirea modernă a primăriei nu se poate să nu observi pe un bărbat foarte agitat, bucuros că se întâlnește cu mine. Este poetul Marian Bărăscu, conducătorul cenaclului Gib I. Mihăescu, înființat de mine în anul 1957.

Nu i-am enumerate pe toți scriitorii din orașul meu natal. Nu am putut să mă întâlnesc cu toți, mă aflam într-e două trenuri și accelratul spre Sibiu nu mă aștepta.

————————–

Al.Florin Țene

Cluj Napoca

Alexandru NEMOIANU: Despre omenie

Una dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare vorbe românești, care mai poate fi auzită în sate, este „vino să te omenesc” sau „am fost omenit”.

În înțeles imediat „a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă și a îi dărui o bucată de pâine, un pahar de apă,o vorba bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumusețea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături românești, cea care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganță, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înțelegere a rostului de a fi în ființă și o trăire Ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedește această vorba că Românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate și înțelegere de sine care trece de vremea istorică și ne duce „la început”.

A „omeni” înseamnă înțelegerea și trăirea deplină, conștientă și pururea „angajată”, a stării în care ne aflăm, a existenței noastre nu ca „indivizi”, numere sociale și economice, dar ca „persoane”, existente, conștiente de sine și de cele din jur.

„Persoana” este întotdeauna conștientă de sine, conștientă de relația cu Ziditorul și conștientă că realizarea ei nu se poate împlini decât în „comuniune”, în relație cu semenul său. Iar realizarea relației cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată alta decât un zâmbet, o mulțumire, o strângere de mâna, o aducere aminte. Mai înseamna capacitatea de a înțelege slăbiciunile semenului nostru și a nu judeca posibilele lui căderi. Această înțelegere, în dragoste, înseamna, ceea ce fără egal exprima cuvintele, ”prietenie din bogăția nedreaptă”, bogăția care rezulta din capacitatea de a înțelege si alina defectele aproapelui. Aceasta nu înseamna acceptarea păcatului, înseamna condamnarea păcatului dar dragoste pentru cel păcătos, înseamna a acționa ca “persoana”. „Persoana” nu poate ființa decât în relație mutuală, care este necesar de respect și ideal ar trebui să fie de dragoste, din adânc în adânc și până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „fața” sa și prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur și prin ele se mântuie ori se osândește.

„Omenia” exprimă toate cele pomenite și le implică pe toate. În această stare de „omenie”și în trăirea ei vom putea înțelege bine cele spuse în Ioan,15;12: ”Aceasta este porunca Mea; Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu”.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

9 iulie 2020

George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (1)

PREGĂTIRI DE PLECARE.

Azi e 1 august… Tempus Fugit! Ce repede trece timpul. Parcă ieri a fost începutul acestui an. Sunt cam obosit… tracasat, stresat şi cu dor de ducă! Cred că aş avea nevoie de o vacanţă. Dar unde? În ultimii 30 de ani vacanţele principale mi le petrec în România. De ce? Pentru că acolo sunt „ai mei”, strămoşi, moşi, părinţii… care îşi dorm somnul de veci… apoi prieteni, oameni de aceeaşi limbă, legături vechi, rădăcini… Am mulţi prieteni acolo, chiar dacă pe unii nu i-am văzut fizic niciodată! Prieteni agonisiţi de pe la revistele literare cu care am colaborat şi colaborez… prieteni care aş vrea să îi întâlnesc sau care şi-au exprimat dorinţa să mă întâlnească. Sunt mulţi cei cu care am colaborat pe parcursul anilor. Peste 1000! Desigur că printre ei sunt şi unii stabiliţi în străinătate. Toţi aceştia scriu, sau sunt artişti plastici, muzicieni, oameni de artă. Unora le-am luat interviuri. La peste 50. Le-am publicat în două volume de peste 300 de pagini fiecare… „De vorbă cu stelele”. Intervievaţii mei sunt cu toţii stele. Fiecare om, dacă ştii să-l descoşi, poate să îţi etaleze multe minunăţii care le-a făcut în viaţă, multe fapte şi lucruri bune. De aceea îi consider stele! Stelele mele şi ale cititorilor mei.

Îmi place poezia. Să o citesc, să o înţeleg şi să o concep. Mi-a venit o idee! Ce-ar şi să scot o carte bilingvă… O carte de poezii. Am mai multe poezii de-ale mele traduse în engleză. Să mă prezint cu ea în faţa cititorilor români. Să o lansez în mai multe locuri, pretext de a mă întâlni cu prietenii mei literari. Poeziile le am deci! Urmează doar să le editez, să le aranjez într-un document word, să le fac o copertă şi să le trimit la o editură. OK! Aşa am să fac. Nu pot să apar în România fără să lansez o nouă carte. Chiar eu care îi împing de la spate pe alţii să scrie şi să publice ceea ce scriu! Lumea aşteaptă! Da! O carte de poezii îmi surâde, îmi face cu ochiul. Mai ales că nu am publicat un volum de versuri din 2009. Am găsit şi un titlu… „Căutând insula fericirii”.

Mă pun pe treabă în zilele ce urmează. Adun poeziile. Le mai ajustez, le mai repar pe ici pe colo. Mai mă consult cu băiatul meu în privinţa corectitudinii traducerii. Nu prea îmi plac traducerile neprofesionale. Nu mă mândresc cu ele. Nu te onorează, deseori! Chiar dacă posezi bine limba engleză după o şedere de 31 de ani pe tărâmuri australe. Una e să vorbeşti bine, să ai un vocabular bogat şi alta e să creezi o producţie literară. O poezie… În fine, mă arunc în braţele destinului cu tupeu şi îi dau drumul spre apariţie unui volum de poeme bilingve! Dacă voi fi criticat de specialişti… întind obrazul de pe acum şi îmi cer şi scuzele de rigoare. De fapt cel mai asiduu critic al traducerilor e tot băiatul meu… Noroc că el mă cunoaşte, mă înţelege şi mă ajuta în unele formulări mai sofisticate. Şi uite aşa în câteva zile am pregătite 25 de poezii româneşti, traduse şi în limba engleză. 108 pagini format A4. Titlul „Căutând insula fericirii/ Looking for the Isle of Happiness”. Mă mai uit de câteva ori peste carte şi o trimit în format PDF, via e-mail, distinsei mele prietene şi editoare, Rodica Elena Lupu, patroana editurii ANAMAROL. Încropesc şi o copertă la repezeală. Gata! Cu cartea sunt OK! Am cu ce mă prezenta prietenilor iubitori de literatură din România.

În paralel mai lucrăm la o carte! „Simbioze lirice” volumul 3! Iniţiat de doamna Lupu şi de mine. Poezie curată! Fiecare volum conţine versurile a 20 de poeţi. 16 pagini de căciulă… cu prefeţe şi postfeţe se ajunge la 340 de pagini de volum. Când ajung la Bucureşti lansăm toate trei volumele. Îi invităm toţi cei 60 de autori! Păcat că unii sunt răspândiţi prin lumea largă… de la Los Angeles la Sydney, via România! Sunt convins că apariţia o să fie un succes! Ne-am propus cu editoarea să nu ne oprim până nu scoatem zece volume. 200 de poeţi! Vise, vise… Cărţi produse non-profit! Lucrăm voluntari… şi eu şi doamna editoare… Eu mă ocup de grafică şi de coperta! Să aibă ţinuta şi să placă ochiului…

Colac peste pupăză… când sunt cel mai ocupat, cuprins de verva plecării, primesc un e-mail de la un prieten cu următorul mesaj având titlul „Inteligenţa pe partea stângă”: „Dacă îl citeşti şi-l înţelegi, eşti inteligent şi ai emisfera stângă dezvoltată. Dacă nu îl descifrezi, nu-l trimite mai departe!!!” Hm! Acest mesaj pare o provocare! N-am înţeles bine care emisferă şi de unde! Eu locuiesc în Australia, în Emisfera Sudică!!! Pe unde o fi doamne cea „stângă”? Vă redau textul in totalitate:

„0D474, 1N7R-0 21 D3 V4R4, 574734M P3 PL4J4 0853RV4ND D0U4 F373 70P41ND 1N N151P, 151 D4D34U 53R105 1N73R35UL C0N57RU1ND UN C4573L D3 N151P CU 7URNUR1, P454J3 53CR373 51 P0DUR1. C4ND 3R4U P3 PUNC7UL D3-4 73RM1N4, 4 V3N17 UN V4L, D157RU64ND 707UL, R3DUC4ND C4573LUL L4 0 6R4M4D4 D3 N151P 51 5PUM4… M-4M 64ND17 C4 DUP4 4747 3F0R7, F373L3 V0R 1NC3P3 54 PL4N64, D4R 1N L0C D3 4574, 4L3R64U P3 PL4J4 R424ND 51 JUC4NDU-53, 51 4U 1NC3PU7 54 C0N57RU145C4 UN 4L7 C4573L; M1-4M D47 534M4 C4 4M 1NV4747 0 M4R3 L3C713: D3D1C4M MUL7 71MP D1N V1474 N0457R4 C0N57RU1ND C3V4, D4R C4ND M41 74R21U UN V4L V1N3 51 D157RU63 707, C3 R4M4N3 3 D04R PR1373N14, 6R1J4 51 M41N1L3 4C3L0R4 C3 5UN7 C4P481L1 54 N3 F4C4 54 5UR4D3M.”

Mă uit la cifre şi litere la început ca mâţa-n calendar şi apoi încep să-l silabisesc… Văd că merge! Il inţeleg! Înteţesc ritmul citirii! E uşor… Păcat că s-a terminat… „NE FACE SA SURÂDEM! Castele de nisip, fete ţopăind… valuri distrugătoare, invăţăminte, pietenie…” Ce-mi dă prin cap! Iau prima poezie din cartea mea „Insula Fericirii”, cea care dă şi titlul volumului şi încerc să o cifrez! Merge! Iată cum a ieşit „1N5UL4 F3R1C1R11” cifrată:

„1NC3RC4M CU 70Ţ11 54 5UPR4V13ŢU1M/ 1N 53C0LUL 4C3574 4L 7URBUL3NŢ31/ CR34NDU-N3 1N 1M491N4Ţ13’ M1C1 1N5UL3/ UND3 3V4D4M 47UNC1/ C4ND NU M41 PU73M F4C3 F4Ţ4/ UR494N3L0R 51 CU7R3MUR3L0R/ C4R3 N3 1NC0NJ04R4.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 N0457R4/ JUC4M 507R0N/ CH14R D4C4 NU N3 M41 Ţ1N B4L4M4L3L3,/ 94N9UR1M C4 B3B3LU511,/ N3 45324M P3 7R0NUL R393LU1/ F4R4 54 N3 F13 FR1C4 D3 P3D3P53,/ 54RU74M 51 N3 1UB1M/ CU 70473 V3D373L3 1N74N91B1L3/ 4L3 LUM11 M0D3RN3.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 F3R1C1R11 N0457R3/ 3573 V35N1C PR1M4V4R4.// 4C0L0/ 5UN73M M3R3U 71N3R1/ 51 54N47051/ 51 V353L1/ 51… BUN1 !// C4730D474,/ C4ND P3 1N5UL4 F3R1C1R11/ N3 51M71M 51N9UR1,/ 1NV174M PR1373N1 DR491/ 54 N3 1N507345C4/ 51 54 1MP4R745345C4/ BUCUR11L3 N0457R3.// 51 457F3L,/ 53 PR0DUC3 0 51MB1024 M1R4CUL0454/ C4R3 V1ND3C4 5UFL37UL/ D3 70473 R3L3L3 P4M4N7ULU1/ F4C4NDU-73 54 94ND3571 CUR47/ 47UNC1 C4ND 73 R31N70RC1 L4 R34L17473//.

Îmi place! Întotdeauna mi-au plăcut şaradele. Îmi vine o altă idee năstruşnică. Am să pun ultima strofă pe coperta a patra a cărţii mele. Să se chinuie citiorii să o descifreze… Ce rău sunt!

Urmează biletul de avion! Caut pe net… cam scumpe biletele dus-întors spre România. Majoritatea se învârt în jurul sumei de 2.500 de dolari australieni. Şi când te gândeşti că un dolar de-al nostru este egal cu un dolar yankeu… Uşor le este românilor americani să viziteze România… În general aceştia plătesc pe un bilet un sfert de preţ din cât plăteşte românaşul australian! Desigur că unii vor comenta că… cine naiba i-a pus să se exileze la capătul Pământului.

– Destinul bade, destinul… Şi nu îmi pare rău!

– Păi atunci de ce te plângi nene cangurule?

– Am zis şi eu aşa… să mă aflu în treabă. Că deh, români suntem… şi cu toţii ne plângem! Aşa ne stă bine, nouă românilor… să ne plângem veşnic de milă. Ipohondri bade… ipohondri! Şi colac peste pupăză mai trebuie să mai scot încă vreo 300 de dolari pentru asigurarea medicală de călătorie…

Ei, nu trebuie să mă luaţi în serios. Acesta a fost doar un scenariu. Am găsit un bilet de avion puţin mai ieftin. Cu finlandezii! FINNAIR! Sydney-Singapore-Helsinki-Budapesta şi retur! Cu o escală de o zi la Singapore. De ce Budapesta şi nu Bucureşti? Pentru că prima dată voi ajunge la Oradea unde încă mai păstrez părintească casă… care nu se vinde… încă! Vorba amicului Fuego şi a lui Ionuţ Dolănescu. De la Budapesta la Oradea sunt doar 220 de kilometri, iar de la Bucureşti la Oradea distanţa rutieră trece de 570 de kilometri. Plus avantajul că poţi fi aşteptat la aeroportul internaţional budapestan „Liszt Ferenc” de un microbuz sau autocar care contra a 80 de roni te duce până în poartă casei orădene în patru ore! Toate rezervările pot fi făcute prin internet. Deci mi-am rezolvat şi cu biletul… Plecarea e pe data de 7 septembrie! Ura!

Dau sfoară în ţară şi pe net că în curând voi pleca… Îi rog pe cei care îmi trimit materiale scrise spre redactare şi publicare la revistele cu care colaborez să se oprească deoarece în curând voi pleca pentru o perioadă mai lungă în vacanţă! Unii nu înţeleg că am nevoie de un „relache” şi mă inundă cu scrieri şi materiale de parcă ar fi sfârşitul lumii! Pe data de 8 august a.c. trimit spre publicare la reviste materialul cu numărul 950. Îmi anunţ din nou corespondenţii că la trimiterea 1000 mă opresc! Aşa aş vrea să fie… Of, Doamne câte am pe cap! Dar ce mai! Eu mi le-am căutat! Dar, sincer să fiu… îmi place! Câte satisfacţii, câţi prieteni internauţi, câte materiale analizate, citite şi răscitite. Câte mulţumiri, câtă fericire… Primesc un e-mail care mă pun pe gânduri.

Îmi scrie amicul Roni Căciularu, scriitor de de limba română din Israel, că i-ar face plăcere să îl vizitez şi să fiu oaspetele lui. Adică să merg în Israel! Hm! Îmi surâde oferta. Ţara Sfântă! Locuri noi de vizitat. Întâlnire cu prieteni dragi într-ale ale scrisului. Unu-doi, fără să mai stau pe gânduri, intru pe net şi îmi cumpăr un bilet cu compania Wizzair pe ruta Bucureşti-Tel Aviv-Budapesta. Mă şi văd în Israel! Erez Israel – Ţara Sfântă – Locuri sfinte, istorie, orient, tradiţii, prieteni originari din România, scriitori, literatură de calitate, lume-lume!

Tot în aceeaşi perioadă îmi scrie domnul Al Florin Ţine, preşedintele Ligii Scriitorilor Români şi doamna Mariana Cristescu, jurnalistă, scriitoare, redactor, şeful secţiei Cultură şi Artă a cotidianului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş, redactor al revistei „Vatra veche”, etc. etc… Ambii mă invită să îmi lansez cartea în cadrul unor evenimente organizate de societăţile pe care dânşii le conduc. La Cluj-Napoca şi la Târgu Mureş! Accept fără să clipesc şi fără să pun întrebări! Mă şi văd cu sălile pline la masa prezidiului vorbind audienţei şi recitând poezele ale poetului George Roca!!! Vrabia Mihai Viteazu! Sincer, la fiecare lansare pe care am avut-o până în prezent am avut emoţii cu carul! Ei, dar trebuie să bravez puţin! Să par stăpân pe situaţie! Accept deci ambele propuneri! O rog pe Rodica să îmi tipărească volumul de poezie până la începutul lunii septembrie şi să-mi trimită cărţile la Oradea… pentru a putea face lansările încă din primele săptămâni. Zis şi făcut! Promite şi ştiu că se va ţine de cuvânt! Săru’mâna doamnă!

Timpul trece repede… luna august se strecoară printre degete… 15 august, 20 august… 30 august. Pe 28 august ajung la materialul redactat cu numărul 999 – „Stroia A Gheorghe – Comunicat Eposs Meridiane – august 2013”. Alătur trimiterii un nou mesaj: „Distinşi prieteni vă rog respectuos să nu îmi mai trimiteţi materiale spre publicare. La trimiterea 1000 mă opresc!!! Luăm o vacanţă… Cu preţuire, George Roca”. Dar cui îi pasă… Scrisul merge înainte! Mi-e jenă să-l înăbuş! Găsesc o „găselniţă” pentru a publica materialele trimise „extra” peste suma fixată de mine… Numerotez 999A, 999B… până la 999Z. Lumea cititoare se amuză… iar eu ies cu faţa curată… chiar dacă fac haz de necaz! Ultimul articol, cel cu numărul 1000, este al meu. Adică 1000+24… etalând şi literele alfabetului. Titlul materialului: „Roca George – Deceniul şapte – Bulevardul Magheru. Bucureşti”. Amintiri dragi… Dulcea pasăre a tinereţii! Doar locuisem câţiva ani buni pe Bulevardul Magheru Nr. 16-18. Blocul Garofiţa. Scara A, etajul 4, apartamentul 30! De pe balcon vedeam Blocul Patria, intrarea la barul de noapte Melody, Blocul Eva, Hotelul Lido şi aproape tot Bulevardul Magheru… Cum să nu scriu despre el!?

Este data de 6 septembrie 2013, spre seară. Îmi zic „gata”! Gata să fie! Am închis mustăria! Răsuflu uşurat… şi bine dispus. Trimit un mesaj electronic cu titlul „Mission Accomplished! Încă 1000 de articole editate şi publicate! Am plecat în vacanţă…” la peste 200 de persoane, redactori de reviste, scriitori, oameni de litere, prieteni:

Distinşi prieteni Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (1)” →

Ionuț ȚENE: Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul trebuie redată simbolic creştinismului universal!

Încercările „noului sultan” al Turciei, preşedintele Erdogan, de a transforma din nou Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul în moschee este o insultă morală la adresa Europei democrate, construită pe fundamentele religiei iudeo-creştine şi greco-romane. Hagia Sofia este o bijuterie a arhitecturii bizantine ridicată de constructorii împăratului Iustinian, care se considera bazileu şi urmaş al Imperiului Roman, chiar dacă era considerat „de răsărit” de către istoricii de mai târziu. Acest locaş de cult este ridicat în secolul VI şi a fost simbolul creştinismului ortodox din întreaga lume. Interiorul său decorat cu superbe mozaicuri, coloanele de marmură maiestuoase și acoperișul sunt de o rară frumuseţe artistică. Bazilica e superb decorată artistic încât Iustinian a zis la sfinţire: „Νενίκηκά σε Σολομών” (Solomon, te-am depășit!). Mahomed al II-lea la cucerirea Constantinopolului în 1453 a transformat Hagia Sofia (Sfânta Înţelepciune) în moscheie, devenind simbolul islamului cotropitor. În anul 1934, preşedintele turc Kemal Ataturk, de formaţie laică, a transformat Biserica Sfânta Sofia în muzeu – Muzeul Sfânta Sofia sau „Muzeul Ayasofya”. Azi preşedintele Erdogan vrea să o transforme, din nou, într-o moschee. Acest simbol al creştinismului mondial nu mai poate deveni moscheie. De-a lungul istoriei, ţarul Petru cel Mare a încercat să cucerească Istanbulul pentru a deveni noul Constantinopol. În 1918, trupele române au fost implicate diplomatic în eliberarea fostei capitale imperiale bizantine de sub stăpânirea otomană, venind în sprijinul grecilor. Constantinopolul este un simbol al civilizaţiei europene, iar transformarea catedralei Sfânta Sofia în moschee a dus la reacţii dure ale bisericilor ortodoxe surori.

Biserica Ortodoxă Rusă a cerut autorităţilor turce să dea dovadă de „prudenţă”, declarându-se „îngrijorată” de dorinţa afişată de preşedintele Recep Tayyip Erdogan de a reconverti fosta bazilică Hagia Sophia din Istanbul într-o moschee. Într-un comunicat, patriarhul rus Kirill s-a declarat „profund preocupat” de o posibilă schimbare de statut a „unuia dintre cele mai mari monumente ale culturii creştine”, „deosebit de drag Bisericii Ruse”, moştenitoarea tradiţiilor bizantine. „Orice încercare de a umili sau de a călca în picioare moştenirea spirituală milenară a bisericii din Constantinopol este percepută de către poporul rus – în trecut ca şi azi – cu amărăciune şi indignare”, a avertizat patriarhul Moscovei. „O ameninţare pentru Hagia Sophia este o ameninţare la adresa întregii civilizaţii creştine şi, prin urmare, la adresa spiritualităţii şi istoriei noastre”, a adăugat el, solicitând guvernului turc să dea dovadă de „prudenţă”. Cea mai înaltă instanţă administrativă din Turcia a analizat recent o cerere de transformare a fostei bazilici Hagia Sophia într-o moschee, măsură pe care preşedintele Recep Tayyip Erdogan o solicită cu riscul creării de tensiuni cu mai multe ţări. Şi BOR a intervenit în controversă cu un comunicat dur. În data de 8 iulie 2020, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat o scrisoare Sanctităţii Sale Continue reading „Ionuț ȚENE: Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul trebuie redată simbolic creştinismului universal!” →

Al. Florin ŢENE: Poezia ca ceremonie a textului

Poezia este pentru literatură, și nu numai, exprimarea unei interdicții care se dedublează după cum ea pune în joc trăiri de ficțiune care reînoiesc și contextă sistemul formal admis. Un fenomen aparent paradoxal afectează, în ultimii douăzeci de ani, literatura lumii: pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi cîștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare psihologică și cîteva variabile formale. Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mîndrie prin propria structură că „nu vor altceva decît să spună povești“. Lăsînd însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului și că nu face altceva decît să răspundă cererii, cedîndu-le rolul de saboteur prozei scurte și poeziei.

Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. Astfel, Aurel Baranga a scris prin 1940 poeme de o cruzime și suprarealist macabru și vagabondaj, prefăcându-se mai târziu într-un comedian din domeniul dramaturgiei bulevardiere, cu destul succes, anulând din memoria estetică tot ceea ce fusese la debut anarhie juvenilă. Ion Negoițescu, oniricul, care făcea parte din grupul de la Sibiu, fiind cel mai tânăr impresionist , care a devenit critic literar, iar anxiosul Virgil Teodorescu, ce era poet cu simțul civic, un fel de Luis Aragon, precum Virgil Carianopol și prietenul Geo Dumitrescu. Avangardiștii Gellu Naum și C. Nisipeanu au fost avangardiști, activi sub raportul inovației literare, însă nu au întins o punte istorică din epoca unde au debutat și până la sfârșitul vieții.

Suprarealismul patronat de Sașa Pană, era un fel de Andre Salmon al avangardei românești își publica aberațiile într-un capitol arid al istoriei literară. Dacă aceștia au abandonat estetica tinereții vijelioase opera lor a rămas și a început să fie editată din 1965 și până acum, , găsind ecou în generațiile mai recente cu o acuitate profundă și policromă, ca și cum ar fi țâșnit din izvorul creației actuale. Cărțile acestora au adus în contemporaneitate un efervescent spirit literar prin cărțile lor istorice, restituite prin ediții quasi-complete. Sașa Pană cu “Poeme și poezii “( 1966) ,“ Prozopoeme“( 1970) , “Ospățul de aur”(1968 ) al lui Ștefan Paul, “ Stăpâna viselor“de Constantin Nisipeanu, “Orion “(1978 ) de Geo Bogza și “Blănurile oceanelor “(1968 ) de Virgil Teodorescu sunt atât documente istorice și ediții fără mare ecou, dar mai degrabă sunt sforțarea imanentă a unei literaturi de a recupera evantaiul ei integral în vederea unei exprimări depline și libere, cu absolută inițiere tradițională.

Avangarda istorică românească nu este tot una cu suprarealismul, cu toate că din observațiile mele suprarealiștii sunt mai numeroși și mai însemnați. Interesanți sunt expresioniștii încărcați cu idei insolite, cum ar fi dadaismul care este o creație de-a noastră prin Tristan Tzara și Marcel Iancu, la fel a găsit ecou în țara noastră futurismul prin F.T. Marinetti a explodat la Paris în anul 1909. Privită în ansamblu, așa ca dintr-o dronă imaginară, fără parti-pris , literatura română pare a scoborî cu fenomenele insurgente cu mult înaintea primului război mondial, aceea presă-pirat cu reviste cumulând patru cinci numere până la Al.Macedonski despre care am scris romanul “Priviți, privighetoarea cântă…! “ Toate aceste documente s-au publicat, încât cititorul sau istoricul literar contemporan a luat cunoștiință de ele. Astfel se cunoaște ceea ce este up-to-date pe glob. O antologie a poeziei românești de avangardă a fost publicată la Milano de Marin Mincu și Marco Cugno alături de cea tipărită de Sașa Pană la București, în 1968, au lărgit panerul cunoașterii avangardei românești în Europa. Clujanul Ion Pop publicând Literatura română și expresionismul, este o sinteză curajoasă, amintidu-ne și de Ov.S. Cromălniceanu și Adrian Marino, autorul unui studio deosebit despre avangardă. Este vorba de Dicționarul de idei literare, vol.I, 1970, care a câștigat o dimensiune europeană.

Din această relative ebuliție, care este intense și mai bogată din tabloul bibliografic, a ieșit o literatură compozită, unde fenomenul avangardist este reprezentat într-un chip insolit.Astfel de situații de felurite avangarde au dus astăzi la nașterea unor fenomene și stiluri pimpure din unghiul curentului inițial, clasificabile în categoria producțiilor baroce, anormale prin raport la norma literară, inventive în chip inconsecvent și contradictoriu, eretice în comparație cu prototipul istoric.

Cineva este expresionist într-un volum sau într-o poezie, în altă situație tehnica se modifică. Altul este suprarealist, pornind de la Urmuz și cultivă umorul absurd, altcineva face lirică suprarealistă în stilul și gustul lui Eluard.

Într-o grupă, pe care am numit-o “neo-surrealistă “ face parte fostul meu coleg de liceu, la Drăgășani, Virgil Mazilescu, ( 1942-1984), autorul unor volume cu conținut discursiv și sinteză amorfă: “Fragmente din regiunea de odinioară”, apărut în 1970 și “Va fi liniște va fi seară”(1979 ). Colegul, în liceu, era foarte bun la matematică. A fost o surpriză pentru toși că a reușit la filologia din București. Ca poet, Virgil Mazilescu se bizuiește pe justapunere în gramatica lui lirică și deduce poezia asociativitatea arbitrară, sublimând limbajul până la o înfățișare eliptică de acest fel:” în grâul de după asalt, Immanuel tu treci mai fericit decât mine prin toate piesele distrugerii foarte sărac și fără să-ți amintești și viclean la pândă pe urmele marilor îngeri cântăreți de altădată. “ Departajându-se de realul direct, eul deduce din arbitrar un real magic, concepție suprarealistă nu însă și de formula onirică, întrucât magia provine din limbaj și nu din viziune. Peisajul, puțin exprimat, pare un artificiu de laborator lingvistic și nu un vis energetic. Ideea de a revela peisajul o găsim și în poezia clujeanului Ionuț Țene, având origini tot drăgășenene, având un curat suprarealism, în spiritual lui Breton, care promova tehnica de a”a citi în sine “ în volumele : “Ridurile pietrei “(versuri), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. O astfel de autoscopie imanentă presupune reprezentarea omului în chipul unui text, revelabil prin tehnici ce oscilează între gândire și extrarațiune.Eul immanent care scapă diurnului, suprarealismul iubea romantismul german și s-ar fi extaziat după Carus, dă înfățișarea discursive a liricii lui Sorin Mărculescu, din “Cartea munților” apărută în 1967, la fel în poezia lui Ion Mureșan din “Cartea Alcool”, Bistrița, Ed. Charmides, 2010.

Lirica de icoană venind din ancestralul creștin, ca și cum ar fi pictată de Pirosmanishvili, a poetului Victor Constantin Măruțoiu în volumul” Al treilea munte,” Editura “:Școala Ardeleană“, 2018,, poet în fond expressionist, precum Ion Gheorghe, voind a găsi Panteonuri arhaice și biblice, investigând prin limbaj “țara originară “, fiind pe urmele lui C.G.Jung. Cu adevărat suprarealistă, folosind o ceremonie a textului este poezia eminentă a lui Leonid Dimov (Carte de vise, 1969 ), unde visul este aici o formă de revelație letală, expresia unei angoase, formă ireductibilă de a pricepe realul în ce are acesta imanent. La poeta Persida Rugu spiritual iese din mediul direct și se sublimează în acel real amorf, metafizic și informal, a cărei lege este metamorfoza:” Intermezzo,/Curg sunetele prin inima sihlei/ tăcerea înalţă pagoda/ pe ochiul ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea/ Somnul celui hăituit/ Somnul celui hăituit/ alunecă frânt/ pe celălalt mal (… )“ Fără a urma pe Leonid Dimov, Persida Rugu,( Umbra fluturelui de abanos, Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2020), Emil Brumaru (Dulapul îndrăgostit, 1980 ) și Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia ca ceremonie a textului” →

Mircea Dorin ISTRATE: Pe valurile vieții (versuri)

PLĂCERI DE VARĂ

Se-ntinde vara-ncet, în risipit,

În crângul plin de flori și ciripit,

Prin holde coapte-aflate-n legănare,

Prin cucuruze ‘nalte, foșnitoare,

Prin vii și prin livezile din dealuri,

Prin codri mei ca mările în valuri,

Prin văi șerpuitoare și umbroase

Și prin câmpii întinse și mănoase.

E vremea ei de-acum și-i norocoasă,

Chiar dacă-n arsul ei e secetoasă,

Dar e în vrerea firii, că e vară

Și-așa-i de când e lumea, iar și iară.

Mai toată lumea încă o dorește,

O vrea pe-aici să-mi stea, împărătește,

Cireșele din pomi să le-ndulceacă

Și zmeura și mura s-o-negrească.

Ne coacă-n grabă pepeni, lebenițe,

Și strugurii ce-mi spânzură pe vițe,

Albinele s-adune bobi de mier,

Mieluții toți să crească în putere.

Codanele să-mi simtă-nfiorarea

Când le cuprinde-ncet îmbrățișarea,

Le arză buza crudă în sărut,

Stărnească-le dorințe de-nceput.

Eu am să stau mai mult între umbrare,

Visând la ce a fost, în desfătare,

La alții las plăcerile de vară,

Pe mine ele nu mai mă-nfioară.

Ajunge-mi-o o largă pălărie,

O apă de izvor, și-o ciocârlie

Din iarbă să se-nalțe spre ceresc,

Să-și cânte trilul ei, dumnezeiesc.

Și-n seară, pe un braț de fân cosit

Să-mi fac visarea-n dulce adormit,

Apoi de-mi da-va Domnul înc-o zi,

O voi primi cu drag și-o voi iubi.

08.07.2020

SĂ-MI ȚINEȚI MINTE

Mă lasă Doamne, ca-n micimea mea

Să reazăm umbra mea, de-a Ta să stea,

Să mă-nfior gândindu-mă mai bine

Că Tu ești Doamne astăzi lângă mine.

Să simt cum măreția Ta mă va cuprinde,

Cum duhul Tău în mine mi se se-ntinde,

Cum pace e în sufletu-mi și-n gând,

Și toate mi le ierți Tu, rând la rând.

Să știu apoi, că-n cea dumnezeire

Tu adunat-ai munte de iubire

Și chiar de-ai fost în cuie pironit,

Pe noi ce te-am trădat, Tu ne-ai iubit.

Și-mpovărat de-a noastre mari păcate

Tu dusu-te-ai iertându-ne spre moarte,

Să învățăm din pilda Ta că noi,

Învredniciți ieși-vom din nevoi,

Când fi-vom toți cu sufletul curat

Și te-om slăvi pe Tine ca-mpărat,

Iertând și noi pe cela ce greșește

Și-n silnicit mereu ne umilește.

Ajută-mă, Tu cela Iertător

Ca tuturora să le fiu dator,

Să îi slujesc pe toți în preasmerit

Să le înalț cel suflet micnicit,

Să vadă că cel bine te înalță,

Că răul cel făcut îți ia din viață,

Că Raiul tu ți-l faci aici când vrei

În bine ostenind și nu să-l ceri.

Să-mi țineți așadară bine minte

Că Domnul ne-a-nvățat cu-a Lui cuvinte,

Să mergem după El, pe-a Sa cărare

Și-n umbra lui să-mi steie fiecare.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pe valurile vieții (versuri)” →

Alexandrina TULICS: Catedrala florilor

Înainte să ies dintre copăceii cu crengile lăsate încât mă aplec să trec printre ei, pe poteca puțin bătută de pas omenesc,mă inundă o răcoare, amestecată cu mireasma atât de așteptată în fiecare dimineață de sufletul meu.

Mai fac câțiva pași și intru într-o catedrală a frumosului!

O nouă zi cerească a lunii cuptorului încins din calendar mă desfată cu imagini minunate.

Poteca se închide în spatele meu și ating minunate margarete ce nu și-au șifonat în noapte petalele albe, miezul de aur, înviorate fiind de boarea dimineții.

Îmi așteaptă atingerile-mângâieri pe care de fiecare dată le împărțim,făcându-ne întreagă bucuria revederii.

Trifoi roșii ca niște străjeri de zi și noapte cu flori deschise generos își arată splendoarea.

Coada șoricelului cu tijele înalte, veghetori să anunțe venirea albinelor și a bondarilor pofticioși de miresme și dulce, se leagănă în boarea dimineții a…mirare.

Își arată splendoarea, curioase ciocuri, albastru-violet de piciorul berzei, dornice să vadă cine s-a mai născut peste noapte în mireasma catedralei colorate.

Păsări cu piepturi roșii, galbene, portocalii concertează sau își răspund graiului doar de ele știute.

De-aș ști ce-și spun!

Buchete de foc al sunătorii se ridică ca niște felinare ce vor aduce ogoirea tristeții în iarna cu dor de vară.

Talpa gâștii, niște castele frumos lucrate în flori mici, mov, cu frunzele tălpii de gâscă, fac catedrala și mai deasă.

Deasupra tuturor, la înălțime, își scutură generos polenul,parcă mulțumit de bogăția podoabei, șocul, un imens buchet de fluorescențe albe, ca niște umbrele întoarse, ce vor să scape de stropii de ploaie.

Mi se agață de picior, rugi de zmeur sălbatic, covor bine țesut, des, unde-s ascunse fructe mici, roșu aprins dar bine camuflate de generoase frunze ca apărare.

Mă opresc, descopăr buchete de fructe care-mi lasă un gust parfumat de dulce acrișor.

Doamne, cerul este aici!

Se leagănă iarba înaltă cu spicul copt, aplecată, mulțumită de rod dar care pe mine mă întristează…

Acesta-i semnul că în curând fiecare floare își va arăta achenele cu vrednicie, spre tristețea mea, anunțând toamna.

Sunt gata să văd câmpul îmbrăcat în haina săracă și ruginie?

O vulpe sare dintr-un desiș ,arătându-și splendida blană de roșu aprins și dosul alb.

Continue reading „Alexandrina TULICS: Catedrala florilor” →