Una dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare vorbe românești, care mai poate fi auzită în sate, este „vino să te omenesc” sau „am fost omenit”.
În înțeles imediat „a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă și a îi dărui o bucată de pâine, un pahar de apă,o vorba bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumusețea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături românești, cea care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganță, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înțelegere a rostului de a fi în ființă și o trăire Ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedește această vorba că Românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate și înțelegere de sine care trece de vremea istorică și ne duce „la început”.
A „omeni” înseamnă înțelegerea și trăirea deplină, conștientă și pururea „angajată”, a stării în care ne aflăm, a existenței noastre nu ca „indivizi”, numere sociale și economice, dar ca „persoane”, existente, conștiente de sine și de cele din jur.
„Persoana” este întotdeauna conștientă de sine, conștientă de relația cu Ziditorul și conștientă că realizarea ei nu se poate împlini decât în „comuniune”, în relație cu semenul său. Iar realizarea relației cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată alta decât un zâmbet, o mulțumire, o strângere de mâna, o aducere aminte. Mai înseamna capacitatea de a înțelege slăbiciunile semenului nostru și a nu judeca posibilele lui căderi. Această înțelegere, în dragoste, înseamna, ceea ce fără egal exprima cuvintele, ”prietenie din bogăția nedreaptă”, bogăția care rezulta din capacitatea de a înțelege si alina defectele aproapelui. Aceasta nu înseamna acceptarea păcatului, înseamna condamnarea păcatului dar dragoste pentru cel păcătos, înseamna a acționa ca “persoana”. „Persoana” nu poate ființa decât în relație mutuală, care este necesar de respect și ideal ar trebui să fie de dragoste, din adânc în adânc și până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „fața” sa și prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur și prin ele se mântuie ori se osândește.
„Omenia” exprimă toate cele pomenite și le implică pe toate. În această stare de „omenie”și în trăirea ei vom putea înțelege bine cele spuse în Ioan,15;12: ”Aceasta este porunca Mea; Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu”.
——————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
USA
9 iulie 2020