GERMINAȚIE
La marginea de răsărit a câmpiei
spicul de grâu
despică dogoarea
în amiezi.
Bate inima pământului undeva
și în templul câmpiei
-Sămânța-
și o mână semănând,
semănând, semănând,
visul ei de floare
cu alte semințe.
——————————
ZAMFIR ANGHEL DAN
urmare din http://www.logossiagape.ro/2020/05/12/victor-ravini-castravetia-sau-balamucul-vesel-2/
O pereche de pantofi
Dumitru, până a fugit în Italia, a trăit în București cum putea, din ce se nimerea. Se aciuase într-o echipă de rugby, unde primea ceva bani, uneori și mâncare. Mai trăia și din pictura unor decoruri pe la nu mai știu ce teatru. Mânca pe unde apuca și cam rareori pe săturatelea. Cam prin vremea aceea, Victor era miner în subteran și apoi a intrat la școala aia tehnică de topometrie, în București. N-are importanță asta. Pentru Dumitru, foamea era ceva așa cam cât Himalaia. Odată, s-a dus la una, la care mâncase cândva o oală de sarmale. Așa face și lupul: unde a mâncat odată un miel, mai vine și la anul. De data asta, aia nu avea nimic de mâncare prin bucătărie. Dar nimic. În cele din urmă, oricum, nu s-a dus la ea degeaba. Cineva a sunat la ușa ăleia. Aia l-a împins pe Dumitru într-o debara de acolo, din bucătărie. Deschide ea ușa, intră un amant al ei, un chirurg care făcea operații pe creier în echipa celebrului Arseni. Chirurgul i-a dat ei un cadou, frumos învelit într-un ziar și i-a făcut semn să-l pună în frigider. Dumitru, din debara, n-a văzut și n-a auzit nimic. Ea a pus cadoul în frigider, fără să-l mai dezvelească din ziar. Frigider Fram, primul frigider românesc, în care nu avea nimic, nici măcar vreo conservă. Și se duc dumnealor, aia și cu ăla, în dormitor. În debaraua aceea, era negură beznă și puțea a naftalină. Dumitru a deschis binișor ușa și a mers tiptil în vârful degetelor de la picioare, să deschidă ușa de afară, ca să plece acasă. Dar se răzgândi și își zise să nu plece până nu mai dădea totuși încă o raită prin bucătărie, poate o găsi totuși ceva cât de cât. Deschise ușa la frigider și vede acolo ceva ambalat în ziar. A desfăcut ziarul ușurel să nu foșnească și a pus pe masă cadoul acela magnific, în toată măreția sa. Vai ce tort de ciocolată mare și frumos, cu frișcă și cu flori de marțipan pe el. Dumitru a luat o lingură și s-a așezat la masă. De hămesit ce era, l-a înfulecat cu lingura una după alta, cum ar fi mâncat ciorbă. Înghițea ca un aspirator, a mâncat întreg tortul, n-a mai rămas nimic. A râcâit bine cartonul și ziarul cu lingura. Și a uitat că trebuia să dispară de acolo. S-a mângâiat pe burtă și a adormit pe scaun. S-a trezit când a auzit o ușă scârțâind și apoi vocea amantului ăleia. Dumitru n-a mai apucat să iasă pe ușă. Abia a apucat să se ascundă după o draperie. Amantul a venit în bucătărie și s-a dus drept la frigider, unde văzuse că pusese aia tortul. Frigiderul gol. Ambalajul tortului era pe masă, dar tortul nu mai era nicăieri. Cartonul de la tort, era gol, bine râcâit de ciocolată, cu lingura alături. Chirurgul de creiere a făcut o criză de nervi. „Mâncat!? Cine să-l fi mâncat? Imposibil. Așa ceva nu este posibil!”
Tizul meu, adică Victor, fiul lui Duță, nu se ducea la ta-so la spital, ci se ducea Dumitru, nepotul. Duță i se plângea lui Dumitru că Victor nu venea pe la el să îl vadă. Și se văieta că avea dureri. Îl dureau locurile unde fusese tăiat și cusut. Pe lângă asta, mai avea dureri, așa le simțea, ca niște arsuri în picioarele ce îi fuseseră tăiate. Avea furnicături și mâncărimi nesuferite și îi venea mereu să se scarpine pe picioarele, pe care nu le mai avea. Era un chin așa de insuportabil, încât îi venea să își taie cu cuțitul picioarele, care deja îi fuseseră tăiate. Dacă ar mai fi avut picioare, s-ar fi dus și s-ar fi aruncat pe fereastră, că nu mai putea trăi, de dureri și mâncărimi. Duță i s-a plâns lui Dumitru că nu putea dormi. Îi dădeau pastile, îi făceau injecții să adoarmă. Era terorizat de coșmare înfricoșătoare, sărea din somn în spaime, nădușit, făcea crize de groază, angoase sau cum le zice și striga după ajutor. Se uita îngrozit împrejurul său cu ochii bulbucați, se îneca respirând cu sughițuri, scotea urlete disperate, iar ceilalți bolnavi din salon, treziți din somn și personalul, nu puteau ști dacă el, cu ochii căscați uite așa de mari, îi vedea sau nu. El tremura de frică și se ferea de ei, îi lovea cu brațele când se apropiau de el să-l liniștească. Duță suferea într-atât de cumplit, încât nici nu l-a întrebat pe Dumitru ce căuta el la București, ce făcea acolo și din ce trăia. Nici măcar nu l-a întrebat ce s-a întâmplat cu tatăl și cu mama lui. Adică Alecu, fratele lui Duță, dacă mai știa ceva despre ei. Cum spuneam, nu l-a întrebat pe Dumitru nimic. Sau măcar să-i fi dat ceva bani, că oricum, era nepotul lui de frate.
Dumitru l-a ajutat pe Duță când să plece pentru ultima dată de la spital, din București. Spitalul a făcut o excepție de la directivele comuniste și l-a dus cu o salvare la Gara de Nord. Dumitru i-a spus lui Victor să vină să-l ajute să-l care la tren pe bietul lui tată înjumătățit. Dar n-a vrut să vină. Nu putem ști de ce. Să-l întrebăm pe doctorul Sigmund Freud. Dumitru l-a cărat cu ajutorul unuia dintre fomiștii cu care locuia împreună într-un subsol. Cică odată li s-a spart o țeavă de canalizare din tavan și era să-i înece în borhotul ăla. Cum l-or fi cărat. Pe Duță, nu borhotul. Noroc că, fără picioare, nu mai era la fel de greu pe cât fusese. Adică Duță. Oricum, nu se putea văieta că îi atârnau picioarele. Parcă era o zicală veche: „Călare pe cal și se vaietă că îi atârnă picioarele.” L-au urcat în tren și l-au pus în compartiment pe banchetă, rezemat ca un sac, să nu cadă. Era la clasa a doua și avea rezemătoare numai pentru un cot, să se sprijine. Bine că nu era la clasa a treia, că acolo era bancheta de lemn, nu cu mușama ca la a doua.
Duță i-a dat lui Dumitru un ceas de buzunar, din aur, iar celuilalt i-a dat o hârtie de o sută de lei, cu Bălcescu, cum era atunci. S-a indispus și a oftat, că nu avea niciuna de douăzeci și cinci de lei, cu Vladimirescu. A băgat înapoi în buzunar teancul de sute. Așadar ar fi avut bani să-și cumpere bilet la clasa întâia, unde ar fi fost doar șase în compartiment, nu opt. Cu fotolii de catifea, pe moale, mai ales că el acum era cum era. Dar așa călătorea el întotdeauna la clasa a doua, ca să nu bată la ochi că mergea cu a întâia.
Ce să facă Dumitru cu un ceas de buzunar? Nu prea mai avea nimeni așa ceva. De aur, însă nu mergea bine, ar fi trebuit dus la ceasornicar, să-l repare. L-a vândut la Talcioc și a trăit bine o săptămână, împreună cu prietenii săi flămânzi. Aproape de fiecare dată când l-am mai întâlnit pe Dumitru la Geneva sau când a fost el la mine la Göteborg, mereu revenea la ceasul acela. Cred că îi părea rău că l-a vândut. Ce l-o fi apucat pe unchiul său Duță, să-i dea acel ceas? El, care era renumit că era zgârcitul zgârciților. Se știa în tot orașul că, de zgârcit de era, cică își vânduse și verigheta. Chiar el îi spusese soției că fusese nevoit să o vândă, că nu mai avea bani de tramvai prin București. Înainte să-l amputeze. Însă unii spun că i-ar fi furat-o una din șteoalfele lui.
Trenul a pornit, iar Duță s-a ținut cu mâinile de plasa de sus unde se puneau bagajele, ca să nu se răstoarne. Îi amorțeau brațele și a trebuit tot timpul să se țină când cu o mână, când cu alta și i se cam închideau ochii. Dar se trezea mereu, că îl împingeau călătorii de alături, când cădea peste ei. S-a auzit prin oraș că se izbea cu capul de peretele compartimentului. Cine le-o fi spus? Unii ziceau că se dădea singur cu capul de perete, alți ziceau că îl zgâlțâia trenul. N-are importanță. O ducea greu și cu circulația sangvină în brațe. Păi cum să nu? Trenul trecu pod după pod și ajunse la podul cu pricina, de unde cică aruncase aurul. Trecea trenul peste pod, iar Duță s-a uitat îndurerat la râul învolburat, cu apa murdară, neagră. Îi venea să urle, s-a abținut, dar până la urmă chiar a răgnit ca din gură de șarpe. Călătorii s-au întors spre el și l-au compătimit auzindu-l urlând așa, crezând că urla din cauza durerii de la tăietura picioarelor. Tot ce îi mai rămăsese din corp ședea pe acele tăieturi, sus de tot, la bazin, la centura pelviană, sau cum se numește. Ajunse trenul și la Castraveția. L-au trezit călătorii, l-au luat pe sus și l-au coborât din tren. De milă și ca să scape de el.
Nu-l aștepta nimeni în gară, deși trimisese telegramă, ca să-l aștepte soția cu o trăsură, cum era atunci, cu cai. N-o fi ajuns telegrama. L-au dat jos, l-au așezat pe peron, sprijinit de un stâlp, un lampadar sau ce era și s-au urcat la loc, că fluiera trenul să plece fără ei. Alții, care coborau acolo fiindcă erau din oraș, ocoleau mai pe departe, ca să nu fie nevoiți să dea ochii cu el și să fie nevoiți să îl salute ca de obicei cu „Să trăiți, domnu’ doctor!”, pentru că se jenau de situația aceea așa de penibilă. Și firește se gândeau, cât mai putea avea de trăit un om ajuns în așa hal. Era o stație mică, iar între două trenuri nu mai rămânea nimeni în gară. Niște muncitori din gară erau foarte ocupați să se ducă de colo-colo de-a lungul șinelor cu o scară pe umeri. Se duceau și se întorceau. Era foarte important ce făceau. Așa era la CFR pe atunci. Până când au băgat de seamă că era ceva pe peron. Au crezut că uitase careva vreun bagaj și s-au dus să vadă ce era. Când au văzut că era o jumătate de om, erau gata să li se facă rău. Dar erau ceferiști și mai văzuseră ei oameni tăiați de tren. Au fluierat din degete să vină șeful de gară. A venit șeful gării și l-a trezit pe Duță din sforăituri și horcăieli.
Continue reading „Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (3)”
Iisus a spus: „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10,9). Pe nici o altă cale nu este cu putință să intri în Împărăția Cerurilor. Însă „poarta” este strâmtă. Acum ni se ia și această poartă. Simbolurile Credinței, ale Înțelepciunii și ale Conștiinței ne sunt încet spulberate. Limba Română este cheia de la portița Domnului. Toate națiunile avem o cheie diferită, ni s-au dat chei diferite la Turnul Babilonului și vibrațiile limbii ne reprezintă ca națiune, popor ales prin cheia dăruită. Ne-a ales să fim români, pe alții i-a ales să fie saxoni, evrei, germani, slavi, arabi, chinezi etc. Oricât de perfect vei învăța o altă limbă și oricât de credincios vei fi prin comportament, nerespectarea darului care e în AND-ul tău nu te va ajuta să treci prin Poarta Domnului. Structura adn-eului s-a aranjat atomic prin vibrația și frecvența iubirii părinților, de la formarea ta în pântecul mamei și la intrarea în lume i s-a adăugat darul limbii. Această cheie ni se fură azi. Ni se remodelează Instinctul, adevărata noastră sabie înăbușită de rațional. Ni se omoară capacitatea de gândire. Se desființează parcările de pe străzi și se pun balustrade de separare între pietoni pe trotuare ca să ne separe de cei din direcția opusă și apoi se marchează trotuarul cu linii de distanțare de cel din față și spate. E comic! Nu?
La noi, în România se separă deja grupurile și prin vorbire. Golănașii de stradă îi trag cu englezescul “OK” și franțuzescul “UiUi”, care în engleză înseamnă ”fă pipi băiețel și supune-te”. Dar asta se făcea și pe vremea comunismului, pe bulevardele orașelor mari “Șmecherașii de Bucale” tot cu “OK” și “I love you baby” îi trăgeau pentru că asta face Lucifer, se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu de fiecare dată. Acesta e motivul pentru care au fugit de acasă toți răzvrătiții, ca să demonstreze că ei sunt dumnezei. Înțelepciunea și Conștiința nu au nicio legătuă cu orânduirea, ci cu dumnezeii ei. Președintele Iohannis, fost profesor de fizică care înțelege că suntem energie și nu are probleme cu vibrația limbii române sau a celei engleze, că el se roagă în germană, motiv pentru care nu-i pasă de tradiția și respectul limbii neamului care îi afectează imunitatea. Domnul președinte nu a dat nicio lege în apărarea și conservarea etichetei în societate și instituții. Totul merge, bani să iasă. Acest amestec de limbi crează în conștiința omului un fel de ciorbă spirituală, un fel de război psihologic împotriva trunchiului uman.
Dumnezeu i-a dat un pic de nas lui Lucifer și acum, el și-a luat lumea în cap. Oamenii se vor întâlni în restaurant separați ca și găinile în cuști, distanțați unii de alții, în avioane scaunele distanțate, iar prețul biletului de trei ori mai mare. Cred că vor desființa și stadioanele și vor rămâne doar câteva echipe pe pământ care își vor televiza meciurile global ca să poată fi viabile financiar; în magazine și piețe vom intra într-un cordon buclă continuă și restul cumpărăturilor prin internet. La comuniști te înghesuiai unul în altul și făceai haz de necaz cu bancuri, acum îți vei spune bancuri singur, însă nu cred pentru că adus în starea asta, devii găină. Se pune atâta presiune pe omul din vestul democrat să supraviețuiască încât m-a dus la concluzia că eram mult mai liber în comunism. După cele opt ore de muncă eram liber să-mi exersez înțelepciunea și conștiința și chiar s-o împletesc în trăiri noi cu cei din jur în comunitate. Vestul, l-am găsit înlănțuit de griji și îngrijorări pentru supraviețuire. Când ai golani cu peste o sută de miliarde de dolari din care, 90% din ei aparțin prin taxa societății, iar 99% din populația planetei trăiește la un nivel de milă, și asta după o sută de ani de progres tehnologic îți vine să plângi. Lor ce le pasă: Dezbină și controlează!
Demolarea și ștergerea din istorie a personajelor istorice este parte din ștergerea identității promovată de globaliști. Ei să vină după…, și te dau afară de pe teritoriu, spunându-ți că tu nu mai poți demonstra că ești parte din acel loc. Toate imperiile s-au format pe spinarea sclavilor și a jefuirii localnicilor și chiar exterminarea culturilor locale. Tu ai ales să emigrezi în imperiul creat de Căpitanul Cook și acum îi dai jos statuia? Dacă nu era Cook, tu rămâneai acasă. Nu exista America. De ce ai mai emigrat? Ai emigrat într-un loc creat de el, deci respectă-l. Dacă îl dai jos, atunci globaliștii te vor da afară pentru că acele locuri nu mai există acum pentru că ai ars documentul de identitate. Asta reprezintă urmele vechi arheologice și cultura scrisă și cântată etc. Treziți-vă Conștiinta și judecați! Cine controlează prezentul, controlează trecutul și identitatea ta pentru că tu ai renunțat la identitate prin distrugerea trecutului tău. Dacă, îi dai jos pe Ștefan, pe Mircea, Mihai și Țepeș, ce mai rămâne? Nimic! Ești un nimenea în drum. Primești un picior în fund de la străin și roiul la spălat bătrâni prin Europa, CARE E DE FAPT A TA, nu numai a lor. După ce i-ai apărat sute de ani de năvălirile barbare, acum trebuie să te rogi de ei să te primească în casa ta? Sclavagismul e crâncen azi, e modern și deasemeni tributul către imperii e ascuns sub numele de taxe.
Să accepți desființarea instituțiilor, de exemplu poliție, pușcării, școli, spitale etc. create de-a lungul sutelor de ani, e permisă de globaliști sau de cei care vor să schimbe lumea, tocmai cu intenția de a desființa totul pentru a aduce un sistem nou de exploatare. Protestele care au loc sunt premise până servesc scopul noii orânduiri să se implimenteze – Construirea Societății Biotech.
Grupurile astea din Valea Siliconului care se cred Lucifer, că ei știu totul mult mai bine despre ce-i bun omului, au hotărât un nou experiment al vieții pe Terra.
Ce ne demonstrează această vale prin viteza evenimentelor e că nimic nu e la voia întâmplării și natural, și că totul este programat și direcționat cu zeci de ani înainte de a se întâmpla. Toate războaiele de pe pământ în ultima sută de ani și chiar dintotdeauna, putem zice, nu au avut loc din motivele prezentate lumii, ci au fost plănuite dinainte, cu intenția ca rezultatul să duc în ținte și scopuri pregătite dinainte. Cultivăm în mase onoare, cinste, frumos, bunătate, iubire, curaj ca să putem noi, cei din umbră cultiva cu înfierare, înveninare și violență pasul înspre ținta gândirii noastre. Minciuna e esența speciei umane. Așa înaintează. E un sistem care conduce evoluția speciei de zeci de mii de ani. Abandonarea acestui mecanism se face doar prin înțelepciune și conștiință, fapt care ne direcționează (pentru conservarea minciunii) în direcția desființării lor. Gândiți-vă că noi fiind împinși spre frumos, îi ajută pe “ei”, să coboare tot mai adânc în întuneric și pornind de la premiza asta: că dacă noi am renunța la frumos și am cultiva urâtul i-ar face oare pe diavoli să renunțe la urât? E ca și cum, eu ca bunic m-aș apuca să port pantaloni cu turul mai jos de genunchi, presupunând că asta l-ar face pe nepot să-și ridice pantalonii mai sus pe talie? Credeți că ar merge?
Continue reading „Ben TODICĂ: Celula SF 4 (Limba binecuvântării)”
Cineva trecu, încet, pe lângă mine
Și de-atunci eu nu mai pot uita,
Vraja ce m-a invadat deodată,
Când trecu, pe lângă mine, Cineva.
Inima mi se deschise, deodată
Și tunelul ce venea din Infinit,
A făcut, cumva, să fie inundată,
De frumos și doar de sete de iubit.
M-am schimbat și la gândire și la suflet,
Nu mai merg, acum, pe stradă, încruntat,
Cineva trecu încet, pe lângă mine
Și-mi dădu, din nou puterea de luptat.
Ridicat-am ochii, iarăși, către stele
Și mi-am amintit că e în Cer,
Rezolvarea toată-a visurilor mele
Și că e de-ajuns, numai să cer.
Am simțit o mână cum, încet, pe frunte,
M-a atins, din zbor, cu Veșnicia sa
Și i-am mulțumit, prin mii de lacrimi,
Fiindcă mi-a trimis, din El, pe Cineva!
Noaptea asta sfântă este noaptea
Ce, nicicând, eu nu o voi uita,
Domnul și-a trimis, din nou, copilul,
El e Totul, el e Cineva…
Întrebări la care nu pot răspunde
Mă-ntreabă cerul unde ești,
Când în durere mă scufund,
Mă-ntreabă cerul unde ești
Și nu știu ce să îi răspund.
Și plânge cerul înstelat,
De dorul ființei tale dragi
Și plâng și eu, neîmpăcat,
În umbra lunii, pe sub fagi.
Mă-ntreabă râul unde ești,
Când de durere nu mai pot,
Mă-ntreabă râul unde ești
Și-aș vrea să-i spun râului tot.
Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Cineva a fost trimis la mine (versuri)”
VRAJA VISULUI PIERDUT
Parfumul delicat al florilor de tei
ne conducea pe calea singulară
a pașilor rămași pe lungile alei
la marginea vacanțelor de vară.
O, cum s-au dus acele zile înapoi,
spre zările de timp nemărginite,
lăsând-ne doar teii la fereastră goi
și frunzele din parcuri vestejite!…
Iar de te caut, fără grabă, în trecut,
văd chipul tău în rama neuitării,
sub vraja dulce-a visului pierdut
întors din drum pe-aripa înserării.
Miraje noi se-ntorc în fiecare zi,
rescrise într-o magică-ntrebare,
pe care o aud: „a fi sau a nu fi?”,
când umbra ta în asfințit dispare.
———————————————–
Corneliu NEAGU
București
16 iunie 2020
După Immanuel Kant, rațiunea este creatoare și ea se exprimă în această calitate atât în legile morale, care conduc viața omului, în legile fenomenelor, dar și în creația artistică, în special în poezie.Rațiunea este universală și unică. În aceste condiții se pune întrebarea nu cumva în natură există ceva care să aibă aceleași caractere ca cele ale rațiunii? Rațiunea poetului își găsește principiile în ea însăși și își construiește prin ea însăși concepția despre univers. Eul lui Eminescu intuiește legile universului. Pare foarte mult pentru un poet, fie el chiar și genial, dar nici asta nu este tot. Considerat una dintre cele mai strălucite minți ale umanității, Albert Einstein a formulat, la începutul secolului XX, cele două teorii care l-au făcut celebru în istoria științei mondiale: ,,Teoria restrânsă a relativității” în anul 1905 și ,,Teoria generalizată a relativității”, în 1916. Două teorii extrem de complexe care au fost confirmate de către oamenii de știință în cursul unor experimente deosebit de sofisticate. Una dintre cele mai stranii deducții ale teoriei lui Einstein este cea privitoare la ,,dilatarea timpului” în cazul deplasării cu o viteză apropiată de cea a luminii. Dar, acest fenomen, pe care Einstein îl descrie prin intermediul unor formule și ecuații extrem de complexe, este descris de Eminescu în doar câteva cuvinte deosebit de bine alese: ,,Porni Luceafărul. /Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe.” Iar asta se întâmpla cu mai bine de trei decenii înainte ca lumea să fi aflat de genialul savant Albert Einstein. Dar, poate că asta nu înseamnă chiar mare lucru. Tot Mihai Eminescu a fost cel care a intuit o serie de teorii privitoare la originile Universului pe care oamenii de știință le-au elaborat abia în ultimele câteva decenii și la circa un secol după el.
În cunoaștere există, într-adevăr, un subiect cunoscător și un obiect care este cunoscut, dar această relație între doi termini apare în planul conștiinței noastre; același lucru, luat în sine și detașat de condițiile psihologice ale cunoașterii, este însă unic, nu dublu.AÎn sensul acesta, Marin Sorescu pornește din examinare parodică, ajungând ca poezia să atinge treapta lirismului pe o cale nu ocolită, cum s-ar crede, ci directă: metamorfoza „contra-cântecului” în oăiect liric este consecinţa acelei textuale – şi subtextuale – „treceri dincolo”. E o manieră de a răspunde la „năuceala” străveche a genezei:
„Ce mi-ai făcut, Doamne,
Tocmai când mă deconectasem!
Parcă mi se luase o ceaţă de pe ochi
Şi-ncepusem să văd întunericul,
Luna e altfel, acum mi-am dat scama
Altele sunt încheieturile lucrurilor
Parcă-mi sărise un dop de beznă în urechi,
Mi se desluşise adevărata cântare
Nici nu ştiţi ce înseamnă secretele sunete
Ale unui gând, desfăşurându-se.
Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap
Şi revin la vechea-mi năuceală.
Aud că tu eşti cel care m-ai lovit atât de tare
Când ai făcut lespedea să se dea în lături.”
(Învierea lui Lazăr)
„Năuceală”, probabil, în faţa lucrurilor profunde rostite fără simplitatea lor originară, năuceală de om stând cu căciula în mână în faţa „minunii”. Nu atât uimindu-se, cât judecând totul cu o distanţă protocolară, cu o politeţe care maschează, de fapt, hohotul de râs. Înţelepciunea ţărănească, disimulată când într-o curiozitate ludică, când într-o stare de plictis „superior”, nu îl părăseşte niciodată pe Marin Sorescu. Neavând însă gustul profunzimii, el inventează mereu situaţii – abateri de la „normă” pe care le comentează în manieră proprie, cu un surâs hâtru. Situaţiile existenţiale fundamentale nu sunt nici ele lipsite de aceasta modalitate „improvizatorică” – de „năuceala” exemplificată, printre altele, de ,,vorbitul în dodii”. El e gazda cea mai bună a tâlcului, literatura lui Marin Sorescu – poezie, proză, teatru, critică literară – fiind tributară acestui mod de gândire, uneori mai rafinat, alteori într-un destul de comun gust popular. În miezul tragediei, acolo unde tensiunea e aproape de punctul culminant, limbajul nu e scutit de acest ton hâtru. Jocul de cuvinte poate avea gravitate (lucru dependent, fireşte, şi de intonaţia actoricească) în mijlocul unui discurs în care tragicul este, parcă, escamotat de naturaleţea replicii. Amânarea fatalităţii, menţinerea tragediei într-o ramă profană, în care situaţii-limită devin obişnuinţe, iar calamitatea naturală se reduce la scara unui eventual accident „casnic”, sunt proprii întregului poem tragic Matca (1974). Simboluri mitice, superstiţii, practici magice se supun domesticei reformulări a cosmosului după dimensiunile maternităţii.
„…Parcă m-apucă aşa, o ameţeală…
O oboseală fără margini, ca apa asta…
O imensă lehamite…
(Pe silabe.) Le-ha-mi-tea le-hu-zei… Ce straniu sună !
Mai ales dacă desparţi pe silabe. Le-ha-mi-tea le-hu-zei.
REPORT THIS AD
Până la urmă toată ştiinţa noastră nu e bună
decât să te ajute să desparţi moartea pe silabe…
(Râde.)”,
spune Irina în antepenultima scenă a piesei. Jocul de cuvinte, variantă estetizată a vorbitului în dodii, sună, e drept, straniu. Nu lipseşte chiar un fior tragic din această replică; iar concluzia („…să desparţi moartea pe silabe”) e tributară aceleiaşi cercetări profane (cu simţul analizei comune, vreau să spun) a lucrurilor primordiale, neavând profunzimea ontologică pe care, probabil, miza autorul. Ea este însă foarte teatrală, şi acest lucru rămâne important.
În toate împrejurările, indiferent dacă e vorba de un poem, de o scurtă poezie ori de teatru, Marin Sorescu are replică. Reflexivitatea pare întotdeauna învinsă de spontaneitate. „Bizarul” exerciţiu contemplativ din La lilieci e, din acest punct de vedere, exemplul cel mai bun. A privi „cine trece pe uliţă” înseamnă a comenta – în fond nu atât un comentariu caracterologic, făcut „la prima vedere” (dar câtă – uimitoare – risipă de tipologii se ascunde în această plină de subînţelesuri contemplaţie!), cât unul lingvistic. Spectacolul lingvistic este delicios în La lilieci.
Ochiul, imaginea lui metaforică, privirea, „ameţitoarea” ei rotire deasupra lumii, raza de lumină care încearcă să străbată suprafaţa lucrurilor ori să vâneze „tîlcuri”, privirea „buimacă”, privirea interzisă de tăria unei replici sau de ingenue revelaţii, ori metaforica „legare la ochi” a celor înconjurătoare, puse astfel să-şi caute rostul (Am legat…), universul privit cu un singur ochi, poate ochiul cunoaşterii — sunt motive care revin, într-o formă sau alta, în literatura lui Marin Sorescu. Norii este, într-o privinţă, chiar o artă poetică, gândindu-ne la ambiţia scriitorului de a depăşi planul uzual, al temelor şi motivelor literare, ca şi pe acela al limbajului. Privitul în sus, la norii „care fug întotdeauna înapoi”, presupune tocmai speranţa de a trece dincolo, această speranţă-certitudine, în care e şi destulă ironie; a merge cu capul în nori, luat în sens propriu, e a depăşi un obstacol. A desfiinţa inerţii, pentru uzul propriu, fără a clinti însă nimic din implacabilul mecanism. Paradox deopotrivă sublim şi „plebeu”:
„Mă uit în sus,
Fix în sus,
Ca din fundul unei prăpăstii
La norii albi,
Printre care se văd stelele grase
Ca în supă.
Curge lumea pe deasupra mea;
Aşa privind în sus
Am străbătut cea mai mare parte
Din ea.”
(Norii)
Există, afirmă filozoful german Fichete, o activitate constitutivă a universului și ea este activitate înainte de a fi cunoaștere; ea ajunge să fie cunoaștere la indivizii conștienți, pentru care subiectul și obiectul se opun.
Mircea Ciobanu a debutat în 1966 cu volumul de versuri Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, în care criticii au depistat ecouri din Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu. Departe de a fi o lipsă, aceste influenţe mărturiseau dorinţa poetului de a reînnoda firul rupt de proletcultism cu poezia de calitate a primei jumătăţi de secolXX. În Volumul următor, Patimi, 1969, poetul are deja timbrul său inconfundabil, fără însă să fi renunţat la gustul pentru livresc, la aluziile cultural-poetice de sorginte naţională sau universală. Cunoscător de literatură rusă şi franceză, familiarizat cu filosofia greacă, cititor ( şi cugetător) zilnic de Biblie, Mircea Ciobanu este acum un poet format. D. Micu o recunoşte: ”Poezii bune sunt, nu-i vorbă, şi în ciclurile barbizante; bune sunt de fapt, excelente chiar, aceste cicluri în totalitate, sub un anume aspect: acela al execuţiei. În cuprinsul lor avem adevărate performanţe în construcţia de stil, în supunerea chiar şi a celei mai recalcitrante materii verbale. Genul proxim al ciclurilor în ordinea structurilor artistice este ermetismul, un ermetism gramatical, obţinut prin cultivarea expresiei dificile, contorsionate, prin formulări eliptice, articulări derutante, prin utilizarea cuvântului în alt sens decât cel curent, prin renunţarea uneori la semnele de punctuaţie, prin folosirea aluziilor vagi şi în genere a unui sistem de senmne ce pretinde cititorului iniţiere. Toate aceste sunt, evident, obstacole în cale către lăuntrul versurilor, şi escaladarea lor lor implică eforturi nu prea generos răsplătite”.[2]
Poetul este conştient ca nimeni altul de riscul întinării. Deşi citadin în imagini, aflat la el acasă în oraş, Mircea Ciobanu caută starea virginală, câmpia întinsă sau albul imaculat al crestelor montane. Oraşul ( în Oraşul aflat) e un labirint înfricoşetor, îmbâcsit de aburii asfaltului:
Şi se face-n aer labirint,
Şi se fac răspântii.Stă la pândă-n
Aburii amiezii,care mint,
Şi-n bătaia flăcării răsfrântă,
Stă la porţi, întoarsă dinspre câmp,
Maica Lot a stâlpului de sare.
Silnic şoldul ei deschide strâmb
Pasul vinovat de nemişcare.
De la căldura verii, poetul, privind peste nisipuri, vede mulţimi topite, căzute şi pedepsite pentru păcat, îngropate încet-încet până-şi pierd identitatea. Ca să ajungă la performanţa comunicării prin ricoşeu, Mircea Ciobanu “lucrează însă de-a dreptul cu valoarea simbolică a elementelor, care au aici o dublă prezenţă. Ele sunt simultan abstracţiuni, limbaj noţional adresat intelectului, dar au rămas şi nişte concrete, imagini adresate simţurilor. Sub aspectul concretitudinii, poezia lui Mircea Ciobanu a suferit mutaţia cea mai spectaculoasă. Decrise, într-o primă istanţă, ca nişte corporalităţi precis desenate, componentele figuraţiei îşi pierd pe parcurs o seamă din atributele prezenţei lor şi ajung să fie numite doar prin fragmente”.[3]
În Dies irae, s-a observat, lucrurile moarte învie, atinse ca morţii-n flăcări, înecând spiritul. În general, tonurile din Patimi sunt grave, gesturile par ale unor preoţi ce săvârşesc o slujbă. Atmosfera e grea, apăsătoare ca într-o piesă de Shakespeare. ”Versurile au şi aici concentrări de inscripţie. Scrise în deca şi endecasilab, nerimate, fiecare secvenţă încheindu-se fără punct, ca şi cum ar continua dincolo de text, ele sunt învăluite într-un ce enigmatic şi tulbură asemenea limbajelor secrete. Întregul poem e o succesiune de decoruri stranii”
În sine, spiritul, eul individual este o activitate pură. Pentru a se cunoaște el trebuie să se limiteze, să se opună adică unui obiect sau non-eului, pe care tot el îl creează; acum el poate să distingă între senzație, conștiință, sau între subiectul și obiectul său.
Continue reading „Al. Florin ŢENE: Inconștientul eului activ în poezia românească”
NELINIȘTI…
Se întâmplă prin clipe să văd
ce mai faci prin depărtări,
te prind cu-al viselor năvod,
te-aduc puțin de prin zări…
Știu, trebuie să pleci mereu
ca să fim tu și eu…
Se întinde tot mai prelung
glasul ce cheamă prin nopți,
șoaptele nu mai ajung
nici când strugurii-s copți…
Știu, trebuie să pleci mereu
ca să fim tu și eu…
Se trezesc lumile vechi uneori,
chiar nu știu cum de mai vin,
nu am puteri peste nori,
fluturii rar mai răzbat prin pelin…
Știu, trebuie să pleci mereu
ca să fim tu și eu…
Neliniști se zbat prin stele perechi,
lăptoasă e luna prin ceți străvezii,
în timp real a căzut anul vechi,
fără să spui că poate nu vii…
Știi, trebuie să stai și tu de acum
ca să nu pier cât încă e drum….
REPLICI
Va sta iubirea noastră între ore
sau va pluti pe la ferești de cer?
Vom elibera toți fluturii în hore,
într-un balet pe mare, efemer…
Nu va fi nimeni să ne vadă,
nici prin binoclu de război?
Va fi când noaptea stă să cadă,
din roiuri vom rămâne doar noi doi…
Vom obosi în dansul magic sub Pleiade
și vom cădea în valuri negreșit?
Vom fi cuprinși de stele în năvoade
și dansul va fi fără de sfârșit…
TRANSFIGURARE
Prin tunete și nori în vâltoare
se scurg apele-n grabă,
cadențe rebele și provinciale,
cu streșini cerșind o silabă.
Plouă cu daruri de rod
din cerul venit mai aproape,
ziua de mai le prinde-n năvod,
zemuri divine șterg gene sărate…
Continue reading „Laura OPARIUC: Cuprinși de stele în năvoade (poeme)”
* Fudulul nu are merite deosebite.
* Există un preț al victoriei și un preț al înfrângerii, numai că nu poți să alegi.
* Risipă inutilă… Dați-mi un exemplu de risipă utilă!
* Extremele se atrag, dar uneori se confundă.
* E nebun după tine? Era nebun și înaintea ta,
* Sfaturile de acasă nu se potrivesc cu situția din târg.
* Dacă vrei un ecou favorabil, alege bine locul de unde strigi.
* Sentimentele sunt ca alimentele – perisabile.
* Nu există cărări pe care nu au mers alții înaintea ta.
* Convertiții sunt cei mai fanatici credincioși.
* Dragostea trece prin tot tubul digestiv…
* Uneori lucrurile simple chiar sunt simple.
* M-am împăcat cu ideia, deși nu m-am certat cu ea niciodată…
* Unele case au două intrări. Altele au două ieșiri.
* Nu poți să știi chiar totul și să fii fericit.
* Sfinții nu sunt neapărat religioși.
* Nu tot ce arde încălzește. De exemplu, arsurile la stomac.
* Citat – se exprimă clar și echivoc.
* Minciuna nu se dă evacuată dacă adevărul nu-și cere locul cu argumente.
——————————————
Dr. Dorel SCHOR
Tel Aviv, Israel
Dragii mei enoriași! Hristos S-a-nălțat!
Pandemia fricii. De trei luni suntem bombardați zi de zi cu informații apocaliptice privind numărul de infectați de Covidus – 19 și de morți. Zeci de mii de infectați la nivel național, milioane la nivel mondial. Sute de morți în fiecare zi în țară, sute de mii de morți în lume. Numai la un război se mai înregistrează asemenea dezastre umane. Pe lângă cei morți de pandemia datorată coronavirusului, alți mulți, știuți sau neștiuți, mor din cauza altor boli, fiindcă nu au acces în spitale, fiindcă nu pot să se deplaseze la spitale mai bune și medici mai pregătiți. Zi de zi suntem bombardați cu informații privind amenzile enorme, ce se dau celor ce încalcă dispozițiile ordonanțelor militare de urgență sau de alertă….!
Bucuria ieșirii din iarnă nu am simțit-o! Bucuria Sfintelor Sărbători ale Paștelui nu am trăit-o! Cei ce au avut copii, sau părinți, sau frați în străinătate le-au dus dorul și le-au împărtășit suferința și lacrimile la telefon. O prăpastie de netrecut s-a adâncit între oameni de aproape și de departe. Nu mai ai voie să dai mâna cu prietenii și cunoscuții, să te săruți cu cei dragi. Umblăm cu măști pe față, de nu ne mai cunoaștem unii cu alții. Ne ferim unii de alții, ca niște ciumați. Păstrăm distanța de doi metri unul de altul, acolo unde ne mai întâlnim, unde ne mai grupăm pe la magazine, prin piețe, pe aiurea. Copiii de trei luni nu se mai duc la școală, sunt ținuți în casă sub teroarea lui bau-bau de afară. Unii sunt la izolare, alții la carantină, așteptând cu înfrigurare ziua când vor fi dirijați spre spitale, ori spre casă. Cei trecuți de 65 de ani sunt avertizați de trei luni să nu iasă din casă…., parcă n-ar mai avea nevoi, necazuri, viață cu toate hățișurile și greutățile ei. Stai în casă…!
Temeri erau multe și înainte de această pandemie. O minimă cultură să fi avut și tot erai conștient că roiesc în jurul nostru milioane și milioane de microbi, care de care mai periculoși. Toți ne asediază sărmana noastră ființă și încearcă să dea năvală înăuntru prin gură, prin nas, prin piele. Îți era teamă de chimicalele de tot felul, ce ți se dau prin alimente, prin băuturi, prin aer, prin apă; îți era teamă de ziua de azi, dar mai ales de ziua de mâine, de lipsuri, de boli, de greutăți de tot felul. Mai presus de toate acestea, îți era frică de singurătate.
Bătrânețea se apropie grăbită de fiecare dintre noi și ne găsește mai mult sau mai puțin pregătiți. Dacă n-am avut copii, singurătatea ne-a însoțit toată viața; dacă avem, ne uităm cu durere cum își iau lumea în cap și pleacă în cele patru vânturi după o viață mai bună, după un câștig mai consistent. Ei pleacă, părinții rămân, le duc dorul, le simt lipsa și se gândesc cu groază la vremea când nu va avea cine să le dea un pahar cu apă sau o coajă de pâine! Sunt părinți care au fost găsiți morți în casă, după multe zile de la deces, cu televizorul aprins și telefonul în mână. Încă mai așteptau copiii să le vină de departe!
Ți-e teamă că te vei infecta și tu cu boala nenorocită ce ne bântuie, vei muri și vei fi băgat în sac sigilat, în sicriu zlăpătuit și dus direct la cimitir, fără slujbă creștinească. Ți-e teamă că vei muri chiar și de moarte obișnuită, dar la înmormântarea ta nu vor putea să vină decât câțiva cunoscuți, nu vor putea să-ți facă pomană creștinească, nu vei putea să fii nici în moarte în rând cu lumea….!
Ți-a teamă ca om de propria ta securitate, când auzi că adevărate haite de bandiți, fie proaspăt eliberați din pușcării, fie întorși din străinătate, bântuie orașele și satele, făcând spargeri, jafuri, omoruri, violări și incendieri. Ești bătrân, ești singur, ești slăbit de boală sau de foame. Mai trebuie să-ți intre un bandit în casă ca să-ți ia și bruma de economie adunată cu greu pentru cruce și pomană, să te sugrume, să te violeze, ori să te ciopârțească mișelește…!
Ți-e teamă să nu-ți fie răpiți copiii și nepoții de bandiți de drumul mare, traficanți de carne vie și vânduți ca sclavi sau animale pe cine știe ce piețe ale lumii.
Ți-e frică simțind în nări miros de praf de pușcă, auzind cum marile puteri își încordează mușchii ca să se impresioneze reciproc, gata să se ia la trântă. Dacă ai trăit coșmarul ultimului război, știi bine ce a însemnat acela, câte nenorociri a adus, câte vieți a secerat, câte destine a distrus, cât sânge și câte lacrimi au curs atunci. Știi bine ce au însemnat atunci lipsurile de tot felul, privațiunile și umilințele, lupta pentru supraviețuire. Ferească Dumnezeu de alt dezastru, care s-ar putea dezlănțui astăzi!
Ți-e teamă de ziua judecății, de păcatele pe care, ca om, le-ai săvârșit de-a lungul vieții cu știință, cu neștiință, cu voie sau fără de voie. Vei da răspuns pentru toate în fața Marelui Judecător. Te întrebi ce vei răspunde și, mai ales, de sentința ce se va pronunța…!
Erai obișnuit să aștepți zilele de duminică și de sărbătoare, când îți reîncărcai bateriile. Te primeneai cu hainele ,,bune”, luai un buchet de flori în mână din grădinița ta și plecai pe drumul bisericii. Aici te întâlneai cu alți semeni de-ai tăi, cu care ai crescut, cu care ai fost la școală, la armată, cu care ai muncit cot la cot și umăr la umăr. Îți descărcai sufletul ca unor frați, aflai ce necazuri și griji mai au și ei. Erai încurajat și încurajai și tu pe alții și nu te mai simțeai atât de singur…!
În zilele de duminică și sărbători te întâlneai cu semenii, cu cei de o credință și de o nădejde cu tine, dar, mai ales, te întâlneai cu Dumnezeu. E pretutindeni Dumnezeu, și pe drum, și acasă la tine, și în grădină, și la fântână, și pe izlaz. La biserică, însă, este acasă la El, iar tu te duci și-i faci câte o vizită, de câte ori pășești pragul bisericii. Vizitele se fac între rude, între prieteni, între apropiați. Și cei ce se duc la biserică se socotesc rude, prieteni și apropiați ai lui Dumnezeu. Acolo Îl simt pe Hristos mai aproape de ei ca oricând, simt adierea Duhului Sfânt mângâindu-i cu fiecare rugăciune, ectenie și cântare, simt că deasupra tuturor tronează Atotputernicul Tată Ceresc, Creatorul și Conducătorul lumii. În biserică ai curajul să-L săruți pe Dumnezeu și sfinții Lui din Sfintele Icoane. În biserică îți ușurezi conștiința de păcate la scaunul Sfintei Spovedanii. În biserică Îl primești pe Domnul Hristos în ființa ta prin Sfânta Împărtășanie și pleci cu El acasă. Este extraordinar! Tu îi faci vizită lui Dumnezeu acasă la El, iar El îți întoarce vizita și vine în casa sufletului tău și prin aceasta acasă la tine. Numai prietenii apropiați fac astfel de schimb de vizite. Cum poți să te mai simți singur, când Dumnezeu este cu tine? Cum poți să mai fii singur, când vezi că atâția semeni ai tăi te primesc cu drag în mijlocul lor, sunt atenți la cele ce le destăinui tu, îți spun ție toate secretele și necazurile lor? În biserică te simți ca-n familie: o mare familie, formată din zeci și chiar sute de membrii, iar în capul mesei șade Tatăl acestei familii, Domnul Iisus Hristos.
În mijlocul acestei familii te simți mai puternic în fața greutăților vieții, mai puternic în fața microbilor și bolilor, în fața suferinței. În biserică îți încarci bateriile sufletului și speranța renaște în inima ta. Nu mai ești singur: Dumnezeu este cu tine; ceilalți membrii ai comunității, ai parohiei din care faci parte sunt alături de tine, te înțeleg și-i înțelegi. Lui Dumnezeu și semenilor de acolo, din biserică, le poți cere ajutorul fără teamă, fără jenă, așa cum l-ai cere copiilor și fraților tăi. Acolo, în biserică, pentru câteva ceasuri, cerul se unește cu pământul întru legătura dragostei și a rugăciunii.
Cel care își face o obișnuință din a merge în duminici și sărbători la biserică trece mai ușor peste necazuri și peste greutăți. Omul acela este împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii. Indiferent cât de mult l-ar încerca viața, cât l-ar nedreptăți societatea, din sufletul lui nu se epuizează niciodată speranța. Întotdeauna va găsi resurse sufletești ca să depășească momentele grele ale vieții, întotdeauna optimismul îl va blinda în fața loviturilor vieții. Mergerea la biserică în duminici și Sărbători o putem asemăna cu încărcarea unei baterii, care ajută apoi un mecanism să mai funcționeze o perioadă de timp. Nicăieri în altă parte rugăciunea nu este mai puternică decât în biserică, unde se unesc glasurile a zeci sau sute de credincioși cu ale preoților.
S-au luat măsuri de ,,relaxare”, în ceea ce privește participarea la biserică. Slujbele să se facă în curtea bisericii, credincioșii să stea la distanță de doi metri unul de altul, cu mască pe față, să nu sărute icoanele, să evite Sfânta Împărtășanie etc. Nu la toate bisericile sunt ,,altare de vară”. Totul este improvizat. Ori bate vântul și-ți risipește tot și toate, ori vine ploaia și-ți dă slujba peste cap. În curtea bisericii nu sunt întotdeauna pomi ca să se adăpostească credincioșii sub ei, la umbră. Sunt oameni bătrâni, bolnavi, unii cardiaci, care nu pot suporta căldura de vară, care se sufocă, fac infarct, insolație. Afară nu este cadrul și mediul prielnic pentru slujbă. Locașul de cult are rolul lui incontestabil ca spațiu liturgic. Oricum, la bisericile de sat nu vin sute de credincioși, ca să fie aglomerație, așa încât ar putea foarte bine să fie permise slujbele în biserică, cu respectarea riguroasă a regulilor stabilite de medici în astfel de împrejurări. Sunt sate în care nu a fost nici un caz de infectat, izolat sau carantinat, așa încât păstrarea acelorași restricții ca în localitățile unde a fost dezastru nu se justifică.
Suntem conștienți că autoritățile politice și medicale au tot interesul să ne apere viața și sănătatea. Același interes îl au și autoritățile bisericești și noi înșine. Apar însă probleme deosebit de delicate și spinoase de psihoză socială și trebuie să se țină cont de ele. În cele de mai sus am prezentat câteva aspecte, dar ele sunt mult mai multe. Tocmai de aceea, rugăm factorii în drept să ia în calcul și aceste aspecte, fiindcă ele pot duce la consecințe deosebit de grave, tot de sănătate și avem cu toții datoria să nu rămânem indiferenți față de ele.
*
Sfaturi părintești. Vom reda câteva fragmente din cartea Etica a Cuviosului Nil Dorobanțu(1920-1977), scrise în anii ʼ50, când era el însuși nedreptățit, întemnițat și hăituit de organele de securitate și de miliție. Rândurile lui reprezintă glasul unui om cu o înaltă pregătire intelectuală, cu o trăire creștinească intensă, e strigătul tulburător adresat mai-marilor zilei.
,,Dacă toate sistemele etice, de la morala nicomahă, nu au fost periculoase, a voastră, a ateilor, e cea mai primejdioasă, de vreme ce o impuneți cu tiranie samavolnică, dictatorială, demonică. Voi nici Sfintele Sărbători nu le respectați, ci în derâdere țineți noaptea walpurgică de 1 Mai sau alte vremuri idololatre eronate și nici pe creștini nu îi lăsați să-și împlinească datoriile. Dar atunci ce morală aveți? Ați distrus familia și ierarhia, nația și omenia, ați spulberat orice datorii ale inferiorilor față de superiori, încât toate valorile sunt răsturnate siluitor sălbatic. Ați ucis și ați nimicit viața, ba încă și speranța în viața veșnică. Ați lipsit omenirea de orice reazim, de nădejde, credință, iubire, înțelepciune, cumpătare și bărbăție, că îi îndemnați pe toți să fie curajoși la crimă și vicii. Ați distrus legitimitatea dreptului de proprietate și ați născocit retribuția după muncă, după capacități și după nevoi, dar toate sunt scornituri neplinite. Minciuna e în vigoare, iar Adevărul e mereu prigonit, întemnițat și răstignit. Nu aveți nici o milă și nu pomeniți de îndurare, că întemnițați și pe săraci, cerșetori, bolnavi etc. Iar egalitatea și dreptatea e numai pentru dulăi, nu și pentru căței. Ați uzurpat datoriile către suflet și către Hristos și v-ați dedat cu totul la distracții, ca să distrageți omenirea de la preocupările cerești. Iar de mai vrea cineva cer, să privegheze, nu poate, că trebuie să audă lătratul celor trei câini din cosmos, să urmărească falsa planetă sau sateliții voștri pârliți, cu care induceți în eroare pe omul-vierme ateu. Iată falsele minuni ale civilizației ateiste demascate, cu care e scris de mii de ani că o să înșelați chiar pe cei aleși(…).
Datoriile voastre sociale? Să exterminați societatea, ca să faceți dreptate satanei. Așa că, martirizând pe creștini, dezvoltați omul uriaș robot și fiara la normă și la ură. Patria? E a celor ce muncesc pe sfinți și a tiranilor exploatatori. Biserica? Ați făcut-o nu numai grajd, siloz, spital, ci, precum e scris, peșteră de tâlhari, de pe amvonul căreia se predică ateismul, iconoclasmul, apostazia, sperjurul, profanarea și colhozul ateu. Ruga? Să munciți și să huliți. Fericirile evanghelice? Să fii bogat, să râzi, să n-ai milă, să faci nedreptate însetând și flămânzind pe sfinți până la inaniție, să faci revoluție zicând că e pace, să prigonești sub masca luptei contra discriminării, să hulești, să minți etc. Iată cum ați căutat să răsturnați cele nouă fericiri ale lui Hristos, dar vă va răsturna Hristos pe voi, hulitorilor! Sfaturi evanghelice? La sfatul popular: desfrânarea, îmbelșugarea comună, anarhia, haosul, ascultarea de antihriști și de apostați, exploatarea fecioarelor minore și apoi majore, alungarea monahilor și monahiilor în câmpul muncii etc., spre molipsirea calamităților demonice. Iată la ce reduceți etica procletă. Și atunci, cum vă lăudați cu morala socială și comună? Așadar, pe scurt, putem afirma că nici etică, nici logică, nici psihologie, nici filozofie și nici vreo știință oarecare nu aveți în mod real, ci doar o falsă politizare a tuturor disciplinelor, precum am și documentat pe rând, mai întâi în Critica Psihologiei, unde nu pronunțați măcar o dată cuvântul suflet!” Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 422(16 –31 Mai)”
Istoricul Bisericii, Eusebius din Caesarea (veacul IV d.Hr.), relatează în opera sa “Istoria Bisericii” că,în vreme ce înainta spre bătălia decisivă, Caesarul Constantin, mai apoi Constantin cel Mare, a văzut pe cer, înconjurată de stele, semnul Crucii și, împrejur, inscripția, ”en touto nika”, „In hoc signo vinces” („Prin acest semn vei învinge”). Ca urmare, Constantin a ordonat ca pe stindardul trupelor sale să fi înscris semnul Crucii, semnele grecești Chi-Ro, stindarde care vor fi numite “Labarum”. În ciuda inferoritatii numerice trupele lui Constantin, purtând semnul Crucii, au înfrânt decisiv forțele mult mai numeroase ale adversarului sau și au dobândit vestita biruință de la “Pons Milvius” în anul 312 d.Hr. Câteva luni mai târziu(313 d.Hr), acum Împăratul Constantin, dă decretul de la Milano prin care Creștinismul devenea religie legală în Imperiul Roman. Curând semnul Crucii avea să fie ridicat biruitor în toată lumea și pentru totdeauna.
Crucea, altarul pe care Dumnezeu Fiul, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, s-a jertfit pe sine pentru viața lumii, reprezintă voința Tatălui,cinstea Fiului și bucuria Sfântului Duh. Iar pentru cei credincioși,în vorbele Sfântului Pavel: „Să nu fie mie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14).
Crucea este mai luminoasă ca lumina soarelui, este o tărie care nu poate fi biruită, un scut care nu poate fi zdrobit, ocrotirea celor în nevoi, izvorul celor însetați, hrană celor flamanzi, adăpostul orfanilor, spaima necuratului și triumful celor bine credincioși.
Crucea este“semnul lui Hristos” și al creștinismului.
Semn al „Fiului Omului“, crucea este desigur și semn al creștinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să fie însoțită și de iubirea noastră, ca răspuns la chemarea Mântuitorului. Crucea este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu și noi. Hristos nu se rușinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa față de noi, dar prin aceasta ne-a și câștigat iubirea noastră pentru EL. De aceea în Sfintele Evanghelii, se vorbește deopotrivă de „Crucea lui Iisus“ și de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul și locul în care ne întâlnim cu Iisus.
Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică,din Ortodoxie. Și pecetluirea cu acest semn începe încă din pruncie, de la Botez. Cu semnul Crucii ne însemnăm în toate clipele vieții și așa au făcut Creștinii de la început,cum ne mărturisește scriitorul bisericesc Tertulian (160-240 d.Hr) care spune: “înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci“. Și în aceasta se poate vedea cumplita înșelare în care se află sectanții și toți cei care s-au separate,amăgiți de necuratul,de Trupul lui Iisus, adica Biserica Ortodoxă și care se feresc de semnul Crucii.
Pe Cruce s-a jertfit Iisus pentru viața lumii. Dar, crucii iubirii supreme, îi urmează viață. Din cruce și prin cruce se arată învierea. Crucea ne descoperă această bogăție de daruri și înțelesuri. Crucea și jertfa pe cruce ne dezvăluie adâncul iubirii dumnezeiești pentru om. La umbra crucii se luminează și jertfa, și ispășirea păcatelor, plinirea dreptății dumnezeiești și sfințirea firii prin biruirea stricăciunii. Crucea și jertfa pe cruce au făcut cu putință continuarea planului dumnezeiesc din punctul în care a fost întrerupt, prin intrarea păcatului în lume. Că așa este ne este dovedit de modul vehement în care Mântuitorul îl mustra pe Petru atunci când acesta îl sfătuiește și îndeamnă să nu se lase suferinței Crucii. “Și Petru luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicandu-I: Fie-Ți milă de Ține să nu Ți se întâmple Ție acestea. Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano!. Sminteala Imi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.”(Matei 16;22-23)