Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (3&4)

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI – 3

În primul rând, mulţumiri tuturor celor ce au îndrăznit prin critici deschise şi curajoase, să se opună acestui titlu, provocator, neizbăvitor şi dureros întru propriul său amar, atât în formă cât şi în conţinut!

De fapt, în profunda realitate a vieţii obiectivate prin individ, întreaga mea operă de peste 350 de cărţi publicate online pe Amazon – KDP şi Google Play Book, inclusiv zecile de videofilme realizate, sunt propria mea critică la existenţa şi esenţa mea, adică, eu însumi îmi sunt propriul meu agresor şi destabilizator, care mă osândeşte neîncetat la efort, la muncă, la zbatere şi dezbatere.

Revenim la al nostru Occident, ce a trăit în ultimii trei mii de ani, succesiuni de amurguri ale civilizaţiilor sale greceşti, celtice, romane bizantine, imperiale, ne întrebăm destinial dacă el va depăşi însumarea crizelor anterioare, cât şi ultra-criza prezentă!

Va supravieţui sau nu Occidentul în acest conglomerat de contradicţii şi confruntări, în care biologicul vulnerabil se întâlneşte cu ontologicul fragil, amândouă generând un economic al sumbrului şi profundelor nelinişti?

Va trece Occidentul prin molima cu milioane de infectaţi şi sute de mii de morţi, va trece prin şomajul astronomic şi prin crashuri de burse, de companii de firme, de bănci interactivate întru multi-jonglerisme iosefinice, incluzând aici (pseudo)valori financiare, digitalizate şi virtualizate de tip bitpoint, sau, se va (auto)stopa prin colapsare din mersul său istoric prin lume şi umanitate?

Dramatic spun, tragic chiar accentuez, că Occidentul nu va trece de multi-încercările torturante şi absorbante la care este supus şi la care s-a supus singur prin propriile irealităţi şi iraţionalităţi, fiind obligate acum la o masivă restructurare de funcţiuni, structuri şi ideologisme!

Vom avea un Occident Postcovidian, de exemplu? Mai mult ca sigur! Mai mult decât necesar! Greşelile în istorie, my dear Occident, se plătesc scump, cu nu puţine convulsii şi tragedii sociale. Şi acum, câteva din netrecerile şi barierele Occidentului prin aceste cascade însumate de dramatism şi utopism istorice, repet, multe create de el însuşi, aplaudate de el însuşi, votate de el însuşi, legiferate de el însuşi, şi văzute de apologeţii lui ca mari victorii umanist-mondiale!

Statul occidental clasic, relativ democrat şi relativ federal, Bundesstaat, a devenit în ultimele decenii un Stat Social, Sozialstaat, nu numai pentru cetăţenii săi născuţi şi crescuţi în statul respectiv, ci şi pentru populaţii tot mai extinse din toate continentele înghiţite de chaos, războaie civile şi religioase, conflicte etnice sau teritoriale!

În loc să avem un individ ce se împlineşte creativ în stat, în statul Occidental, nuu?, venit din anticul polis de oraş – stat, am creat un individ (de fapt, o masă imensă de indivizi), ce cerşeşte în stat!

Şi asta, în mod oficial!

Încurajată de autorităţi!

Prin constituţii liberale, siderale şi aberaţionale!

De utopisme nesfârşite, de ideologisme infinite!

Trâmbiţate de politicienii bunăstării fără substrat, de parlamente şi guvernări în care bunăstarea, Wohlstandul, vine fără muncă, fără efort, fără responsabilităţi, fără argumentaţii de susţinere economică raţionale şi reale!

Accentuarea într-un mod incredibil de abuziv a întregii structuri umane pe drepturi, drepturi, drepturi, Nur das Rechte – Only the rights, şi niciodată pe îndatoriri, îndatoriri, îndatoriri, Niemals auf Pflichts – Never on duties, iată una din dramaticele controverse nerezolvate din Occident, ci dimpotrivă, accentuate de-a lungul anilor! Aplaudate şi votate de-a lungul anilor! Imens mediatizate pe toate sursele şi resursele Mediei naţionale şi internaţionale! Acest Occident sfidător şi abuzator şi-a dat, şi-a oferit prin el însuşi întreaga realitate a sa şi a lumii, considerându-se şi subliniindu-se că doar realitatea lui este raţională şi chiar universală! Was wirklich ist, ist vernüftig, und was vernünftig ist, ist wirklich!

În realitate, el, Occidentul, este scufundat într-o irealitate şi iraţionalitate de proporţii insurmontabile, repet, Wiederholung – Once again, NESUPRAVIETUIBILE!

Această Specie – Occident, recunosc, cu o serie de calităţi şi performanţe, atât pe linie tehnologică cât şi artistică, a crezut că poate eluda şi sfida la nesfârşit şi legi biologice şi legi ontologice şi legi economice şi legi financiare şi legi sociale, el, Occidentul, având întotdeauna soluţii la îndemână, zur Verfügung, care îl salvează miraculos din orice cădere sau prăbuşire.

În ciuda tuturor semnalelor de alarmă venite din mai multe direcţii, incluzând aici nenumărate cărţi publicate de mine în ultimii 20 de ani, Occidentul, în structurile sale fundamentale şi existenţiale, a refuzat cu încăpăţânare orice acceptare sau împăcare cu realitatea, Versöhnung mit Wirklichkeit, orice acceptare sau împăcare cu raţionalitatea, Versöhnung mit Vernunft!

Etichetele sub care am fost respins în multiplele bătălii occidentale, din Statele Unite si Germania, Anglia şi Franţa, au fost cele de rebel, de excentric, de egoist, de radical, de extremist, şi chiar de rasist sau de antisemit şi aşa mai departe.

O obtuzitate şi iraţionalitate nesupravieţuibilă, anihilând legile selecţiei naturale, biologice, cât şi a celei abstract-ontologice, străbate Occidentul tuturor politicianismelor goale, a tuturor ideologismelor ridicole şi perimate, a tuturor propagandelor de timpuri apuse şi nomenclaturi epuizate întru propriile inepţii!

Respingerea de către Occident, cu isterice reacţii, furibunde chiar, împotriva celor (foarte puţini, desigur, printre care sigur mă număr şi eu), ce au încercat să exprime o altă faţă a conceptelor sale abstracte, mult utilizate şi lăudate şi abuzate de ideologii aroganţi şi ignoranţi ai Occidentului, printre ele fiind cele de libertate, de spirit sau de democraţie!

Occidentul, a sa (pseudo)elită propagandistică, nu a înţeles niciodată că însăşi teribilul concept de Libertate – Freiheit – Freedom, îşi are, îşi găseşte în el însuşi propria sa negaţie, propria sa anihilare, dacă Libertatea – Freiheit – Freedom nu respectă fundamentalităţile de adevăr, de realitate, de raţionalitate sau de dreptate, care componente trebuie incluse întotdeauna în complexul concept, Hauptbegriff, de Libertate – Freiheit – Freedom!

Nu există libertate fără adevăr şi nici adevăr fără libertate, Keine Freiheit ohne Wahrheit, und keine Wahrheit ohne Freiheit! Astfel, conceptul de Libertate – Freiheit – Freedom, este viu, este dinamic şi evolutiv, nefiind un dat pentru întotdeauna, necesitând să lupţi pentru el, să munceşti pentru el, să te sacrifici pentru el, să suferi umilinţe şi batjocoriri pentru el, să te jertfeşti pentru el, fiindcă doar străduitorul, Wer immer sich bemüht, se poate elibera, Den können sich erlösen! (Parafrazare din Faust de Goethe!)

Mai mult, libertatea abuzată şi denaturată, pervertită şi hibridizată, devine ea însăşi activă şi reactivă, şi evident toxică, născând astfel MOLIMA ABSTRACTĂ care controversează constituţii şi legi, popoare şi tradiţii şi stat social, şi evident mult visatul stat universal (în special prin jalnica Germanie şi Uniunea Europeană în Europa şi Statele Unite în America de Nord!)

Imensa şi intensa materializare a existenţei în Occident, totul este ban, totul este consum, totul este să ai datorii şi insolvenţe, au condus la un individ unilateral, one dimensional man (prevăzută de Marcuse în anii cincizeci), dar mai ales la o înstrăinare a individului faţă de spirit, un fel de spirit înstrăinat de sine, Entfremdungsgeist von sich selbst, care loveşte cel mai puternic creativitatea umană!

Ciudat, societăţile aplatizate de tip comunitar, recte Uniunea Europeană, sau socialism sau capitalism, nu generează valori ci doar imperii birocratice surde şi absurde, adevăraţi monştrii comunitari la Bruxelles şi Strassbourg, de care Anglia s-a despărţit prin acel dramatic Brexit! (subliniat în cărţile mele ca BRREXXITT, salvator şi mântuitor pentru britanici!)

De asemenea, acest spirit înstrăinat îşi primeşte propria sa automişcare în istorie, Seine eigene Bewegung in der Geschichte, născând o MOLIMĂ A ÎNSTRĂINĂRII, O MOLIMĂ A IRAŢIONA-LULUI!

Nu suntem numai în PANDEMION de COVID (numit de mine SAPIENTOCOVID), ci am intrat într-un grav PATHOLOGION ABSTRACT, sau PATHOLOGION ONTOLOGIC, de o extremă gravitate, cu efecte clare de auto-anihilare şi auto-scufundare a Occidentului!

Noroc că numai eu văd asta, numai eu aud asta, numai eu scriu asta şi numai eu semnez asta, fără teamă şi ezitare, ohne Angst und Furcht!

Toţi ceilalţi occidentalişti sunt quarantinizaţi biologic şi ontologic, Ausgangssperre, fără şansa înfruntărilor de furtuni şi adversităţi, uitând cu desăvârşire că doar adversitatea te face real şi creativ, Adversity makes reality and creativity.

Occidentul se autodistruge singur, Okkzident schafft sich ab, împlinindu-se în propria sa dispariţie, Erfüllt sich in eigene Verschwundung, mistificându-se într-o ciudată formă de umanitate şi universalitate, Willkommenkultur, el, scufundat de decenii în datorii astronomice şi practic neplătibile la creditori, el cu un picior în groapă de tip Black Hole a COVIDULUI BIOLOGIC ŞI ONTOLOGIC!

Poate reînvia Occidentul?

Se poate regenera oare, ca de atâtea ori in istoria sa de peste 3.000 de ani?

Are revoluţionarii voinţei de creativitate, Erschaffungswille, care să producă un salt în mândria conştiinţei de sine? A jump of Selbstbewußtsein?

Daa, zic eu, dar numai prin cântatul cocoşului sinologic (adică, toţi la muncă, toţi la efort, toţi la roabă şi toţi la lopată, şi nimeni la întins mâna pomenilor social-universale, venite fără nici un merit!)

E posibil aşa ceva?

Evident, nu, sigur nuu!

De ce?

Fiindcă tot acest Occident a creat şi impus o democraţie a indiferentismului şi iresponsabilităţii, Gleichgültigkeit und Unverantwortung, uitând să împace divinitatea cu realitatea, Versöhnung des Göttlichen mit Wirklichkeit (Cine nu munceşte să nu mănânce!), pictând la nesfârşit cenuşiul pe tot mai cenuşiu, Grau in Grau, crezându-se la nesfârşit victorios, Siegreich, deci şi Olimpian şi Jupiterian şi Hollywoodian, prin propriile sale confecţionări de celuloid şi carton, devenit peste noapte un tragic COVIDIAN al propriilor nebunii!

P.S.

Poate ca îmi veţi reproşa că sunt Hegelomann sau Kantianomann, dar la mine dreptul de a judeca şi cântări (lumea, istoria), este obligaţia de a munci, la mine dreptul de a socoti (realităţile, raţionalul), este datoria de autodepăşire în viaţă, prin adevăr, prin spirit, prin libertate creativă şi inspirativă, fiind mereu pe baricade întru cucerirea şi înţelegerea lor, cu toată relativitatea valorilor pământeşti şi incertitudinilor din viitorul tot mai încins, tot mai neguros şi tot mai ameninţător prin destinul său kairologic.

Dr. Augustin Ostace – Köln Nord, Deutschland, la 7 Mai 2020

***

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI – 4

Totul este accelerat şi tensionat în acest final apocaliptic al Occidentului, atât prin molimele lui viral-biologice cât şi prin (auto) distrugătoarele sale toxine ontologice! Am exemplificat câteva dintre ele în precedentul Sfârşit de Occident – 3, urmând să continuăm şirul explicaţiilor noastre pe acest uragan colapsator de culturi şi civilizaţii numit Occident, sau Abendland sau Westernland (între care se include şi Europa de Răsărit, din care face parte, deci şi România). Cum, dom’le Apocalyptolog, şi România noastră, a plaiurilor mioritice şi a gurilor de rai legendare şi mitologice?

Da, daa, şi temporo-spaţialitatea noastră pe care o credeam eternă şi sacră. Enumerăm pe scurt câteva dintre dramaticele involuţii din ultimii aproximativ 70 de ani din România.

A fost lichidat satul românesc, maghiar, german, în nebuniile ideologice că vom realiza o industrie atot-biruitoare, colapsând şi oraşul în acelaşi timp.

Au fost lichidate ordine şi legalitate, morală şi credinţă, fiindcă ele nu corespund cu globalizarea atot-nivelatoare şi nulificatoare de naţiune, popor, însufleţire etno-naţională.

Au fost lichidate legi ale naturii (apărând căsătoriile homosexuale şi lesbiene, deci căsătoriile homogenos, cu totul nenaturale, cu totul nebiologice), dar iraţionalismele au nevoie de non-biologisme.

Au fost lichidate sistematic adevărul şi dreptatea, fiindcă ele sunt riscante pentru creatorii de iluzii politicianiste de tip Uniunea Europeană.

Au fost lichidate naţiunea şi mândria, ele fiind obstacole ale omului nou european şi unionist.

.Au fost lichidate istoria şi conştiinţa istoriei, fiindcă individul conştiinţei de sine, Selbstbewußtsein, nu acceptă anihilarea.

A fost lichidat tot, fără milă, fără teamă, fără rezerve, fără teamă de pedepse, muncă, studiu, disciplină, fiindcă societăţile neoliberal-migrantice adoră haosul şi incontrolabilul.

A apărut domnia NEMUNCII, sub statul social totalitar şi unional (Uniunea Europeană), formă a visului fatal teutonic, NONARBEIT MACH FREI!.

A mai rămas de lichidat Sapiens, ca Specie a creativităţii şi efortului de autodepăşire. ES GEHT UM SAPIENS. IT’S ABOUT SAPIENS.

Deci, s-a intrat, în acest început de Mileniu trei, vrând-nevrând, volens-nolens, în BĂTĂLIA SAPIENS – BATTLEFIELD SAPIENS – SCHLAGFELD SAPIENS – CHAMP DE BATAILLES SAPIENS. În Bătălia Sapiens – fiecare generaţie trebuie să ridice procentul de randament şi productivitate cu cel puţin unu la sută.

Continue reading „Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (3&4)”

Alexandru NEMOIANU: În noua prigoană

Atunci când încercăm să analizăm istoria creștinismului este cu neputință să nu observăm că această istorie este în fapt succesiunea unor persecuții neîtrerupte. Persecuții care au fost separate de perioade de relativă liniște, o liniște care a permis reașezarea credinței pe temeliile ei tradiționale. Începutul creștinismului, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a fost însoțită de prima prigoană sălbatecă, uciderea pruncilor. În această persecuție s-a arătat și chipul celui care prigonește, chipul”celui rău”, cel care ucide pe cei cu totul nevinovați, pe inocenți. Iar de atunci persecuțiile s-au succedat necontenit: în vremea Imperiului Roman, în vremea iconoclasmului, în vremea Revoluției Franceze și în orgia de sânge bolșevică. Iar atunci când persecuțiile nu au fost sângeroase, ele au continuat prin ideologii ateiste, materialiste sau deschis satanice.

Vremea pe care o trăim, stăpânirea imperiului globalist-sodomit-anglo-sionist, a fost în permanență dominate de un anti-creștinism furibund.

Perioada istorică pe care o străbatem este dominată de confruntarea tot mai violentă dintre “globalism”, care apune, și “locuri” sau, altfel zis, țări, Neamuri, Tradiție locală și mai ales Credință, stări veșnice și de neînlocuit.

În această înțelegere este necesar să reafirmăm ce înțelegem prin termenii și conceptele folosite. Să lămurim ce “limbă” vorbim.

“Globalismul” este, încă, o realitate fluidă, după unii în dezvoltare și după semnatarul acestor rânduri în disoluție. Oricum “globalismul” s-ar dori un soi de nou “turn Babel”. O alcătuire care ar cuprinde tot și toate, de-a-valma, oameni, locuri, stări, așezate sub o singură stăpânire, o singură voie și slujind un singur scop. Ca justificare “globalismul” declară că ar urmări instaurarea “binelui universal”.

Lesne poate fi văzut, la o analiză mai atentă, că această “acoperire de intenție” este strict larmă, zgomot, fonema fără rost.

“Binele universal” este cea mai penibilă credință posibilă. Care “bine”, unde, când, cum? De fapt “binele universal” este o iluzie fără urmă de acoperire. Este bine să ne aducem aminte că iluzia este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură (altcum zis, necuratul). Mai departe scopul propus: o singură stăpânire, o singură voință, o singură gloată, după crâncena experiență a veacului douăzeci, știm bine ce înseamnă: teroare de plumb de tipul Ceka, Gestapo, Guantanamo.

Între timp sunt folosite minciuna, jumătatea de adevăr și vorbăria. Încet, tenace, diabolic, trupurile organice (familia, Neamul, Țara, Credința) sunt minate, calomniate și insultate, atunci când nu sunt atacate direct: cu bombe, intervenții “umanitare” sau aruncări în lagăre. În schimb sunt promovate: relativismul moral, impostura, perversiunile (prezentate, nu doar ca stări “normale’, ci direct că virtuți). Un simptom extrem de semnificativ poate fi observat în modul în care însăși limba în care vorbim este desfigurată și împănată cu “barbarisme” inutile, barbarisme de dragul barbarismului. De regulă “barbarismele”, cuvinte luate dintr-o altă limba, intră în limba locului atunci când nu există echivalent. Dar în momentul de față sunt introduse sinistre, stridente, “barbarisme” fără rost. Spre exemplu se spune “OK”, în loc de bine, a “implementa” în loc de a introduce, s.a.m.d. Aceste “barbarisme” inutile, folosirea lor, demonstrează că oamenii nu citesc și dacă citesc nu pricep. Dar această încercare de eliminare a Tradiției, Credinței și a bunului-simt, printr-o “ideologie” găunoasă, nu a reușit. Iar noul imperiu, globalist-sodomit, anglo-sionist a trecut la faza care trebuia așteptată, persecuția deschisă.

Mai înainte de a intra în acest subiect câteva precizări metodologice sunt necesare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: În noua prigoană”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Din culisele Olimpului!

     Motto:

”…Eu, respect vorba lui Bogdan Suceavă,

de la revista Familia–Oradea, când zice:

”aștept cărți ceva mai vechi – cam de peste

600 ani, și în urmă încă publicate”.

Ioan Miclău-Gepianu

 

     ”…După ce Cronos îl înlătură pe Uranus și devine el liderul Titanilor uriași, acesta își ia de nevastă pe sora lui, Rhea, care va naște cinci copii: Hestia, Hera, Demeter, Hades, Poseidon.

Rhea este din nou însărcinată, dar, din cauza lui Cronos, care asemenea lui Uranus, își devora fiii din gelozie pentru a nu-și pierde întâietatea lui la supremație, aceasta se retrage pe Insula Creta, pentru a-l naște pe următorul ei fiu, Zeus. Ca zeitate supremă, Cronos era desigur peste tot, deci fără îndoială că Rhea nu avea cum se ascunde de bărbatul ei! Ce este interesant însă, ca să observăm, ar fi acele deosebiri de nume date zeităților! S-au făcut deseori multe confuzii , așa se face că și pe acest zeu titan Cronos, l-am mai găsit sub numele de Cronus, așa credeam eu! Dar m-a lămurit cartea lui D.J.Conway,  Magical, Mystical Creatures, unde îl găsim pe Cronus cu nevasta lui, frumoasa nimfă de Mare, Philyra, din care s-a născut încă o grupă de Centauri, printre care Centaurul Nessus, era cel mai vestit și pârdalnic iubitor de femei. Acesta a răpit-o chiar pe Deianira, nevasta lui Hercule, la trecerea unui râu cu val volburos, numai că acest act i-a fost de sfârșit zeului. Hercule cu o săgeată otrăvită îl omoară! Uneori Cronos mai este numit și Saturn. La alte popoare poartă alt nume, desigur după specificul limbilor vorbite de acestea.

       A doua zeitate, întradevăr interesantă, este însăși Rhea, cea care îl naște pe Zeus, care va locui în Olimp.

      Mai există o Rhea, de asemenea zeitate dar și preoteasă la mânăstirea Vestei, din muntele Ares, despre care Cassius Dio în cartea sa, Istoria Romană-I,  o numește a fi fiică de rege latin-Numitor, și mama lui Romulus și Remus. Se mai spune despre această Rhea că îi purta drag chiar Marte, zeul războiului, fapt ce dovedește că încă mai sunt multe de descoperit în mitologiile lumii cu atâtea zeități, unele identice, dar sub diferite denumiri, altele, cum se vede, identice cu numele, dar diferite în timp și spațiu. Sau, cumulându-se toate bat acelaș drum al istoriilor antice, arhaice!

     Și acum să revenim la o nouă notare făcută tot de Cassius Dio, fost Consul și istoric roman trimis al Senatului Roman în Panonia Dacică, la Turnu Severin, chiar în alte părți ale lumii.  El descrie cu aceste ocazii și din istoricul Podului lui Traian, ridicat de romani, dar tot de romani fiind distrusă partea de sus a podului (de Hadrian), din frica de a nu năvăli acum Dacii peste romani, știută fiind iscusința Dacilor în războaie.

     Iată ce mai spune în Istoria Romană-I, la pagina 36, frag.B6, Cassius Dio: ”Un oarecare erou Ianus, din timpurile de demult, ca preț pentru felul cum l-a primit și ospețit pe Cronos, a primit darul de a cunoaște viitorul și trecutul. Iată pentru ce romanii îl plăsmuiesc cu două chipuri. După acest erou, ai au numit luna Ianuarie și socot că anul începe cu această lună”.

   Adică,  zeul Ianus are două chipuri, fețe opuse, cu una privește înspre trecut și cu cealaltă înspre viitor. El mai este și zeul porților, ușilor, al arcadelor. Astfel, romanii deschideau și închideau porțile cetății, avându-l pe Ianus sculptat la intrări. Când erau vremuri de război, romanii deschideau portile, iar în vreme de pace erau închise!  Zeul era numit și ”Ianus Pater”. Romanii îl asociază pe Ianus cu zeitatea etruscă ANI.

 Se afirmă despre acest Ianus (după Macrobius și Cicero) a fi zeul cal mai important al Pantheonului arhaic roman. Era întotdeauna alăturat de Jupiter. Auzim tot de la aceste surse despre Ianus și Jana(Diana), ca fiind o pereche divină, care se închină la Soare și la Lună! Diana era zeitate romană, purta  întotdeauna un arc de vânătoare. Ea era soră a zeului Apollo(cel al Troiei).

    În mitologia greacă era numită Artemis. Ianus era zeul cu cele mai multe nume și asocieri! Aceste tradiții străvechi, cu închisul și deschisul porților, constituiau principalele momente ale multor festivități și sărbători.

Despre Porțile Împărătești, despre Porțile Raiului, vorbesc și până în ziua de azi credințele și mitologiile lumii. Uimitor de observat, că în România, până în ziua de azi, auzim de ”sărbătoarea porților deschise”.

       Reține și mitologia greacă un ”erou Iason”, cel legat de o  legendă a Argonauților plecați în căutarea ”lânii de aur”, dar, desigur fiind unul diferit de ”eroul Ianus” amintit de istoricul Cassius Dio.

     Dar să revenim la Cronos, Titanul cel tânăr, conducătorul Titanilor-Uriași, în ce împrejurări a fost el ”ospețit” de Ianus al Romanilor? Și unde? În ce locuri? Deci au cercetătorii încă teren destul pentru a fi desțelenit în lumea mitologiilor. Nu fără importanță ar fi să observăm chiar și acel ”Program Comenius” conceput de U.E- (Uniunea Europeană), din care se desprinde și o acțiune de refacere ecologică, folosind ca titlu de proiect numirea de ”Ecogaia”(Gaia, mama zeităților), proiect prezentat deja în curtea Liceului de Arte din Oradea. Pe virtualul ziarului românesc ”Crișana.ro” din 2 nov. 2010, se poate citi un ”Reportaj”semnat de Mariana Gavrilă, despre  Peșterile din cătunul Runcu(com.Roșia), care ”adăpostesc în adâncul lor urme de pas de om vechi de 40.000de ani, bijuterii din aur și bronz, etc.

Curiozități întradevăr, de notat și despre pasărea Phoenix, care exista încă din vremea creării universului!

       Având la îndemână publicația ”Berlitz – Travel Guides – ediția 1988/ 1989, care tocmai Insulei Creta face reclamă turistică, vorbește despre Muntele Dikti și muntele Idi, ambii legați de istoria lui Zeus. Într-o peșteră Din muntele Dikti(Dikteon cave) a fost locul de naștere a zeului. Cât se poate de clar, se arată cum ”marele zeu Cronos, fiind avertizat că va fi înlăturat de un fiu al său”, începe să-i devore . Din această cauză nevasta lui Rhea se duce în Creta, spre a-și salva fiul!”

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Din culisele Olimpului!”

Al. Florin Ţene: „Ţara mea de nicăieri“ (poeme)

POEŢII NU MOR NICIODATĂ

 

Poeţii nu mor niciodată,ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată,doar ies

din auz,cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată,şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul ,arzând întotdeauna

cu rost.

 

 

METAFORA RUGINII

 

Floarea ruginii fumurie

Coagulează metafora la loc

Şi rădăcinile-ntoarse-n tăcerea azurie

Clocotesc a sevă,fluierînd din soc.

Gândeşte mersul osului de oxigen

A măduvei umplută cu apus

Spre ele alunecă flori fără polen

Aripi urcând cu mine mai sus.

Din motani coboară păsări către pădure

Cu zborul întreg descătuşat sub pene

Şi cerul coboară sub aripi sure

Aduceri aminte strecurându-se în vene.

Şi boii lepădându-se de jug

Şi-au găsit în glod potcoava lor

Trag după ei câmpia aprinsă rug

Spre talpa unui întreg popor.

Când în unire apa unui râu

Va săpa în maluri ca un gând

Eu îl voi trece cu valul pînă-n brîu

Cu poemul mai departe alunecând…

 

 

ZIUA A ŞAPTEA DUPĂ ALEXANDRU

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în mine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi am împărţit bucăţi din mine,

Poeme să le-nţelegeţi în ceas de mântuire,

Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

Continue reading „Al. Florin Ţene: „Ţara mea de nicăieri“ (poeme)”

Paul LEIBOVICI: Mihail Sebastian

A 75 – COMEMORARE

Pentru ,,iubitorii scenei,, fie actori, regizori, dramaturgi, sau simpli spectatori care îndrăgesc arta teatrală, lectura cronicelor, vizionarea spectacolelor –dramaturgiei Sebastiene rămîne o tradiție insuflată de la o generație la alta. Studierea nenumăratelor materiale  se reflectă, în mod deosebit, în articolele –care adesea au aspect istoric,unele interpretări în pas cu evenimentele sociale actuale, cu prospețimea tinereții –a cronicarilor, istoricilor, ziariștilor din zilele noastre –poate a punctului de vedere politic –ideologic a acestora. Mă îndepărtez, pe cât posibil, de acești interpreți de culori diferite și mă regăsesc, cu fiecare lectură a operelor sale, atras de ,,omul,,- scriitorul a cărei origini Brăilene –a educației, formare intelectuală și cetățenească a primit-o atît în sînul familiei Hechter cît și la Liceul din orașul natal. Brăila, a fost pentru mine ,,deschiderea unor noi căi de a privii și interpreta dramaturgia,, de a face cunoștiință cu unul din cei care l-au cunoscut și apreciat pe dramaturg. Repartizarea la această scenă s-a datorit unei împrejurări ,,spontane,, Directoarea Victorița se afla în biroul Directorului teatrelor, în timp ce acestuia i s-a prezentat lista absolvenților. Eram doar cîțiva absolvenți ai secției CRITICĂ de teatru și cinematografie. După cîteva zile m-am prezentat în biroul directoarei. Tradiția teatrală trecea de la o genereție la alta. Iubitorii acestei arte –brăilenii au deținut timp de ani recordul. Orașul Brăila a avut un ,,Teatru particular,,. După cîteva ore l-am cunoscut pe regizorul principal – d-l Gabriel Negri. Convorbirile cu maestrul s-au prelungit, bine-n-țeles sorbindu-ne cafeaua la bufetul din Piața Carol, unde colectivul artistic obișnuia să-și petreacă pauzele dintre orele de repețiție. Era la început de stagiune, fapt care m-a obligat în calitate de Secretar literar –să studiez repertoriul.Primisem cîteva indicații de la Negri și Victorița .Colegii ,în una din seri m-au invitat la ,,pescuit,,Fără undiță ,păream cam stingher. Dar buna dispoziție a venit odată cu prima gustare a unor bunătăți  care au fost stropite cu o băutură potrivită. După orele de repetiție, maestrul Negri-un distins personaj, elegant și bine întreținut-mă invitase –pentru o mai bună cunoștiință, la o plimbare pe străzile largi, pavate și împresurate la fiecare cîțiva metri cu copaci a căror ramuri verzi mențineau o atmosferă plăcută. Maestrul era un bun ghid. În povestirile sale se simțea simpatia ba chiar aprecierea față de populație și figurile intelectualilor urbei. Despre artiștii scenei brăilene-unii din vechea generație, alții –la primul botez dramatic.  Ne-am oprit lîngă gardul de fier forjat al Liceului.Privea către ferestrele claselor…a curții …apoi respiră adînc.Citeam în gesturile ,privirea sa , sentimente de nostalgie, de frămîntare. Apoi, îmi cuprinse umerii și respiră adînc..: Aici a absolvit cu brio bunul meu prieten ..și apoi adăugă,, Vasile Goraș era directorul liceului. El i-a înmînat ,,Diploma,, elevului Hechter. O strălucire a unor lacrimi, aproape invizibile, și cu mîna care mă cuprinse îmi orientă privirea spre scările de piatră gri-intrarea elevilor…

Da, amicul Mihail Sebastian-coroana generației!! …

Ne-am continuat plimbarea pe una din străzile apropiate. Privirea lui Negri din nou îmi trase atenția: aici-a locuit familia Iosif Hecter…de aici au pornit spre viață cei trei fii Poldy –fratele mai mare, Mihai și Andrei Beno-fratele mai mic. Privirile ni s-au încrucișat. Eram cuprins de o stare emoțională. Maestrul Gabriel Negri într-un costum grifer, la două rînduri. Sub gulerul cămășii bine apretate atîrna o cravată cu dungi portocalii pe un fond alb strălucitor. Mîna cu semne de vine albastre, mîngîia cravata și apoi își aranja colțul  batistei din buzunarul superior al hainei. Despre Mihail am să  povestesc colectivului în preajma viitoarei premiere.Spuse discret,ca și cum El maestrul Negri ar deține ,,secretul vieții ,a dramaturgului. Apoi, își orientă privirea sper mine:- secretarul literar va fi de acord să introducem în repertoriu un ,,Sebastian,,?! În cele două ore de plimbare, învățasem un amplu capitol despre ,,avocatu-jurnalistul, dramaturgul Mihail Sebatian,,. Cît despre omul și prietenul, rămase a-mi relata cu alt prilej. Maestrul Negri-așa-i plăcea să fie numit ,,maestru,, și nici decum ,,tovarășe regizor,, . De- ndată am trecut la fapte. În prima ședință a micului colectiv artistic,am propus intrarea în repertoriu a piesei,,Jocul de-a vacanța,, de Mihail Sebastian.Victorița(directoarea T.S.Brăila, era absolventa clasei de actorie, fiind membră de Partid, cu toată tinerețea a fost numită ,,Directoare,,. Așa că ,…și totuși, din respect pentru Maestru admisese propunerea. Acum,spuse: să avem aprobarea de la Partid.

Desigur, între noi studenții, discutam despre numeroși dramaturgi  și operele acestora. Cînd ajungeam la Mihail Sebastian –ne priveam, dar nu aveam la îndemînă informații, documente concrete ci doar frînturi …ori în acest mod nu puteam analiza opera dramatică. La Biblioteca Centrală, ziarele din perioada anilor 30-45 erau în depozit și nu erau permise de a fi difuzate. Cele trei opere dramatice ,,Jocul de-a vacanța; Steaua fără nume și Ultima oră –texte șapirografiate, mergeau din mînă în mînă în special printre cei de la clasele de regie și critică dramatică. Dezbaterile din cercul nostru s-au rezumat la romanul ,,De două mii de ani ,,-o desbatere familiară ,cu parfum evreiesc. Desigur acesta era motivul ne acceptării în anumite mase de lectori. Sebastian era simpatizat, apreciat pe deoparte de unii intelectuali romîni, colegi de redacție precum Mircea Eliade, Camil Petrescu, Al.Rosetti, Eugen Ionescu ,Teodorescu- Braniște. Cu familia  Teodoreanu era vecin, iar cafeaua de dimineață o luau împreună. De altă parte întreținea legături cu A.L.Zissu, Feliz Aderca, Camil Baltazar. Cu toate acestea trebuie subliniat că unii dintre ei precum Eliade Mircea –un simpatizant al naționalismului –ca să nu scriu ,,legionarilor,, avea,, accese de prietenie față de Sebastian. Și totuși, în perioada grea a ,,celui de al doilea Război Mondial,, cînd armatele germane se plimbau pe străzile Bucureștiului, articolele sale nu se mai publicau sub semnătura autorului, s-au mai găsit prieteni adevărați din mediul intelectual care-l invitau, îi deschideau o ușă.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Mihail Sebastian”

Alexandrina TULICS: Respirație de vară

 

 

…răstorn încet din poala sufletului margaretele cuminți și frumoase, trifoii mirați de vânticelul răcoros, cicorile îndrăgostite de soare, cozile șoriceilor înflorite, ce nu-și mai recunosc numele că nu-i onorează, ciocul berzei, puternic albastrită de cer, râuri de ghizdei, boabe de aur și cântul păsărilor care m-au condus, până aici.

 

De la biserică

 

Tată,

Lasă-mă s-ating norii cu mâna, să le pieptăn albul cârlionțat.

Să dau la o parte stelele, îngrămădindu-le unele peste altele, formând un râu de aur cu valuri licărind.

Să fac o poiană în locul stelelor în care să chem îngerii  nedoriți de mame pe pământ, să se prindă într-un dans alb de aripi, ca penele cârdului de lebede, pe care l-am lăsat în urmă, când m-am atins de nori.

Din stele să-mi fac cârje de lumină să trec dincolo de lună  până la tronul Curat.

Lasă-mă să țes din culorile curcubeului iile sărbătorii Duhului Sfânt purtate de iubiții Tăi jos pe pământ, când se adună și-Ți laudă numele, sub Focul binecuvântat .

Îmi las lacrimile bucuriei, fericirii în dansul stelar și al norilor, și al curcubeului, la tronu-Ți sfânt.

Când mă voi întoarce îmbrăcată în noua mea ie și m-or întreba : De unde vii? Eu, cu fața luminată de flacăra sfântă le voi spune cald, fericită: De la biserică!

 

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

 Iunie 2020

Galina MARTEA: Cultura literaturii române în contextul altor culturi

După cum știm, cultura unui popor se definește prin identitatea valorilor spirituale, cât și materiale, iar conținutul acestora este fundamentat pe fenomene corelate cu necesitățile sociale ale individului. La fel se cunoaște, cultura unui popor se dezvoltă din principii de demnitate și identitate națională, elemente esențiale bazate pe moralitate individuală și socială, construite din convingeri ce aparțin culturii literare și științifice, în ansamblu, aspecte ce aparțin valorilor spirituale – aceste teorii fiind influențate de propriile tradiții naționale, dar și de practicile altor popoare care în procesul evoluției au obținut o cultură cu mult mai avansată față de cea care există în propriile manifestări culturale. Din acest punct de vedere, necesitățile spirituale și  morale ale individului, ale unui popor între timp se amplifică tot mai mult, iar cultura, ca component integrator al tuturor valorilor sociale, se dezvoltă și mai mult în limitele decenței umane. Așa fiind, cultura oricărui popor tinde spre perfecțiune și către acele valori care înalță continuu dezvoltarea umană și cea socială.

Activitatea culturală a fot mereu o năzuință și o prioritate absolută a individului, aceasta reprezentând acțiunea conștientă în obținerea unui scop definit care dezvoltă și raportează treptat omul și societatea acestuia către nivele tot mai superioare, către nivele civilizate. Lucruri demne și pline de respect care orientează umanitatea spre crearea unor condiții mai bune de existență socială, în mod aparte, în crearea bunurilor spirituale și materiale, valori ce comunică între ele și, în același timp, constituie imaginea culturală a unei societăți dintr-o perioadă istorică anumită. Dacă să ne orientăm la o comunitate anumită, atunci vom deschide parantezele societății române, neam care întrunește în mod distinct atât cultura clasică și modernă, cât și cultura literară – fenomene ce constituie conținutul unui obiect național, unui produs al identității de limbă și istorie ce aparține integral de meritul întregului popor, de meritul clasei intelectuale, de meritul scriitorilor și oamenilor de știință etc., aceștea evocând o sinteză a tuturor posibilităților prin exprimare și promovare a valorilor social-culturale, inclusiv, raportate și la valorile culturale universale. Astfel, conform realității, cultura modernă română și-a început evoluția cu desăvârșire undeva de aproape trei sute de ani în urmă, având în centrul evenimentelor și influența relativ mare din partea unor culturi occidentale, dar mai ales a celei germane și franceze. În această perioadă de timp cultura română, în mod aparte, cultura literară română s-a manifestat ca o componentă destul de calitativă, determinată de esență, iar conținutul acesteia a întruchipat bogăția spirituală a poporului român. Printre ipostazele respective, cu contribuție notabilă, se înscriu nume mari de personalități, scriitori ce le individualizează importanța de-a lungul istoriei, iar operele literare ale acestora s-au remarcat nespus de valoros nu numai în cultura națională română, dar și în cea occidentală, universală, cu accente mai pronunțate în cultura franceză, germană, italiană, americană  – literatura română fiind formula ce cuprinde latura fundamentală a esteticii și a virtuții.

Cultura română din toate timpurile s-a exprimat ca un fenomen unic, specificul acesteia fiind corelat la plasarea geografică și a procesului evolutiv de-a lungul istoriei. Componentele respective și-au găsit abordarea și în cultura literaturii române, care de-a lungul timpului a fost puternic influențată și de alți factori precum creștinismul (specific neamului român), umanismul (curent care a fost infiltrat din Polonia în secolul al XVII-lea și ulterior pătruns și în spațiul românesc; în Moldova, prin scrierile lui Miron Costin, predecesorul fiind Grigore Ureche – care a tratat aspecte de istorie în dezvoltarea fenomenelor precum deșteptarea poporului prin conștiința națională; apoi Ion Neculce – cronicar moldovean care a abordat teorii despre identitate, cultură, erudiție, înțelepciune; renumitul umanist Dimitrie Cantemir, cât și alte personalități distincte prin cultura umanistă, cum ar fi și Constantin Brâncoveanu, alții), tradițiile naționale etc, în rezultat, toate reprezentând identitatea română ca produs autentic al factorilor spirituali și materiali. În modul acesta, literatura română, fiind valorificată și exprimată de către scriitorii români și nu numai, și-a făcut prezența în mod onorabil și în alte culturi universale, care, la rândul ei, s-a prezentat ca un component suficient de valoros în arta scrisului. Acest lucru este vizibil realizat prin scrierile marilor literați, scriitori notorii, savanți, umaniști, un exemplu eminent fiind Dimitrie Cantemir (savant, filozof, umanist, scriitor, lingvist, istoric, compositor, geograf, politician, antropolog etc) care a lăsat ca moștenire valori literare inegalabile cum ar fi „Descrierea Moldovei” (editată în 1769), lucrare scrisă în latină și solicitată cu mare interes de către Academia de Științe din Germania, Berlin; „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” – lucrare publicată în limbile engleză (1734-1735, ediția a II-a în 1756), germană (1745), franceză (1743), unde pentru continentul european aceasta a existat până în anii 1900 ca un manuscris-îndrumar, ca un izvor de documentare permanentă pentru oamenii de știință, istorici etc.; de remarcat și faptul că despre Domnia Sa s-au scris multe lucruri demne de apreciere, unul fiind înscris și în Enciclopedia britanică, volumul 5, ediția a 11-a, unde se stipulează: „Dimitrie Cantemir a fost cunoscut ca unul dintre cei mai mari lingviști ai vremii sale, vorbind și scriind unsprezece limbi și fiind bine versat în bursele de studii orientale”.

Dacă literatura română între timp a fost influențată de diverse culturi, cum ar fi cultura greacă (secolul al XVII-lea și al XVIII-lea în care Tările Române au fost stăpânite de Imperiul Otoman), iluminismul european (secolul XVIII-XIX, exponenții acestui curent literar fiind Gheorghe Asachi, Dinicu Golescu etc); apoi renașterea națională și culturală cu idei revoluționare (secolul al XIX-lea și începutul secolului XX-lea) a pus la dispoziția marilor scriitori români prilejul de a realiza lucrări literare inedite bazate pe schimbările parvenite în istoria românilor, accentul fiind pus pe unitatea națională, conștiința națională și tot ceea ce ține de cultura neamului românesc. În această perioadă de timp literatura română este cuprinsă și de avântul curentelor literare europene cum ar fi simbolismul, romantismul, realismul, astfel scriitorii români manifestându-și activitatea literară către tendințe și aptitudini relativ comune, cu o formă de exprimare destul de frumoasă și calitativă. În acești parametri, conform meritelor,  literatura română a secolului XIX este considerată și se înscrie ca cea mai valoroasă și productivă creație literară din toate timpurile. Printre marii scriitori români care s-au remarcat foarte sugestiv prin curentele literare respective din acea perioadă (junimism, simbolism, romantism, realism, latinism) se numără jeniul literaturii române Mihai Eminescu (personalitate cunoscută nespus de mult și în cultura universală), Ioan Slavici, George Coșbuc, Constantin Negruzzi, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mihail Kogălniceanu, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Anton Pann, Alexandru Macedonski, Petre Ispirescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuță, Ion Heliade Rădulescu, precum și mulți alții. Scriitorii susmenționați, cât și alții au pus în lumină opere literare de mare valoare, unele din ele fiind înscrise și în patrimoniul cultural universal, iar prin subiectele literare abordate s-au evidențiat nu numai capacitățile scriitoricești ale acestora, dar și puterea de întrebuințare și utilitate publică a artei literare în mediul social corespunzător – totul creat în scopul de a completa cât mai mult bunurile spirituale întru dezvoltarea omenirii de diverse culturi și origini.

Continue reading „Galina MARTEA: Cultura literaturii române în contextul altor culturi”

Zenovie CÂRLUGEA: Veronica Balaj – Un roman de dragoste jurnalier-confesiv

AMIAZĂ NEVINDECATĂ
(Editura Victor Babeș, Timișoara, 2018, 314 p.)

În recent comentatul jurnal al scriitorului Eugen Dorcescu, „Îngerul adâncului” (2020), cuprinzând intervalul 1991-1998, am întâlnit, menționat între prietenii autorului la loc de cinste, numele Veronicăi Bălaj, poetă, prozatoare, realizatoare de emisiuni radio-tv, membră premiată a unor Academii și Uniuni de creație din România, Franța, Italia, Spania, Austria, Elveția, Canada etc., autoare, în general, a peste 30 de cărți, unele apărute în ediții bilingve și prezentate la saloane și târguri de carte internaționale de la Bruxelles, New York, Neuchatel, Viena, Budapesta, Roma, Montreal, Ierusalim, Frio-Madrid etc.

Autoare prodigioasă cu indeniabile succese în spațiul euro-atlantic (și nu numai), Veronica Balaj ne propune în acest nou roman de tip confesiv și mare parte compus în registru jurnalier, o interesantă experiență de viață cu personaje aparținând unor lumi diferite, așa cum sunt cuplurile: Bety & Niky Wincloup, medici cu experiență profesională în Africa și părinți ai unui iubit fiu suferind de autism (Canada), Ema & Wilhelm Waldemar, modistă cu magazine și profesor de liceu în Bavaria, crescând un copil, Rudolf, al soțului dintr-o primă pasiune cu Irene, un tânăr la rândul său cu probleme de cuplu din cauza iubitei (Germania), Geanina & Giovani din Assisi, ea lucrătoare la firma soțului, care va lua pe seama sa, până ce situația se va clarifica, eroarea de „gestionare” a soției finalizată cu închisoare, ambii părinți ai unui iubit fiu (Italia); sârbii Iovanca & Radomir Sasko, părinți ai unui copil născut mort în memoria căruia ei hotărăsc să deschidă o grădiniță particulară cu înlesniri pentru copiii săraci, la care profesoara de slavistică va deveni educatoare…

Cele patru cupluri amintite vor participa la spectacolul-concurs aniversar Nunta de argint, organizat pe vasul Fantasia, la care actrița Teodosia Andreescu , împreună cu asistentul ei Mario, va fi aleasă, prin concurs, moderatoare. Venită din România pe vasul marin de câteva etaje, Teo – care nu mersese cu vaporul „decât pe Bega” și realiza că nu are dezinvoltura unui voiajor obișnuit cu croaziere de acest fel pe Mediterana – va modera în sala mov („cea mai mare de pe vas”) spectacolul alcătuit „din secvențe trăite”, „un spectacol de-a viața” cu probe propuse de un juriu ales.
Vasul de croazieră „Fantasia” (el însuși o alegorie a „vieții”) avea să plece din Cita Vechia, orașul de pe litoralul Mării Tiresiene, și să se avânte spre sudul Peninsulei Italice, în apele Mediteranei, până la Palermo și Valeta (Malta), experiențe turistice de neuitat consemnate cu aplombul unui jurnal de călătorie (foarte interesante paginile cu vizitarea vechiului Palermo: Teatrul Massimo, Cripta Capuccinilor, Teatrul de Marionete, apoi la Valetta, pe urmele Cavalerilor maltezi etc.).

În paralel cu acest „jurnal de călătorie”, evocat, pe parcursul unei săptămâni întregi, la persoana întâi, de actrița timișoreancă Teo, autoarea reproduce mesajele electronice schimbate de aceasta cu buna ei prietenă Anca, cea care o însoțise la îmbarcare. Anca, nerevenindu-și după pierderea într-un accident de automobil a iubitului ei Alex („un Adam pătimaș”), primește din partea prietenei un fel de consiliere sufletească, precum și îndemnuri de a-l uita pe cel care făptuise atâtea „trădări” față de ea: „Normal ar fi să continui pe alt traseu această dăruire. Făcând o cotitură spre alt partener. E singura cale de a te salva de suferință.” Alex fusese un ins cu un puternic și de nestăvilit magnetism erotic, „mânat de-o forță nevăzută, îl încolțea irezistibil atracția noului. Nestatornicia. Un teren gata cucerit trebuia părăsit.” De unde și regretul ulterior exprimat într-un îndemn adresat prietenei aflate în deplasări mondene: „Măcar tu nu te lăsa amărâtă, nu te da înapoi niciun pas, dacă întâlnești această provocare! Trăiește intens, cu disperare!/ Eu nu am încă această forță, dar, în planul doi al subconștientului meu, asta îmi doresc. Să pot trăi la gradul sutelor de volți. Am învățat asta de la Alex. Acum știu. Așa merită să tratezi clipa, viața.”

Deși nelegalizată vreodată relația ei cu Alex, îndoliata femeie, iubitoare, tandră, fidelă, neîngăduit de iertătoare (împovărată și de „păcatul de-a fi renunțat la copilul care trebuia să se nască”) nu numai că încearcă să uite nenorocirea printr-un sejur mănăstiresc (care mai mult o intrigă decât o liniștește, datorită firii sale profunde de care nu se poate dezice!), dar este hotărâtă să ia parte și la descurcarea unor probleme, inclusiv financiare, rămase după moartea iubitui, tranzacționându-și, în acest fel, liniștea față de acțiunea în instanță a „adversarei” sale (ultima „trădare” a lui Alex)… Schimburile de mesaje între Teo și Anca, întrolocate în cuprinsul celor 15 capitole care evocă întâmplările din croaziera cu „Fantasia”, reprezintă în economia romanului spații epice considerabile. Ele vin să detalieze nu numai unele aspecte din viața Ancăi, dar și să dezvăluie anumite episoade, trăiri și aspecte din viața moderatoarei Teo, accentul căzând, după fulguranta evocare cu „plecarea lui Doni în veșnicii”, pe amintirea relației sale cu Vio:

„Se derulează în secret, doar în memoria mea, frânturi de viață, din catalogul trecutului, toate înșiruite și gata-gata să mă acapareze în loc să se topească. Încerc să le ocolesc, intră în acțiune instinctul de conservare. Conștiința mea vrea să se salveze de atacurile unor vedenii. Un balaur e trecutul, eu vreau să merg spre calmitate, mă uit în jurul meu și dacă lumea se arată veselă și impresionată și bucuroasă de rolul pe care-l are în acel moment, de ce să nu fac și eu la fel ? dar oare găsesc puterea să aplic în practică cele gândite și să-mi ajustez o stare interioară rozalie? Și ce bună sfătuitoare mă mai credeam față de Anca!/ Hm… și cum mă credeam în stare s-o pot trata eu, chiar eu, de fantasmele unei întâmplări care-și vântură coada și ochii de foc și prin sinele?!” (5).
Dintre toți partenerii prezenți la concursul „Nunta de argint”, Radomir Sasko, autorul lucrării Cartea copilului care-ar fi vrut să fie…, oferită cu acest prilej, este cel care-i amintește lui Teo de mai vechea ei relație pasională cu Vio. Cunoscut în vâltoarea revoluției din decembrie 1989 de la Timișoara (o îndepărtase de amfiteatrul măcelului), Vio îi va oferi tinerei iluzia iubirii perfecte într-un spațiu al deplinei simbioze cu natura montană de la Rudăria cu colibă, salcâmi și fagi, ploi, tunel, mori de apă, cascadă, peisaj în care au rămas „cuvinte doldora de iubire”… Însă, după un timp relativ scurt, iubitul va trebui să plece – „părăsind povestea”! – la mama lui în Germania, unde rămâne definitiv. Croaziera pe Mediterana i-l readuce în suflet pe Vio („a revenit brusc în ambientul meu interior, din adâncul mării (…) am parte de-o vibrație interioară nestăpânită (…) ca o forță mistică își face apariția triumfătoare, chiar arogantă, aducând toată învălmășeala din seara aceea din ’89, când eram cu miile în stradă, noi timișorenii care urlam, ne bucuram, ne înghesuiam strigându-ne încrederea în libertate și-n câte ne mai lipseau atunci…”(p.164). Este evocat momentul salvării, crucial însă pentru relația ce-a urmat: „Dârdâiam din toate încheieturile, regretam că venisem acolo, taman lângă teatru unde se aflau tunurile (…) El a intuit perfect. Era un apărător intuitiv și cu simțurile perfect acordate, nicio disonanță nu-l atingea, așa încât m-a prins ferm de mână și m-a tras, m-a scos din perimetrul sunetului produs de gloanțe (…) Fugeam gâfâind printre zgomotele slobozite în aer, văzusem așa ceva doar în filme…”

Astfel de mărturisiri făcute Ancăi în mesajele trimise de pe vasul de croazieră au darul de a-i „despovăra” protagonistei sufletul încercat acum de apariția bruscă a fantomei celui iubit cândva. Este vorba de o terapeutică a povestirii/ mărturisirii, cu rol reciproc după cum însăși Teo precizează în finalul unui mesaj: „Promit alte fragmente de timp încolțit de iubire și, poate, spovedania făcută una alteia ne va duce la vindecare.”, s.n. (Cap.7).

Aceeași intimă convingere și din partea Ancăi, declarând într-un mesaj trimis de la mănăstirea în care își căuta liniștea: „Simt o nespusă dorință să-ți vorbesc (…) Am conștiința încărcată. Am auzit că iadul tocmai asta ar fi, conștiința noastră hăcuită de regrete (…) Îmi asum totul, dar nu renunț la plăcerea de-a mă confesa ție. Ca la psiholog. Acceptă o vreme rolul ăsta, de dragul meu, te rog!”, s.n. (Cap. 5).

„Tot îl mai iubesc”, mărturisește undeva Teo, ceea ce consună cu sufletul încărcat de Alex al Ancăi, conștientă că din „istoria” cu bărbatul iubit „n-a lipsit patima, arderea, flacăra, nu o lălăială de relație sau o flamă oarecare, instinctuală”...

Schimbul de mesaje își dezvăluie, așadar, până la urmă menirea terapeutică în sens mutual-spiritual, căci atât Teo cât și Anca sunt două suflete „rănite” pe viață, de unde și titlul romanului „Amiază nevindecată”… Așadar o rană „nevindecată”, rămasă în adâncul sufletului, pe care anumite momente din croazieră o resuscitează cu puterea transformării iluziei în realitate! O realitate inacceptabilă, refuzată în favoarea unui trecut luminos, plin de toate promisiunile, spulberate desigur ulterior, dar care au farmecul lor în contextul și freamătul iubirii de-atunci…

Și asta cu atât mai mult cu cât, în final, într-o scenă incredibilă de senzațional imprevizibil, acolo, pe puntea vasului, ca o resuscitare a gândului intens ce pusese stăpânire pe sufletul Teodosiei (a se reține și numele cu accent ecleziastic al protagonistei), îi apare deodată în față, adresându-i-se pe nume cu drăgălășenie, însuși Vio care-o invită să „stea de vorbă” la un prânz, în oraș: „Era cât se poate de adevărat. Vio îmi era coleg de… voiaj pe Fantasia. Ședea planton, nu departe de mine.” Îi rememorase în acele zile chipul cu ardoare, iar acesta „reînviase ca o statuie”, după atâta timp părăsită „fără niciun cuvânt”… „Nu m-am uitat înapoi de teamă că m-aș fi putut întoarce”, spune Teo, care „reînviindu-l pe Vio cel de atunci” are dezamăgirea să-l reîntâlnească pe „Vio cel de acum”, voiajând în cuplu pe Mediterana: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră…”(Cap. 15).

Mecanismul reamintirii trecutului îi fusese declanșat cu un clic doar de Radomir Sasko, sârbul participant alături de Iovanca la concursul-aniversar „Nunta de argint”: „Mă bâzâie ca un bondar disperat întrebarea, cum de s-a putut transforma o rememorare a mea într-o clipă reală, dar, nici pe departe, îmbucurătoare (…) Ei bine, uite așa, tam-nesam, chiar ca-n basme, s-a petrecut transformarea visului în realitate. Am dorit de sute de ori să-l revăd pe Vio, iar acum, deși s-a întâmplat cu adevărat, stau baricadată și mă feresc ca de foc să mai dau ochii cu el.”

Continue reading „Zenovie CÂRLUGEA: Veronica Balaj – Un roman de dragoste jurnalier-confesiv”

Sultan Catto: Așteaptă-mă

  Fotografie de Germain Droogenbroodt


AȘTEAPTĂ-MĂ

Așteaptă-mă, timpule, prea repede galopezi.

așteaptă-mă-n paginile interminabilei biografii chinuite,
în acel magazin de cărți rare, în apele sălbaticei inimi.

Așteaptă să vin, deghizat în strai magistral.

Înfășoară-ți ochii la loc, redeschide-i apoi
în vidul acela, mai grandios decât viața,
mai citește-l o dată pe Rumi, clarvăzătoare furnică înțeleaptă,

dă-i voie, gândurile să ți le-nfășoare pe-o roată a norocului,
părerile, lasă-l să și le piardă printre-ale tale credințe.

Așteaptă-mă, ca să poți să-mi pătrunzi tăcerea profundă.
Din vremea copilăriei port cu mine mereu

dorința nestinsă de a nu fi avut nicicând două inimi.

SULTAN CATTO, Turcia/SUA

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

                         din: Bonding

New Feral Press (Oyster Bay, NY)

în colaborare cu

Cross-Cultural Communications (Merrick, NY), 2018

***

Wait for me//wait for me, time, you’re galloping too fast. /wait for me in the pages of this endless pain of biography, /in that shop of rare books, in the waters of the wild heart. /Wait for my arrival in my magisterial disguise. // Place those blindfolds back over your eyes, /re-open them in that void grander than life, /go re-read Rumi, that wise, far-seeing ant, /let him revolve your thoughts on a wheel of fortune, /let his beliefs get lost among your own.//Wait for me so you can comprehend in my utter silence. /Since the days of childhood, there is in me /an eternal desire to have never had two hearts.

Dorel SCHOR: O viață dublă

*   Eu nu am omorât pe nimeni, deși sunt medic…

*   – Dumneata ești cel care știe absolut tot?

– Da, dar tu cine ești?

*   Cum pot să-mi ud pantalonii cu vin roșu când scrie vizibil că e vin sec, uscat?

*   O minciună este mai credibilă dacă e simplă.

*   Nimic mai obositor decât să stai degeaba  (Mircea Radu Iacoban).

*   Purtați mască! Dacă-i obligatoriu, cu plăcere…

*   În timpul pandemiei terminam o carte pe zi. Până mi s-au terminat și creioanele colorate.

*   Ce-ar fi să izbucnească o mare epidemie de sănătate?!

*   Câte apartamente, atâtea comportamente.

*   Nu poți duce o viață dublă cu un singur salariu.

*   Dacă performanța nu e rară, nu e performanță.

*   La pomul lăudat te duci repede și te întorci încet….

*   E o diferență între am tot spus și am spus tot.

*   Când gardul e putred îl dărâmi, nu te apuci să-l vopsești.

*   Există adevărul adevărat și adevărul oficial.

*   Toate generațiile sunt de sacrificiu.

*   Poți trage de timp în toate direcțiile.

*   Totul se plătește până la urmă. Exceptând datoriile…

*   Umor nu înseamnă să râzi de altul, ci să râzi împreună cu el.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel