Constanța – Doina SPILCA: Crochiuri spre Sine

Mirabilia Sinelui

E puțin până departe?

E mult până aproape?

E puțin până la stele?

E mult până mai ieri?

E mult până spre Sine

și atât de puțin

spre deșertăciune!

Aspirație

Nu ești tu

așa cum crezi,

ci așa cum te observ,

cum te nasc

în sinea mea.

Procreez

iubire

din uri

de întuneric visceral,

lumină

din botnițe

de gânduri ucigașe,

speranțe

din colcăit de moarte

printre năpârci înveninate.

Universul

se generează în mine,

zel,

spiritual,

solar.

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Crochiuri spre Sine” →

Ionel PINTILII: Taina Scrisului (114) – Gândul gândirii gândește

Impulsul de a scrie câteva rânduri despre ce reprezintă taina scrisului a determinat apropierea bazei materiale necesară consemnării acestei aserţiuni şi apoi să-i descifrez în şiruri de cuvinte sensul.

Mă simt în situaţia celui care trage concluzii de la început, deoarece taina este cu siguranţă cuvântul. „Baţi” la maşina de scris câteva litere ca la moara cu ciocănele, iar la tastatura calculatorului degetele sunt pe post de ciocănele. Apare joaca de a face cuvinte, apoi apare și înţelesul, căci literele nu au semnificaţie sau valoare decât cea simbolistică atunci când le iei separat. Consider, asemenea celor din această breaslă, când scriu, pixul nu are rol de picamăr, nu mă zdruncină, e o normalitate, cum aş duce lingura la gură, desigur plină.

De foarte multe ori am considerat o taină faptul că după punctul final al unei lucrări, la recitirea celor înşiruite, intervenea profunda mirare. O mirare asupra faptului că unele aspecte nu le planificasem sau nu aveam cunoştinţă de ele la începutul proiectului publicistic. Poate chiar acest lucru să fie o taină, apariţia elementelor noi, neplanificate, necunoscute suficient, fără gând conştient de a fi scoase la lumină. Toate acestea se întâmplă pentru că gândul gândirii gândeşte şi în esenţă aceasta este menirea omului.

Cum macro şi microuniversul sunt o taină şi scrisul are taina universului său, fiecare cu ale lui necunoscute. Preocupat de activitatea profesională scrisul era un lux, întrucât doar cu voinţă de fier te puteai aşeza la o masă şi în mare viteză să-ţi adnotezi câteva gânduri-idei. Aşa a fost la mine, dar toate aceste gânduri consemnate, nu și-au găsit sfârșitul într-un colț de sertar. A venit cineva şi a spus, ai timp, nu mai poţi fugi, câmpul vieţii e liber, nu ai după ce te ascunde.

Tot acest drum de un deceniu şi jumătate, a dus la editarea a 14 lucrări, din care 4 volume de poezie, 5 volume de autor şi 5 în calitate de coautor, acestea din urmă împreună cu personalităţi de prestigiu ale culturii şi spiritualităţii româneşti, cum ar fi: regretaţii academicieni Gheorghe Buzatu şi Const. Gh. Marinescu sau alături de ÎPS. Pimen Suceveanul şi acad. Vasile Burlui. De asemenea, am publicat articole, eseuri, studii în 20 de publicaţii din ţară şi Republica Moldova.

Tot în această perioadă am avut câteva responsabilităţi şi atribuţii în cadrul unor asociaţii cultural-patriotice, cum ar fi: Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala judeţeană Iaşi, dar și în cadrul publicației „Eroii Neamului”, în calitate de director. Toate aceste experiențe au dus la realizarea de studii, publicarea de articole, eseuri, aserţiuni referitoare atât la contribuţia unor personalităţi la realizarea idealurilor strămoşeşti, cât și la momente cruciale din zbuciumata noastră istorie.

Pe lângă acestea se adaugă activitatea de Secretar general de Redacţie la revista „Convergenţe Spirituale Iaşi-Chişinău”, membru în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, membru ALPI şi cea de realizator de ştiri şi emisiuni la postul regional de televiziune „Apolloniatv”.

Tematica articolelor, eseurilor, studiilor sunt în domenii divese şi multiple, cum ar fi: Literatură, Istorie, Sociologie, Politologie, Comunicare, Filozofie, Economie, Ştiinţă, Cultură, altfel spus, o preocupare multidisciplinară.

Spre regretul meu nu am citit până în prezent, lucrări din volumele editate ce cuprind taina scrisului la diverşi autori, dar, cea mai simplă analiză mă determină să afirm că cei mai mulţi, în funcţie de modestia care îi caracterizează, descriu aspecte pe care le-au trăit în copilărie, data şi locul debutului literar, impulsul care i-a determinat să se înroleze în tagma celor care nu au altceva mai bun de făcut decât să dea de lucru editorilor, tipografiilor, și nu în ultimul rând, firesc, Măria-Sa cititorul.

Dacă taina scrisului are o altă semnificaţie pentru fiecare, curiozitatea şi interesul meu sunt ce reprezintă aceasta pentru cei care iau contact prin lecturare a inşiruirilor de cuvinte, rânduri, fraze consemnate în lucrările personale publicate.

Referitor la activitatea cultural-ştiinţifică, predau taina cuvântului scris în mâinele altora, pentru că ştiind ce am desfăşurat în folosul comunităţii din care fac parte, vreau să înţeleg ce resorturi i-a determinat pe cei din breaslă să-și expună prin scris taină la taină.

Acad. Const. Gh. Marinescu: „Col. (r) Ionel Pintilii a devenit un reper al vieţii cultural-patriotice a etapei pe care o parcurgem, care a demonstrat elocvent, că: «Omul sfinţeşte locul şi Per aspera, ad Astra»”; Prof. Dr. Victor Crăciun, preşedintele „L.C.R.”: „Vă înmânăm această distincţie în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru aportul ştiinţific, cultural-patriotic şi de ambasador neobosit, de prestigiu, al comunităţii noastre academice, în circuitul ştiinţific şi cultural şi, deopotrivă, în Republica Moldova”; Prof. Univ. Dr. hab. Victor Moraru (R.M.): „Am avut ocazia să-l cunosc pe Dl Ionel Pintilii în cadrul relaţiilor de colaborare, stabilite cu centrele universitare din România (participarea la conferinţe ştiinţifice, vizite de documentare, efectuate la Universităţile din Iaşi, Galaţi, Bacău şi Suceava), dar şi în timpul activităţilor desfăşurate în cadrul implementării unor proiecte internaţionale. A reuşit să se impună în mediul profesional prin ataşament sincer faţă de rigorile profesiei, prin perseverenţă, prin spirit inventiv şi o dăruire sinceră cauzei. Din câte cunosc, în toate activităţile desfăşurate de-a lungul anilor, a dat dovadă de o abordare serioasă, pătrunzătoare a obligaţiilor asumate”; Prof. Univ. Dr. Constantin Fătu: „Domnul Ionel Pintilii este un veritabil Spiritus Rector al «Ligii Culturale Române» un coordonator şi militant învederat pentru promovarea Valorilor Culturii, Istoriei şi Conştiinţei Naţionale”; Prof. Dr. Catinca Agache, scriitoare: „Având în vedere mediul de provenienţă al autorului, cel militar, diversitatea temelor abordate, a rigurozităţii documentare, apreciez spiritul analitic şi responsabilitatea cu care domnul col. (r) Ionel Pintilii tratează problemele din conţinutul lucrărilor sale. Se dovedeşte încă odată că Armata Română formează oameni cu o cultură generală deosebit de bogată”.

Dr. în istorie Vasile Diacon, scriitor: „Om de o debordantă energie, colonelul Ionel Pintilii, fost comandant de unitate militară, după trecerea în rezervă s-a implicat activ în viaţa Cetăţii. Actul de guvernare, rolul statului şi vremurile noastre, politicieni şi politicianism, decadenţa societăţii, procesele electorale, probleme legate de religie, dar şi unele aspecte economice sunt subiectele pe care le analizează cu discernământ şi spirit critic”; Prof. Pompiliu Comşa, directorul Trustului de presă „Pompidu” din Galaţi: „Prima oară am avut senzaţia că mai noul meu prieten ieşean este un romantic incurabil, dar cunoscându-l mai bine la acţiunile «Ligii Culturale Pentru Unitatea Românilor De Pretutindeni» – Departamentul Moldova, unde este principalul «motor», m-am convins că riscam să mă înşel. Colonelul în rezervă Ionel Pintilii, intelectual de marcă al Cetăţii, şi-a îmbrăcat extrem de comod şi haina scriitorului”; Col. (r) ing. Ioan Timofte, preşedintele Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, Filiala judeţeană Iaşi: „Intelectual cu o înaltă conştiinţă morală şi profesională, scriitorul, publicistul şi jurnalistul Ionel Pintilii este un pasionat cărturar, un iscoditor prin arhive şi muzee sau biblioteci cu fonduri documentare importante pentru cultura românească, rămânând în toate ceea ce a fost toată viaţa: un îndrăgostit de istoria, cultura şi spiritualitatea ţării noastre”.

Expunerea sufletească în lucrări determină apariţia unei taine cu mult mai specială, acea taină inversă care reiese din opiniile şi afirmaţiile formulate de cititori sau de cei avizaţi, criticii literari. Dintotdeauna m-a impresionat la şcoală întrebarea „ce a vrut să spună autorul” pentru că un cuvânt, vers, propoziţie generează sensuri, stări, iar în final, un alt univers. În această aserţiune mă voi opri asupra câtorva afirmaţii avizate pe care autorul nu le prevede când „desconspiră” din taina lui către ceilalţi.

Taina creaţiei literare pentru un autor are o platoşă mai mult sau mai puţin de nepătruns însă cititorul profesionist găseşte totuşi la o simplă lectură mult mai mult decât „a vrut să spună” autorul.

Adi Cristi, poet: „Fiind disciplinat şi om de cuvânt, a reuşit să-şi construiască un nou univers. Poezia lui Ionel Pintilii este o replică a realităţii. El reuşeşte să construiască poezia din alt material”; Paul Gorban, poet: „Cred cu certitudine că, Ionel Pintilii intră pe bună dreptate în biblioteca poeziei mari, nu doar pentru că stăpâneşte formule de ludens poetic, sau pentru că atinge teme grave ale poeziei universale, ci mai curând pentru că ştie să dezvolte adevărate exerciţii de imagerii, pentru că ştie să pună laolaltă stări şi imagini, trăiri şi game diferite, asemenea unui film-puzzle, ba mai mult Ionel Pintilii ştie că fiecare poem este un corp de sine stătător, are identitatea lui, este parte la matricea care construieşte universul şi relaţia universului cu omul”.

Conf. Univ. Dr Diana Vrabie (R. M), „Ionel Pintilii vine să ne convingă că ceea ce se întâmplă în exterior nu are importanţă decât dacă converge cu o stare lăuntrică: «Albul zilei pare ireal/ Măsurarea timpului oprit/ Masa omogenă cenuşie/ Nu mai curge prin oase» (Ora interioară). Poet al interiorităţii, Ionel Pintilii preferă staza reflecţiei cumpătate, pigmentate arareori cu doze temperate de ludic, pe care şi le asumă ca pe o stare a poeziei”; Mihai Batog-Bujeniţă, preşedintele Asociaţiei Literare „Păstorel” din Iaşi: „Este un poet de o factură aparte. Universul său spaţial a fost delimitat într-o poezie de două direcţii de tragere, reuşeşte să facă poezie cu o frumuseţe lăuntrică, cu o înţelepciune care incită la întrebări cu sensuri superioare”. Continue reading „Ionel PINTILII: Taina Scrisului (114) – Gândul gândirii gândește” →

Al. Florin ŢENE: Personalitatea și cultura

Citeam cu câteva zile în urmă, într-un ziar local din Cluj-Napoca, un interviu cu un poet cunoscut în lumea culturală locală, care în finalul interviului, concluziona:” Dacă mă gândesc la cât se mai citește la ora asta, nu mare lucru. Dacă iau în considerare grafomania care ne copleșește, a fost un oarece câștig. Vorba lui Păstorel: “Băieți mai stați cu scrisul/ Și mai citiți puțin!”, m-a făcut să scriu acest eseu, ca răspuns la concluzia poetului. La început îl întreb, e mai bine ca acești “grafomani”, cum îi numește, să stea în cârciumi?De unde această invidie? Nu se știe de unde sare…’iepurele”, adică omul cu talent. Vă mai aduceți aminte domnule poet, zicerea lui Ion Heliade Rădulescu?”Scrieți, băieți, numai scrieți ?”Acela era adevărat dascăl, nu doctor în literatură luat în timpul când se dădea doctoratul cu aprobarea securității. Însă, vă mulțumesc, că în urma citirii interviului, gândul m-a îndemnat să vă răspund cu acest eseu.

Așa cum Mihai Ralea scrie în Psihologie și viață, apărută în Biblioteca de filosofie românească, la Fundația pentru literatură și artă, București, 1938, p. 146-147, orice societate ființează, acționează, creează și progresează prin ceea ce realizează membrii săi.Calitatea contribuției poporului nostru la tezaurul civilizației și culturii universale, la nivelul căreia aspiră să se ridice, depinde, între alți factori, de însușirile fizice și spirituale ale indivizilor, de capacitatea creativă a neamului românesc, de măsura angajării și participării acestuia la înfăptuirea obiectivelor comune.De aceea, în țara noastră un rol important, în acest sens, îl are cartea, învățământul și presa culturală care cultivă în conștiința poporului a valorii morale superioare, a consolidării convingerilor cristalizate pe temeiul interiorizării lor.

Problema formării și definirii personalității umane a constituit și constituie încă subiect de aprinse dispute și controverse, iar ceea ce ni se pare semnificativ astăzi e faptul că, la elucidarea acestei pasionante probleme, participă nu numai filosofi, psihologi și sociologi ci, în egală măsură, biologi, medici, istorici, antropologi și politologi. Această cooperare cerută de complexitatea problemei luate în discuție reflectă interesul față de semnificația ei teoretică și practică. Afirmația că nu există doi indivizi absolut identici a devenit un loc comun; oamenii se deosebesc prin zestrea ereditară cu care vin pe lume, prin însușirile dobândite ca urmare a educației primite în familie și școală; ei țin mult la demnitatea lor, doresc să le fie recunoscute calitățile și meritele.Mihai Ralea scria: „Fiecare se simte astăzi o personalitate și frica de a se pierde devine o obsesie. De unde căutarea cu orice preț a originalității, valoarea unanim apreciată. „Din diverse motive, cei mai mulți scriitori și ziariști simt repulsie față de egalizare, de a se asemăna ceea ce scriu cu alte scrieri ale confraților, ei aspiră să se detașeze prin scrierile lor care să le fie recunoscut numai lor și acționează astfel încât tot ce scriu și compun să poarte amprenta simțirii și propriei lor gândiri. Eforturile lor individuale de diferențiere se manifestă în democrație, în era prolecultistă, a realismului socialist și al fenomenului obzecist li se impunea de ideologia partidului unic, încât creatorii, jurnaliștii, ajunseseră la o masă amorfă, făcându-i să trăiască intens drama alienării. Lucrările lor nu erau bune nici pentru prezentul de atunci, ce să mai vorbim de viitor…Felul de a fi aparte, singular, unicitatea în comportament și creație după care apreciem calitățile intelectuale și morale ale personajelor imprimă colectivității un colorit deosebit de variat. Fiecare individ cu talentul cu care se na;te poate deveni un creator de valoare mai mare sau mai mică, cu condiția să fie îndrumat spre activitatea față de care simte că are înclinații sau și le descoperă prin muncă și dacă lucrează cu pasiune la propria sa desăvârșire. Fiecare persoană cu înclinații spre artă sau jurnalism poate deveni un Nichita, Cezar Petrescu, un Filip Brunea-Fox, un Geo Bogza, Grigorescu, Irimescu etc, nu este o utopie, dacă-l luăm în sensul că în condiții de muncă potrivite cu aptitudinile și talentul, cu capacitatea fizică și intelectuală, fiecare individ, normal dezvoltat, poate da lucrului bine făcut o formă ce frizează măiestria artistică.Aprecierile operelor celor amintiți mai sus nu s-a datorat doar unor aptitudini personale ieșite din comun și a unor disponibilități multiple, stimulate de climatul spiritual al vremurilor pe care le-au trait, ci mai ales de starea culturală a societății ce decurge din așa zisa diviziune a muncii, termen folosit și de Marx.

Idea de personalitate s-a impus datorită nevoii de afirmare a individului, de apreciere a capacității sale de creație, a recunoașterii meritelor și evaluării contribuției personale aduse de individ în condițiile creșterii competiției pentru ocuparea de poziții superioare pe scara ierharhiei sociale, nu neapărat din punct de vedere material, ci mai ales pe scara spirituală a societății.(Vezi:Eminescu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Tonegaru etc. ). Vechea dihotomie, virtuosi sau vicioși, curajoși sau fricoși, se pare că nu mai satisface pe nimeni, deoarece conduce la valorizări subiective și ineficiente. Societatea românească așteaptă de la individ un ansamblu de aptitudini, de calități intelectuale și morale dovedite în fapte concrete înlănțuite de acțiuni coerente și de durată.La solicit[rile sale, ziaristul, Scriitorul, omul de cultură creator, ține să probeze capacitatea sa de a face față exigenților prin comportamente, prin reacții de răspuns relative constant la configurațiile de trebuințe, la diversele situații în care activează, ateliere de pictură, redacții sau acasă și se așteaptă la aprecierea dreaptă a eforturilor sale.Fiecare dorește să devină o personalitate, iar dorința bazată pe cunoașterea de sine, a capacității creative corect apreciată, când este însoțită de o activitate susținută în vederea desăvârșirii pregătirii profesionale, este legitimăși necesară. Ea este, poate, prima condiție subiectivă a diferențierii. Lucru ce spunea în acest sens și Mihai Ralea, op.cit., p.147.

Pornind de la adevărul că personalitatea se formează și dezvoltă atunci când se întâlnesc în mod fericit însușirile native (sensibilitate, talent ) cu împrejurări favorabile, societatea democratică oferă condiții ce cultivă spiritual emulației, astfel încât fiecare persoană cu talent să poată participa la competiții fără îngrădiri de natură pecuniară sau de naționalitate.

Cultura are un rol hotărâtor în constituirea personalității; ea reprezintă mai mult decât o a doua natură, fiindcă dă omului un al doilea trup, îl așează într-o a doua lume, cea a obiceiurilor și valorilor, a semnificațiilor vehiculate de combinații de cuvinte, de semne și simboluri.În mediul social care este un adevărat univers cultural, individul intră într-o veritabilă rețea de relații cu semenii săi și cu colectivitățile organizate care prin normele stabilite îi prescriu coordonatele libertății, îi sugerează și oferă modele de conduită. Fiecare individ își alege modelul convenabil, potrivit cu semnificațiile date de el valorilor, cu idealul de viață format și capacitatea intelectuală, fizică de care dispune pentru alegerea lui. C.Rădulescu-Motru trata relația dintre personalitatea poporului român și personalitatea individuală ca un raport între posibil și real.Prima reprezenta “o posibilitate armonică ideală “, așa cum se stipulează în “Axiologie românească”, apărută la Editura Eminescu, București, 1982, p.172, în timp ce cea de-a doua manifestată în ocupațiile curente se înfățișează într-o multitudine policromă de caractere reale, ca forme diverse de acomodare subiectivă la situații mai mult sau mai puțin asemănătoare. S-a format convingerea- împărtășită de N. Iorga, V. Pârvan, C.Rădulescu-Motru, L.Blaga, G. Călinescu, C. Petrescu ș.a., că personalitatea poporului este dată de fondul său structural, sufletesc, de stilul său de viață. În configurația factorilor, etnicul, istoricește constituit, ocupă un loc de prim rang, întrucât fiind relativ stabil, lasă cele mai puternice amprente pe creația spirituală și materială.G. Călinescu scria în “Istoria literaturii de la origini până în prezent”, București, 1941, p.887, că “Românul e constructive, stăruitor și privește tăcut și cu interes progresele altora, împrumutând tot ce simte că îi e realmente util “, așa cum a făcut cu balada “Meșterul Manole “, preluând-o de la vecinii de peste Dunăre. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Personalitatea și cultura” →

Dorina CARP-NENICI: Taina Scrisului (113) – Lumină pentru suflet

Mă născusem în Postul din Săptămâna Mare a Paștelui în anul 1956. La câteva zile, tatăl meu un om deosebit de sensibil, cu un caracter ales, a mers la biserică în noaptea de Înviere să ne aducă „lumină”, mie și mamei mele. Iar eu, pământeană de câteva zile, m-am gândit: ce-ar fi să iau măcar o scânteie din Lumina Cuvântului?!

Și am luat!

Și apoi anii s-au înghesuit de-a valma și am crescut cântând și jucându-mă cu armonia și versul. La radio se cântau melodii din repertoriul străin și îmi plăceau cum sună dar nu înțelegeam ce se spune în viers și atunci am început să inventez versuri ca să pot cânta și eu acele cântece. Aveam 10 – 12 ani. Așa am început să scriu versuri fără să mă gândesc că începusem deja să caut prin cuvinte, lumină pentru sufletul meu.

La liceu am avut privilegiul, plăcerea și onoarea, de a-l avea profesor de limba română, pe cunoscutul nostru poet hușean, Ioan Alexandru Angheluș care mă ambiționa și mă încuraja mereu să scriu. Prima apariție editorială a fost la revista liceului „Zorile”. Și așa m-am trezit și membră a Cenaclului Literar „Mihai Eminescu” din cadrul Casei de Cultură din oraș, într-o lume absolut minunată în care începeam să trăiesc cei mai frumoși ani ai timpului meu.

Cunoscusem oameni cărora frumusețea le izvora din interior și păreau poleiți cu acel frumos care mă fascina și îi priveam ca pe niște îngeri: Ion-Gheorghe Pricop, Valentina Teclici, Ana Anton… și spuneam: „Voi îngeri ai cuvântului/ în care cuibărește lumina și iubirea, /flămânzi și însetați ades/ de răsărit și de apus în mii de sori,/ de doruri tainice, de infinit,/ de nopți și zile sfinte/ ce nu încap de multe ori/ în șiruri de cuvinte”. (Îngerii cuvântului).

Începusem să simt frumosul artei de a scrie și-mi părea atât de vital… Participam la concursuri de creație și recitări unde aveam bucuria de a primi și câte un premiu. În paralel ne organizam noi, cenaclistele, la inițiativa Valentinei, întâlniri literare unde mai ascultam și muzică. Și așa i-am cunoscut pe George Enescu, Ciprian Porumbescu, Vivaldi…

Despărțindu-mă de anii adolescenței, pășind pe alte tărâmuri ale destinului am constatat că scrisul meu devenise dor. Scânteia Luminii Cuvântului m-a luminat când am cunoscut pe doamna profesoară de limbă și literatura română, Luminița Săndulache care m-a îndemnat să adun ce am scris. Și așa a apărut primul meu volum intitulat simplu „Poezii”, a cărei prefață a fost semnată de însăși Luminița Sandulache!

Clepsidra timpului părea că-și cernuse nisipul stelar, eu intrând în penumbra incertitudinilor, când abandonasem dorința de implicare în arta scrisului, acaparată fiind de universul familiei… deși din când în când mai scriam câte ceva, când nu mă mai înțelegeam cu timpul. „Unde să ascund clepsidra?/ În ce deșert îndepărtat să-i vărs nisipul/ în nisip/ Sau să o-îngheț măcar o iarnă/ s-adorm cu ea-n același anotimp?” (Unde să ascund clepsidra).

Trebuie să recunosc că în acea perioadă, în mine se dădea o luptă în care erau doi eroi: eu și cu mine. Eu spuneam că nu voi mai scrie pentru că scriam numai pentru mine și mi se părea că sunt egoistă că nu o puteam împărtăși… însă în mine se auzea vocea fermă a eu-lui meu îndrăgostit de poezie care îmi striga că trebuie să scriu chiar dacă e pentru mine. …„Mi s-au uscat ochii din rădăcini,/ tot născocid urme de pași/ necălcati, înspre mine”. (Minciuna timpului).

Și am scris. Si am adunat tot ce am scris în acea perioadă de neliniște. După zeci de ani, la o lansare de carte, destinul m-a pus față în față cu tinerețea de mult apusă, cu prietenele adolescenței mele – Valentina Teclici care străbătuse o cale atât de lungă, din Noua Zeelandă pentru a-și lansa, acasa volumul „Poduri Lirice – Poetical Bridges” (poeme bilingve) și poeta Ana Anton revenită și ea de undeva din inima țării. Am avut bucuria de a organiza o întâlnire de suflet unde am depănat amintiri și atunci îngerul meu păzitor a scos Scânteia din Lumina Cuvântului care m-a călăuzit; acolo și atunci s-a decis editarea celui de-al doilea volum „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura „Scripta Manent”, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie” semnat de poeta Ana Anton, iar coperta și grafica de Cornelia Dinu, graficiana din Constanța care m-a sprijinit în acest demers cu tot sufletul și care nu s-a mai putut bucura alături de mine, pentru că în graba sa, a ales drumul spre stele și am dedicat acest volum în memoria ei. Deasemeni am fost sprijinită în realizarea copertei acestui volum de domnul Ioniță Carmen Angeluș, oameni cărora le mulțumesc. Editor a fost însăși prietena mea, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici. Bucurie neașteptată de mine, însă atât de dorită!

Continue reading „Dorina CARP-NENICI: Taina Scrisului (113) – Lumină pentru suflet” →

Gheorghe BĂLĂCEANU: Taina Scrisului (112) – Să fii sincer cu tine și cu ceilalți

Pornind de la titlu, înţelegem că scrisul ar avea o taină, care, ca orice taină, nu este „oferită la liber”, ci vor beneficia de ea doar cei care vor reuşi s-o descopere şi s-o înţeleagă. Pentru a reuşi să descoperim indiciile care ne-ar putea conduce pe calea cunoaşterii acelei taine, cred că ar fi indicat să investigăm căile care ne-ar ajuta să le descifrăm. Pentru aceasta, chiar dacă pentru unii ar putea părea mai puțin relaționat cu subiectul în discuție, e nevoie de un preambul în care să discutăm mai întâi despre acțiunile noastre, despre ce ne motivează și cum înțelegem să procedăm pentru a obţine ceea ce ne dorim. Se impune să vorbim despre faptul că în tot ceea ce gândim, în tot ceea ce ne dorim, în tot ce ne motivează să acționăm într-un fel sau în altul, suntem mai mult sau mai puțin conștient dirijați de imaginea de sine, de imaginea pe care fiecare ne-o formăm despre noi înșine.

Încă din fragedă copilărie, în complexul proces de cunoaștere și adaptare la lumea în care ne ducem traiul, în interacțiune cu părinții, frații, rudele, colegii de grădiniță, de școală, cu prietenii, învățătorii, profesorii, colegii de serviciu, în strânsă relație cu trăirile resimțite din aceste interacțiuni, cu succesele și eșecurile înregistrate, se conturează și se întărește imaginea fiecăruia despre el însuși, despre ce poate și ce nu poate, despre ce-i place și ce nu-i place, despre ce merită să obțină de la viață, etc.

În fiecare etapă, normal, dorințele noastre sunt diferite. La fel și motivațiile. În copilărie suntem mânați către acțiune mai mult din curiozitate și din dorința de a ne verifica posibilitățile de a realiza ceva anume. Ceva care ne atrage mai ales fiindcă dorim să reușim și noi ceea ce reușesc să facă anumite persoane pe care le admirăm, care sunt un fel de modele cu care ne place să ne asemănăm. Pe măsură ce anii se adaugă vârstei, la tinerețe, motivația acțiunilor începe să fie în relație cu dorința de afirmare de sine, de a fi văzut de ceilalți ca persoană adultă, responsabilă, capabilă de a duce la bun sfârșit acțiuni pe care adulții au oarecare rețineri a ni le încredința. Odată ce am depășit această etapă, ca adulți, așa cum înțelege fiecare, în funcție de imaginea pe care fiecare ne-am format-o despre noi înșine, începem să gândim și să ne dorim din ce în ce mai mult avantajele ce pot fi obținute prin îndeplinirea unor acțiuni care s-au dovedit a fi „de succes”. Și cum nu gândim și nu acționăm toți la fel, în funcție de cât de bine și cât de serios a gândit și acționat fiecare pentru a reuși să ajungă la ceea ce și-a propus, constatăm că unii își aleg o meserie care le place, care să le aducă satisfacție indiferent de nivelul câștigului pe care îl obțin, în timp ce alții „nimeresc” la un loc de muncă după cum îi duce valul vieții și se străduie, de nevoie, pentru traiul zilnic, să facă față unei activități care nu le face nicio plăcere, iar alții, se feresc de muncă ‒ așa cum se spune ‒ ca dracul de tămâie.

Problema e că fiecare dintre noi, odată ce ne-am format o anumită imagine despre noi înșine, ne vine foarte greu să renunțăm la ea. Asta nu ar fi în sine o problemă, dacă imaginea noastră despre noi ar fi cea reală. În fapt, pentru fiecare funcționează două imagini: o imagine rezultată din ceea ce credem noi că suntem, vrem și putem, și o imagine a celorlalți oameni despre ceea ce cred ei că suntem, că vrem și că putem sau nu putem să obținem în viață. Din păcate însă, nu știm nici dacă imaginea noastră despre noi înșine este cea reală, sau dacă nu cumva e formată doar din ceea ce ni se pare nouă că am avea anumite capacități, posibilități, talente, etc., ce ne-ar îndreptăți după părerea noastră să aspirăm a realiza ceva anume. Astfel, e posibil să credem că avem niște capacități dezvoltate la un nivel mult superior față de cele pe care le avem în realitate și să credem că putem obține ceea ce de fapt nu avem cum să putem obține, dat fiind că acele capacități pe care credem că le avem, de fapt nu sunt la nivelul care să ne permită a obține ceea ce credem că am merita. Sau dimpotrivă, e posibil să credem că nu avem capacitățile necesare pentru a încerca să realizăm ceva anume, și, să nici nu îndrăznim a încerca să realizăm acel ceva, când, de fapt, dacă nu ne-am subestima, în realitate am dispune de capacitățile necesare pentru realizarea a ceea ce ne dorim.

Din păcate însă, foarte mulți dintre noi nu ne cunoaștem posibilitățile reale, și, fie ne supraestimăm capacitățile și posibilitățile de a realiza ceva anume, fie ni le subestimăm și acționăm în funcție de acea imaginea pe care o avem despre noi.

Și astfel ajungem și la taina scrisului. Sigur că atâta vreme cât încă din școală, toți am învățat să scriem și să realizăm diferite compuneri pe anumite teme, e de înțeles că sunt foarte multe persoane care sunt convinse că dispun de capacitățile necesare pentru a scrie, pentru a putea fi considerați scriitori. Din păcate însă, ne pare rău să le spunem celor care cred asta, că a scrie despre o întâmplare sau alta, așa cum crede fiecare de cuviință, e capabil oricine dintre noi, însă a scrie la nivelul la care cineva poate fi considerat scriitor, sunt foarte puțini cei care reușesc asta. Știm cu toții că pentru a putea duce la bun sfârșit o activitate într-un anumit domeniu, este necesar să avem anumite aptitudini și capacități dezvoltate la un anumit nivel care să ne permită a o putea duce la bun sfârșit cu succes. E important să subliniem: să o ducem la bun sfârșit nu oricum, ci cu succes. Până și la executarea unei sarcini foarte simple, de exemplu a mătura, putem constata că toți ne pricepem la măturat, dar unii o fac cu mult mai bine decât alții, cu mai multă îndemânare, reușind să depună mai puțin efort, sau executând perfect sarcina într-un timp mai scurt. Vom aprecia astfel că acele persoane au aptitudini deosebite pentru a executa cu succes acea sarcină. La fel și pentru a scrie ca un scriitor, sunt necesare anumite aptitudini dezvoltate la un anumit nivel. Nu e suficient să relatăm în scris o anumită întâmplare, situație, povestire, etc., pentru a fi apreciați ca fiind scriitori.

Continue reading „Gheorghe BĂLĂCEANU: Taina Scrisului (112) – Să fii sincer cu tine și cu ceilalți” →

Mircea Dorin ISTRATE: Ploioasă vară-i peste noi (poeme)

MAMEI, VEȘNICĂ RECUNOȘTINȚĂ

Te-ai stins încet ca lumânarea

În lăcrimatu-i ars, mocnit,

Ți s-a sfârșit încet cărarea

Vieții tale-n, pâlpâit,

Și-n clipa ceea de pe urmă

Mi te-ai făcut un fir de fum,

Simțit-ai poate că se curmă

Vămuitorul vieții drum.

Te-am plâns cu toți, măicuță dragă,

Te-am plâns cu sufletul din noi,

Că prea te-ai dus așa, de grabă,

Și nu te-ai mai re-ntors ‘napoi.

Așa ți-a fost însă sortitul,

Atâta încă ți-a fost scris,

Acum, în cer ți-e veșnicitul,

În Raiul cela, necuprins.

Noi am rămas să pomenim

A ta aducere aminte,

Și cât mai fi-vom să trăim,

Smeritu chip, l-om ține minte.

Așteaptă-ne în ceruri sfinte,

Că vom veni și noi la rând,

Vom fi cum fost-a înainte

Cu tine-alături, orișicând.

Acum, în rugi și-n pocăință

În arsul muc de lumânare,

În gând te pomenesc măicuță

Și la mormânt îți pun o floare.

Iar ca să știi c-am fost pe-aice

Și pașii mei mi te-au cătat,

În roua care-i încă udă

O boabă-am pus, din lăcrimat.

PLOIOASĂ VARĂ-I PESTE NOI

De vară, ne-am c-am lins pe bot,

De-o lună-mi plânge-n streșini ploaia,

Pâmântul s-a-nmuiat de tot,

E fleașcă toată, ghionoaia,

Pârâul care-a fost de-un cot

Acum s-antins pe toată valea

De nu-l mai treci decât înot,

Ca râia mi se-ntinde jalea,

Bătrânii plâng că-i doare-n cot,

Li-i pasul mict și-abia de pot

Să-mi tot măsoare-ncet, odaia.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ploioasă vară-i peste noi (poeme)” →

Ileana VLĂDUȘEL: Raiul meu

Raiul meu

În raiul satului cu îngeri în opinci
Și sfinți cu coase mânuind cuminți
Firul de iarbă înspre moi căpițe,
Vreau să colind din nou peste ulițe!

Mi-e sufletul de stele luminat
Aceleași ce-n ogradă mi-au vărsat
Puzderie de raze în strai de vise
Prin care pasul meu călca cuminte.

Icoanelor cu chip de bunicuțe
Vreau să le înalț altar, lumini aprinse
Și sărutând bătătorite umbre
Să simt aroma urmelor de pâine.

Pe ușile cu balama căzută
Lumina zilei înflorește încă
Și-n cămăruța mică, pe perete,
Stau umbre amintind de o poveste.

Peste cărări cu verde viu de iarbă
Roiesc deasupra spicelor în joacă
Lăcuste verzi și fluturi de argint
Ce mă așteaptă presimțind că vin.

Aici , în raiul tălpilor desculțe,
Sufletul meu vrea-n iarbă să-și descânte
Durerea despărțirii de cetatea
În care fericirea-a clădit viața.

Și din albastrul cerului, din nou
Visuri să înflorească în pieptul meu
Visuri cu aripi și foșnind a joacă
Peste poteca raiului, acasă.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

21 iunie 2020

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (19) – David Hume

„Întristarea și dezamăgirea răsar din mânie, mânia din invidie, invidia din ranchiună și, pentru ca cercul să fie închis, ranchiuna din întristare și dezamăgire.”

– David Hume

David Hume este unul dintre marile nume ale istoriei filosofiei britanice, fiind considerat încă din timpul vieții o figură de prim rang a Iluminismului. A elaborat teorii profund originale despre percepție, identitatea de sine, cauzalitate, moralitate, politică și religie. Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclava pasiunilor”.

Putem spune că el ca și alți filozofi au analizat profund și cu sinceritate lupta dintre acea parte a ființei care înclină către fiorul religios al existenței și cealaltă parte care înclină spre rațiune și care permite să se înțeleagă mai ușor și mai clar, dar superficial, întâmplările vieții. Modul de viață umanist pare unora că ar fi cel necesar de a cuprinde viața fiecărui om, prin îmbrățișarea rațiunii și științei. Religia însă și persoanele religioase spun că nu poți să fii fericit crezând că nu există nimic după această viață, că nu există un scop sau plan divin pentru viața fiecăruia dintre noi. Unii au ajuns, mai de curând, la concluzia că „umanismul este un principiu de viață democratic și etic care afirmă că oamenii au dreptul și responsabilitatea de a da sens și formă propriilor vieți”. Și aceasta deoarece umanismul este iubirea de oameni, este atitudinea cuviincioasă față de valorile general umane.

Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă, căreia Hume i-a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiective corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea faptul că oamenii au o concepție reală despre sine, susținând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.

David Hume s-a născut în 1711 la Edinburgh, Regatul Marii Britanii și a murit în 1775. Moartea sa este deseori amintită, exemplificată. Ne este cunoscut că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar sfârșitul lui Hume a fost venerat deoarece a fost unul deosebit, și anume: Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces și cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale: „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. A murit liniștit, fericit, dar și foarte lucid, deoarece i-ar fi spus medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Sau, poate spusele făceau parte din scepticismul sufletului său?

În 1723 s-a înscris la secția greacă a Universității din orașul în care s-a născut, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani s-a înscris la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului și încercarea de intrare în viața de afaceri, și-a dat seama că negoțul nu este pentru el. A plecat în Franța și-a reluat studiul și a redactat prima lucrare „Tratat despre natura umană” între anii 1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. După această lucrare au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Eseuri morale și politice” (1741), „Cercetare asupra intelectului omenesc” (1748), „Cercetare asupra principiilor morale” (1751), „Istoria Angliei” (1754-1761), „Istoria naturală a religiei” (1757), a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului”; „Dialoguri asupra religiei naturale” (1779), apărută postum.

Hume a fost un critic al dogmatismului metafizic și religios, devenind celebru pentru modul în care a abordat, de pe poziții sceptice, o serie de subiecte filozofice, cum ar fi cauzalitatea, probabilitatea, identitatea personală sau originea virtuții.

Contemporanul său, filozoful german Immanuel Kant, l-a apreciat pe Hume, afirmând că prin contestarea valabilității obiective a ideii relației cauzale l-a trezit din „somnul dogmatic”.

Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut. Dovada convingătoare a acestui principiu este faptul că persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.

L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este, deci, cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

Filozoful român Nae Ionescu (1890-1940) îl considera unul dintre cugetătorii însemnați în problema cauzalității, fiind de acord cu acest caracter al cauzalității care nu se poate înțelege decât prin experiență, că singură experiența poate da posibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre două evenimente.

Filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) admitea ideea lui Hume despre cauzalitate ca fiind o obișnuință produsă de succesiunea aparentă a întâmplărilor (succesiunea lor), dar cauzele reale le considera mistere, cele ca timpul, spațiul, întregurile, lucrurile, experiența și semnele nerelevante; mirarea rămânând un fapt psihic inexplicabil, ca și întrebările și reflecțiile care o însoțesc.

De-a lungul timpului, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Cu câțiva ani în urmă au fost întrebați mulți filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că „filozofii sunt foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel”, a făcut o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a și îndrăgostit de el.

Iată cum scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filozofice ale lumii, și aceasta pentru că a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune.

„Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filozofia noastră, Hume este religia noastră” – afirma filozoful idealist scoțian James Hutchison Stirling în secolul al XIX-lea, afirmație care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filozofului scoțian David Hume.

Hume a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filozofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugera că ar trebui să fie respinse religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator: „guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie”.

Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.

Definind moralitatea drept sumă a calităților care sunt aprobate de oricine și de cele mai multe ori și practicate de către toată lumea, s-a preocupat în continuare de descoperirea celor mai largi motive ale aprobărilor. Le-a găsit pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”, deciziile morale fiind bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru faptul că sunt plăcute celor din jur. Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și fericirea sinelui. Dar, respectul față de ceilalți reprezintă cea mai importantă parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretindea că le-a găsit în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. A considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. „Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analiza diferite teorii morale, Hume susținea că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce ar însemna consimțământul moral? – Un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase. Virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (19) – David Hume” →

Dorel SCHOR: Lipsa de idei

* Reprofilare – taie frunze la capre…

* Sala era pe jumătate goală (pesimistul). Sala era pe jumătate plină (optimistul). Tot un drac (realistul).

* Viitorul este cu siguranță doar o posibilitate probabilă.

* Obiectivul meu pentru 2020 a fost să dau jos 5 kilograme. Mai am de dat jos doar 7 (i,).

* Un cuvânt nou_- anonimizat. Autorul, anonim.

* E foarte greu să ai răbdare când nu ai.

* Academia de poliție … Ce are polițistul cu Academia?

* O minciună poate străbate jumătate de lume, până reușește adevărul să-și pună pantofii (Mark Twain).

* Majoritatea oamenilor are o părere proastă despre majoritatea oamenilor.

* Mi-au spus să-mi văd de treaba mea. Dar eu nu aveam nicio treabă.

* Mai mult decât adevărul – e deja minciună.

* Toate horoscoapele ni se potrivesc. Prin rotație.

* Unii au văzut în Don Quijote un romantic, alții un tâmpit.

* Dacă soția președintelui este prima doamnă, fratele ei este primul cumnat al statului?

* Fiecare soț cu problemele ei.

* Lipsa de idei poate fi acoperită cu tot felul de inițiative.

* Dumnezeu vede tot, dar nu-i mai pasă.

* Am două vești, una bună și una adevărată.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Cristina Andreea STAN: Taina Scrisului (111) – Un pix și un ruj

Mă numesc Cristina Andreea Stan, sunt din Brăila, dar de șase ani trăiesc în Iași, în prezent fiind înscrisă la studii universitare de doctorat, în anul I, la Universitatea Alexandru Ion Cuza, sub îndrumarea doamnei prof. univ. dr. Luminița Cărăușu. Domeniul în care mi-am propus să fac o riguroasă cercetare este cel al Pragmaticii. La Iași, mi-am început activitate fiind studentă la Facultatea de Litere, specializarea Română-Engleză, urmând apoi și masteratul de Lingvistică generală și românescă.

În legătură cu orașul studenției mele, oraș care s-a dovedit a fi și orașul în care am ales sa-mi continui studiile și activitatea dincolo de perioada celor trei ani de studiu aferenți ciclul de licență, mi-a fost adresată suficinet de des încât să devină aproape supărător întrebarea: „De ce la tocma’ la Iași?”, „De ce Iașiul?” „De ce nu la București sau Galați?”, cei care mă întrebau argumentând adesea că o universitate aflată într-o relativă proximitate de casă și implicit de părinți ar fi fost o soluție mult mai bună. Răspunsul?! După șase ani petrecuți departe, printre străini, dar și după o muncă care s-a dovedit a fi cu mult peste ceea ce credeam eu că pot să fac vreodată, cred, fără teama de a greși, că alegerea de a veni la studii la Iași a fost una care, în mod indubitabil mi-a schimbat prioritățile în viață, modul de a o vedea precum și modul în care o trăiesc de fapt. Spun asta nu pentru că mi-am găsit sufletul pereche la vreun curs de sintaxă, poezie interbelică sau lexicologie, prin căminele de studenți sau la bibliotecă ori pentru că mi-am gasit jobul mult visat, ci pentru că, mai presus de toate, aici, am învățat lucruri pe care nu le-aș fi putut învăța în altă parte sau în alt context.

Am învățat, în pofida faptului că anii studenției sunt considerați a fi cei mai frumoși, mai liberi (ca stare generală de spirit), mai sinceri, mai ușori și mai plăcuți, să studiez în adevăratul sens al cuvântului, iar prin această muncă m-am descoperit aidoma situației în care m-aș privi într-o oglindă. Această muncă a avut ca pricipal izvor ideea care mi-a trecut prin minte în toamna anului 2014, cand am călcat pentru prima dată în Iași (iarăși, un alt semn cum că alegerea centrului universitar fost cel puțin bizară, în condițiile în care eu nu mai călcasem în Iași pâna în septembrie 2014, adică cu căteva zile înainte de începerea anului universitar), iar acestă idee era legată de cei trei ani de licență (nu aveam prea multe perspective și nici măcar nu cutezam să mă gândesc la un masterat, iar la doctorat, nici nu visam), ani de care depind tot ceea o să vreau să fac. Acești trei ani vor fi definitorii, gîndeam eu, pentru serviciul pe care il voi avea poate pentru tot restul vieții. Am crezut atunci că în funcție de cât de bine te-ai pregatit și in funcție de cât de mult ți-ai dat interesul în facultate, vei fi fericit și împlinit în carieră. Nimic mai adevărat!

Nu am greșit când am gândit asta atunci, mai ales că același lucru îl cred și acum, doar că, spre deosebire de atunci, acum am certitudinea și argumentele cu care pot demonstra că ceea ce am gândit a fost și adevărat. Târziu am fost cu adevărat sigură că am o oarecare coerență, condei și ușurință în a scrie, mai precis, atunci când, cei mai instruiți oameni care erau și îndreptățiți în a face astfel de afirmații, mi-au oferit primele semne conform cărora, ceea ce fac este și bine. Semnele nu au fost niciodată ostentative, ci mai degrabă foarte discrete, dacă nu, în unele situații am fost chiar nevoită să le deduc. Oricum, faptul că am obținut note onorabile, gesturile simple de acord ale profesorilor la prezentări sau pur și simplu schițarea zâmbetelor din partea acestora m-au încurajat și m-au determinat să continui. Trebuie să mai adaug aici un adevăr. Un adevăr potrivit căruia, în pofida faptului că în facultate am obținut perpetuu note mai mari la literatură, totuși am ales drumul lingvisticii, deci al studiului limbii, mai ales din punct de vedere sincronic, acest lucru fiind tot o provocare.

Totuși, gustul pentru limba și literatura română și tot ce implică această disciplină care este astfel denumită în toate programele și planificările școlare nu a început la Iași, nici la liceu în virtutea faptului că am fost la profil uman, filologie, nici în gimnaziu, perioadă în care mi-a fost greu să trec de disciplinele exacte și trebuia să gasesc o soluție ca să nu îmi compromit viitorul definit, nici în ciclul primar atunci când aveam falsa senzație că mă descurc la fel de bine și la română și la matematică, ci cu mult mai mult timp în urmă, atunci când, fiind mică stăteam cu mama mea și ascultam cu o inimaginabilă atenție, având doar vreo trei ani, emisiunea care îl avea moderator pe George Pruteanu „Doar o vorbă să-ți mai spun”, atunci când, înainte de somnul de amiază, la casetofonul vechi, părinții îmi puneau să ascult caseta care avea două povești: „Căușe de ghindă” și „Diamantul buclucaș”, cea din urmă avându-i ca protagoniști pe Daraban și cu Tăgârță, personaje pe care nu le voi putea uita vreodată, atunci când mama îmi citea și mă ajuta să învăț poezii ca: „Păsările harnice”, „Două gâște”, „Vine rața de la baltă”, „Rață, rățișoară”, „Cocostîrcul”, „Cîntecul berzei”, „Rândunica”, „Gospodarii”, „Cosașii” sau „La cosit”, poezii cuprinse în cărticica „Cocoșel cu gîtul gol” (Chișinău, Hyperion, 1991), atunci când, în bucataria mică și cam neprietenoasă a unei garsoniere din oraș insista, în timp ce îmi gătea, să despart în silabe, atunci când, seara, înainte de a spune rugăciunea mi-a citit povestirea „Puiul” de Ion Alexandru Brătescu-Voinești, povestire care de altfel mi-a umezit nu puțin ochii, dar mama a fost acolo să mă liniștească și să imi explice cu ce învățătură pot să rămîn din această povestire sau atunci când pur și simplu mă lua in brațe, mișcându-se lent pe muzica de la post oarecare de radio, pe care îl aveam grație vechiului casetofon. Mama nu a lucrat niciodata. A fost casnică, iar din ziua în care eu am văzut lumina zilei pentru prima dată, ea și-a dedicat tot timpul, atenția, grija, blândețea, priceperea și viața, creșterii și educației mele. Nimic nu i-a fost prea greu ca sa-mi fie mie mai ușor. Cred cu tărie că de atunci s-a dezvoltat dragostea pentru ceea ce avea sa aflu după ani că poartă frumosul nume de filologie.

Mama a fost cea care m-a determinat să îmbrățișez și să descopăr taina scrisului, asta mai ales pentru faptul că ea însăși a iubit filologia, însă, spre deosebire de mine, neavând șansa să fie studentă la litere. Am aparut devreme în viața ei și astfel toată energia, dorința de a învăța, de a cunoaște și de a aprofunda și le-a canalizat cu cea mai mare dăruire asupra copilului ei.

Mama a fost primul meu profesor de română care s-a ocupat foarte mult de mine. De la mama am simțit cum toți ceilalți dascăli, de la cei mai puțin instruiți pănă la cei foarte bine pregătiți din mediul universitar au venit cumva în completarea ei. Astfel, din punctul meu de vedere și sunt sigură că nu numai, nu cred că locul este cel care influențează și își pune amprenta asupra a ceea ce va urma în viață, ci mai curând cred că oamenii sunt cei care pot ghida, dirija pâna la a manipula, dorințele copilui, opinile acestuia, viziunea sa cu privire la diverse lucruri și chiar sentimentele lui.

Pe de altă parte, tata, persoană ingenioasă și extrem de inventivă, dar cu reale abilități tehnice, fapt care l-a propulsat încet, dar sigur, pe un drum care astazi numără cel de-al 31-lea an în industria petrolului, m-a iubit și m-a educat în stilul lui, un stil foarte diferit de cel al mamei. De asemenea, în pofida faptului că, din cauza serviciului și a multor zile și nopți petrecute pe șantier, nu am reușit să petrec atât de mult timp cât mi-aș fi dorit eu să petrec cu tata, relația este la fel de frumoasă și de caldă precum este cea cu mama.

Tata a înfățișat întodeauna o severitate pe care rar sau aproape niciodată nu o întâlnești la alți bărbați. O severite cu totul diferită. O severitate izvorâtă, ghidată și potențată de un singur gând: acela de a nu suferi. De aceea, în completarea mamei, tata, în ceea ce privea creșterea și educația mea, era cel care aducea un strop de ambiție, de curaj, de putere, de sprijin, astfel că, pot spune acum doar uitându-mă și nu analizând tot ceea ce a fost în urmă că mama și tata au avut și au în continuare caractere complementare, iar unii spun chiar că din acest amalgam a ieșit un cocktail destul de reușit, însă eu nu aș merge atât de departe și m-aș opri doar la a zice că degeaba ai talent – ceea ce aveam de la mama, dacă nu ai curaj și ai ambiție – chestiuni învățate de la tata.

Mai curând, amalgamul caracterelor lor a dat naștere unor pricipii, rigori și a unui set de valori foarte bine pus la punct. În tot cazul, acesta este mediul în care am crescut și mi-am dezvoltat personalitatea, în ciuda faptului că ai mei erau extrem de ocupați, trudind din zori și până-n seară. Momentele petrecute cu mama în lumea poeziilor, a poveștilor și a basmelor pentru copii m-au ajutat să-mi dezvolt foarte bine gândirea critică și un simț foarte puternic de a analiza și de a fi observator, punând astfel la doar 4-5 ani întrebări de tipul: „De ce în fiecare melodie se vorbeste despre dragoste?”, „De ce oamenii dau din picior atunci când ascultă muzică?”, „De unde știe copilul în momentul în care începe să vorbească ce limbă să vorbească?”, „De ce am început eu să vorbesc limba română ca voi și nu o cu totul alta stranie și îndepărtată?”! Cât despre activitățile gospodărești sau responsabilități, pot să spun doar că am făcut cunoștință cu ele, cînd am plecat de acasă, deci undeva în primele luni ale studenției. Până atunci însă, eram foarte departe de a cunoaște aceste lucruri pentru că pe ai mei părinți i-a interesat ca eu să învăț și să fiu fericită, crezând că restul treburilor casnice se pot învăța cu o mare ușurință cam la orice vârstă.

Continue reading „Cristina Andreea STAN: Taina Scrisului (111) – Un pix și un ruj” →