Andrei Adrian BLEDEA: Reverie (poeme)

PRIVIREA TA

Privirea ta e tot mai grea

Și-am înțeles, că vei pleca,

Iar eu, precum un drum uitat,

În cea mai tristă seara,

Voi lumina!

Am înțeles că vei pleca,

Aşa cum pleci, când ești lângă mine.

Și câte-oceane stau între noi,

Când te repezi din naufragiu brusc, înapoi.

Iar eu, precum un drum uitat

Și șters din orice minte,

Încă te-aștept și chiar tresar…

Când vântul presară printre lanuri,

Noi șoapte, noi cuvinte.

În cea mai tristă seară,

Când totul se destramă,

Doar eu adun, într-un colţ luminat,

Un ghem de amintiri

Și multă vară.

DIMINEAŢA

O dimineață nouă pășește către noi

Cu-n evantai de rouă, pe minunate flori

Și totul se aprinde și vine din zori

Lumină și căldură, dar Doamne, ce culori?

Firul plăpând de iarbă este în delir

Cred că prima grădină avea în plus și mir…

Dar cum te-ai pregătit, tu, să le primeşti?

Sau alte gânduri tulburi te fac să le gonești?

Cum să nu vezi cum totul, zâmbeşte către tine

Şi ce frumoși noi suntem, tu și cu mine.

Ai urmărit, grăbită, minuscula furnică

Puterea ei e mare, chiar de tu o vezi mică.

Iar răul care curge și pare că-i vrăjit

Vibrează spre cerul în secret iubit.

Copacii înfloresc și într-o zi dau rod

Dar noi, de ce tot punem, viselor noastre nod?

O dimineaţă vine și iată este aici

Ca şi copacul falnic, mare să te ridici

Şi nu uita că-n lume noi suntem datori

Să nu ucidem îngeri şi să-i privim cum mor.

LĂSAŢI COPIII…

Lăsaţi copiii ce sunt în mine,

Să râdă mult şi să iubească,

Nu-i alungaţi, nu-i loviţi,

Se pot îneca în ceaţă…

Lasă-ţi copiii, nu-i certaţi,

În ochii lor e dimineaţă…

Când noaptea, precum un imens liliac,

De trupul meu se tot agaţa.

Lasă-ţi copiii să iubească,

Ce ei ating, e vindecare…

Nu-i alungaţi, nu-i loviţi!

Priviţi, iubiţi şi iar priviţi…!

PĂSĂRILE

Păsările nu mor niciodată,

Zborul lor este veşnic.

Mereu mai sus de noi

În zări care au făcut trepte

Şi au coborât doar

În visele noastre.

Continue reading „Andrei Adrian BLEDEA: Reverie (poeme)” →

Melania RUSU CARAGIOIU: Opinii despre familia Țene inclusă în Antologia LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ, realizată de Ligya Diaconescu

În partea a doua a Antologiei găsim prezența prin care ne onorează, a Domnului Al. Florin Țene, Președintele Național al Asociației Liga Scriitorilor Români, membru UZPR și membru al Academiei Americană Română de Artă și Știință, Domnia sa, cunoscut eminescolog ne introduce în sintagma naționalismului eminescian, și a naționalismului în viziunea generală.

În articol sunt enumerate și analizate sub acest aspect creațiile eminesciene: Fragment dramatic „Mira”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Alexandru Vodă”, drama „Emmi”, tabloul dramatic „Mureșianu”, romanul neterminat „Geniu pustiu”. Creații în genuri literare diverse, cu tentă de naționalism în creațiile antume și în cele postume, publicate ulterior de Titu Maiorescu. Însuși poetul Mihai Eminescu, spune despre naționalism: „Fiecare literatură națională formează focarul spiritual național, unde concură toate razele din toate direcțiunile vieții spirituale, ea arată nivelul vieții publice spirituale”. Tot despre naționalism, de data aceasta citez din creația autorului Al. Florin Țene: „… a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”. Acest spirit național a ținut vie conștiința poporului român prin toate vitregiile vieții pe care le-a întâmpinat și ne plecăm adânc în fața celor care au avut de suferit pedepse și prejudicii nemeritate, pentru această mare calitate a omului.

Poetă bine cunoscută, omniprezentă în lumea poeziei, Doamna Titina Nica Țene, membră fondatoare a Ligii Scriitorilor Români, este creatoare de frumos și în „Antologia Talantul…”. Cu mult talent și discernământ strecoară în poeziile din acest volum trei sintagme: Ideea existenței noastre pe pământ, alături de dorința bine îndreptățită de a nu părăsi această lume prea devreme, putând fi mereu folositori; ideea familiei consolidate prin iubire și înțelegere reciprocă, etalon social de progres și fericire terestră; ideea de a fi mereu cu gândul la perfecționarea vieții noastre spre a putea găsi cărarea care printr-o viață aleasă pământească duce spre cerul lui Dumnezeu, așa cum ne învață și ne îndeamnă datina religiei noastre ortodoxe.

Poezia Poetei Titina Nica Țene este o minunată poezie a adevărului, a sufletului curat și generos care ne călăuzește discret la urmarea căii de bunătate, împăcare, generozitate, pace, cărări care duc la fericirea de aici și la cea veșnică, în ceruri, aproape de Dumnezeu.

————————————–

Melania RUSU CARAGIOIU

Redactor șef cultural STARPRESS

Montreal, Canada

Andrei Adrian BLEDEA: Din jurnalul copilăriei mele (proză scurtă)

COPACUL

Copacul, locul de joacă. La umbra lui falnică, inventam soldaţi din lut şi crenguţe şi eram în mare război cu o viespe ascuţită şi curioasă, care încerca să aterizeze în garnizoana mea şi să o ameninţe cu acul ei veninos.

Locul în care mă ascundeam şi încercam adesea să-i desenez umbra pe ţărână; locul în care căutăm pe suprafața lui cucerită de mine prin urcare, ca pe o cetate, noi intruşi care erau furnici grăbite, ce-și purtau grăuntele ca pe un trofeu, o buburuză ce îşi făcea drum, încercuind o frunză găurită, o omidă ce învăluită într-o vestimentaţie pufoasă, se grăbea la un spectacol departe de forfota lumii şi cerul ce îşi schimba nuanţele de albastru ca apoi să devină tot mai blând.

Copacul cel care mă chema mereu se aşeza aşa frumos şi falnic între cer şi pământ, mă atenţiona în vacanţele mele petrecute la sat, că el, copacul mă aştepta mereu să apar pe cărare, să-l recunosc şi să-l ating atât cu mintea mea cât şi cu degetele pline de emoţie.

Mi-a aduc aminte într-o vară, o altă vara faţă de cele ce au trecut, când mă îndreptam spre sat cu atâtea gânduri şi cu un zâmbet larg pe buze, am observat de departe, precum un joc imens de puzzle că o piesă lipsea, lipsea chiar el… copacul meu.

A fost tăiat în urmă cu o săptămână, ce mai contează de cine? De atunci tot satul părea altul, părea mai gol şi lipsit de farmec, aceasta torță verde imensă, copacul care a continuat să ardă doar în amintirea mea şi poate a unei păsări ce-şi plângea căsuţa, făcută cu trudă printre ramurile lui, a fost ucis.

Am alergat într-o dimineaţă cu multă rouă la copacul meu, copacul rămas acuma doar ca un mormânt, ca un desen netreminat la finalul unui caiet, desenat în mare vitează şi plictiseală… Copacul meu, creionat de mine, imaginar cu un deget şi cu linii trasate între cer şi pământ, între mine şi imensul gol lăsat în urma lui.

M-am aşezat pe rana lui, pe ciotul lui tăiat şi mi-am imaginat că eu aş fi copacul! Simţeam cum vântul se juca între pletele mele transformate acum în crengi. Trecătorii nu cred că m-au observat… Eram altcineva!! Eram un nou copac…

FLUTURELE

Ce frumoşi sunt fluturii! Sunt mici și poartă două aripi ca de macrameu. Orice vânt poate să le frângă aripile ce sunt împreunate ca două palme, ca două fețe ce ar putea spune atât de multe povești din viața unui fluture.

Când eram copil, îmi amintesc că am găsit un fluture cu o aripă frântă și am crezut că am puteri supranaturale să-l vindec. Ce bine ar fi fost! Nu? L-am luat cu grijă în palmele mele și i–am cântat ceva frumos, să-i alin amarul, i-am șoptit că-l voi vindeca și așa îmi voi face un nou prieten: un fluture. Am încercat și i-am suflat aer în aripioare, însa… nu eram decât un copil ce țineam în mână baloane multicolore de săpun. L-am aruncat în sus, să-și amintească zborul și drumul spre casă, dar a căzut în praful de pe drum și o furnică s-a urcat pe el… L-am ridicat și i-am suflat încet praful de pe aripioare și l-am băgat în buzunar, să-l protejez de orice pericol.

Atunci am înţeles că nu am puteri supranaturale. Am crezut că dacă îl scot din buzunar, fluture v-a zbura, așa cum zburau fericiţi în grădina bunicii peste varză… dar fluterele meu era înțepenit. Eu nu am știut atunci, că în buzunarul meu călduros, fluturele și-a continuat zborul spre o lume frumoasă, spre o lume care este acoperită numai de fluturi albi, galbeni, albastrii, iar copiii, aşa cum eram eu, frumoși, buni şi zburdalnici sunt prietenii lor cei mai buni.

ARICIUL

Într-o dimineață, am plecat împreuna cu bunicul meu în pădure. Bunicul cunoștea foarte bine pădurea sau pădurea îl cunoştea foarte bine, pentru că am zărit cum o pasăre a început să cânte şi mai frumos când el a privit-o iar pe cizma lui stăteau prinse flori de pe câmp, frunze și o lăcustă micuță și verde. Pădurea era minunată, cu atâtea flori frumoase şi ciuperci care își aveau ca trenă, muşchi verzi pe care adesea urca un gândac, care părea să nu se de-a bătut până nu ajunge în vârf.

Curiozitatea mea era acolo, în frunzele moarte şi căzute în timpul toamnei, acolo găseam adesea comori, viermi ce deranjaţi de un spectator gălăgios își contiunau dansul lor desparte de lumina soarelui. Rămâneam adesea în urma bunicului meu, găseam câte-o buturaga ce semăna cu un animal fioros şi mă întorceam adesea să văd dacă nu a prins viaţă şi mă urmăreşte, apoi pe cărarea din pădure găseam adesea urmele unor porci sălbatici, am găsit chiar urma unui cerb… Ce mult mi-aş fi dorit să pot să văd unul, dar mi-am animtit de povestea cu Bamby şi atunci am înţeles că noi, oamenii le putem adesea face mai mult rău decât bine şi-am început să merg pe cărare fără să calc nicio vietate de pe drum.

Bunicul îmi povestea cum călătorea el singur prin pădure, fiind copil iar o dată a şi înoptat într-o pădure, cred că bunicul era cel mai puternic om de pe pământ… azi cred la fel, când îl port doar în pădurea amintirilor mele.

Dar când să ieşim din pădure, la trunchiul unui copac, printre frunzele moarte, am găsit spre marea mea bucurie, un arici. Atunci am simţit o mare bucurie văzând aceasta vietate ce avea un năsuc mic şi negru, am încercat să-l ridic însă pe cât era de mic şi neajutorat, am simţit ţepi lui care asemenea unui batalion au acţionat toţi în acelaşi timp. Bunicul îmi spunea că aici în pădure este casa lui, şi poate am crezut eu, are o mămică cel aşteaptă acasă îngrijorată. Am rămas mult în urma bunicului meu şi ne putând să-mi i-au gândul de la el, mi-am dat jos bluză şi l-am luat cu ea, ţepii cei drep îi mai simţeam însă nu puteam să-l las aici, doream să mă joc cu el şi apoi să-l aduc înapoi.

Deşi bunicul meu înainta, el a ştiu ceea ce am făcut, iar parcă întreaga pădure în urma mea îmi şoptea: „Ne-ai furat ariciul! Noi te-am primit frumos, cu cântec de păsărele, cu flori frumoase şi zumzet de bondar şi tu? Tu cum ne-ai răsplătit?” De ce?… dar oare nu era bunicul meu preferatul pădurii? Şi eu eram nepotul său… Nu l-am luat eu pe arici cu multă grijă? I-am dat chiar un nume, Auci, de la ţepi lui care adesea mă făceau să spun asta, dar aricul nu s-a supărat pe mine, a stat aşa frumos şi cuminte în bluza mea cea verde şi noua primită cadou de la mama şi care adesea mă ruga să nu o murdareasc! Acuma avea urme de frunze şi pământ… Atunci mi-am zis, aricii nu au bluze şi poate adesea le este frig, mama nu se va supăra că am făcut în drum spre casă o faptă bună.

Continue reading „Andrei Adrian BLEDEA: Din jurnalul copilăriei mele (proză scurtă)” →

Ileana VLĂDUȘEL: Trandafirul

Trandafirul

Trandafir în rouă înveșmântat

Cu parfumul tău m-ai îmbătat,

Roșii-ți stau petalele în alint

În privirea mea, să nu te uit.

Trandafir din dimineți senine

Nici o altă floare nu-i ca tine!

Printre amintiri, de neuitat

Ai rămas, tot proaspăt și curat!

Primul trandafir cu un sărut

Ai fot tu și nu pot să te uit!

Roșu, parfumat, catifelat,

Primei întâlniri tu i-ai fost paj.

Printre risipiri de anotimp

Roșiile petale ți s-au stins

Și-a rămas grădina văduvită

De splendoarea ta neasemuită!

Doar la mine în piept, înmiresmată

Încă-ți stă petala agățată.

Când o simt, parcă înflorește-n mine

Timpul celor mai frumoase zile!

Din noianul clipelor trăite

Și-n câmpia clipelor trecute

Celor mai frumoase, le ești spice

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

8 iunie 2020

Cornel T. DURGHEU: Drumul omului

Motto:

„A începe de la noi înșine;

iată singurul lucru care contează”

(autorul)

„Non multa, sed multum”. „Viața omului se obiectivează prin „produsele” activității sale, în funcție de obiectivele majore propuse”. Nicio întâmplare, nicio întâlnire, nicio rânduială împreună cu semenii nu este întâmplătoare. Totul conține o esență spirituală „secretă”- ii putem spune Divina, care are nevoie de noi pentru a ajunge la forma sa perfectă. Contactul nostru cu lumea, respirația citadină comună, întâmplările dintr-un perimetru vizual trăit în comun, sunt încercări care se leagă vital printr-un „Fir nevăzut” al destinului comun. Întâlnirile dintre cetățenii unei obști care determinâ o metamorfoză inedită a evenimentelor particulare petrecute în comun, ajungându-se la realizarea unor lucrări care dau un sens unic calității relațiilor interumane, spirituale, sociale, etc. dezvăluie enigma apariției punctelor de comunicare si comuniune între indivizi diferiți ca pregătire profesională sau intelectuală, stare socială sau culturală diversificata, ele fiind determinante pentru schimbarea in bine a relațiilor identitare.

Stabilirea pur şi simplu a unui program, al unui fenomen comunicativ firesc, de-a promova atât cât e posibil într-o construcție civilizată comună, slujiți de elasticitatea minții și o voință umană majoră, printr-o judecată corectă, o gândire sau acțiune comună nediscriminatorie înlesnind relații normale între semeni, mai ales între cei asociați sau animați, de împlinirea acelorași idealuri, obiective sau scopuri predestinate de viață superioară, este indispensabilă. Pentru o astfel de țintă e nevoie a dezvolta omului vocația libertății de gândire, de trăire, schimbarea de paradigmă, cum ar spune filosoful, nu a blocării umane, uneori impunând cu bună știință „tradiția” ca argument al supunerii sau umilirii.

În decursul timpului, Bihorul, cu precădere Oradea, s-au impus în conștiința noastră, ca importante și prestigioase spaţii de tradiție istorică și spirituală, aici la intersecția unor zone de interferențe culturale variate, ca un spațiu cosmopolit, plurietnic și pluriconfesional. Atestat cu aproape o mie de ani în urmă, aşezare binecuvântată într-o vatră strămoşească geto-dacica, Oradea a cunoscut o înflorire culturală deosebită începând cu secolul al XV-lea datorită legăturilor spitituale ale Episcopiei Catolice cu Roma. În context Oradea este numit de umaniștii florentini drept „Oraşul Fericit”, – „Civitas Felix”, fiind beneficiarul influențelor umaniste ale Renașterii şi a civilizaţiilor vest-europene.

Puternică Cetate Medievală din Oradea a fost ridicată între anii 1570-1618, Cetate Bastionară de formă pentagonală, construită în Europa Centrală în stilul Renașterii Italiene și păstrată cel mai bine, până în vremurile noastre.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Oradea și-a menținut caracterul rafinat cosmopolit, beneficiind de prezența și activitatea unor intelectuali prestigioși formați la Înaltele Școli din București, Viena sau Budapesta, aceștia facilitând printr-o efervescentă activitate creatoare și atmosferă culturală elevată, deschiderea societății locale către o admirabilă apropiere și amplitudine socială între cetăţenii de diferite etnii şi confesiuni spirituale. Stau mărturie relațiile armonioase de civilizație comună în comunitatea orădeană în decursul timpului, cu anumite excepții sporadice, momente mai puţin semnificative dar neşterse din memoria colectivă, determinate și influențate de distructivele conflicte armate mondiale. Am subliniat, a Oradiei nu a Bihorului! Totul spre cinstea și lauda comunității orădene.

Povestea locului de după Primul Război Mondial, mă obligă a face o discretă „sesizare” între viaţă urbană, culturala specială a oraşului Oradea şi ceea ce se întâmpla în localităţile Ţinutului Bihor cu satele şi comunele sale înfloritoare în plină expansiune socială şi economică, păstrătoare de datini şi obiceiuri tradiţionale, netulburate de incluziunea etnică şi socială fertila prin apariţia aşa ziselor „sate noi”. Sunt de menţionat în acest sens şi unele oraşele ale acelor timpuri prin dezvoltarea unor „cartiere noi”, moştenitoarele şi beneficiarele unor prestigioase prosperităţi economice, culturale dar şi Instituţionale – şcoli, bănci, instituţii juridice, obiective culturale, s.a., precum; Beiuş, Salonta, Aleşd sau Marghita, obiective care au dat acestor aşezări o notă cultural-administrativa distinctă şi civilizată. O „construcţie” de amploare benefică social şi economic populaţiei bihorene, în perioada interbelică pe a cărei structura de civilizaţie socială şi culturală s-au „dezvoltat” în anii de „democraţie comunistă” ce au urmat, brutalele şi distructivele procese „reformatoare” în spirit bolşevic.

„Exista două lucruri infinite: infinitul şi prostia umană, dar nu sunt prea sigur de prima, de-a doua DA” – Albert Einstein.

Comunismul s-a prăbuşit în România în anul 1989. Evenimentele care au urmat, tulburi şi de loc prielnice mediului politic sănătos, au lăsat regretabile „urme” cu impact devastator, întregului climat spiritual şi nu numai, vizibil până astăzi în întreaga societate românească. Bihorul, Oradea cu toate excepţiile sale a trăit în aceleaşi spaţii culturale şi sociale imprevizibile sub influenţa unor condiţii politice multipolare nefericite, dar mai puţin malefice.

Fără a întâmpina vreo împrejurare potrivnică, Cetatea Medievală din Oradea, devine din toamnă anului 1996 sediul FACULTĂȚII de ARTE VIZUALE din Oradea. Stabilirea aici a Instituției Academice a fost un moment esențial pentru EVOLUȚIA Culturii și a învățământului artistic orădean în deceniile următoare, favorizând formarea unor generații militante de intelectuali și specialiști în domeniul artelor vizuale, al Istoriei și Teoriei Artei, al artelor muzicale şi teatrului.

Continue reading „Cornel T. DURGHEU: Drumul omului” →

Ben TODICĂ: Celula SF 3 (terorism, zombi și Dracula sau părerea unui locuitor)

Azi, pericolul umanității este terorismul corporatist și lăcomia „zombilor” financiari. Corporațiile terorizează competiția iar goana după bogație îi transformă pe aceștia în Zombis. Adică trupuri umblătoare lipsite de viață sau capacitatea de a simți viața. Cei bogați, adică zombi folosesc această pandemie ca să-și realizeze viziunea lor Orwelliană, de înrobire a întregii planete.

În momentul de față mai puțin de jumătate din populația muncitoare au un loc de muncă. E mai rău decât în perioada anilor ‘20-‘30 ai depresiei. În această luptă pentru supremația tehnologică între America și China, populația suferă o scădere a nivelului de trai. Toate corporațiile „astea mari”, după ce au înghițit toate afacerile mici s-au hotărât să schimbe sistemul de administrare al economiei mondiale și cu aceasta standardul de viață al omului de rând, adică aproape majoritatea. În această luptă au de câștigat doar orgoliile umflate ale bancherilor, toate jucate pe table vii de șah, formate din viețile majorității. Deci imaginați-vă un teren de fotbal cu o iarbă frumoasă în care firele de iarbă suntem noi poporul, iar ei bogătașii vor alerga în lupta lor pentru a marca goluri călcând pe noi și terfelindu-ne, ca în final să nu mai rămânem decât câteva fire răzlețe, iar în a doua rundă cele terfelite să fie înlocuite cu fire de plastic, adică roboți. Americanii sunt conștienți că asiaticii au ca avantaj câteva goluri marcate și, dacă nu trag tare ca să câștige lupta tehnologică vor rămâne în urmă, pe locul doi pentru totdeauna. Chinezii au devenit rapizi și ieftini și vor acapara întreaga piață mondială. Vor accepta oare americanii?

Pentagonul și industria de război americană este îngrozită de această stare de lucruri. De fapt, această frică a fost semnalată prin comportamentul lor global cam de multișor timp în urmă, de când au început mai intens activitățile militare. Teama că China va domina inteligența artificială i-a băgat în sperieți acum vreo doi ani în urmă. După ce au cărat toată industria capitalistă de patruzeci de ani încoace în China ca să-i mulgă de mâna ieftină de lucru, acum au realizat că datorită legilor lor diferite de organizare și control a pieței de producție și de desfacere ei, americanii nu mai au capacitatea să-i controleze și să-i dirijeze tehnologic și comercial. De exemplu: populatia Chinei e de aproape două miliarde, ei nu au destui doctori ca să-și servească populația, așa că vor dezvolta o tehnologie digitală prin care să-i consulte și să le administreze tratamentul efectiv. În schimb, America are suficienți doctori ca să-și servească personal întreaga populație și, ca atare nu va avea nevoie de o astfel de tehnologie. Dacă nu o vor dezvolta și aplica și ei la rându-i riscă faptul ca întreaga populație americană să renunțe la serviciile doctorilor care sunt foarte scumpe și să recurgă la serviciile digitale ale Chinei, via internet și să obțină tratamente la un preț de nimic. În acest context, industria medicală și farmceutică americană va da faliment. Ori industria farmaceutică e cea mai mare afacere din America și cei mai mari sponsori ai lobiului american. Să nu uităm că America are cel mai prost sistem de servicii medicale din lume – nu ai bani… ești mort la ușa spitalului. Actorii cei mai speriați că vor pierde piața sunt: comunitatea inteligentă, industria militară și Valea Siliconului. Acum veți înțelege mai bine că toată această mișcare globală împotriva virusului corona este direcționată înspre controlul populației și a implimentării noilor legi.

Se intensifică supravegherea și controlul maselor de oameni atât în grup cât și individual pentru a preveni din timp exploziile de împușcări și demonstrații în masă. Legile vor fi implimentate în jurul protestelor și violenței generate în comunitățile grupurilor afectate. Toate aceste legi introduse preventiv, de moment spun ei, de fapt rămân pentru totdeauna precum The Patriot Act introdus de Bush în 11 septembrie. Deci supravegherea în masă a populației, spun doctorii nu îi ajută cu nimic pentru a identifica bolnavii sau să combată infecția, ceea ce confirmă, intenția introducerii ca un act de control al populației a acestor legi. În ciuda concluziei specialiștilor în medicină care spun clar că nu ajută la nimic în combaterea virusului, Securitatea decide să o lase implimentată (decizia) ca să continue cu supravegherea și spionajul poporului. Mai rău ca-n comunism.

Valea Siliconului nu poate refuza ordinul guvernului de a încălca legea proprietății spațiului individual. Trump se folosește de covid ca să implimenteze comerțul prin internet și introducerea automobilului electric remote controlat. Constructorii de mașini deja susțin că omul este un pericol social înclinat spre accidente, pe când robotul nu. Mașinile fără șofer sunt aici să stea și deasemeni comerțul digital pentru întotdeauna. Oamenii se vor obișnui să facă piața, cumpărăturile prin internet. Se vor elimina banii gheață și cardurile în mai puțin de zece ani. Inteligența artificială înseamnă pierderea multor locuri de muncă și a spațiului intim. De exemplu, în China dacă vrei să mergi la plajă, nu poți intra dacă nu ai documentul de identitate. Eu ca străin a trebuit să mă duc la birourile zonei cu pașaportul ca să obțin permisie să intru pe plajă. De asemenea, ca să circuli cu metroul sau alt mijloc de transport trebuie să scoți bilet de la mașina automată, unde trebuie să te identifici întâi cu documentul de identitate și apoi să plătești cu un card de la banca lor chineză (card pe care nu-l poți obține dacă nu ești cetățean chinez). În concluzie, eu ca să circul cu metroul a trebuit de fiecare dată să mă rog de un localnic să-mi scoată bilet și să-i plătesc acestuia în bancnote sau monede. Dacă ești singur, ești pierdut. În cazul ăsta îți pierzi libertatea internațională. Cu bacnota te descurci în toată lumea, însă cu roboții și banii digitali s-a terminat. Devii blocat în drum.

Toți banii pe care Trump i-a oferit ca ajutor săracilor sunt de fapt destinați tot bogătașilor. Săracii se înrobesc din ce în ce mai tare căci mai târziu vor trebui să-i înapoieze, pe când profitul bogătului merge înainte. Vestul pune în pericol libertățile cetățenilor lor în favoarea câștigării bătăliei AI (inteligență artificială) cu China fără să realizeze că, în final îi va costa mai mulți bani investiția în roboți și întreținerea lor. Dacă poporul nu muncește, nu câștigă bani și atunci cu ce vor cumpăra produsele fabricate de roboții tăi. The GREAT Economical Revival Grup care va produce o societate avansată și îndestulată în viitor, spune Casa Albă. Bogătașii țin la banii lor și frecventează aceleași cluburi și nu vor permite nimănui să intre în ele. După 11 septembrie, americanii au trebuit să renunțe la multe drepturi în favoarea protecției lor. Li s-a spus acest lucru, iar acum li se cere să renunțe și la stilul de viață și la visul american ca să fie feriți de virus, fără să realizeze că toate aceste cereri și renunțări vor fi implimentate pentru todeauna și în plus poliția a cerut permisie să aresteze pe perioadă nedefinită persoanele suspecte a fi capabile de a produce infracțiuni fără ordin de arest de la curte. Să folosească telefonul ca să depisteze din comportamentul și convorbirile tale dacă ești întreg la minte și apoi să te aresteze. Se zvonește un următor val de COVID prin septembrie când vor începe controlul populației prin AI supraveghere. Doamne ferește-ne!

Continue reading „Ben TODICĂ: Celula SF 3 (terorism, zombi și Dracula sau părerea unui locuitor)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

VA MAI VENI CÂNDVA, ODATĂ….

Va mai veni cândva o vară

Și-o fi ca-n vechile povești?

Iubirea să ne-o-aprindă iară,

Să-ți spun cât dragă tu îmi ești?

Va mai veni o lungă toamnă

Să-mi coacă merele crețești?

Îi mai veni, frumoasă doamnă

Să-mi spui că încă mă iubești?

Va mai veni cândva o iarnă

Cernând ninsorile cerești?

Ca vremea nostră s-o rentoarnă

Spre-nfiorări dumnezeiești?

Va mai veni o primăvară

Și tu-i veni de unde ești,

Să-nmugurim iubirea iară

Așa ca-n vechile povești?

De vei veni o clipă dară

În orice anotimp dorești,

Vom fi, a câta oară iară

Nebunii lumii, pământești?

Și tot ce-n urmă am lăsat,

În lacrimi vom lua-napoi,

Va fi cel ultimul păcat

De care ști-vom, numai doi.

Acum, în îndulcite șoapte

Iar îți trimit din al meu gând,

Chemări să vii în orice noapte

În visul meu, tot rând la rând.

POVEȚILE PRIMITE

Mărite Doamne, eu greșesc?

M-ai pus în colțul meu de lume

Pământul ăsta să-l robesc

De vreau viața-n toate bune?

Și ca să nu mă lenevesc

Mi-ai pus în brazdă bobi de aur?

Și-atâtea griji cum să-i păzesc

De furi, purtând cununi de laur?

Și pe acest picior de plai

Mi-ai dat să am ca untul huma?

Și cuibul mi-l făcut-ai Rai

Să-mi apăr neamul, țara, muma?

În monumente și-n Columne

Din veac în veac să veșnicesc?

Și doar mereu în fapte bune

Viața încă s-o trăiesc?

Să fiu aici, un pumn furtunii

La toți dușmanii nepoftiți?

Iar ca să am puterea urii

În griji, nevoi, ne ții uniți?

Vrei să-mi arăți, că-n astă lume

Nimic nu-ți vine prea ușor?

Plătitul preț, sunt fapte bune

Făcute-n dragoste și dor,

Iertarea încă și iubirea

Și vrednicia-n toate cele,

Aduc în viață fericirea

Din toate patimile mele.

Am înțeles Mărite Doamne,

Că ții la mine și ai vrea,

S-ajung în ale vieții toamne,

Mai bun, mai vrednic și-oi avea,

A Tale Raiuri nesfârșite

Vecie fie-mi de-oi pleca,

De-aceea ține-oi Doamne minte

Povețile, ce Tu mi-i da.

07.06.2020

TRĂIM DE-ACUM ÎN ALTĂ LUME

Împovărat de mari nevoi,

De griji, de anii duși în spate,

De mersul lumii spre n-apoi,

De câte astăzi nu mai poate,

Sihastrul nostru, răbdător,

De-atâta pusnicit departe,

A coborât la muritori

Să spuie lumii ce li-s date.

S-au strâns mulțimii ca să-i asculte

Învățătura-i înțeleptă

Și din îndemnuri să se-nfrupte,

Ca să le pun-apoi în faptă.

Așa s-a întâmplat n-ainte

Cu marii noștrii eremiți,

Erau îndreptători de minte,

Curați în toate și smeriți.

Trăind cu sfânta rugăciune,

De toate celea-nnevoiți,

S-au însfințit cu-nțelepciune

Să întărească-a noastre minți.

Azi, nu mai sunt acei sihaștri

Să nevoiască pentru noi,

Să lumineze precum aștrii,

Întunecimile din noi.

De-aceea suntem tot mai răi,

Tot mai avari, mai păcătoși,

Avari, tâlhari, atei, călăi

Și de putere prea setoși.

Nu mi-s mai ei să ne îndrepte

Purtarea care ni-i greșită,

Cu-a lor cuvinte înțelepte,

Și viața-n Domnul arvunită.

S-au lepădat de noi sihaștri

Și cerul încă ne-a uitat,

N-au sfânt în ei toți popii noștri,

Iar noi păcatului ne-am dat.

Sihaștri fi-vor amintire

Ce-o vom uita-o în curând,

Cu ei avut-am ocrotire

Nevolniciilor din gând.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme” →

Al. Florin ŢENE: George Călinescu-121 ani de la naștere

George Călinescu , s-a născut 19 iunie 1899, în București, a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). S-a afirmat și ca scriitori (Enigma Otiliei, Arca lui Noe, Cartea nunții etc)

Redăm mai jos etapele principale care au jalonat viața acestui mare cărturar.
Pe 19 iunie se naşte, la Spitalul Filantropia din Bucureşti, Gheorghe Vişan, cel care avea să devină cunoscut ca George Călinescu, fiul Mariei Vişan şi al lui Tache Căpitănescu.

1907 — La 17 martie soţii Constantin şi Maria Călinescu, născută Căpitănescu, îl adoptă pe Gheorghe Vişan, elev în clasa a doua primară. Familia se află la Iaşi. În acelaşi an moare tatăl adoptiv.

Primele două clase primare le face la Iaşi, la Colegiul Carol I.

1908 — În iunie, Maria Călinescu se mută la Bucureşti, în casa surorilor sale.

1910-1914 — Urmează gimnaziul „Dimitrie Cantemir”.

1914-1916 — Urmează secţia modernă a Liceului „Gh. Lazar”.

1916-1917 — Se refugiază la Iaşi, unde face în particular ultima clasă de liceu.

1918 — În octombrie trece bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Capitală.

1919 — Trimite primele versuri la „Sburătorul”. În octombrie se înscrie la Facultatea de filozofie şi litere, secţia filologie modernă a Universităţii din Bucureşti, iar în luna următoare se angajează ca subbibliotecar la biblioteca facultăţii.

1920 — Urmează cursurile de literatură română ţinute de Mihail Dragomirescu. Îl cunoaşte pe Ramiro Ortiz, titularul catedrei de limba şi literatura italiană a universităţii bucureştene.

Se angajează ca paleograf şi bibliotecar, ulterior ca arhivar la Arhivele Statului. Îşi dă demisia din postul de subbibliotecar. Debutează în publicistică în paginile ziarului „Dimineaţa”.

1921 — Semnează în revista „Roma” traducerea nuvelei Nastagio degli onesti din Decameronul lui Boccaccio. Participă la excursia organizată în Italia de Ramiro Ortiz, vizitând, în drum spre Roma, Istanbulul, Atena, Catania, Napoli. Colaborează la ziarul „Dacia”.

1923 — Apare romanul lui Giovanni Papini Un uomo finito, tradus de George Călinescu, cu o prefaţă a autorului, scrisă pentru această traducere.

Îşi trece examenul de licenţă şi devine profesor suplinitor la liceele „Gh. Şincai” şi „Matei Basarab” din Capitală. Renunţă la postul de arhivar.

1924 — Redactează, scriindu-le de fapt, numerele pe ianuarie, martie, iunie-iulie şi august ale revistei „Roma”.

Promovează examenul de capacitate la limbile italiană şi română şi devine profesor la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, prin ordin ministerial.

Obţine concediu de studii şi o bursă de doi ani pentru Şcoala Română din Roma, pe atunci de arheologie şi istorie. Frecventează biblioteca şcolii, a institutului De propaganda fide şi a Vaticanului. Ascultă cursurile lui Adolfo Venturi şi va vizita muzeele Renaşterii.

1925 — Publică în revista „Diplomatarium italicum” studiul Alcuni missionari catolici italiani nella Moldovia nei secoli XVII e XVIII, studiu tipărit apoi în volum de Academia Română în colaborare cu „Libreria di seienze e lettere” din Roma.

1926 — Se întoarce în ţară, unde este detaşat ca profesor de limba şi literatura italiană, la Liceul „Gh. Şincai” din Capitală. Frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu şi debutează în „Universul literar” (nr. 51) cu poezia Nova mihi apparuit Beatrix.

1927 — Îşi extinde colaborarea la diverse publicaţii: „Vremea” lui I. Valerian (unde scrie până în 1929, apoi, sporadic, în 1932 şi 1933), „Sinteza” (unde începe polemica cu Eugen Lovinescu, dusă intermitent, până la moartea acestuia, în diverse publicaţii), „Gândirea” (unde publică neregulat până în 1929), „Politica” (accidental, dar revine şi în 1928).

1928 — Colaborează la „Universul literar”, condus de Camil Petrescu, la revista „Opoziţia”, preia cronica literară a „Vieţii literare”, începe polemica cu revista „Kalende”, condusă de Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Şoimaru şi Şerban Cioculescu. Îşi ia în primire postul de la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, dar vine lunar în Bucureşti.

1929 — Se căsătoreşte cu Alice Vera Trifu, fiica lui Simion şi a Elisabetei Trifu din Bucureşti. Locuieşte până la sfârşitul anului la Timişoara. Este detaşat la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Capitală.

Colaborează cu studiul Valachia şi Moldavia în vechile periple italiene la volumul colectiv Omagiu lui Ramiro Ortiz.

1930 — Se transferă la catedra de italiană de la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Bucureşti.

Redactează revista „Roma” (unde publică intens până în 1932), scoate revista „Capricorn”, două numere, unde foloseşte prima oară pseudonimul Capricorn, începe să publice în „Vremea” un studiu despre Eugen Lovinescu, începe polemica cu „Gândirea”, colaborează întâmplător la „Vestul”.

Apare Altre notizie sui missionari catolici nei paesi romeni în acelaşi „Diplomatarium italicum”, publicat apoi în volum de Academia Română împreună cu „Libreria di scienze e lettere” din Roma.

1931 — Este numit profesor titular de limba italiană în învăţământul secundar şi comercial din Bucureşti. Colaboreaza la „Adevărul literar şi artistic”, ziarul „Cuvântul”, la „Viaţa românească”. Termină de scris Viaţa lui Mihai Eminescu şi începe s-o publice în foileton în ziarul „Mişcarea”.

1932 — Colaborează regulat la „Adevărul literar şi artistic” (până în 1939). Publică manuscrise eminesciene în „Adevărul literar şi artistic” ca şi în „Viaţa românească”, „România literară”. Tot în „România literară” publică un prim capitol al romanului intitulat iniţial Ursitoarele, numit ulterior Cartea nunţii. Apare Viaţa lui Mihai Eminescu.

La propunerea lui Garabet Ibraileanu este numit codirector la „Viaţa românească”, alături de Mihai Ralea. Este ales, la propunerea lui Al. Rosetti, membru în juriul pentru decernarea premiului Tekirghiol-Eforie, premiu ce va fi obţinut de Mircea Eliade pentru romanul Maitreyi.

1933 — Apare ultimul foileton al romanului în „România literară”. Apare, la „Editura Adevărul”, Cartea nunţii.

Începe polemica cu Camil Baltazar. Inaugurează, în „Adevărul literar şi artistic”, Cronica mizantropului, pe care o semnează la început Al., apoi Aristarc, pseudonim folosit frecvent până în 1947 şi, mai rar, până la sfârşitul vieţii. Iniţiază apariţia bilunară a „Vieţii româneşti”. Aici, ca şi în „Adevărul literar şi artistic”, publică fragmente din Opera lui Mihai Eminescu. Apare ediţia a doua la Viaţa lui Mihai Eminescu. Colaborează la numărul festiv al ziarului „Dimineaţa”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: George Călinescu-121 ani de la naștere” →

Alexandru NEMOIANU: Sub semnul lui Brennus

Brennus a fost o căpetenie a tribului celt al Senonilor. El a înfrânt trupele Romei republicane la Allia, în 18 Iulie 390 I.d.Hr. În anul 387 I.d.Hr. el a condus trupele sale din Galia Cisalpină ,a atacat Roma, a capturat cea mai mare parte din oraș și a ținut orașul captiv câteva luni.

Senoni erau un trib celtic care s-au extins și în nordul Italiei de azi. În jur de 400 I.d.Hr. au pătruns în Umbria iar în 391 I.d.Hr. au invadat Etruria. O încercare de pacificare cu Roma a eșuat și Senonii au atacat Roma. În bătălia de la Allia (din 18 Iulie, 390 I.d.Hr.), cum spuneam, armata Romei a fost înfrântă și Senonii au pătruns în oraș. Ei au ocupat bună parte din oraș dar nu au reușit să ocupe Capitoliu. Conform legendei, gâștele sacre ale Iunonei au deșteptat din somn pe Marcus Manlius Capitolinus care a reușit să scape de ocupație Capitoliul, (De acolo provine și vorba,’gastele au salvat Roma”). Totuși, văzând bună parte din oraș ocupată, Romanii au căutat să cumpere pacea. Brennus, căpetenia Senonilor, a cerut o mie de livre de aur. La cântărirea aurului Senoni au adus greutăți măsluite și deci cereau mai mult aur decât fusese înțelegerea. La protestul Romanilor, Brennus a aruncat sabia sa pe deasupra și a exclamat; ’Vae Victis”, „vai de cei învinși. „Se spune că acest incident a amânat o vreme încheierea păcii. Timp suficient ca dictatorul Marcus Furius Camillus să adune trupe și să reînceapă lupta sub deviza; ”non auro, sed ferro recuperanda este patria” (nu aurul, ci fierul va redobândi patria). Celții au fost înfrânți iar Camillus a fost ovaționat drept “Pater Patriae”, Părintele Patriei. Oricum din întreg acest eveniment istoric, memorabil și repetitiv, a rămas conceptul, ”vae victis”, vai de cei învinși.

Este vorba faptul că cei înfrânți în război erau abuzați, persecutați, umiliți și asta în condițiile în care nu aveau putință de a protesta, învingătorii aveau și “dreptate”, și glorie, și pradă, după bunul lor plac. Această practică producea în chip inevitabil un ciclu de războaie ulterioare. Cei înfrânți așteptau până le venea la îndemână și apoi porneau războaie de “revanșa”. Violența genera altă violență și ciclul devenea tot mai nemilos, tot mai distrugător. Oamenii au fost și sunt incapabili să înțeleagă că răul și nedreptatea nu pot genera decât un rău și o nedreptate mai mare. Oamenii nu au putut și nu pot înțelege că ura va genera tot ura.

Este destul să ne uităm la istoria foarte apropiată.

Către sfârșitul celui de al doilea război mondial, pe măsură ce succesul militar al Aliaților devenea evident, limbajul rațiunii dispărea. Cuvintele despre “democratizare”, ”libertate”, ”stare de drept”, erau înlocuite cu făgăduințe și amenințări de răzbunare. Aceste făgăduințe au fost împlinite din plin.

Într-un manifest, de o cruzime obscenă, ”Ucide-l pe Neamț”, propagandistul sovietic ovrei Ilya Ehrenburg, îndemna pe soldații sovietici să distrugă totul în cale lor: orașe, sate, oameni. Ii îndemna să nu cruțe nici pruncii din pântecele mamelor lor și să ia ca pradă femeile germane. Toate aceste lucruri soldații sovietici le-au împlinit din plin!

Aliații “apuseni” nu au fost mai prejos. Soldații germani care li s-au predat au fost declarați”combatanți în captivitate”, un termen care nu a mai fost auzit!, și în consecință sute de mii de soldați au fost ținuți sub cerul liber, fără nici un fel de hrană sau asistență. Zeci de mii au murit și încă mai mulți au rămas grav bolnavi. În plus teritoriul Germaniei a fost măcelărit. Provincii întregi, Prusia Orientală, Silezia, Țara Sudetilor, au fost rupte din Germania și populația expulzată sau nimicită,zeci de milioane de oameni. Aceasta a fost cea mai mare operație de “curățire etnică” și genocid din istorie. O practică în care anglo-saxonii aveau o serioasă experiență. Mă refer la genocidul împotriva populației native din America de Nord. În același timp, chiar după constituirea Republicii Federale Germane, pământul german a rămas sub ocupație. Până în ziua de azi Germanii sunt supuși unei operații de spălare la creier de o intensitate fără precedent și sunt siliți să plătească “despăgubiri” gigantice către statul Israel, Ovreimea mondială și urmașilor Holocaustului, ajunși la a patra generație.

Aceleași lucruri s-au întâmplat în Japonia unde, în plus, forțele USA au folosit și arme nucleare, stabilind dubiosul record de a fi singura țară care a utilizat asemenea monstruozitate.

Dar această politică de tip canibalist este continuată de USA și astăzi.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sub semnul lui Brennus” →

Corneliu NEAGU: Plecare amânată

PLECARE AMÂNATĂ

Îşi cerne seara umbrele opace

pe-aleile cu dale-n keramit,

la marginea uitării, retrezit,

un gând rebel începe să se joace.

Cu neștiute semne de-ntrebare

aduce doruri printre amintiri

și dintr-odată vechile iubiri

din inima rănită vor să zboare.

Tresar atins de teamă, deodată,

aduc, în grabă, gândul înapoi

dar simt regretele venind convoi

pe-o aripă de vânt întârziată.

Se-aude-n depărtare o fanfară,

un tren rămas la ultimul peron

deplânge-n glasul unui saxofon

plecarea amânată peste seară.

O pace nesfârșită mă cuprinde,

surâsul tău s-așează peste gând,

aud în somn regretele plecând

spre liniștea uitărilor profunde.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

8 iunie 2020