„Primul dintre împăraţi te-ai arătat,

   temelie dumnezeiască a evlaviei.”

      (Troparul Sf. Constantin şi Elena)

   Frumuseţea Neamului haric nemuritor dacoromân ne-a fost dăruită şi călăuzită de Împăratul Vieţii veşnice al dumnezeirii IISUS HRISTOS, Care a pus început urcuşului mistic spre dimensiunea spirituală a existenţei şi evidenţei noastre liturgic ortodoxe.

   Sfintele chemări pogorâte prin harul lui Dumnezeu, schimbă radical şi imperios soarta Aleşilor Săi, oferindu-le menirea şi demnitatea de a se întrupa în cele mai mari şi mai înalte destine ale omenirii, slujind şi slăvind deopotrivă Sfintei Treimi, Crăiesei Maria-Vlaherna, Cerului sfinţilor străbuni şi Pământului sacru al urmaşilor lor.

   Întru Ierarhia ziditorilor aleşi ai Neamului pelasgo-geto-dacoromân ca strălucire imperială după Zamolxis, Dromichaites, Alexandru cel Mare, Burebista, cea dumnezeiască Hristos şi Crăiasa Mamă-Fecioara Maria, vine cea a marelui Pavel-apostolul divin al neamurilor, cea a dreptului Andrei-apostolul Dacilor şi al Europei de Răsărit, cea a regelui-martir Decebal, urmată de cea a Sfinţilor Împăraţi  Constantin cel Mare şi mama sa Elena şi a urmaşilor urmaşilor lor întru Hristos.

   Asemeni Apostolului Pavel, Constantin cel Mare a primit chemarea şi alegerea întru slujire-slăvire direct de la Dumnezeu: „Prin acest semn (Crucea) vei birui!”

   Privilegiul divin al chemării şi alegerii sale a fost hărăzită de Cer, pentru autoritatea  împărătească, misiunea hristică şi vocaţia apostolico-profetică: „Nu de la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului dumnezeiescului Pavel.” (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2)

   Constantin cel Mare, Dacul nemuritor s-a înălţat spre zarea nesfârşită a azurului ceresc identificându-se cu dreapta credinţă, cu monarhia creştină, cu slujirea apostolică, cu autoritatea şi dragostea hristică, dar mai presus de toate cu Prietenia lui Iisus şi a Maicii Sale, Marea Crăiasă Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina.

   Mulţimea darurilor divine ale lui Constantin cel Mare: obârşia dacică, frumuseţea, înţelepciunea, evlavia, autoritatea imperială, eroismul, dragostea apostolească au fost primite de la Mama sa Elena şi de la tatăl său Constanţiu Chlor, dar hărăzite de Mama cerească Fecioara Maria şi de Mântuitorul omenirii-Iisus Hristos, pentru a-şi împlini caracterul, soarta, menirea, misiunea, vocaţia cu destinul imperial al lumii creştine şi cu coslujirea apostolească a celei Una Sfântă Sobornicească Biserică.

   Marile virtuţii creştine sunt de fapt vibraţiile lăuntrice ale Dacoromânului frumos!

   Sibilele trace ale Oracolului din Delfi, i-au prezis marele destin mistic şi imperial:

   „Acesta (Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri”. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8)

   Dumnezeu a zugrăvit în chipul lui Constantin cea mai frumoasă Icoană umană.

   Copilăria Prinţului Constantin, născut în Naissul Moesiei Thrace la 27 Februarie 274 d. Hr., s-a brodat pe ţesătura aleasă a caracterului regal al imperialilor săi părinţi: mama Elena i-a odrăslit din porfira smereniei sale şi din aura iubirii de Hristos, credinţa şi înţelepciunea, iar tatăl, creştinul de „taină”, purtătorul sceptrului simplităţii, dar agonisitorul faptelor bune şi al „dărniciei fără margini”, cum consemna Eutropiu, „foarte bun şi evlavios”, după analiza lui Kedrenos, „îndurător cu creştinii”, după mărturia Ierarhului Eusebiu de Cezareea, i-a insuflat curajul, răbdarea, dârzenia, intuiţia, iniţiativa, atitudinea fermă, autoritatea, iertarea, capacităţile strategice ale unui mare comandant militar. (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1; Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG-Migne /Georgius Cedrenus-PG, col. 121-122; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13)

   După o educaţie aleasă, dar austeră, spartană chiar, aurită însă de îndemnurile creştine ale evlavioasei sale mame, teofora Elena, a intrat în armată la vârsta de 19 ani, iar la 22 de ani, în anul de graţie 296 d. Hr., era deja General. L-a însoţit în Palestina pe împăratul Diocleţian, distingându-se detaşat prin simplitatea şi autoritatea sa, prin impunătoarea sa statură, înţelepciune, frumuseţea chipului, înnăscuta raţiune, arta conducerii, iscusinţă diplomatică, intuiţie tactică, bravură militară, vitejie ostăşească. Câmpurile de luptă l-au înflăcărat, l-au călit, l-au oţelit, l-au făcut bărbat în adevăratul sens al cuvântului, traducându-i astfel în practică toate cele învăţate în timpul educaţiei sale moralo-ascetico-severe. „Era un bărbat tânăr şi frumos… Fiind un călăreţ iscusit, un războinic vânjos şi viteaz, care se arunca în primejdii, a luat parte la multe operaţiuni de luptă ajungând chiar până la gradul de comandant de oşti.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 19-20)

   Lângă toate acele însuşiri cu adevărat princiare ale tânărului său general Constantin, Augustul său monarh era la polul opus: avar, brutal, crud, destrăbălat, imoral, înfricoşat de fulgere, duşman de moarte al creştinismului, emiţând succesiv patru decrete de distrugere a credinţei în Hristos, ordonând smulgerea din temelii a cultului creştin. Numai în ţările aflate sub protectoratul lui Constanţiu Chlor, Galia, Britania, Hispania, decretele n-au fost aplicate. Diocleţian nu a apucat însă să-şi vadă împlinit diabolicul vis, căci biciul lui Dumnezeu l-a trăznit prin „fulgerul căzut peste împărat, arzându-l şi făcându-l cenuşă!” (ibid., cap. 25, în „Cuvânt adresat către Adunarea Sfinţilor”, apud PSB, vol. 14, Ed. I.B.M al B.O.R., Bucureşti-1991)

   Ura lui Diocleţian a fost continuată cu aceeaşi înverşunare de urmaşul său Galeriu, dar Constantin devenind împărat a reuşit s-o spulbere cu multă înţelepciune. Braţul autorităţii sale imperiale a devenit Crucea, zugrăvită în ipostază minunată, reală pe cer în timpul bătăliei cu Maxenţiu, după ajutorul cerut Împăratului tuturor Iisus Hristos, în miezul zilei. Sfântul Artemie, martor ocular al minunii dumnezeeşti dă mărturia pe care a consemnat-o Filostorgiu într-un fragment al Istoriei bisericeşti, privind martiriul Sfântului sub Iulian Apostatul, care i-a instigat pe evrei împotriva creştinilor, poruncind rezidirea templului lui Solomon, dar distrus de focul şi flăcările pogorâte din cer peste constructori şi muncitori mistuindu-i, prefăcându-i cenuşă. Fragmentul a fost preluat şi păstrat de Ioan Monahul şi de Sfântul Ioan Damaschin în Martiriul Sfântului Artemie, cel ce a văzut „semnul crucii, deasupra razelor soarelui care străluceau, fiind format dintr-o lumină strălucitoare şi înconjurat de stele ca un curcubeu, ce închipuiau litere care alcătuiau cuvintele care au rămas la fel de nemuritoare, precum Crucea:: <<In hoc signo vinces!>> – „Prin acest semn vei învinge!” (Ioan Damaschin, Passio Sancti Artemii, în P.G. 96, p. 1293)

   Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) d. Hr., unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos, consemnează şi el episodul cu minunile luminilor pogorâte din cer. „După această minune a flăcărilor, cea mai minunată şi mai pomenită de către toţi este arătarea pe cer a unei lumini în formă de cruce. Acel semn, care este necinstit de către cei fără Dumnezeu, şi ca formă şi ca nume, acum se arată pe cer, tuturor deopotrivă, şi se face purtător de biruinţă împotiva necredincioşilor, mai înalt decât orice însemn mântuitor.” (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4)

   După prinţul-general Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Împăratul Hristos – Purtătorul de Biruinţă absolut îl alege pe Împăratul Constantin cel Mare, drept al treilea purtător de biruinţă, prin sceptrul năzuinţei jertfei supreme – Crucea.

   Mărturii despre Crucea biruitoare au continuat consemnate de mari personalităţi în operele lor: Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, cap. 46; Sozomen (+ 433 d. Hr.), Istoria bisericească, cartea 1, cap. 3; Socrate Scolasticul (380-439 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Ghelasie de Cezareea, sec. V, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4, în P.G. vol. 85, p. 1204; Zonaras (1042-1130 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 13, cap. 1, p. 56; Nichifor Calist (1250-1330), în P.G. 146, p. 16; Philip Schaff, History of the Christian Church, en Nicene and Post-Nicene Christianity A. D. 311-600, vol. III, chapt. I, p. 19-23; Henri Gregoire, Joseph Murdock ş.m.a.)

   Marele Apostol PAVEL a intuit şi a privit Crucea ca sens şi simbol al credinţei, jertfei şi sfinţeniei ei absolute, „Crucea este puterea mântuitoare a  lui Dumnezeu!” (Epistola întâia către Corinteni 1,18)

   Faptul că armata rivalului său şi duşmanul de moarte al creştinilor, Maxenţiu, era de patru ori mai numeroasă decât cea a lui Constantin, după cum mărturiseşte Arnold Jones în Constantin şi încreştinarea Europei, Atena, p. 93, la care s-a adăugat sfârşitul dramatic al celor trei „zei” ai răului, Sever, Maximian şi Galeriu, plus credinţa moştenită de la mama sa Elena, l-au convins pe tânărul împărat să ceară ajutorul Împăratului ceresc Hristos, „ridicând mâna dreaptă şi implorându-L să i se descopere.” (Eusebiu, Istoria bisericească, P.G. 20, col. 748)

   Graţia dumnezeiască nu a întârziat să-i vină în ajutor, arătându-i semnul Crucii.

   Vedenia a fost imortalizată în frescă de Pierro della Francesca, în biserica Francisc Arezzo, în secolul al XV-lea, aflată azi în Biblioteca Naţională din Paris.

   Ajutorul divin s-a dovedit cu prisosinţă. Împăratul Constantin cel Mare a ordonat să se confecţioneze pe stegurile „botezate” Labarum ale armatei sale semnul Crucii. Maxenţiu şi-a aşezat tabăra întâi la Saxa Rubra, Stânca roşie, apoi lângă râul Tiver la Milvio Ponte, Pons Milvius-podul Milvia/ Mulvia, podul Vulturului, construit de Marcu Emilian Scavrul în anul 109 î. Hr. Locul ales a devenit ultima sa locuinţă, iar ziua lui „norocoasă” 28 Octombrie 312, a fost ultima lui zi a puterii imperiale.

   Împăratul Constantin cel Mare a intrat falnic şi biruitor în Cetatea eternă a idolatrei Roma, interzicând astfel pentru totdeauna acea tradiţie păgână a vechiului politeism. (K. Paparigopoulos, Istoria neamului grec, Atena, p. 309).

   A continuat apoi o serie de fapte măreţe, covârşitoare, demne de ţinuta sa imperială: restituind averile celor confiscate, eliberând creştinii întemniţaţi, primind exilaţii, acordând ranguri eclesiale clerului, oferind milostivire săracilor, continuând cu ajutorul economic dat Bisericii Africane, adresând trei epistole, una episcopului Cecilian şi două proconsulului Anilin, promovând astfel rolul legiuitor al Bisericii ca dăinuire universală  a creştinismului. (Eusebiu, Cuvântul I, P.G. 20, col. 956-I, 41-I, 43; Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin Cel Mare Cel Întocmai Cu Apostolii, trad. Pr. Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013)

   Autoritatea sa politico-religioasă se răsfrânge bicefal, deopotrivă sub sceptrul august imperial, dar şi sub cel al Crucii, de Ales Episcop al Bisericii lui Hristos, care debutează cu celebrul Edict de la Mediolan/ Milano, din anul 313, despre care avocatul Dimitrios Apostolidis susţine că este vorba de fapt de „epistolele imperiale, care aveau ca expeditori pe guvernatorii locali în ceea ce priveşte punerea în aplicare a deciziilor pe care le luaseră la Mediolan cei doi auguşti.” (ibid., p. 76)

   Edictul de la Mediolan, ori Epistolele Constantine, acordau în mod expres actul de naştere al libertăţii religioase, alegerea noii reşedinţe imperiale şi convocarea întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325.

   Legislaţia Edictului de la Mediolan/ Epistolele Constantine, prevedea următoarele:

• scutirea de dări a Bisericii, restituirea averilor confiscate, dreptul la donaţii, ajutor financiar acordat episcopilor, respectiv Bisericii, dreptul de eliberare a sclavilor, dreptul de judecată oferit episcopilor, interzicerea pedepselor de orice fel contra creştinilor, îmbunătăţirea tratamentului în închisori, restricţii asupra luptelor de gladiatori, îngrădirea divorţului, legislaţie pro familie, căsătorie, copii, părinţi fără copii, înăsprirea faptelor imorale, siluirea, violul, adulterul, vinderea sau aruncarea copiilor, ocrotirea văduvelor, orfanilor, bolnavilor, săracilor, interzicerea vrăjitoriei, ghicitorilor, instituirea recursului celor nedreptăţiţi în procesele civile şi penale, continuând apoi cu legea din 321, prin care s-a instituit Duminica – Zi liturgică/ zi de repaus.

   În paralel omologul său Liciniu înfrânt succesiv de Constantin cel Mare, la Sav şi Drav pe 8 Octombrie 314, primind concilierea prin cedarea către învingător a Dardaniei, Greciei, Iliriei, Macedoniei şi Misiei, s-a desprins de aparentul său bine, solidarizându-se cu răul diabolic, interzicând:

• întrunirea sinoadelor episcopale, exercitarea cultului religios în bisericile din oraşe, alungarea creştinilor slujbaşi de la curtea lui şi de sub autoritatea lui, instituirea jertfelor păgâne, arestarea ierarhilor, dărâmarea bisericilor, execuţii capitale asupra creştinilor, precum cazul episcopului Basileu de Amasia şi a celor 40 de mucenici din lacul Sevastia ş.a. (Fotie, cod. LXII.XB)

Aşadar, conflictul armat între cei doi împăraţi al binelui şi al răului era inevitabil. Constantin cel Mare a folosit Portul Pireu ca bază navală pusă sub autoritatea fiului său Crisp, iar pe cea terestră la Tesalonic, în vreme ce Liciniu a adunat armata terestră la Adrianopol, iar pe cea maritimă la Elispont, în cursul lunii Mai, 324. Liciniu a fost înfrânt provizoriu în 3 Iulie şi definitiv în 18 septembrie 324. A fost arestat, dar graţiat prin interveniţa soţiei, sora lui Constantin cel Mare şi exilat paşnic la Tesalonic. Liciniu însă s-a revoltat şi a complotat împotriva binefăcătorului său. Victoria lui Constantin cel Mare de la Hrisopolis din anul 325, a adus sfârşitul lui Liciniu şi începutul autoritar al învingătorului domnind singur prin dreptate şi dragoste creştină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN cel MARE – Prinţ, General, Împărat, Apostol şi Sfânt” →