Ileana VLĂDUȘEL: Copacul

Copacul

 

Pete de lumină verde împletite în ramul scut,

Foșnitoarele cuvinte, spun povești de-un timp demult

Peste care-au trecut vifor, soare dogorind și ploi

Tot la fel cum ne vom trece, muritori, trufași și noi.

 

Înălțând către lumină visul verdelui, vestind

Despre începuturi peste anotimpuri ce s-au stins,

Ca străjerul, fără teamă, stă copacul, ancorat

Între rădăcini, de plaiul căruia  îi e soldat.

 

Peste doruri ce adie prinse în ramurile verzi

Construindu-și colivie, cântă fericite gărzi.

Sunetele se ridică din coroanele-cetăți

Compunând o  simfonie pe-ale trilurilor corzi.

 

Tropotind prin frunze arse de a timpului dogoare,

Ciute odihnesc la umbra infinitelor izvoare

De culoare și de hrană, vie, verde, cu nesaț

Mișună aroma caldă de pe mușchiul de copac.

 

El,  copacul, peste care, rânduri, rânduri, înfloresc

Frunzele  din seva  vieții și pe ramuri cald, rodesc,

Își întinde în ocrotire brațe lungi, ispite în veri,

Scuturi împotriva iernii ce prin timp ne-au fost poveri.

 

Blând,  ne pune înaintea pasului iscoditor,

Darul lui din frunze plânse îmbrăcând piciorul gol

De al veșniciei verde, de al farmecului pur

Și ne prinde între mreje sufletul, precum un fur.

 

Suspinând peste regrete, dorul nostru de culori

Și de apa vie a vieții, înălțând ramuri spre nori,

Se îmbracă în așteptarea altui vis cu mușchiul crud

Ce-n iubirea pentru lume, va renaște în curând.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

22 mai 2020

Lasă un răspuns