VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

 

Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte

              Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute

              Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

              Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

 

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste

Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

 

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi

 

 

 AI  NOŞTRI  SFINŢI

 

Sfinţi avem să umplem raiuri, şi-ncă tot ar mai rămâne

Cât să aibă fiecare de-un altar de-nchinăciune,

Ei sunt cei care-ntr-o clipă pentru ţară s-au jertfit

Ca să-i facă măreţie şi s-o urce-n nemurit.

 

Odihnesc pe tot cuprinsul a lor suflete curate

În umbroase locuri sfinte, cu morminte lăcrimate,

Iar în zi de sărbătoare în pomelnice îi punem

Şi-a lor fapte ’nălţătoare la urmaşi mereu le spunem.

 

De-asta ale lor morminte fi-vor veşnic înflorate

Şi-a lor fapte de poveste pomeni-s-or lăudate,

Că de măine-n astă ţară n-o fi suflet de erou,

O să stăm la mila sorţii, aşteptând tot ce-i mai rău.

 

Ei sunt cei ce-mi ţin aprinsă veşnic dragostea de ţară

Şi dovada că românul, chiar de are viaţă-amară,

Mai mereu din vremi bătrâne liber a dorit să fie

Sub ăst cer ce-i ocroteşte, colţul lui de veşnicie.

 

Dacă-n zi de sărbătoare, un nepot ţineţi de mână,

Spuneţi-i că-n clipe grele, astă naţie română

A avut eroi de seamă, ce acum sub cruci de piatră

Să fim demni de a lor faptă, doar atâta mai aşteaptă.

 

Şi-ntr-o lacrimă smerită, şi-ntr-o rugă ’nălţătoare

Să le cereţi cu sfială cuvenita cea iertare

C-aţi uitat că ţara asta tot lăsată-i moştenire

Din vechimea-ngloriată, să o ţinem nepieire.

 

Că nimic în lumea asta nu ridică în onoare

Ca şi dragostea de ţara,  omenită cu o floare

Ce smeriţi o punem astăzi încercaţi de un fior

La mormântul lor jertfelnic, semn de cinste şi onor.

 

Iar de gândul vostru tainic le va face-o-nchinăciune

Amintiţi-vă cea vorbă, din bătrîna-nţelepciune,

Ce ne spune că aicea noi am fost mereu vecie

Cu  tot neamul dimpreună, pe această sfântă glie.

 

***

Suntem cap de începuturi din cea lungă străvechime

Puşi aicea de Măritul la-nceput de omenire,

Şi aici avem poruncă ca de-apururea să fim

Însfinţid această glie, cât trăim şi când murim.

 

 

 IOAN  A  LUI  IOAN,  A  LUI  IOAN ….

    Inscripţie pe o cruce în cimitirul de la Oarba de Mureş

 

Tot înnoit din margini de uitare

Ioan a lui Ioan, a lui Ioan,

Jertfelnicind pe-a vieţii lui cărare

Ajuns-a pân’ la noi, tot brav oştean.

 

La început a fost culegătorul

Şi vânător de fiare, mult temut,

Cu roata şi-a făcut apoi ulciorul

Să-i ţină rece apa de băut.

 

Mânând din urmă turme de mioare

A tot rotit a zării anotimpuri,

Iar când s-a stins, sfârşindu-se-n uitare

Mlădiţe noi lăsatu-mi-a pe luturi.

 

S-a ostenit să are largi pământuri,

Învrednicit să fie bun ţăran,

Şi în sudoarea frunţii, lungi trecuturi

A zilnicit cu mâna-i pe corman.

 

Deunăzi, cu Mircea în războaie,

Cu Ştefan cel mărit şi cu Mihai,

A cam simţit cum braţul i se-nmoaie

Şi-n nări că-i vine adieri de rai.

 

A dus-o pân’ la Oarba, în hotare

Tot lăurat în lupte rând la rând,

Aici s-a însfinţit între răzoare

Căzut erou, cu ţara lui în gând.

***

Înveşnicit îşi doarme somn jertfelnic

Cu leatul lui atuncea  săvârşit,

Noi pusu-l-am erou într-un pomelnic

În lacrima durerii pomenit.

 

Al nostru Mureş numele i-o duce

Să-l măreţească-n slavă an de an,

Aici s-o veşnicii în somnu-i dulce

,,Ioan a lui Ioan, a lui Ioan’’

 

 

VORBESC  CU  MUREȘUL  LA  OARBA

 

Motto:,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,

                Că nu de mult aicea, au dat obol de sânge

                Ostașii țării mele cu dorul țări-n gând,

               Atunci când către moarte tu i-am văzut mergând”

 

Spune-mi !Fostu-ți-a vre-odată malul tău roșit cu sânge?

Ori vre-o soață, ori vre-o mamă, ai văzut c-aicea plânge

După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi

Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi?

 

Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă

Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?

Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață

Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?

 

Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie

De credea-i că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?

Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni

Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?

*

Greu m-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,

Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat

Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit

Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri mi-a venit.

 

Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare

Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare

Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,

Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.

 

Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,

Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!

Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm

Glia sfântă, de pe care nici un pas  n-apoi să dăm.

 

De aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri

Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri

Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,

A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.

 

Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie

Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,

Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,

Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.

 

 

TOAMNĂ  LA  OARBA

 

Se înfioară plopii de vânt şi-n tremurat

Foşnesc încet a jale că iar o toamnă vine

Şi-aici în deal la Oarba îmi dorm în neuitat

Cei duşi în floarea vârstei şi n-au cin’ să-i aline.

 

E lung a lor pomelnic de parcă nu se gată,

E lung ca lunga jale ce-n urmă au lăsat,

E lung ca dorul mumei cu faţa-nlăcrimată

Ce neamului şi ţării pe fii ei i-a dat.

 

Sub lespedea de piatră, în cuib de veşnicie

Eroii mei jertfelnici au somn de chinuiţi,

Că nenorocul clipei i-a pus la Oarba-n glie

Departe de-a lor soaţe, de fraţi, copii, părinţi.

 

Războiul e durere, e frică-n faţa morţii,

E ură cât cuprinde, e rugă disperată,

Speranţă fără margini, că neştiutul sorţii

Va face pân’ la urmă ce-a dreaptă judecată.

 

La Oarba-nsângerată e toată adunată

Furia neoprită a ăstui neam trudit,

Speranţa că veni-va a sorţii judecată

Ca neamul ăst’ să scape de tot ce-a pătimit.

 

De unde-i ce-a putere să-l facă fie-n stare

Răzbune nedreptatea şi cele silnicii?

De la Bobâlna, Horea, Ip,Trăznea şi Răzoare

Şi câte neştiute cu zecile de mii.

 

Aşa că azi, sub timpuri, eroii mei iubiţi

Îmi dorm sub grele lespezi vecia ce-o să vină,

Noi i-om cinsti de-apururi  cum facem cu cei sfinţi

Că viaţa dată vamă e pentru noi lumină.

 

 

TROIȚE  VEGHETOARE

 

Motto: ,,Mi-am adunat eroii-n cimitire

              Să fie-aici cu toți-n veșnicit,

              Și-un monument le-am pus, de pomenire,

              Însemn să-mi aibe timpului grăbit”

 

E vremea de cules la cucuruze

Pe dealul Oarbei, dincol’ de Iernut,

Miroase încă huma a obuze,

A  jale disperată și-a durut.

 

Iar Mureșul ce curge jos la poale

De sînge-și spală malul chiar și-acum,

Mai câte-odată moartea dă târcoale

Că-mi știe bine dânsa, vechiul drum.

 

De-atâtea lacrimi, jale și durere

Aici pământu-i veșnic însfințit,

Și parcă-n șoaptă el  mereu ne cere

Să nu-i uităm pe cei care-au pierit.

 

Că ei ne țin pe umeri astă țară

Cât noi în suflet încă îi slăvim,

Iar de vărsăm și-o lacrimă amară

Onor suprem le dăm, să-i încinstim.

 

Așa că-n zi de mare sărbătoare

La locul unde ei se veșnicesc,

Puneți-le cu dragoste o floare

Să știe că urmașii-i pomenesc.

 

Iar de-ntâlniți în cale cimitire

În care dorm o mână de eroi,

Acolo-i cuib de jertfă și simțire,

Troițe veghetoare pentru noi.

 

Cu ei și jertfa lor, această țară

Mereu își ține cugetul curat,

De-i pomenim, chiar încă de-o să  doară

Vor  da tărie vieții, de-ndurat.

 

 

MOISEI

14.10 1919

Omagiul târgumureşenilor români

la  Monumentul Jertfe de la Moiseni.

 

O toamnă liniştită se cerne peste lume

Îmbrăţişând cu-arome a noastre simţuri toate,

La  Monument, pe trepte, cu tricolor cunune

Se-nşiră amintirea în boabe lăcrimate

 

Aicea-i plâns pomelnic, cu toţi jeliţii cei

Ce-n nenorocul sorţii cu vieţile sfârşite,

Îşi dorm în veşicire cel somn la Moisei

Cu-al lor păcăt că fost-au, români mai din-nainte.

 

Şi-n jocul unei clipe, ei, truditorii gliei

Cu moşii şi strămoşii aici în ăst’ pământ,

Au dat de-o hoardă neagră venită din pustie

Să-i facă boi în jugul  hortistului cel crunt.

 

Barbari fără de  milă, cu suflet de jivină

Înnebuniţi de ură, setoşi de răzbunare,

Surziţi la ruga mumei îngenunchiată-n tină

Împuţinat-au  viaţa pe-a locului cărare.

 

Cum să-i iertăm Mărite, că-n vremi am tot iertat

Pe unul şi pe altul, aşa, să fie bine,

Dar Doamne , peste vreme chiar dacă am uitat

Ei tot mi-ar face felul aici, acas’ la mine.

 

Cu ce-am greşit Mărite, c-aicea mi-e cuibarul

Din vremile bătrâne în locul ăsta sfânt?

C-aici mi-e începutul, trăitul şi hotarul,

La urmă şi sortitul că bun român eu sunt

 

Prin multe vom mai trece pe  gura mea de  rai

C-aici mi-i rădăcina şi-aicea vreau să mor,

Dar alţi, cu alte gânduri de vin, apoi îi bai,

C-om face cum ni-i voia şi nu cum ei îmi vor.

 

Atât le spun Mărite din  buza ăstui deal

La cei ce dorm aicea cu suflete curate,

Că Moisee multe-s pe-aicea prin Ardeal

Şi cele timpuri încă, în suflet nu-s uitate.

 

Sunt vremuri de osândă, pe care le simţim,

Că iar cei din-mprejururi ne latră la hotare,

De-aceea noi venit-am aici, să ne-amintim

C-avem o datorie de suflet şi onoare.

 

Să vă simţim smeritul şi-a voastră bunătate,

Nădejdea ce-aţi avut-o în anii ceia grei,

Că Domnul pân’ la urmă, va face-a Lui dreptate

Să fiţi  cinstit pomelnic, aici la Moisei.

 

Şi-n boaba unei lacrimi vă veşnicim cu gândul

Că pe altarul ţării rămâneţi o icoană,

Noi candelă arzândă cel suflet mângâindu-l

Onor cu plecăciune vă dăm, acum în toamnă.

 

 

VETERANILOR  DE  RĂZBOI

 

În scurgerea de vreme, câțiva mi-ați mai rămas

Din câți ați fost odată scăpați din cel război,

Să-mi fiți ca martori încă din vremea de-nnapoi,

Troițe veghetoare a lumii de pripas.

 

Îngârboviți de vreme, cu anii adunați

Și-apăsători pe umeri, prea mulți la numărare,

Cinstire azi v-aducem în gând la fiecare,

Că soarta norocoasă făcutu-va scăpați.

 

Voi ați ținut în vreme a neamului sortire

Iar mulți din leatul vostru și-au dat viața vamă,

De moartea nemiloasă voi nu avut-ați teamă

Că ați știut că țării, îi faceți dăinuire.

 

În suflete și-n carne mai toți aveți o rană

Pe carea moartea hâdă v-a dat-o s-o purtați,

Așa că în durere, cu toți-mi sunteți frați

Cât viața vă va ține cu drag în a ei palmă.

 

De-aceea-mi  ține-ți minte ce-a vreme cu-a ei toate

Când voi cu viața voastră făcut-ați soarta țării,

Când gândul și voința în clipa disperării

Le-ați pus jertfelnicie, la sfânta libertate.

 

Să-mi știe și nepoții că neamul și cu țara

Cu mare drag de ele numai așa s-or ține,

Că-n lacrima durerii se naște cela bine,

Iar fila de istorii vă-nalț-a câta oară.

 

Voi, norocoși că încă îmi sunteți trăitori,

Să știți că țara asta  mereu vă e datoare,

Că ați ținut-o-n fală, mărire și-n urcare

Și mulțumiți cu-atâta, voi fost-ați răbdători.

 

De-aceea cât mai sunteți prin viață călători

Ne fiți mărit exemplu de cum a fost odată,

Când capul țarii, neamul, îmi fost-au laolaltă

În cuget și simțire, născutu-s-au eroi.

*

Acuma, Doamne-ți cerem, mai ține veteranii

Umbrească înc-o vreme țărâna însfințită,

Le fă clipa vieții le fie fericită,

Că numărați cu grijă, le sunt de-acuma anii.

 

 

LA OARBA ÎN DEAL

 

  Eroilor de la Oarba,

        veşniciţi mereu în lacrima durerii.

 

La Oarba în deal , plânsă-i jalea cu ură

C-aicea mi-a fost mincinoasă măsură

Ce frânt-a la vieţi de bărbaţi  în putere

Lăsându-i ţărânii, suprema avere .

 

La Oarba în deal, scrisa-i a noastră scriptură

Mormintele-s pagini, iar crucea-i gravură

Hristoşi îs în ele, eroi nenfricaţi

Cu visele scurse-n pomelnic de taţi .

 

La Oarba în deal, moartea-şi are sălaşul

Cea coasă ştirbit-a-ngânând părăstasul,

Pe creste avut-a cuibar de căţele

Ce Mureş roşit-a-n blestemele-i grele.

 

La Oarba în deal doarme-n somnu-i ostaşul,

Departe-i de casă plugarul, cosaşul,

Sub lespedea rece şi-acuma visează

Că ţării-i de veghe în sfântă amiază.

 

Ce preţ are viaţa de-ostaş? lumânare

Aprinsă prea vrednic la nalte altare,

Şi-o fila-n a neamului cărţi de istorii

Înscrisă cu sânge de aure-n glorii .

 

Străine, la Oarba de-ajungi pe-nserate

Mai lasă-ţi privirea spre dealuri să-ţi cate,

Şi-o rugă-mi înalţă, c-aşa-i omenesc

La cei care-aicea în somn veşnicesc.

 

Piosu-ţi omagiu le fie răsplată

Şi lauri cunună  primită la faptă,

Iar ţie străine, în gând uşurare

Că lor închinat-ai onor de-nalţare .

 

 

LA  MONUMENT

 

Când la zi de sărbătoare l-amintim într-un pomelnic

Şi-o cunună înflorată sprijini-vom de-a lui cruce,

Popa-n predică va spune cât a fost de bun şi vrednic,

Iară noi o rugăciune vom sloboade-n cer să urce.

 

El, ce şi-a pierdut norocul într-o ziuă  blestemată

E-un rărit din holda vieţii de a morţii lungă coasă,

E măruntul, ce cu ceilalţi fost-au pildă-nfiorată

Ca să facă ţării sale, vis de-o clipă preafrumoasă.

**

Stau năuc şi-ntreb destinul, de ce viaţa mincinoasă

Nu l-a pus pe Gheorghe-n glorii, că-ndesat a meritat,

El ce ne-apărat moşia, neamul, ţarina mănoasă,

Azi e-un nume sub o cruce, ce adesea e uitat.

 

Rar aminte ne aducem şi-i mai facem câteodată

Un cuvânt de mulţumire la o zi de sărbătoare,

Apoi iarăşi el cu ceilalţi, jertfitorii de-altădată

S-or întoarce în uitarea rece şi apăsătoare.

***

De vei trece, într-o vreme pe la margine de sat

Şi-i vedea la drumul ţării Monumentul răbdător,

Pe-a lui soclu pune-o floare ca să fie de-nchinat

Iar lui Gheorge, în cinstire, ostăşeşte dă-i onor.

 

Şi-ntr-o lacrimă ascunsă pune-o rugă de iertare

La Măritul şi la Maica să mi-l ţină nemurit,

Ca urmaşii ce veni-vor, veac să-i facă înălţare

Că la vremea cumpănită, Gheorghe ţara şi-a iubit.

 

El o şti c-a ta gândire la cătat să-i mulţumească

Că şi-a dat obol chiar viaţa pentru sfântul său popor,

De-asta cei ce trec pe-aicea îmi  vor şti să mi-l cinstească

Că şi el o fi ca alţii, brav  erou, nemuritor.

 

 

ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I  ŢĂRÂNA

Şirului nesfârşiţi de eroi ai neamului românesc.

 

Însfinţească-mi-i ţărâna  pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare

 

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat.

 

 

VITEAZULUI  OŞTEAN

 

Când pleacă un oştean, îmi cade-o spadă,

Un gol se face-n locul lui ades,

Durerea-n suflet greu îmi stă să şadă

Că el de soartă fostu-mi-a ales.

 

Când pleacă un oştean, îmi cade-un scut

Şi-n faţa lumii iar mă simt învins,

Cu toate c-am dorit să fi putut

Hotarul vieţii fie-i necuprins.

 

Aşa e datul sorţii din străbuni

Să nu cunoaştem clipa ce-o să vină,

Să plece mai întâi ce-i ce-au fost buni

Chemaţi la Domnu-n veşnică odihnă.

 

În urma lor e lacrimă amară,

E plânset întristat a neputinţă

Că n-am putut să-ntoarcem roata iară

Să fim cu toţi alături, de-o fiinţă.

 

***

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: ZIUA EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC” →