Nicolae NISTOR: Gânduri pe timp de pandemie (poezii)

AVE LIBERTATE

niciodată nu veți mai plânge
și nu veți mai bate palmele
peste tâmpla nopților
mâinile adormite
se vor ruga înghețate
în fiecare iarnă
dincolo de noi veți cânta
armonia vieții
celor care nu o cunosc
niciodată nu veți mai rosti
decât în mintea noastră
ave libertate
iar noi vom alege globulețele
nepoților
și vom plânge amestecat
în ceștile cu ciocolată
vom oferi flori
din încolțirea voastră
în fiecare timp
în fiecare viață

 

 

OMUL FĂRĂ ARIPI

 

secundele sunt fluturi

grăbiți

o fericire colorată

peste albul care

inundă timpul

nu voi  muri

călătoria mea

este numai a mea

caderile în gol

nu mă sperie

sunt născut înger

din păcatul omenesc

lasă-mă om

să nu întinez zborul

 

 

SPIRALA

 

nu te găsesc în cafeaua

răsturnată

unde nesomnul

are melci pe frunte

iar tu nu înțelegi

de ce când eu sosesc

tu pleci

 

 

SATUL PĂRĂSIT

 

M-am reîntors acolo din întâmplare,

gardul căzut pe o ulcică ce moare,

spartă și plânsă, goală de vești…

Ce risipite povești!

Totul era rugină și scorburi,

apoi nimeni nu există nici hornuri,

nimeni nu strigă de la fântână,

nici viață nu este, nici tihnă…

Văd locul unde mă ascundeam

să văd iubiri neatinse

și nurii de fete aprinse,

nimeni nu plânge în poartă,

doar zgomot de clopot

din biserica înclinată.

Nici iarba nu mai are parfum

de cai zburători pregătiți pentru drum,

nu mai simt în aer miros de salcâm.

Cine să moară, cine să nască,

alai de nuntă în glastră.

Ce verde era Universul acela

când erau copii

cu semne de cireșe furate,

când iezii Domnului alergau

în satul plin de miresme,

mirosul de pâine din cruce

să poată viața ușor a o duce.

Lapte de mamă, lapte de viață,

să crească copilul ferit de boli…

Copilul să aibă noroc

pus pe ștergarul de flori,

să scape de apă și foc,

să-i fie poarta deschisă,

să intre norocul șuvoi

pentru el, pentru toți…

Trecătorului ce bate la porți,

ce soarbe din ulcica cu boabe de rouă

ce aduce gazdei noroc.

Urarea să aibă belșug cât o vrea…

Unde ești, satule de călători,

cu lacăte părăsite la porți,

locul unde vin morții să ude flori!

 

 

PAHARUL PIERZANIEI

 

am poftă de un pahar cu vin

înainte de insomniile din noapte

un egoism permis de soartă

dau noroc prin pereții de carton

cu băutorii din bloc

prea transparentă intimitatea

parcă ar fi o centrală telefonică

bârfitoare cu flașnetari plutonieri

așa era în Trabantul sinucigaș

când ne plimbam amândoi

cu cine să dai noroc față în față

unul este încornorat de foame

altul este egoist din fire

ține ușile bătute în cuie

se crede un zburător ratat

apoi numerele sunt întoarse

și viața la televizor sau la coadă

este remediul pierzaniei la modă

 

 

NEMURIRE

mă vei uita în fiecare
primăvară
iar toamna îți vei aminti
când va ploua cu lacrimi
pe pietre singuratice
vei alerga
să îmi aduci o haină
și multe amintiri
trecute-n altă lume
vom sta la taclale până
ploaia se va usca în noi
iubirea noastră
se va strecura sub pietre
asemeni șerpilor
nemuritori

 

 

STRECURAT PRINTRE ECOURI

Viața mea trăiește
între oameni cu aripile albe
Nici un nor nu cade pe mine
când spaimele
îmi scormonesc inima
Uneori păsările negre
mă caută
ciugulind din aripile mele
colorând cerul cu sânge
Adorm
cu rănile din inima lumii
în cimitirul zborului
unde crucile au aripi
mă întorc pe pământ
sub forma unui om
strecurat printre ecouri

 

 

CLOVNUL CAPTIV

clovnul din poeziile mele
nu poate să fie furat
el are inima pictată
părul colorat
el este captivant
și prins de mult
în lacrimile
din inimile voastre
nu are vârstă
doar un claxon pe nas
de unde pleacă
sunetele cuvintelor

 

 

ÎNȚELEPCIUNEA AȘEZATĂ ÎN BANCĂ

 

asculta cu indiferență

discursul despre iubire

rostit de o femeie

nu era prea arătos

a ajuns general

și  învins de soție

a exersat iubirea prin alte femei

una se numea filozofie

alta Diotima…

așa a devenit un simplu student

paradoxal urâtul se transforma

în frumos

iar filozofia creația femeii

 

 

VISELE CARE ASCUND LACRIMI

 

are viața care cade pe el

și face politică ca o râșniță ieftină

nu pricepe că masa de prânz nu

este din covrigi

oasele golite sunt tain pentru

câinii de pază

mici și lătrători

nu ai salariu să pui perdele la stradă

dar stai camuflat între ziare

șefii tăi consumă caviar

nu au stomacul nobil

și servesc votcă

localul de cinci stele

plânge din lipsă de clienți

fetișcane oftează goale pe masă

of ..economia de piață

are viața care plânge pe el

și strigă strigă

după libertate

are un salariu de cinci sute

telefon și echipă de zgomote

te ia de piept

și dă cu tine de pământ

pentru că nu te uiți la televizor

ce să faci omule în lumea asta

unde mai ai o singură pereche de pantofi

o bere de la prieteni

un selfie cu pițipoance vesele

care locuiesc la hotel

iar el se întoarce în singurătate

la patul metalic care doare

sticla de apă să stingă ficatul chinuit

și visele care cer șpagă să-i ascundă lacrimile

 

 

APROAPE FEMEIE

viața ne poate certa
că ești aproape femeie
păcatul a căzut din mine
atunci când ai strigat
ochii tăi cristale
aruncate pe pat
într-un joc care doare
prea multă iubire
pierdută-n neant
iar eu prea târziu iubesc
înflorirea din tine
și cade primăvara din mine
acum când femeia vine
într-o toamnă târzie

 

 

DESPRE FIDELITATE

Iubirile ascunse
Sunt şoaptele de sirenă
Care te întorc din drum
Strigăt de Penelopă –
Turnir până termini
De croşetat pe şal
Umbra bărbatului
Părăsit între fidelitate şi şerpi,
Între iubire şi tentaţie,
Legătură de catarg!

 

 

STELE FĂRĂ SFÂRȘIT

Ce să-ți spun despre moarte?!
Te întinzi pe un pat cu flori
Și rotești butonul fiecărei stele
Până vei obosi de prea multe luminițe
Care se sting fără sfârșit!

 

 

SINGURĂTATEA ÎMBĂTRÂNITĂ

 

am fost și eu cineva

pe vremea când

dansul nu tăcea

am avut mâinile suave

de pianist care

nu plânge

acum am adormit

lângă fereastră

și aștept timpul

care nu mai vine

eu sunt aici

dar nimeni nu mă știe

sunt doar o cifră

mare într-o frizerie

unde

mai tai cu foarfeca fărâma

de singurătate încă vie

am fost și eu cineva

privește această fotografie

 

 

SINCRONISM

îmi sugerezi
să-mi colorez părul
care îmi accelerează inima
am creioane colorate
și fobia de alb-negru
nu am ascuțitoare
toată viața am
folosit unghiile
oasele mele sunt
simpatice
sufletul meu este alb
nu păcălește inima
indiferent de culoare

 

 

CRUCEA NOASTRĂ

 

crucea din mintea ta

nu stă în stradă

trufia este la fel omule

arde sufletele

nu mai am timp să plâng

căruțele cu boi

care cară tăcerea

că nu mai știe omul

care este direcția

pe stradă unde

nu mai este nimeni

iar crucea ta

cade la fecare răscruce

dacă nu ai răbdarea

să o poți duce

doar El știe

când timpul ne tot duce

 

 

CIULEANDRA REDIVIVUS

 

vom locui izolați

vom construi viața în balcoane

separați vom asculta

concertul acestei lumi

pe străzi drone și megafoane

ne vor vinde iluzii

de pe alte tărâmuri

Iar noi păziți până-n dinți

vom șterge clanțele

cu parfumuri scumpe

și vom dansa vom dansa

Ciuleandra

fără să ne atingem

până atunci când vom păși pe străzi

asemeni copiilor care încep să meargă

scâncetul de fericire al pruncului

va aduce păsările la cuiburi

vietățile vor vorbi din nou

iar noi vom construi clădiri

cu flori suspendate dar fără balcoane

atunci Dumnezeu ne va ierta

 

 

 

 

MASCA DE LUX?!

 

am renunțat la cămașa americană

de la frac

să-mi confecționez mască

antivirus

oricum nu mă mai încăpea

la întâlnirile cu ștaif mergeam când

Continue reading „Nicolae NISTOR: Gânduri pe timp de pandemie (poezii)”

Ioan Miclău-Gepianu: Gând înaripat

GÂND ÎNARIPAT

 

În aceste vremuri aspre,

Oradea tot strălucește,

Având oamenii de frunte,

Ce gândesc gospodărește!

 

Crișurile cele scumpe

Ale scumpului Bihor

Curg ca o Sfântă Treime

Insuflând și mai mult spor!

 

Oameni, Primării, Biserici,

În unire străbat calea,

Calea astor aspre vremuri,

Prin istorii purtând jalea;

 

Omul, ca întotdeauna,

Având gând înaripat,

Relelor punând oprire

Prin credință, a scăpat;

 

Doar credința e iubire,

Strigăt sfânt mistuitor:

Numai truda frunții tale,

Te face biruitor!

––––––––––––-

Ioan Miclău – Gepianu

Australia

10 mai 2020

Alexandrina TULICS: Te rog, iubite Tată

Îmi picuri amintiri -trecute

Cu zâne, Feți -Frumoși și zmei

Și cu viteji la poarta țării,

Atât de mult, doream să fiu ca ei…

Cu pâine caldă-colăcei,

Și roșii-brânză;ca acasă,

Cu lăcrimarea mamei-n rugi;

Să ne încredem doar în El,

Că Domnul, nu ne lasă!

Cu pruni bogați și nucile-ncuiate,

Cu lada de făină și mălai

Și bogății cu uși -neîncuiate

În liniștitul trai…

Cu tâlvu-n must și boii-n car,

Cu rugăciunile bătrânilor-n hotar,

Cu pâine-n țăst și apa în carafă,

Și țarina atâta de bogată…

Cu ”cucurigi ” în zori de zi,

Cotcodăcit pe ouă,

Cu bucuria fericitului copil,

Mirat de raza soarelui în rouă…

Mi-e dor!

De degete-nnegrite-n nuci

De mine și bunicul descojite,

De carele pline la vie,

În mulțumirile-Aceluia ce va să vie,

Mi-e dor …

De păduricea cu dăfini,

De roiul -zumzet ,dulcele -albini,

De hotărârea vocii-bătrânească:

-Copii, copii, veniți la masă!

Îmi scald iubirile-amintiri,

În lacrimi -rouă-mijlociri,

Te rog Iubite Tată,Te rog mai lasă,

Să fie ROMÂNIA ,

Așa cum eu o știu: ACASĂ!

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

10 mai 2020

 

Mircea Dorin ISTRATE: Visarea ce se-ntoarce (poeme)

 

Te-aștept de-un veac iubito, la o cafea în zori,

În zilele în care se reîntorc cocori,

Să vii și tu cu dânșii în vremea fermecată,

Să fim copii clipei cum fost-am altădată.

 

Ca ei în zbor să trecem prin  timpul neuitat,

Din ceea tinerețe, în care am călcat

Pe un covor de floare ce viața ni la-ntins,

Ne fie clipa ceea ca-n dulce paradis.

 

Ne-om desfăta c-atuncea în calde-mbrățișări,

Sub cer cu luna-n nouri ne da-vom sărutări

Și-n doruri vii, aprinse, ne-om face jurăminte

Din simțuri și din vrerea nespuselor cuvinte.

 

Uita-vom de-mprejururi, de lumea păcătoasă,

Pluti-vom în visare în alta, mai frumoasă,

În care-am vrea de-apururi să fim cât o vecie,

Cum am mai fost odată și n-o mai fi să fie.

*

Nu vii, că ești departe de vremea cea trecută,

Nu vii că-n lăcrimare o știi că e pierdută

Și-atunci, cu ochii-n rouă și sufletul tău blând,

Săruți icoana vremii din tainiță de gând.

**

Îmi trec în stol cocoare și încă-mi vor mai trece

Când pe sub cer cu stele cea lună se petrece,

Îmbrățișez cu gândul iubirea neuitată

Și vremea de poveste ce-a fost cândva, odată

 

Și unde-oi fi pentru o clipă visarea ce se-ntoarce,

Mereu acolo unde, e liniște și pace.

 

 

POMUL  CUNOAȘTERII

 

Ades, cu gândul minții mă-ntorc în cel trecut,

În care-Adamul lumii atunci a apărut,

Să-ncerc a înțelege ce-a fost în a sa minte

Și cum văzut-a dânsul a vieților clipite.

 

Întâi și-a-ntors privirea în juru-i, în rotit,

Apoi și-a ridicat-o spre cerul nesfârșit

Și a văzut că-i singur, jur-împrejur pe humă

Și-n gând el întrebat-a: Cine îmi este mumă?

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Visarea ce se-ntoarce (poeme)”

Alexandru NEMOIANU: Doftorul din Mehadia

În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Școlii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă carieră medicală. Intre altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizită pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.

Familia Nemoianu îşi trage obârşia din satul Nemoiu din Vâlcea muntoasă. De acolo un grup de locuitori, clanul Marisescu, s-au aşezat în Caraş, în satul Petrila. Asta în cursul scurtei stăpâniri Imperiale asupra Olteniei (1716-1739). În nouă aşezare au fost recunoscuţi că Nemoianu. Familia s-a separate spre sfârşitul veacului XVIII în două ramuri. Una a devenit o familie de “popi” din tată în fiu, şi Preotul Vasile Nemoianu din Agadici a fost tatăl viitorului doctor. Iar cealaltă ramură au rămas ţărani, ”paori”, şi din ei s-au născut Petre Nemoianu şi Dr.Iosif Nemoianu. Între cele două ramuri de familie au fost mereu relaţii cordiale şi, mai târziu, Petre Nemoianu va fi mentorul feciorului Dr. Virgil Nemoianu, la rândul lui numit Virgil, şi naș al lui și al copiilor lui. Un rol decisiv în trecerea membrilor familiei într-o categorie superioară l-a avut Ioan Nemoianu, unchi al dr.Virgil Nemoianu ,despre care voi vorbi mai apoi.

Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caraş. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului sau, Ioan Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a două jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsca (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebesului (1886-1891), mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi. Ioan Nemoianu a fost primul Primar român al Caransebesului şi a fost talmaci al Împărătesei Elisabetha, când această venea la Băile Herculane. În cursul unei asemenea vizite femei din Pecinisca, satul invecinat cu Baile Herculane, au oferit Împărătesei spre vânzare păstrăvi la un prêt foarte mare.Împărăteasa a exclamat,”aşa de rari sunt păstrăvii aici?” iar Ioan Nemoianu a răspuns,”Maiestate nu păstrăvii sunt rari,Împărătesele sunt rare”.

În plus, Virgil Nemoianu a primit, în mai multe rânduri, stipendii pentru merite şcolare, din partea Fundaţiei Gojdu din Budapesta. (Va fi foarte greu să se aprecieze cât de mult a făcut această fundaţie, aşezată de către un negustor macedo-român, dimpreună cu cea stabilită de marele moşier basarabean Vasile Stroescu, pentru devenirea, trecerea în fiinţă a României „Mari“. Bursele acestor două fundaţii au fost esenţiale pentru a alcătui coipul de tehnocraţi români, banato-ardeleni, care au putut uni Transilvania cu „vechiul“ regat în timp record şi cu o eficacitate absolut uluitoare). În cursul studenţiei, a legat strânsă prietenie cu un reprezantant al ilustrei familii sârbeşti Misic. În una dintre plimbările prin Budapesta, pe unul dintre podurile de peste Dunăre, acest Misic i-a spus lui Virgil Nemoianu că a primit o înştiinţare din partea familiei că un unchi, capul familiei, îşi luase viaţă şi că el devenea cap al familiei, primind şi un inel cu sigiliul neamului. Destul de abătut, el adăugat că are presentimentul că şi el îşi va lua viaţă. Virgil Nemoianu i-a spus despre inel: „Lapădă-l în Dunăre“. Misic a păstrat inelul. In 1918 devenea Ministrul Sării în nouă formaţiune statală sud-slavă „Serbia Mare“, a intrat în afaceri necurate şi câteva luni mai apoi şi-a ridicat singur viaţă. Tot în vremea studiilor universitare, Virgil Nemoianu avea să lege prietenie strânsă cu Octevian Goga şi încă şi mai mult, cu Alexandru Vaida-Voievod.

În 1905 Virgil Nemoianu primeşte diploma de doctor(kutio-bor) în medicină generală şi în toamna aceluiaşi an s-a aşezat în circumscripţia Mehadia. O circumscripţie foarte întinsă, cuprinzând câteva zeci de sate de munte, în plus, devine foarte curând medicul oficial al staţiunii Băile Hirculane, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii, şi medic al secţiunii feroviare Topleţ-Domasnea-Cornea, funcţie de asemenea păstrată până la stingerea din viaţă. (Pe acel fragment de cale ferată era atât de cunoscut, încât prin simplă ridicare a bastonului ce îl purta, trenurile (de marfă ori persoane) opreau spre a-l duce la, ori de la Mehadia). Era vorba de o activitate absolut gigantică, aducătoare de mari venituri, dar epuizantă. Foarte curând se însoară cu învătatoarea Elizabetha Knejevic,Sarboaica din Vrset, după mama din familia Nicasinovic,din Biserica Alba. Imediat işi cumpără o casă spaţioasă şi confortabila, dar extrem de decentă, la limita modestiei, pe care o mobilează cu gust, dar fără ostentaţie. Inutil de adăugat că aproape imediat devine unul dintre fruntaşii zonei de sud-esl a Banatului şi personalitatea de frunte a Mehadivi.

Mehadia era un sat bine cunoscut şi cu un trecut istoric bogat (ai cărei locuitori îşi ziceau „meginti“), despre care, în notele sale bănăţene, Nicolae Iorga face ample menţiuni. Aşezat extrem de pitoresc, satul era la limita unui mic orăşel. Existau acolo două biserici (una dintre ele catolică, deoarece trăiau în Mehadia şi un grup de germani şi unguri), mai multe birturi, unul dintre ele, Bertwanger, un adevărat restaurant-cafenea, magazine, târg săptămânal, o cooperativă de credit, „Luceafărul“, mai multe birouri financiare (unele, e drept, nu mai mult decât sângeroase cămătarii). Mehadia era la vremea respectivă un centru de viaţă naţională românească şi, în asta, un important rol l-a avut şi preotul Coriolan Buracu, ce funcţiona acolo. Dintre familiile mai importante, citez la întâmplare, erau: Chiticeanu, Căpuşă, Popescu, Lalescu etc.

Doctorul Virgil Nemoianu şi-a dorit o familie numeroasă de care a avut parte. Curând i s-a născut un fecior, botezat Ioan, dar care s-a stins, probabil de scarlatină, fiind de doar un an. Apoi au urmat la rând Valeria (Leli), Virgil, Elizabetha (Bebi) şi Aurora.

Doctorul Nemoianu era cunoscut pentru sentimentele lui româneşti şi de aceea, când a izbucnit războiul, în 1914 (atunci când a fost anunţată izbucnirea războiului, feciorul de şase ani al doctorului, tot Virgil, a început să alerge şi să cânte prin casă: „dac-aş fi un călăreţ/ si să am un cal semeţ/ şi pistoale de-mpuşcat/ şi pe cap un coif uşor/ şi cu lance la picior”), a fost deportat cu toată familia în Debreţin ca angajat al Spitalului militar. Acolo a fost mereu tracasat de către un agent „secret“, culmea, român din Şopotul Mare, Şorici. Doi tineri rezidenţi, nepoţi ai contelui Daniel Bethleen, l-au văzut mâhnit şi au aflat despre ce era vorba. Fără să spună nimic, cei doi fraţi au pus la cale o cursa pentru Şorici. Au lansat zvonul că doctorul Nemoianu s-ar fi aflat într-o noapte într-o aripa a Spitalui care, cu doar câteva ore mai înainte fusese „carantinizata“, deci în limita strictă a personalului medical şi pacienţilor. Şorici, neavizat de carantinizare, a intrat acolo şi cei doi fraţi, sub pretextul că a încălcat carantina, literalmente l-au zdrobit în bătăi. Câteva zile mai târziu, doctorul Nemoianu le-a spus: „Mă, nu trebuia să-l bateţi aşa rău“. Cei doi fraţi au zâmbit fără să spună nimic. În 1916, cu rangul de căpitan, dar fără a avea dreptul să poarte uniformă, este mobilizat şi, până în 1918, staţionat în ceea ce este azi Albania. Acolo se spune că ar fi legat o prietenie, nu neapărat strict platonică, cu o tânăra albaneză, Aurora. Sfârşitul războiului îl află acolo, dar faptul că avea acte de „periculos politic“ l-a ajutat de dată aceea. In două zile ajunge la Mehadia, unde familia îl aştepta şi unde îşi începe imediat enorma muncă profesională.

Era muncă foarte grea şi în situaţii critice. Noua administraţie românească abia se înfiripă, o vreme în zona fuseseră trupe sârbeşti, apoi franceze, într-un cuvânt – era mult haos. în asemenea condiţii, în zona au apărut câteva bande de tâlhari, între care mai cunoscută, a fost cea a unuia zis „Mantu“, cred din satul Cornereva. Intr-o noapte de iarnă, Mantu a bătut la poartă doctorului, cerându-i să meargă să-i vadă mama bolnavă. Doctorul s-a sculat şi a pornit la drum cu vizitiul lui ,angajat permanent, Dragalina (al cărui nepot Gheorghe zis Ghiţă avea să crească în casă doctorului din voinţă feciorului Virgil, cu care va rămâne prieten o viaţă). Doctorul folosea o berlină simplă, cu covergă din piele, care, la vreme de iarnă, se convertea uşor în sanie. Ajuns la destinaţie, el şi-a aşezat pe o masă trusa şi a văzut de bolnavă. Mantu a tras cu ochiul la trusa şi a văzut că printre ustensilele medicale era şi un revolver Browning. Cumva în reproş, el a spus:
„Domnu Doctor, văd că ai Browning“. Răspunsul a venit scurt: „Da tu, mă, n-ai carabină?“.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Doftorul din Mehadia”

Ierodiacon IUSTIN T.: Împărtășania „aseptică” e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi…

Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din când în când, rațiunea, ca să știm să ne gestionam mai bine emoțiile. Ca să nu avem numai reacții „emoționale” și atât…

  Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și… la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu „a cui” altă rațiune vom gândi…?

   Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea „dumnezeului” lumii fără Dumnezeu – dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului.

   Cu toții am auzit de ultimele măsuri, „recomandări” impuse de Ministerul de Interne pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în condițiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: „recomandarea” să „evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință…”.

  În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft?

   Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului – în care credem că medicament al vieții veșnice – de pe poziția celui care, de principiu, nu crede!

   Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României.

   Și ce ni se propune/dispune să încălcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire („cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau…”), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: „Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați…”.

   Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului „exterior”, dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic?

   Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul „exterior” al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj… atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă „profanarea” Tainelor – privirea Tainelor din perspectiva celor „profani”. La fel ca și cerința de a „demonstra” ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei.

   La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut „aseptic” după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie „sigur”… Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei…

   La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm „Medicamentul” ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecătoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e „colectivismul” secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită „ordine publică”.

   Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de „răul” nostru… Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin „colectivisme” peste noi care ne omogenizează  pe toți. Același gen de „colectivisme” din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul „liber-cugetător” nu-l va lăsa să „cugete” decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât „conștiința” ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă.

   Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un „aluat” comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest „colectivism” al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni, nu sunt Supermani, și moștenesc și ei fricile, insecuritățile și vulnerabilitățile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă… Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchircește și se incuibează în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună.

  Și dacă vrem Supermani, să știm că Supermanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Împărtășania „aseptică” e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi…”

Boris DAVID: E luna mai…

Boris David (Daris Basarab)

(n. 10 mai 1929, Ismail –   d. 1 septembrie 2015, București )

 

E luna mai…

 

E luna mai ce-aduce iar tristeţea –

Tristeţea anilor ce vin –

În casă-s flori ce-aduc tandreţea,

Şi-năbuşă al meu suspin.

 

E luna mai cu flori şi cu capricii –

Un amalgam de bun şi rău –

Cu-n soare ce trezeşte vicii,

Şi-n suflet sapă-un mare hău.

 

Chiar şi-n politică are răsunet –

Noi am avut un 10 mai!

Pe cei nemernici, ca un tunet,

Maiu-i trezeşte pe-al meu plai.

 

Se umflă-n pene, se revoltă,

Stâlcind azi sensul lunii mai.

9 mai ’93

 

 

Ce trec eu astăzi în revistă…

 

Ce trec eu astăzi în revistă,

E-un lung şirag de amintiri –

Chiar dacă-mi par doar amăgiri,

În sufletu-mi ele există.

 

Chiar dacă trecerea-n revistă

E-un semn ce-anunţă despărţiri –

Cu izul lor de împliniri,

Mai mult ca ieri, ele persistă.

 

Preziua morţii te împinge

Să retrăieşti ce-a fost mai bun –

Regretele sunt doar un fum,

Iar fumul cerul nu-l atinge.

 

De-aceea trecerea-n revistă

E-un lung şirag de despărţiri…

17 apr.’95

 

 

Hristos a înviat!

 

„Hristos a înviat!”„Adevărat a înviat! ”

Sunt vorbe ce le spunem de milenii –

Legende însuşite de mirenii

Ce clerul îl urmează ne-ncetat.

Continue reading „Boris DAVID: E luna mai…”

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Eradicarea gripei porcine

         Luna decembrie a unui an fast. Şomaj, criză, foame ca la balamuc, promisiuni deşarte… În plus, colac peste pupăză, epidemie de gripă porcină, transformată de reporteri în pandemie ca să sune mai bine în urechile poporului. Dar acesta, poporul deci, cam nepăsător din fire, rămâne indiferent şi la măreţele realizări ale guvernului dar şi la spaimele transmise prin mijloacele mass-media.  Marile sale griji erau, la această vreme, porcul, ţuica fiartă, şi ieşirea din post pentru nişte chiolhane temeinice, din zori şi până în noapte, fără să te temi de afurisenia popii sau, şi mai rău, de a nevestei care nu te mai trata cu varză acră ca să-ţi treacă mahmureala.

            În zadar se face reclamă disperată la noul vaccin împotriva gripei ucigaşe, degeaba apare pe micile ecrane, seară de seară, un domn doctor de la minister care ne prooroceşte mai ceva decât în Apocalipsă, poporul e cam chior şi o arde pe muzică populară sau lăutărească. Aflată şi asta din belşug, după ce termină de ameninţat don’ doctor. Destul de ofticat şi el fiindcă cumpărase pe bani grei şi cu un comision baban o câteva tone de vaccin şi i se mucegăiau în cămară. Ca să nu mai vorbim că unii, dintre cei care nu puseseră botul la afacere, băgau nişte strâmbe de toată frumuseţea vorbind despre efectele nocive ale vaccinului. Unele mortale pe timp scurt şi deosebit de grave pe timp mediu şi lung. Dar cum poporul este vestit pentru vigilenţa şi înţelepciunea sa, îşi băga picioarele în tratament susţinând sus şi tare experienţa sa milenară. Adică aia bazată pe usturoi, rachiu, lebăr, tobă, cârnaţi, şi năduşeală la aşternut cu nevasta, cu mândra, ibovnica, vecina, cuscra, fina, naşa, soacra, în fine, cu cine se nimerea, deoarece noaptea nu are importanţă, că tot nu se vede nimic. Să nu uităm însă că suntem în ţara tuturor posibilităţilor. Prin urmare…

            Cam pe la Sfântul Ion când deja dădeau semne de oboseală până şi cei mai vajnici petrecăreţi, iar în grajduri vitele răguşiseră de atâta zbierat şi cădeau de foame, cel mai bun prieten al oamenilor, televizorul, transmite o ştire zguduitoare. Un mare cântăreţ de manele, până acum necunoscut, moare călcat de tramvai. Era ce-i drept cam beat şi de fapt fusese împins pe şine de concurenţă, însă forurile medicale constată că bietul om era infectat cu virusul noii gripe. Adică aia porcină care bântuia din primăvara trecută şi nu prea reuşise să facă cine ştie ce ispravă.

            Poporul este zguduit! Hai, soro, că una ca asta nu se poate! Păi, cum nici chiar artiştii nu au scăpare? Înseamnă că e jale mare şi musai să ne facem vaccinul aşa cum ne anunţa, din nou, cu o figură extrem de tristă, acelaşi don’ doctor. Neamul se repede disperat la făcut injecţii. Mai ales că erau gratis. Primii sunt, ca de obicei, înţelepţii pensionari, bucuroşi nevoie mare că, iată, apăruse un nou prilej de stat la coadă, de schimbat impresii despre încălzirea globală şi aventurile tipei ăleia beton de la emisiunea de duminică seara, aia care nu-i mai ajunge cât are şi o dă la greu prin străini plus multe alte subiecte pasionante, vitale chiar, acum după sărbători.

            Unde mai pui că şi panarama e în toi. Medicii şi asistentele bufnesc şi trăsnesc deoarece nu iese nici un folos din toată munca, solicitanţii că acesta e dreptul lor, politicienii din opoziţie că uite, guvernul lasă poporul să moară şi nu mişcă un deget, cei de la guvernare că: noi v-am tot spus, da’ voi nesimţiţilor… Iar televiziunile, fericite, trimit reporteri să aţâţe lumea care atât aşteaptă. Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Eradicarea gripei porcine”

Mircea DOGARU: Câte degete are „mănușa” dumneavoastră, domnule Viktor Orban?

Scrisoare deschisa premierului Ungariei

 

Motto:

„A pretinde că în România se desfășoară o revoluție ROMÂNĂ, declanșată de un ungur, Laszlo Tokes, e ca și cum ai spune că elefanții zboară, dând din urechi, din floare în floare și le polenizează!”. (Cpt. Mircea Dogaru, 22 decembrie 1989, orele 20:00, pe DN1, între Otopeni și București. Declarație făcută în fața „Jurnaliștilor fără frontiere”)

 

Domnule premier Viktor Orban,

Recunoscându-vă calitățile reale, dovedite în promovarea intereselor poporului ungar, oricât de strâmbe și de utopice ar fi acestea, nu pot să nu remarc ipocrizia falsei poziții conciliatorist-diplomatice, adoptată de dvs. în fața recentei poziții, poate nefericită, poate premeditată, avută de Președintele României, în cazul, electoral construit al Proiectului Legislativ de Autonomie Teritorială „Secuiască”, proiect devenit un fel de Hopa-Mitică al politicii dvs. și a UDMR. Și nu pot să nu răspund amenințării voalate care transpare din afirmația dvs. că „Dacă vom fi nevoiți, vom ridica mănușa aruncată”! O fac tot „diplomatic”, apelând la un set de întrebări născute din „suspiciunea rezonabilă” că, atunci când ați fost selectat din cortul mamei dvs. și transformat în „hungarus pur”, ați primit și un altfel de instructaj, pe linia New Age, în scopul manipulării și împingerii spre dezastru a poporului frate ungar. În treacăt fie spus, pentru mine ca istoric, permanenta jonglerie de la 1871, când s-a dat ordinul construirii unei „națiuni omogene” (din unguri și deznaționalizați ai tuturor etniilor) cu termenii „ungur”, „maghiar”, „secui” și „ceangău” nu ține! Așadar…

Domnule premier,

Va mai amintiți când v-ați dus, acum 31 ani, însoțit de ciracii dvs., ajunși, astăzi, unul Președintele Ungariei, altul al Parlamentului, al treilea Primarul Budapestei (de domnul doctor nu vă reamintesc pentru că a dezertat când a văzut ce enormități debitați și faceți), în Cehoslovacia, să impulsionați și acolo „revoluția”, adică secesiunea teritoriilor locuite de minoritatea ocupantă ungurească? Numai că cehii au optat, spre deosebire de serviciile românești, pentru o „revoluție de catifea”, drept care ați uitat ce ați pățit din partea lor, în special a cehilor pe care demenții New Age i-au botezat „popor slovac”, atunci când v-ați aplecat să „ridicați mănușa”? Că până la Budapesta, unde ați întemeiat din ordin FIDESZ, nu v-ați oprit?

Domnule premier,

Slovacia ca Slovacia, că a fost botezată cândva „Ungaria Superioară”… dar cu România ce-ați avut? Puteți să spuneți, astăzi, de Ziua Mondială a Libertății Presei cu sinceritate, dacă și în ce măsură ați fost implicat în pregătirea, fie și ideologică a cetățenilor români proveniți din familii mixte (româno-ungurești sau româno-săsești, pentru că trebuiau să lanseze lozinci în românește) de KEOD în cele 12 tabere din Ungaria, în vederea „revoluției spontane” din România? În instruirea lor ca luptători de elită în poligonul „din cotul Dunării” sau pe macheta Transilvaniei de la Debrețin? Pentru care machetă, armata dvs. și-a pierdut în 1997 șeful Marelui Stat Major, în funcție de 2 decenii, fiindcă n-a raportat interpelarea pe această temă a omologului său român, gl. Dumitru Cioflină. Cât despre citatul cu „cotul Dunării”, acesta provine din declarația unuia dintre cei 9 teroriști arestați și condamnați pe viață de tribunalele militare românești și pentru eliberarea cărora au behăit și au făcut liste de susținere 2 ani, damele „civice” ale post-revoluției române”! Chiar credeți că li s-a pierdut urma la Aiud sau în arhiva SIPA, închisă și „epurată” de Monica Macovei și ciracii ei?

Domnule premier,

Ați ținut cumva și dvs. în 1990, discursuri patriotice pentru „eroii căzuți în revoluția din România” în fața unității speciale din Seghedin, la ridicarea plăcii comemorative? Ați colaborat atunci cu Rudaș Ernosi, ulterior în denigrarea României, cu Lazlo Tokes care cere astăzi „demisia fără întârziere a președintelui Johannis”? Ați colaborat cu Eva Maria Barki de la Viena și cu Raffay Erno, KGB-istul transfug din Ardeal și erijat în Goebbels-ul lui Lazos Fur, ministrul care a lansat formula „Cine deține pământul, are Ardealul”? Cum ați implicat FIDESZ în acțiunea, declanșată de Lazlo Tokes cu sprijinul unei bănci budapestane și a două bănci vieneze, de achiziționare „pe nimic” sau de „recuperare” prin fals și uz de fals a sute de proprietăți în centrul și vestul României? Dar în „rebeliunea” de la Târgu Mureș, extern pregătită și soldată cu mutilarea televizat-programată a „ungurului” Mihăilă Cofariu? Câți din cei 7.000 de luptători unguri intrați în România atunci cu pașapoarte false, alături de diversioniști germani, austrieci, ruși etc. au fost oamenii dvs.?

Domnule premier,

Este adevărat că vi se datorează succesul creării „culoarului” de proprietăți pe linia Odorhei-Seghedin pe care, cu știința unor scelerați lideri ai României băsiste, intenționați să faceți trei autostrăzi care să lege „Erdely” adică așa-zisul „Ținut Secuiesc Independent” într-o Transilvanie autonomă, de Ungaria? Ați uitat că harta respectivă a fost distribuită, alături de harta Ungariei celor 64 de comitate și de brelocuri bilingve, glorificând „poporul ardelean” și „statul bilingv Transilvania” la congresul secret de la Cluj (fost Clusium, azi Cluj-Napoca) al celor 32 de fragmente etnice europene din toamna lui 2003? O diversiune, bineînțeles, care să atragă atenția proștilor noștri și pe fondul căreia s-a lucrat magistral! Cu ce și cu cât ați contribuit, în acele zile, la inventarea, pornind de la 498 cetățeni români declarați, la recensământ, „secui”, pe linia KGB a „națiunii puțin numeroase, găgăuze” a „Națiunii Secuiești” și a Consiliului Național Secuiesc? Cât ați investit și investiți în trădătorii români proveniți din familii mixte, să lupte în tradiția New Age manistă pentru un „Ardeal independent” sub lozinca „Înalță doamne Carpații cât Himalaya”? Cu cât le întrețineți și astăzi iluzia că trebuie să uite sângele propriilor înaintași sacrificați pentru Marea Unire a Românilor și să se separe ei, Marius Chicos Rostoganii, de „Miticii” de la București? Cu câți bani și cu ce promisiuni au fost mituite loazele noastre să vă susțină acțiunile anti-românești de inventare a unor inexistente proprietăți ale bisericii catolice (clădiri și terenuri) și cât au primit magistrații noștri trădători să dea statut juridic aberației numită „Starea romano-catolică”? O aberație lingvistică de tipul „Bazinului Carpatic” (furat hidrografiei și operat prin ștergerea cu guma de pe hărți a Carpaților Occidentali, ca să rezulte o ciupercă nucleară botezată „Ungaria Sf. Ștefan”) sau de tipul noului proiect șterpelit astăzi de dvs. domeniului protejării mediului și pe care l-ați intitulat „Zone Naționale Protejate”? O invenție pentru care ați comandat în România 1.000.000 de semnături și pe care vreți să o băgați în foarte scurt timp pe gâtul Comisei Europene!

Domnule premier,

Cât la sută din planul lui Miklos Horthy din 1921 de „agresare a României la pace”, permanent actualizat de un Heinrich Werth sau Kos-Karoly v-ați însușit? Și de ce ați făcut-o? Nu cumva, pentru că, de doi ani Putin v-a cam dat cu flit, inclusiv în Programul nuclear, pentru că s-a prins că jucați la trei capete (SUA, Germania, Rusia), dvs. fiind, în fapt, dincolo de gargara anti-Soros omul comunism-globalismului și al Noii Ordini Mondiale?

Cât v-a costat mita pentru restituirile ilegale, către urmașii foștilor optanţi sau fasciști unguri, prin falsificarea datelor istorice și actelor, pentru proprietăți românești adjudecate, inclusiv ale armatei (28.500 ha și zeci de clădiri doar în Harghita și Covasna) sau ale țiganilor români și unguri deposedați de Horthy? Cât sunteți de implicat în pedepsirea de către politrucii din CNA a posturilor de televiziune sau a jurnaliștilor români ca Monica Ghiurco, pentru că au abordat tema restituirilor ilegale? Ați investit și dvs. în îndepărtarea din media românească a realizatorilor și invitaților incomozi pentru naționalismul dvs. de tip horthyist? Cât ați investit în oficializarea limbii ungare în administrația românească prin legi, care, mai nou, uită procentul de 20% al etnicilor sau în recentul și imbecilul Cod administrativ? Cum sprijiniți și cu cât discriminarea elevilor și studenților români față de deznaționalizații amăgiți cu promisiuni și educați ca șovini (nici ei nu știu ce… unguri, maghiari, secui, ceangăi) începând de la grădiniță?

Domnule premier,

Cât ați investit și investiți în UDMR, PCM și PPMT, pentru agitarea anuală dacă nu lunară sau zilnică a sperietorii cu „dreptul secuilor la autodeterminare”? Cât în separarea românilor de ortodoxie și atragerea lor la culte ori secte protestante sau direct la sintagma „catolic=ungur”?

Cât investiți în proiecte gen „Sapienția”, „Compania Husarilor”, sau „Focuri în Ținutul Secuiesc”? Cu cât ați sprijinit extinderea așa-zisului „ținut” (Szekelyfold înseamnă în fapt „Pământul Secuilor” și nu „ținutul”) spre Moldova, în județele Bacău și Neamț sau în Mureșul meu natal? Cât ați investit în demolarea monumentelor eroilor români, nu numai la Buda, ci și în România (ex. la Oradea) în lichidarea cimitirelor eroilor noștri ca la Ditrău, în umplerea orașelor transilvane de denumiri stradale și busturi ale criminalilor unguri de război (exemplu Albert Wass)? Cât în aducerea de arme și muniții declarate exponate pentru muzeele sătești de istorie sau pitite de „șamanii de Covasna” în subsolurile bisericilor, din 1990 și până astăzi (Jos pălăria pentru ingenioasele conserve cu cartușe pe post de boabe de fasole și pentru grenadele ofensive pe post de mingi de tenis!)? Cât v-au costat echiparea, instruirea și dotarea noilor „gărzi” ale „zdrențăroșilor” în pădurile noastre, care încă nu au luat drumul Austriei? Cât costă cele 8 baze de pregătire paramilitară camuflate în „cluburi de paint-ball” (două în Bihor, câte una în Cluj și Mureș, patru în Harghita)? Cât a costat închiderea aeroportului de la Târgu Mureș, de mare importanță pentru partenerii noștri strategici, spre a fi înlocuit de aerodromurile de la Ghindiu și Nisentea, pe cale de a deveni aeroporturi „private” sau de cele, deja proiectate, de la Ciceu și Cekend?

Domnule premier,

Da! Aveți dreptate! Proiectele „Autonomia Ținutului Secuiesc” și „Trianon 100” în care ați băgat sute de milioane de euro, sunt baloane de săpun! Fațada pentru proști și cârpa roșie pentru tauri! Dar cât investiți în proiectul real, acela ascuns în spatele lor și intitulat pragmatic „Programul de Dezvoltare a Bazinului Carpatic Unitar”, prin care vreți să dați ungurilor din afara granițelor dvs. iluzia că trăiesc în Ungaria? Cât v-a costat organizarea separată a oamenilor de afaceri de etnie ungurească din România prin Conferința de Afaceri discriminatorie, inițiată recent (11-12 februarie a.c.) de Peter Ferenc, la Târgu Mureș? Și asta în scopul creării infrastructurii „Camerei de Dezvoltare a Afacerilor din Bazinul Carpatic” dependentă de Camera de Comerț și Industrie a Ungariei (MKIK)? Cât vă costă „Colaborarea între județele înfrățite cu Ținutul Secuiesc” adică piatra de temelie, după Kelemen Hunor, pentru „Colaborările regionale între maghiarii din Bazinul Carpatic”? Continue reading „Mircea DOGARU: Câte degete are „mănușa” dumneavoastră, domnule Viktor Orban?”

Ileana VLĂDUȘEL: Zmeie

 

Zmeie

 

Hârtie colorată în drum spre soare

Împachetată în formă de scrisoare,

Ducând spre zările nestăpânite

Visuri de băieței și de fetițe.

 

Sfori colorate și- împletite  în joacă

De mâinile micuțe, se îndreaptă

Spre creste neumblate unde prins

Stă timpul pedepsit, pe veci învins.

 

Purtați de vânt, albaștri telegari

Din ziarele aruncate de cei mari

Duc către continente neumblate

Pe coame colorate, bucălate

 

Urme de zâmbete, rămase prinse

Pe creponata pagină. Cuvinte,

Mâzgălituri astăzi neînțelese

Vorbesc de cavaleri și de prințese.

 

Rămase în tivul timpului, agățate,

Stau clipele copilăriei. Toate

Imaculate, calde și cuminți

Cu zmeie colorate, fără dinți.

 

Hârtia colorată odihnește

În scrinul amintirilor. Pândește,

Momentul când visând, se întorc la joacă

Copiii ce le-au dat formă și viață!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

8 mai  2020