De două zile, pe ecranul televizorului meu cu diagonala cât peretele, văd numai imagini cu flăcările care au cuprins castelul Windsor. Crescut în spiritul bucuriei la aflarea veştii despre moartea caprei vecinului, nu pot să nu gândesc la fiţele pe care ni le-au tot făcut englezii, ani de-a rândul, dând la orele de maximă audienţă imagini de un prost gust sfidător şi prim-planuri cu doamne rrome aciuate la ei în ţară, care nu erau lăsate să cerşească şi, de durere, stropeau cu lapte matern direct de la sursă căştile ţuguiate ale poliţiştilor londonezi. Sau ălea cu copiii instituţionalizaţi de la noi din ţară, însoţite de comentarii acide despre modul în care aceşti adorabili micuţi se târau în propriile fecale. Păi, dacă făceam şi noi reportaje despre ai lor? Credeţi că dădeau mai bine? Hai să fim serioşi! Oricum, impresionanta mea cultură de teleman înrăit mi-a dat, peste numai cinci minute de vizionare, un semnal de alarmă.

            Da’ unde oare, era regina? De ce nu apărea ea în faţa camerelor de filmat, cu coroana pusă strâmb şi colţul basmalei în gură, smulgându-şi părul şi vărsând lacrimi profesioniste, că doar pe ea o lovise nenorocirea?! Dar nici pe prinţul consort nu l-am văzut, aşa cum ştim noi de la propriile noastre dezastre, în izmene, trăgând amărât de o roabă în care se află damigeana şi câteva crătiţi, adică ce mai putuse salva el, cu preţul vieţii, din sinistrul care le spulberase agoniseala lor de o viaţă!? Şi nu i-am văzut nici pe prinţi cu zdrăngănelele goale şi cu mucii înnodaţi în barbă ţinându-se de trena mamei şi sughiţând de foame, dar nici pe vecinii din Cambridge, de exemplu, în maieu, dându-şi ei cu părerea despre cauzele dezastrului, sau unele mici turnătorii cum că focul l-ar fi pus alde Sussex, ori Norfolk, ori mai ştiu eu ce alt megieş, ofticat pe bunăstarea, sau ghiorlănia stăpânilor care nu dădeau şi ei ceva de pomană, că doar aveau, ce naiba!

            Adică iată, ce vreau să vă spun eu! Cenzura, ca şi pe vremea dictaturii de la noi, când nu îl vedeai pe marele cârmaci scobindu-se în măsele, sau prins de un guturai, acţionase perfect în acest caz şi nu-ţi dădea nici o informaţie veridică, ci numai aiureli însoţite de texte prelucrate în laboratoarele minciunii propagandistice. Deci! Eram din nou minţiţi cu televizorul!

            Dar, după ce pe ecranul celui mai bun prieten al omului, peste aproximativ un an, nu s-a mai amintit nimic despre incendiu, aşa şomer cum sunt, am făcut un împrumut la bancă şi am plecat în Anglia, special ca să văd cu ochii mei cum justiţia divină pusese la pământ trufia celor ce se cred mai presus de noi simplii oameni ai muncii.

            Când am ajuns în fine, la castel, să cad jos de uimire şi mai multe nu! Din orice parte ai fi privit, hardughia părea neatinsă nici măcar de cei cinci sute de ani care trecuseră peste ea, iar de flăcări nici nu se punea problema. Cu puţin înainte de a mă sufoca de indignare am auzit de la ghid că, în cel mai scurt timp posibil, familia regală plătise (normal, că avea de unde!) echipe de specialişti care, muncind neîntrerupt cam un an de zile redaseră castelului înfăţişarea iniţială!

            Băăă, copii, nu mă duceţi voi pă mine! Un an? Las-o jos, că măcăne! Atunci cum se face că la noi gara oraşului deşi nu a suferit nici un incendiu, o renovăm de cincisprezece ani şi încă nu se cunoaşte nimic!? Sau ce, n-am mai văzut eu castel la noi în sălaşuri? Adică, acele castele ale regilor internaţionali, ale împăraţilor de pretutindeni sau ale regelui tuturor ţâga- nilor dăn lume erau Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Pojar la castel” →

          Navighez pe internet cu speranţa că îmi voi umple prăpastia de ignoranţă cu muntele de informaţii ce-mi trece prin faţa ochilor. În fond, o iluzie, ca oricare alta. Din colţul său, de pe pernă, mă priveşte cu un aer nedumerit, Codiţă, un boxer cu o figură de criminal în serie, dar cu un suflet de înger. Plictisit, după o vreme, se ridică, îşi ia lesa în gură şi vine la mine cu o privire fără dubii. Adică, ori mergem la plimbare, ori iese cu scandal! Asta tocmai când citeam ceva foarte interesant despre modul de înmulţire al  fluturilor de varză. Şi când te gândeşti că o mulţime de femei procedează la fel precum nevinovatul Codiţă, ele nefiind însă la fel de nevinovate! Numai că, în cazul de faţă, spre deosebire de cel în care se află soţiile, nu încape nici o negociere, eventual cu un schimb în bijuterii, sau blănuri, aşa că, de multe ori mă gândesc la surprinzătoarea inteligenţă a celor pe care nu-i bănuim de aşa ceva. Oricum, îmi iau rucsacul pentru ca să mă dotez cu cele necesare, conform legii, atunci când ieşi cu un câine la plimbare. Mănuşi, pungi de plastic, lopăţică, făraş, găletuşă, botniţă, lesă regulamentară, spray deodorizant, plus apă şi praf de purici, documentele de sănătate şi de apartenenţă ale câinelui, cele eliberate de la asociaţia chinologică de cartier, dar şi cele de la clinica veterinară, pentru a se vedea că a fost vaccinat la timp. Codiţă se uită la mine cu o privire care spune mult, dar ce ştie el despre legi!? Pe stradă mergem la pas, voioşi, cu chef de joacă şi chiar uitând eu de fluturii de varză, când, la intrarea în parc, suntem opriţi de doi tineri în uniforme aparţinând poliţiei comunitare. Politicoşi, dar fermi, verifică actele şi dotările conforme legii, îmi atrag atenţia că nu am plătit la primărie taxa de posesie animal de companie şi că până în octombrie nu mai sunt decât cinci luni, deci este cazul să mă grăbesc, apoi mă avertizează că intrarea în parc, cu câini, este interzisă.

            În tot acest timp, dincolo de gardul din fier forjat al parcului, o haită de maidanezi (ştiu că li se spune câini comunitari, dar nu vreau să se facă jocuri de cuvinte necuvenite cu poliţia denumită la fel) îşi desfăşoară, nestingherită de nimeni şi nimic, activităţile specifice de socializare şi înmulţire.  Unul dintre ei, flocos şi plin de scaieţi, vine chiar lângă noi şi îşi rezolvă necesităţile fiziologice fireşti, privindu-ne cu un aer nevinovat şi umplând spaţiul cu duhori de nedescris. Enervat, Codiţă intră pe secvenţa naturală şi uitând de bunele maniere, latră cu furie. Primesc o amendă destul de pipărată pentru tulburarea liniştii şi hotărăsc să ne întoarcem acasă, că, iată, cine ştie ce se mai întâmplă. Poliţiştii, dacă este să iau în seamă numai felul în care mă privesc, îmi susţin hotărârea fără nici o rezervă. Ne despărţim oarecum prieteni, ceea ce mă face să îmi permit o întrebare:

            – Nu vă supăraţi vă rog, dar câinii aceştia din parc nu se supun aceloraşi reguli? Oamenii se uită la mine ca la un gândac de bucătărie, totuşi  îmi răspund:

            – Păiii, domnooo, ăştia-s maidanezi şi ei sunt protejaţi de asociaţiile unor babe ţâcnite, care dacă află ceva rău despre ei e vai dă pielea noastră, aşa căăă…

            Plec lămurit, încercând, fără prea mult succes, să-l îmbunez şi pe Codiţă a cărui figură se cam pleoştise când s-a prins că ne întoarcem:

            – Băi băiatule, fii atent cum stă treaba! Nu te bosumfla, că şi la noi la oameni e la fel; unii au drepturi, iar alţii au dreptul să… îîîî… săăă, adică, măiii, cum să-ţi explic eu, au dreptul, mă-nţelegi!? Departe de frământările mele existenţialiste, Codiţă, fiinţă structural fericită, clămpănea după muşte. Hai că-s chiar prost! Mă întorc la internet, că acolo-i mai simplu: dacă dai banul, ai dreptul, dacă nu, nu! Trăiască realitatea virtuală!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 29 aprilie 2020

           Afară ninge ca-n basmele din filme cu Hansel şi Gretel, iar în aer pluteşte mirosul de vin fiert cu scorţişoară, atât specific sărbătorilor. În totală neconcordanţă cu exteriorul, sufletul domnului Erizipel Tobă este bântuit de o îngrozitoare iarnă siberiană şi-un crivăţ cumplit. Cum de este posibil aşa ceva, mai ales că domnul este directorul economic al unei primării dintr-un mare şi vestit oraş al acestei fericite ţări!?

            Să vedeţi… Ieri sosise în biroul său, ca să-l felicite, o crăciuniţă extrem de nostimă de la etajul trei şi, ca de obicei, el o crăcise pe birou, oarecum în spiritul sărbătorilor, dar fără respectarea strică a sfintelor obiceiuri. Vâlvătaia pasiunii îi luase domnului Erizipel minţile, nu şi crăciuniţei, pentru că nu avea de unde, aşa că, acesta, uitând de unele măsuri de precauţie, lăsase biroul neasigurat cu lanţul yalei. Doar aşa se explică de ce, peste cam un minut, uşa zbură din ţâţâni, iar în pragul ei apăru conducerea judeţeană a partidului de guvernământ. Avea părul vâlvoi, ochii injectaţi şi mâinile deocamdată în şolduri. Pe lângă calitatea primă de şef de partid, mai era şi doamna primar, dar şi soţia legitimă a domnului Erizipel, pe numele ei Sofica, dar asta nu trebuie să ne ducă în eroare. Nu avea nici o urmă de „sofia” în ea, ci numai aspectul şi apucăturile unui obuzier nemţesc din primul război mondial. Dacă însăşi Gorgona ar fi fost în locul ei, cei doi ar fi împietrit pur şi simplu, în plin elan de cunoaştere colegială, fără să le pese prea mult. Acum însă alta era situaţia! Domnul Erizipel nu împietrise, ci doar înlemnise cu chiloţii în vine lăsând vederii un peisaj deloc falnic. Crăciuniţa, deoarece nu avea de recuperat chiloţei, se strecură sprintenă ca o şopârliţă care a stat pe un bolovan la soare, încercând să nimerească uşa şi să o evite în acelaşi timp pe şefa ei, doamna primar. Finalmente chiar a reuşit, încasând doar doi pumni în figură şi un singur şut în apetisantul ei poponeţ. O dată scoase din şolduri, mâinile conducerii judeţene de partid, înşfăcară o linie de pe masă, o linie de un metru făcută din fag fiert, cu care executară un număr de o mare virtuozitate, concomitent cu un susţinut recital vocal, despre care nu vom pomeni nimic. Linia descria arcuiri de o impecabilă eleganţă prin aerul încins al biroului care se opreau brusc în capul, pe spatele şi uneori chiar pe delicatele organe aflate la vedere ale domnului Erizipel,  fapt care a dus, către final, la emiterea unor predicţii din partea vătămatului cum că:

            – Nu mai da, Sofico, că mă nenoroceşti şi te fac terci cu ciocanul dă şniţele, fir-ai a dreacu’ dă nemernică care mi-ai mâncat viaţa! Plus altele cel puţin la fel de  interesante…

            Însă, numita Sofica, deloc îngrijorată de perspectivele prognozate asupra viitorului apropiat, nu se opri decât când, de oboseală, căzu cu răsuflarea tăiată pe canapea şi începu să recite, pentru completarea scenetei, bocetele rituale adecvate momentului.

            Foarte dezamăgiţi de acest deznodământ banal, privitorii, respectiv personalul din birourile alăturate,  se retraseră din cadru, făcând diverse comentarii prognostice referitoare la ce va urma. Speraseră totuşi măcar la o împunsătură de cuţit, sau cel puţin un cap spart. Dar, spre nefericirea lor, lucrurile au rămas totuşi într-o notă de mediocritate deloc aurită, însă, dacă e să judecăm la rece, absolut specifică.

             Aşa se face că,  domnul director economic al primăriei dormi în acea seară pe canapea, în birou, oblojindu-se cu o sticlă de ţuică plus nişte înjurături ce includeau numai sfintele sărbători pascale, doar fiindcă acelea de crăciun nu sunt deocamdată în repertoriu, dar şi cu unele gânduri de răzbunare care vizau spargerea farfuriilor şi a bibelourilor din vitrina matrimonială. Asta până când ţuica, un binecunoscut panaceu, îşi făcu datoria şi domnul Erizipel intră în comă.

            Acestea fiind faptele, astăzi, în această superbă zi hibernală, domnul director economic zace şi geme cu capul prins în mâini, încercând să găsească o soluţie pentru criza ivită. Este însă foarte greu, mai ales că, încă de la prima oră, a primit o hârtie semnată: „conducerea judeţeană de partid”, dar şi o alta, de la doamna primar, precum că toate contractele economice încheiate pe parcursul directoratului său se anulează şi concomitent, vor fi înştiinţate organele procuraturii pentru demararea unei cercetări referitoare la sumele încasate de firmele contractante şi neonorate cu lucrări nici la ora asta!

             Nasol! Dar nasol rău de tot! Deoarece, ca să fim bine înţeleşi, directorul şi soţul primăriei şi al conducerii de partid era, prin interpuşi desigur, managerul a trei firme care aveau ca obiect de activitate de la ascuţitul creioanelor până la transporturi intergalactice şi erau câştigătoarele exclusive ale tuturor licitaţiilor primăriei. Sumele încasate de la bugetul acesteia erau transferate imediat în conturile managerului, asta şi pentru că respectivele firme, chiar dacă se ofereau să asfalteze străzile, sau să facă focuri de artificii pe stadion spre bucuria cetăţenilor, erau formate numai dintr-un văr contabil şi un altul responsabil cu răspunsul la telefon. Astfel cheltuielile erau reduse la minimum, iar serviciile firmelor se amânau spre vestitele calende greceşti, dovadă a măiestriei manageriale a patronului din umbră, respectiv domnul, soţul şi stăpânul (asta-i formula consacrată chiar dacă nu corespunde realităţii) doamnei primar. Vedeţi deci de ce, acum, situaţia se arăta foarte albastră, iar domnul director, în urma unui amplu proces de judecată, luă decizia unui act disperat. Deschise seiful personal şi scoase de acolo, suspinând, un teanc de bani. Peste două ore zbura deja către Viena…

        Joi seara, când doamna primar se întorcea destul de bine dispusă de la un bal de caritate, după ce şoferul îi deschise portiera, păşi cam clătinat pe alee şi intră într-un fel de univers paralel. Ferestrele casei erau toate luminate, iar în living, focul din şemineu şi lumânările parfumate ce ardeau din belşug dădeau impresia unei feerii demne de măiestria marilor regizori de la Holywood, când vor ei să ne arate scene de dragoste romantică între miliardari. Puţin în penumbră, aşezat artistic în fotoliul de piele galbenă, se afla, îmbrăcat cu halatul de mătase roşu cu monogramă aurie şi eşarfă albă, domnul Erizipel lăbărţând un surâs care l-ar fi făcut invidios chiar şi pe Rudolf Valentino. Inima sensibilă a doamnei începu să bată cu altă intensitate, iar vocea cam şovăitoare şi molatecă rosti plină de duioşie:

            – Da’ ci ti-apucă, băiii, futachi, crez’ cî’ţ merji cu mini ca cu curvili tăli?! Io-s fimeii serioasă băiiii, cu funcţii, nu o distrabalatî ca niisprăvitili şelea di li călăreşti tu pi la biro’!

            – Măi, Sofico, las-o focului dă supărare, că mai greşeşte omu’! Ce, Doamne iartă-mă, pui la suflet toate prostiile, îţi cauzează, dragă, la ficat şi la ten, ca să nu mai vorbim de poziţia ta în ierarhie şi în societate… Poate că discursul domnului Erizipel ar fi marcat mai puţin succes, dacă pe masă nu ar fi aburit desertul favorit al doamnei: poale-n brâu cu brânză de capră, iar din frapiera de argint nu s-ar fi ivit gâtul aurit al unei sticle de şampanie. Ca să nu mai vorbim că lângă farfuria cu brânzoaice stătea deschisă o superbă cutie din lemn de pin, matlasată cu mătase vişinie, pe care se odihnea aruncând străluciri verzi, hipnotice, un splendid set format dintr-un colier cu pandantiv, un inel şi o broşă din smaralde bordate cu diamante.

            Hai, să fim sinceri! Combinaţia de un strălucit rafinament între deliciile gastronomiei autohtone, ştiinţa podgorenilor francezi şi arta bijutierilor evrei puteau încălzi chiar şi o inimă de piatră. Or, doamna Sofica nu era deloc o statuie, ci doar o femeie sensibilă, o fire simţitoare, poetică am putea spune, dacă acest aspect al sufletului ei nu ar fi atât de bine ascuns de imperativele funcţiilor pe care le deţine. Aşadar oftă:

            – Hai, bă, ghiorlane, dă şi tu ceva dă băut, că uite mă mai înmuiai şî io!

            Domnul Erizipel speculă abil momentul, îşi desfăcu puţin halatul ca să i se vadă părul de pe piept, se ridică din fotoliu, întinse încă un metru surâsul de don Juan cu experienţă şi ridică din frapieră sticla de şampanie. Calculă mental unghiul sub care să o deschidă, în aşa fel încât dopul să o lovească pe scumpa sa soţie drept în frunte. Auzise că de multe ori aceste momente festive Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Familia înainte de toate” →