Sunt aproape opt veacuri de când, în Sicilia, Giacomo da Lentini, notar cu îndeletniciri artistice, făcea schimb de sonete cu starețul Tivoli, iubitor și el de poezie. Práctica, un fel de modă în cercurile literare ale vremii, era cunoscută sub denumirea de tenzone, cuvânt provenit din occitanul tenso („duel”, „tracțiune”). Ea fusese împrumutată de la trubadurii provensali și presupunea o discuție în versuri, pe teme amoroase, între doi poeți sau între un poet și o entitate imaginară, fiecare exprimându-și poziția prin mijloace retorice cât mai rafinate.

            La noi, cele dintâi sonete au fost tipărite în iunie 1829 în „Curierul românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu (București) și în „Albina românească” (Iași), condusă de Gheorghe Asachi.

            Cum a evoluat această specie literară în Europa și în țara noastră, dar mai ales care sunt rigorile compunerii unei astfel de creații putem afla din preambulul lui Mihai Merticaru – poet, eseist și gazetar, născut la 20 iunie 1938 în satul Bețești, comuna Rediu, județul Neamț – la cel mai recent volum al său de versuri, Vis și abis (Editura Mușatinia,Roman, 2018).

            Nu intenționăm să zăbovim asupra paginilor respective, așezate sub titlul Sonetul – regele poeziei, ci să arătăm, cu plăcută surprindere, că, în ciuda vechimii și a încorsetărilor formale, în pofida schimbărilor de mentalitate și a tendinței actuale de a obține totul cât mai repede și cu mai puțină investiție de efort, categoria lirică amintită este încă în lucrare. Își păstrează aproape la fel de proaspete delicatețea și sprinteneala trubadurești, încântându-ne și astăzi prin melodicitate. Dacă stârnim un picuț definiția inițială, putem afirma că și acum sună bine această melodie scurtă. De-abia un ton, un sunet mic. Un sonnetto (cântecel).

            Un tenzone, discret retro, ne propune și Mihai Merticaru – unul dintre adepții fideli ai sonetului – în volumul de față. Partenerii convocați la duel, nu neapărat toți sonetișți (Sapho, Ovidiu, Saadi, Li Tai Pe, Pierre de Ronsard, Omar Khayyam, Dante Alighieri, Francesco Petrarca, William Shakespeare, Alexandr Pușkin ș.a., iar pe teren românesc: Mihai Eminescu, Nicolae Dabija, Theodor Damian), își exprimă poziția în mottoul textelor, urmând ca poetul nemțean să-și etaleze propriile argumente legate de tematica aleasă, mizând atât pe backgroundul cultural, cât și pe experiența personală.

Sunt puse la bătaie tehnici mai mult ori mai puțin subtile de exprimare a ideii, în registre emoționale și lingvistice dintre cele mai diverse. La ordinea zilei se află femeia și problema amoroasă (Sonetul ochilor tăi, Sonetul unei povești, Sonetul unui portret, Sonetul unui dar, Sonetul tămăduirii, Sonetul regretelor, Sonetul lui Eros ș.a.), însă întâlnim o serie de linkuri ce vizează condiția creatorului (Sonetul unei pasiuni, Sonetul poetului urgisit, Sonetul muzei ambițioase, Sonetul unui timonier, Sonetul creatorului), timpul (Sonetul copilăriei, Sonetul satului natal, Sonetul tinereții), moartea (Sonet bacovian, Sonetul compensației, Sonetul despărțirii, Sonet-testament), politica și societatea vremii (Sonetul țăranului român, Sonetul bărbăției, Sonetul decăderii, Sonetul românului).

Speculațiile pe marginea acestor teme poartă trubadurul de la biologic la spiritual, de la relaxare la tensiune. De la vis la abis. Atari tendințe (false opoziții) se articulează într-un ansamblu imaginativ amprentat de subiectivitate, poetul fiind regăsibil – în egală măsură – ca autor, regizor, actor, sufleur, spectator sau comentator. Sunt tot atâtea funcții ale celui care (se) visează, activate într-o misterioasă pendulare între conștient și inconștient.

Ipostazele lirice implicate trădează luminile și umbrele identității auctoriale, fluxurile și refluxurile propriului destin, dorințele (împlinite sau refulate), acomodarea cu vremile, anxietatea provocată de trecere. Rolurile acestea capătă așadar încărcătură emoțională, convertindu-se în modalități de comunicare cu sinele. Visul construit împreună pălește treptat, alunecă spre abis, un fel de punct terminus, o „șireată umbră” (Sonetul unui stoic) către care se îndreaptă inexorabil și ființa poetului: „Dinspre prezent înspre eternitate, / Unde cea brună mireasă mă cheamă // Monstruoasa tăcere să n-o detest, / Miezul cuvântului cu aldine / Să mă soarbă, că-n zadar e vreun protest. // (Nu-mi rămâne decât să privesc spre vest) / Acum, nimic nu mai vreau pentru mine / Doar clipa și cupa să-mi fie pline!” (Sonetul compensației).

Continue reading „Delia MUNTEAN: „Sonetele le las pe toate vouă”” →