Ioan MICLĂU-GEPIANU: Lui Brâncuși

Lui Brâncuși

 

Maestre,

Eternitatea ți-ai făurit-o prin cântul unei dalte,

Iar cântul ți-a fost gândul a da lumină pietrei,

Precum te-ndemna harul, iubirea, simțirile înalte!

 

Văd tălpile picioarelor desculțe nisipul cald călcând,

Văd traista oltenească, privirea-ți ațintită spre locurile dragi,

Tu le-ai luat cu tine, în timp ce ochi-ți tineri în lacrime scăldând!

 

Așa trecură ani, ani mulți și roditori; Maestre, de tine ne e dor!

Ne-ai dăltuit în piatră acea hristică Masă, iar Începutul lumii,

L-ai dăltuit in Ou. Și ai creat din vis un – Templu din Indor!

 

Ai cucerit Parisul, și Londra, și Genova până-n departe Indii,

La Tg.Jiu însă-ai adus acea Poartă a Iubirii, iar azi de sărbătoare,

Se adun să te cinstească oltenii de la Jii, din Muza Adormită,

Vrem azi să reânvii!

 

Maestre,

Eternitatea ți-ai făurit-o prin cântul unei dalte,

Iar cântul ți-a fost gândul a da lumină pietrei,

Precum te-ndemna harul, iubirea, simțirile înalte!

—————————————

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia, 2020

 

 

 

Ierodiacon IUSTIN T.: Să redescoperim valoarea Nopții…

Când ți se ia ceva, când pierzi ceva (libertatea de mișcare), ce lucru mai frumos decât să descoperi valoarea lucrurilor pe care le ai? Pe care le aveai tot timpul lângă tine…

Și dintre ele, cel mai interesant și misterios, cel mai trecut cu vederea – Noaptea.

Ce Taină a lăsat Bunul Dumnezeu cu Noaptea! „Și a fost seară și a fost dimineața. Ziua întâi…”. Realizăm noi oare ce-ar fi fost viața noastră fără noapte? Mai ales acum, în vremea epidemiei? Ar fi fost o zi de grijă și de angoasă nesfârșită…

Dar iubitorul nostru Părinte – știind ce copiii năzdrăvani și „fără astâmpăr” suntem – a pus Noaptea ca pauză în viața noastră care aleargă mereu după pământ. Ne obligă să ne „resetăm” sistemul în fiecare seară. Să mulțumim pentru ziua ce a trecut. Și să întâmpinam cu împăcare noaptea ce ne așteaptă. Pentru că, într-un fel minunat, fiecare noapte e o celebrare a odihnei care ne așteaptă în Dumnezeu.

Să ne gândim bine! Noi tratăm noaptea ca o anestezie, sau ca o amânare a grijii de mâine… Dar Dumnezeu ne-a poruncit s-o celebrăm! De ce? Pentru că e frumoasă în sine. Pentru că a zis Psalmistul: „Ieşi-va omul la lucrul lui și la lucrarea lui până seara…”. Pentru că felul omului sacru de a celebra seara se numește… Vecernie!

Și pentru că a zis Domnul: „Ajunge zilei răutatea ei…”. Ce cuvânt recuperator! Adică, „Ajunge vouă, părinților și prietenilor, grija unei zile. Ajunge vouă mormanul de știri despre coronavirus de astăzi! Ajunge frământarea trupului pentru azi!” Și de-asta există rugăciunile de seară. Ca să ne culcăm ca și cum toata viața noastră problematică s-ar fi terminat. Fiindcă mâine începe nu o nouă zi, ci, într-un fel… o nouă Viață! Căci dacă ne culcăm cu grija îmbolnăvirii de mâine, noi n-am înţeles nimic. N-am înțeles că Domnul ne dă mâine o altă Existență, o altă haină de a trăi, o altă șansă de a începe Existența cum trebuie. De a trăi, de mâine, o viață care nu se mai teme de trupul în care este. Chiar dacă e slab și supus bolii ca oricare altul. De a aprecia frumusețea Vieții în pofida vasului fragil în care Ea este pusă!

Așa că să celebrăm Noaptea! Această mireasă a sufletului și acest „sfetnic bun”. Gândiţi-vă că în Taina nopții și a lămpii lui si-a scris Eminescu mai toate poeziile… Prin ochii liniștiți ai Nopții, a văzut Eminescu „mândra pădure de argint” și a auzit buciumul „serii pe deal”. Și câte și câte „doine și-nţelesuri” nu va fi dospit în suflet dragul poet al sufletului nostru nocturn…!

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Să redescoperim valoarea Nopții…”

Camelia CRISTEA: Maică Sfântă

Maică Sfântă

 

Peste vremurile tulburi,
Peste vremi de încercare,
Maică Sfântă Preacurată
Să ne fii o alinare!

 

Peste gloata cea nebună
Care n-are nici un rost,
Maică Sfântă Preacurată
Să ne fii un adăpost!

 

Toți copiii ce te roagă
Să îi ei în paza Ta,
Maică Sfântă Preacurată
Asta e dorința mea.

 

Nu lăsa ca-n rătăcire,
Să ne pierdem de frumos
Maică Sfântă Preacurată,
Să ne faci precum am fost!

 

Întărește-ne în rugă,
Și-n virtuți de s-ar putea,
Maică Sfântă Preacurată,
Fie în toate voia Ta.

 

Frații toți, doar împreună
Să-i aduni la pieptul Tău
Maică Sfântă Preacurată,
Ne ferește de cei rău!

 

Iar prin lacrima tăceri,
Ce-a rănit și a trădat
Maică Sfântă Preacurată,
Ne ferește de păcat!

 

Scutul tău să stea alături,
Să ne apere de rău
Maică Sfântă Preacurată
Ăsta este crezul meu!

 

Pentru toată neputința
Ce-a trecut și prin deșert,
Maică Sfântă Preacurată,
Mă căiesc și vreau să iert!

 

Cu iubirea Ta prea sfântă,
Ne ferește de ce-i rău
Maică Sfântă Preacurată,
Eu sunt și copilul Tău!

 

Într-un ceas de pocăință
Lacrima o pun să stea
Maică Sfântă Preacurată
La sfânta icoană Ta!

—————————–

Camelia CRISTEA

12 martie  2020

(foto Cristina Nichituş Roncea – Icoana făcătoare de minuni, Mănăstirea Rarău)

 

Silvia FILIP: Poesis

Când ești cu mine…

 

Când ești cu mine

Sunt cameleon de sentimente,

Mă scutur prin frunze de dud

Să simt cum îmi iau energia

Din verdele iubirii tale.

Când ești cu mine

Am pietricele în buzunare,

Cum sunt bomboanele mentolate,

Ce-mi descătușează simțurile

Și-mi gâdilă cerul gurii…

 

Așteptarea nu doare

Așteptarea nu doare în încheietura

Din fermoarull inimii mele

Așteptarea nu doare în bărbia

Cusută cu pale de vânt…

Așteptarea nu doare în gâtul

Încordat de dor

Așteptarea nu doare în ochii

Albaștri din stor.

Așteptarea mă doare

Chiar și când ești cu mine…

 

 

Nuferi violet…

 

Nuferi violet ai pus la macerat

Într-o cupă cu înghețată

Ai admirat ikebana creată…

Nuferi violet stropiți cu cerneală de caracatiță

Ai prins în postavul din geam

Și i-ai dirijat pe tapetul de fum…

Nuferi violet mi-au umplut saci de gânduri

Nuferi violet s-au pitit printre rânduri…

 

 

Marea fierbe…

 

Marea fierbe ca o șampanie amestecată

Cu căpșune strivite în hău de marmeladă.

Marea am turnat-o într-un pahar de sticlă

Cu pești și căluți de mare scoși la plimbare

Continue reading „Silvia FILIP: Poesis”

Ernesto Cardenal: Epitaf pentru Joaquín Pasos

Sculptură de Paola Grizi, Italia

 

Epitaf pentru Joaquín Pasos

 

A fost pe-aici, cândva, mergând pe-aceste străzi
fără angajamente sau funcții sau vreun peso.
Și doar câțiva poeți și cerșetori, și curve
versul i l-au aflat.

Nicând peste hotare n-a plecat.
A stat toți anii lui încarcerat.
Acum în viață nu mai este.
Nimeni nu i-a făcut vreun monument…

Dar voi
să-l evocați când poduri ridicați,
turbine și tractoare și argintii hambare,
guverne binefăcătoare.

Căci el prin poezie a-nnobilat limbajul din popor,
limba în care-apoi s-au scris acorduri, legi
scrisori de amor,
decrete.

Ernesto Cardenal, Nicaragua (1925 – 2020)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

Epitafio para Joaquín Pasos

 

Aquí pasaba a pie por estas calles,
sin empleo ni puesto y sin un peso.
Sólo poetas, putas y picados
conocieron sus versos.

Nunca estuvo en el extranjero.
Estuvo preso.
Ahora está muerto.
No tiene ningún monumento…

Pero
recordadle cuando tengáis puentes de concreto,
grandes turbinas, tractores, plateados graneros,
buenos gobiernos.

Porque él purificó en sus poemas el lenguaje de su pueblo,
en el que un día se escribirán los tratados de comercio,
la Constitución, las cartas de amor,
y los decretos.

Ernesto Cardenal, Nicaragua (1925 – 2020)

din: „Tiempo de amor”, Poesía moderna nicaraguense
POINT Editions 2014

Ileana VLĂDUȘEL: Risipă

 

Risipă

 

Sunt prizoniera unui trup din lut însuflețit cu vis

pe care timpul mi-l frământă în gură avidă și flămândă

însă nu moartea mă înspăimântă ci-acest război și această pândă

a vieții pentru o izbândă cu clipele, sperând un bis.

 

Trăiești, te înmulțești și mori, acesta-i rostul, restul mori

de vânt ce macină orgolii, ne-au scris în pietre călători

prin lumea asta și în nisipul ce îl scutură de ape vântul

și totuși repetăm și gândul și gestul ce-a risipit timpul.

 

Iar timpul nestatornic ceas, astupă urmele de pas

din praful drumului parcurs lăsând din lume un somn și-un gând

născut în ultima secundă, aici stă veșnicia, în vânt

și-n cimitirul cu pământ din trupul omului nătâng!

 

În cimitirul plin cu vise am fost doar carne pentru tun

într-un război cu mori de vânt.

Aceasta-i viața, acesta-i drumul

iar timpul, un afet cu tunul lăsând din trupul nostru fum!

 

Și acest război purtat nu lasă, măcar un leș să povestească

Și de-ar lăsa cu ce folos, când din ambiție deșartă

În lupta pentru nemurire, timpul ce Azi ne e sortit

Îl folosim să adâncim mormântul în care stăm tribut.

 

Și timpul cere timp să treacă prin pusta adunată-n soartă

și prin tic tacuri de secunde se adună leșuri, umbre, umbre.

De unde știm c-au fost odată, visând la cer, bucăți de viață?

Din adierile de vând ce duc cât mai departe în timp povestea clipelor pierdute!

————————

Ileana VLĂDUȘEL

13 martie 2020

 

 

 

 

Al. Florin ŢENE: Memoria clipei în călătoriile scriitoarei Elena Trifan – pagini de etnografie în însemnări de reporter

Cartea, recent apărută, intitulată “Sărbători, tradiții, în România – Însemnări de reporter “ semnată de Elena Trifan, având o prefață de prof.dr.Niculina Bercea, de la colegiul “Ion Luca Caragiale” din Ploiești, ca și autoarea, este un evantai policrom, precum niște “cinerame ale comunității noastre spre care vin tinerii pentru schimbul de taine și preluarea ștafetei “(.dr.Niculia Bercea ).

Volumul, având 473 pagini cuprinde 47 de reportaje, structurate în două capitole, intitulate: I- Sărbători religioase și II-Sărbători laice, încheindu-se cu “Elena Trifan și demersal inițiatic-Ana Maria Banu “, Nota editorului și Nota autorului.

Citind cartea Elenei Trifan mi-am adus aminte de ce spunea Tudor Arghezi că “reportajul este o stare sufletească”, fapt ce m-au convins, în acest sens, paginile acestui interesant volum, ce se constituie într-o ladă de zestre a spiritualității românești. Esențialul acestor reportaje despre sărbătorile religioase de la Pietroșani, Olănești, Comanca din județul Vâlcea, Parepa-Rușani etc, esențialul nu-l mai căutăm în afara celor scrise, ci în opera însăși. Astfel se face o revenire la text care postulează o lectură atentă și o interpretare întemeiată ferm numai, sau în primul rând, pe datele textului scris cu mare empatie.

Reportajele nu sunt scrise în afara trăirilor autoarei, Elena Trifan este imlicit în mijlocul celor relatate, eul acesteia vibrează alături de evenimentele religioase la care a participat.

Reportajele Elenei Trifan au un epic fluent și cu o rară dicțiune limpede, textele sale curg precum lentoarea de fluviu gigant a lui Sadoveanu: istorii a unor ritualuri ortodoxe, boboteaza, sărbătoarea Sfântului Anton Schimbarea la Față, Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, sau sărbători laice, cum ar fi Târgul Mărțișoarelor la Muzeul Satului din București, Hora costumelor la Pietrari din județul Vâlcea etc. Reportajele sunt tablouri în tușă impecabilă stârnind o memorie activă, epos romanesc în unele situații, având perpetuă mișcare in largo, care redă amploarea importanței tradițiilor despre care scrie. Autoarea a închipuit un stil insolit, bizuit pe o voce omniscientă. Geografiile relațiunii sunt de preferință a orizontului deschis: “Boboteaza, Sărbătoarea Sfințirii apelor și a cailor la Pietroșani, județul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Memoria clipei în călătoriile scriitoarei Elena Trifan – pagini de etnografie în însemnări de reporter”

Alexandru NEMOIANU: O încercare

Întreaga lume se găsește în spaima și așteptarea gripei Coronavirus. Oamenii de știință nu știu nimic despre ea, nu știu cum evoluează această nouă boală și, mai pe scurt nu știu ce este. Ceea ce, acești ,,oameni de știință” știu, este ce se vede, ceea ce văd toți oamenii.

Există zvonuri despre cum ar fi apărut acest nou virus. Unii spun că s-ar fi transmis de la animale la oameni. Mai exact s-ar fi transmis în China, celor care aveau obiceiul sinistru de a mânca lilieci. (Aproape îmi vine să spun că cei care aveau asemenea practici culinare abominabile, își merită soarta.). Alții spun că ar fi vorba de o creație de laborator militar, scăpată de sub control. Pe scurt nu se știe nimic sigur. Ce este însă sigur este că brusc, fără avertizare, acest virus a pus frica morții în toți locuitorii planetei. Același virus pare că va aruncă întreaga lume în criză economică. Și tot același virus a demonstrat că “globalismul sodomit”, interconectia electronic, ”societatea deschisă” și toate planurile omenești sunt iluzorii, păreri. În mod răspicat ni se arată că stăm sub o altă Voință, infinit mai tare decât a oamenilor. Suntem confruntați cu “necazul”, suferința, căzută peste toți. Toți ne aflăm în același “necaz” și de fapt în starea de suferință.

Suferința există în lume în tot locul și sub forme nesfârșite la număr. Putem fi revoltați, putem fi uimiți, întotdeauna va trebui să acceptăm dar, în același timp, trebuie să înțelegem că suferința este o taină și este o taină mântuitoare.

În ciuda unor atitudini triumfaliste, arogante și în esență prosteşti despre “omul este centrul universului”, atunci când vom fi sinceri și vom privi drept, și în jurul nostru și în inima noastră, vom vedea că suntem învăluiți de taină.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O încercare”

Laura OPARIUC: Fragilitate

 O zi de sâmbătă cu aer ușor de primăvară, soare oarecum prietenos. Câinele zburdă vesel ca în fiecare zi, vecinul din dreapta a mobilizat familia și au ieșit la semănat porumb.

Am întins de mult rufele la soare, beau cafeaua într-o aparentă liniște a zilei, a gândurilor, a lumii. Dar nimic nu e la fel ca sâmbăta trecută. Cine s-ar fi gândit că în câteva zile viețile noastre vor fi răscolite și nu se vor putea reașeza deloc așa cum au fost?

Aveam nevoie de liniște, dar, uite, când ea a venit, nu se așază pe mine ca o cămașă prea strâmtă sau prea largă…E nefiresc până și aerul pe care îl respir instinctiv pentru că e alt aer…

Dintr-odată fiecare lucru are altă valoare, fiecare sentiment are altă profunzime, e ca o nouă lume care tocmai s-a instalat cu forța ștergând obiceiuri simple, banale ca o strângere de mână sau o îmbrățișare…

Gândurile se amestecă nevăzut cu fricile care ies uneori de unde le închidem cu zăvoare fragile, total inutile. Ce va fi mâine, mă întreb retoric, dar peste o lună, dar de Paște? Nimic nu seamănă cu nimic din ce am trăit și noul acesta e ca nisipurile mișcătoare, ca pământul nesigur pe care călcăm…

Soarele încă se strecoară prin norii subțiri, vântul ușor foșnește crengile bradului și ale cireșului cu muguri gata de floare. Dacă natura nu are spaime, îmi spun, pot și eu să învăț să uit de scenarii, să beau cafeaua în tihnă ca în fiecare sâmbătă, să mă transform în om simplu, să reconfigurez timpul ce mi s-a dat, să îl simt cu alt preț care tinde azi spre infinit…

Oficial, au început vremuri noi, neoficial, viața merge înainte…

—————————-

Laura OPARIUC

14 martie 2020

Al. Florin ŢENE: O carte originală de istore literară semnată de Nicolae Danciu Petniceanu

La editura Legart din Timișoara, 2020, a apărut o interesantă carte intitulată“ Nașul lui Eminescu“ semnată de cunoscutul scriitor, promotor cultural și eminescolog Nicolae Danciu Petniceanu.

Volumul este structurat în 8 capitole, după cum urmează: Cap.1-Revista “Familia “, apariție inedită, Cap.2-Revista “Familia”-Iosif Vulcan, Cap.3-Revista „Familia” și Eminescu, Cap.4-Disputa seculară privind data nașterii și locul nașterii poetului național, Cap.5-Ramuri din arborele genealogic Grozescu, Cap.6- Mihai Eminescu și Societatea”Sorin Titel “, Cap.7- Simpozion Eminescu, festin literar și Cap.8-Iconografie, pune un mare accent pe un personaj mai puțin amintit în istoriile noastre literare. Este vorba de Iulian Grozescu din Comloșul-Mare, al popii Nica, absolvent de drept care înpreună cu Iosif Vulcan au pus bazele cunoscutei reviste “Familia”, În paginile căreia a debutat Mihai Eminescu ca poet pe 25 februarie 1866, cu poemul „De-aş avea“. Prima poezie semnată de Eminescu a fost primită cu entuziasm de către directorul revistei, Iosif Vulcan, care i-a şi schimbat numele din Eminovici în Eminescu. Era perioada când revista ajunsese în București prin domnișoara Constanța Duncă, Iași, Herculane, Craiova, Constanța, Galați, Sibiu, Cluj, Orșova, Lipova, Foeni, Mehadia, Iablanița etc.

Prin strădania lui Iosif Vulcan și Iulian Grozescu, redactor al revistei, “Familia” a fost trimisă și unor personalități, precum domnitorului Cuza, lui Costa-Foru, rectorul Universității din București, Aron Pumnul la Cernăuți, lui Titu Maiorescu, Costache Negruzzi, Timotei Cipariu, mitropolitul Andrei Șaguna și episcopului Ioan Popasu din Caransebeș.

Revista “Familia” ajunsese încă de la cel dintâi număr în școala de la Cernăuți a domnului professor Arune Pumnul, care de îndată făcuse abonament.“( …)

Fișele biobibliografice din subcapitolul “Note“ ale personalităților care au contribuit din plin la editarea, răspândirea și publicarea de materiale în revista Familia” ne face cunoscute date importante despre aceste adevărate suflete de români care au menținut flacăra aprinsă a culturii române în Ardeal.Printre acestea sunt: Iosif Vulcan născut în Holod la 19 martie 1841, Iulian Grozescu născut la 20 iunie 1839 în comuna bănățeană Comloșu Mare, George Ardeleanu născut la Timișoara în martie 1837, Nicolae Coșariu ziarist bănățean născut la 20 septembrie 1842 în Chizătău-Timiș- Pavel Rotariu, născut în Dragșina-Timiș- în 1840, și mulți alții.

În Capitolul 2 autorul Nicolae Danciu Petniceanu ne spune că redacția revistei Familia” era în strada Leopold nr.18 din Pesta. În redacție lucrau doi gazetari:Iosif Vulcan și Iuliu Grozescu, iar pe manșeta revistei se menționa: Iosif Vulcan –“ Propretariu, redactoru respundiatoriu și editoriu.“Despre Iulian Grozescu nu se face nicio mențiune. În volumul “Prin Timișoara de altădată “de Aurel Cosma-junior, apărut la Editura Facla, Timișoara, 1977, sunt scrise multe date despre “Iulian Grozescu, precum calitatea sa de “prim redactor” , adică redactor șef, la Familia” lui Iosif Vulcan”. Se spune în carte de avocatul ziarist Aurel Cosma-junior(1901-1983 ) că acesta a cunoscuto pe Emilia Lungu –Puhallo (1901-1983 ), nepoata lui Iulian Grozescu și că acesta îl cunoscuse pe Mihai Eminescu, în vara anului 1868.

În Capitolul 3 sunt publicate poeziile lui Mihai Eminescu care au văzut lumina tiparului în paginile revistei “Familia “, sunt 19 poezii.Prima poezie a fost publicată la 25 februarie, în anul II, nr.6, 1866 și se numește “De-aș avea… “, iar ultima poezie publicată este “Din noaptea… “ anul XIT, nr.7 din 12.02.1884. Continue reading „Al. Florin ŢENE: O carte originală de istore literară semnată de Nicolae Danciu Petniceanu”