Nu cunosc să fie cineva din breasla mea scriitoricească, în stare să lase deoparte o carte care vorbește despre Eminescu. Și dacă o fi, nu trebuia să fie! Cartea Constanței Abălașei-Donosă, „Avem nevoie de Eminescu”, nu a așteptat mult să fie răsfoită de mine. Ea are darul, probabil de inspirație divină, că imediat ce o deschizi, să nu te oprești și să o parcurgi până la capăt. Și nu e de parcurs cu privirea de cititor versat, cât mai ales cu ochii celui care admiră chipul superb al unui geniu de care toți suntem mândri, chip „cioplit ” cu măiestrie artistică de renumita plasticiană, autoarea a acestei originale cărți.
Î.P.S. Dr. Casian Crăciun, care ne mărturisește încă din debutul prefaței că i-a fost dat de Dumnezeu să-l iubească și să-l recomande spre citire pe Eminescu, susține că ființa românească ar trebui să conțină în structura sa căte ceva din gena marelui geniu al neamului nostru. Și nu pot să nu fiu deacord cu această sublimă remarcă, valabilă cel puțin pentru cei care au o minimă educație culturală, din școală sau de oriunde altundeva și care ineluctabil au aflat despre viața și opera neprețuitului nostru poet național.
Constanța Abălașei-Donosă este mrembră a „Asociației Artiștilor Plastici” din Târgul Mureș, ca și a „Asociației Les artist-pentre de Macon” din Franța, deținând lucrări de grafică și pictură în colecții particulare din România, Grecia, Franța, Italia, Canada, SUA, Republica Moldova ș.a.
Laureată la diferite concursuri de artă plastică și grafică între 1982-1988 (cu patru premii întâi, două premii trei și un premiu special al juriului), artista scriitoare a participat de-a lungul timpului cu foarte multe expoziții personale și de grup în numeroase saloane de artă din țară, cât și din străinătate: Franța, Canada, Turcia, Italia, Republica Moldova. Nevoia de Eminescu nu este alta decât aceea de a ne cunoaște pe noi înșine. Cunoașterea de sine este un fapt despre care psihologii ne avertizează că se face cu mare dificultate și adesea la modul superficial și subiectiv. Or, în acest context, cunoașterea lui Eminescu, a operei sale unice, intră în acord cu fiecare fibră a ființei noastre, precum o mântuire a spiritului românesc. Aflăm cum a trăit și a gândit Eminescu, cum a contemplat el natura, cum a judecat viața și multe, atât de multe altele. Știindu-l pe Eminescu, știm aproape totul despre noi. Asta dorește să ne transmită și minunatele ilustrații ale Constanței Abălașei-Donosă, căci roadele mânuirii cu măiestrie a peniței sale de pictor și grafician exact în această direcție ne transpun.
Autoarea „o împătimită de Eminescu, pictoriță, arhitectă, poetă și scriitoare”, cum frumos o caracterizează un confrate, „ne înfățișează cu penița și penelul, atmosfera de vis a operei eminesciene, aducându-ne în față perioadele lui Eminescu, ale Veronicăi Micle, ale celor care l-au iubit și au scris despre poet…” ( Ion Ionescu-Bucovu ).
Nu știu să fi întâlnit altundeva la un loc, atâta acumulare de portrete ale lui Mihai Eminescu, precum în cartea Constanței Abălașei-Donosă. Explicația am putea-o găsi chiar în dulcea justificare a autoarei, care spune despre poet: „Nu numai că mi-a fascinat copilăria și adolescența prin toată poezia sa, însă l-am iubit pentru frumusețea chipului său, care mi s-a părut dintotdeauna că este un crai de la răsărit, călotărind prin această lume cu creația sa literară plină de har, lăsându-ne moștenire poezia sa și limba noastră românească, făcând-o cunoscută și netulburată, printre toate scrierile din limbile lumii, încă din perioada existenței sale. ”
O parte din compoziția grafică a autoarei este împănată cu versuri celebre ale poetului, o combinație de imagine și poezie absolut grăitoare și cuceritoare. Întâlnim în această însolită colecție câteva ilustarții grafice de la unele din poemele poetului, peisaje ale locurilor copilăriei, dar și ale unor împrejurări și spații în care marele poet și-a lăsat Continue reading „Petre RĂU: Eminescu… și iar Eminescu”
„Ne mor prietenii, ne mor, /Murim şi noi în moartea lor,/
După cum se știe, gluma, persiflarea, zeflemeaua, chiar și farsele erau la ordinea zilei la „Junimea”, mai ales atunci când directorul societății, Titu Maiorescu, prins cu alte treburi sau fiind plecat din Iași, lipsea de la ședințele acesteia. Întâlnirile se desfășurau după un program bine stabilit, dar după ce se susțineau prelegerile, se ascultau și se dezbăteau, adeseori destul de aprig, noile creații literare și se făceau propuneri pentru temele viitoare, „venea rândul anecdotelor și povestirilor vesele care erau în cea mai mare onoare. Când acestea se deosebeau numai prin felul lor hazliu, ne întreceam care de care în povestirea lor, dar când, pe lângă sare, mai cuprindeau și o doză bună de indecență, când adică erau corozive, după numele ce li se dase, atunci Ianov, Lambrior și mai ales Creangă, erau eroii serii” (I. Negruzzi).
EMINESCU
Chiar dacă, în scurta și tragica sa existență, drumurile lui Mihai Eminescu prin Moldova din stânga Prutului au fost destul de puține (sunt cunoscute cele efectuate cu trenul de la Iași spre Limanul Kuialnik, în august-septembrie 1885 și, respectiv, iulie 1886, pentru a-și trata „boalele la picioare”, când acesta a trecut prin Chișinău și Bender, până la Odessa), astăzi nu există localitate basarabeană în care Poetul Național să nu fie omagiat așa cum se cuvine.
