Se împlinesc trei decenii de la tragicele și dubioasele evenimente din Decembrie 1989, pe care unii (de pildă, Ion Ilici Iliescu și ortacii săi) țin morțiș să le ridice la rangul de revoluție. Numai că, ne averizează Curzio Malaparte în celebra sa carte „Tehnica loviturii de stat” (Editura Nemira, 1996), istoria omenirii n-a cunoscut revoluții, ci doar tehnici insurecționale pentru preluarea puterii. La rândul lui, gânditorul Petre Țuțea consideră că singura revoluție petrecută în timp, în sensul „restructurării” omului, a fost cea înfăptuită de Mântuitor în urmă cu 2000 de ani: „Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat și divinitatea devenită om și a fost anulată istoria care era întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul” (dialogul Una din minunile lui Dumnezeu din cartea Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Arta Grafică, București, 1992).

Vasăzică, adevărata revoluție sau momentul schimbării cursului istoriei nu numai că este rezultatul spectaculos-cutremurător al voinței divine, cu efectiva prezență/ participare a divinității, dar ea trebuie să meargă din interiorul omului spre exteriorul acestuia (familie, instituții, comunitate, omenire), prin irezistibilul proces de iluminare, generat de vorbele și faptele Absolutului devenit om…

Or, ce revoluție este aceea în care, potrivit înțelegerii prealabile de la Malta dintre George Bush și Mihail Gorbaciov, bolșevismul rusesc și din „sateliții” săi europeni este socotit revolut, deci anacronicul și încăpățânatul Nicolae Ceaușescu trebuia mort-copt detronat cu sprijinul serviciilor secrete de pretutindeni (americane, sovietice, maghiare, israeliene etc.), în care deșca bolșevico-iudaică Saul Bruckner (alias Silviu Brucan) cerea cu insistență jertfe umane, inclusiv execuția cuplului Ceaușescu, așa ca revolta stârnită și întreținută din exterior să li se pară românilor ieșiți în stradă și celor din fața televizoarelor (sic!) că-i o revoltă populară cu iz revoluționar, în care nu este capturat nici măcar un singur terorist (adevărații „teroriști” din acele zile infernale erau ingenioasele simulatoare video și audio), iar soldații ajung să se împuște între ei, respectiv în care linia a doua a bolșevicilor autohtoni (moscoviții Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul Nicolae Militaru ș.a.), cu marele ajutor primit din partea generalului Iulian Vlad și a securiștilor săi, înlătură de la putere prima linie (soții Ceaușescu și puținii lor fideli), pentru a umple în mare grabă „vidul de putere” cu avizii lor „oameni de bine” (!), cu toții torturați de ideea unei democrații originale și a unui comunism „cu fața umană”.

Cum o atare operă fesenisto-neobolșevică nu putea fi înfăptuită decât cu cadre de nădejde (foști activiști, securiști și milițieni), iată motivul pentru care Iliescu și tovarășii lui s-au dat peste cap ca să împiedice aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care prevedea îndepărtarea vreme de minimum 10 ani din politică și funcțiile publice a tuturor lacheilor bolșevici cu mai mult și mai puțin ștaif. Adică acea mult necesară lege a lustrației, prin care Mustafa Kemal Atatürk izbutise să-i îndepărteze de la butoanele treburilor obștești pe foștii demnitari ai defunctului Imperiu Otoman, întru reala și grabnica modernizare a Turciei…

Numai că ceea ce fusese posibil în Turcia anilor treizeci, s-a dovedit cu neputință în România anilor nouăzeci. De ce? Din simplul motiv că Iliescu și ortacii săi (din toată România postdecembristă) nu erau atât de fraieri, încât – printr-o măsură incompatibilă cu etica neobolșevismului biruitor – să-și taie craca politrucianistă de sub picioare. Continue reading „George PETROVAI: Era ticăloșilor postdecembriști” →