ÎN SEARA MARELUI AJUN
Veți fi în gândurile mele,
Dragi îngerași, ce-n seara asta,
Sub ninse bolți bătute-n stele
Veți însfinții la mulți fereastra,
Cu un colind,
precum se cere.
Cu toți cânta-vom ,,Trei păstori”
Și ,,Steaua care sus răsare”
Și-un ,,Viflaim”, până în zori
La cei ce stau în așteptare
S-asculte vestea,
de la noi.
Ne-or lăuda aceea care
Îmi sunt creștini adevărați,
Cu-alese inimi, primitoare
Și ochi de-acum înlăcrimați,
Cerând la Domnu-n gând,
iertare.
Ne-or umple straița cea mâțoasă
Cu colăcei din ceia dulci,
Cu vre-o gutuie pântecoasă,
Cu mere și cu-n pumn de nuci
Și cu doi bani,
de-or fi prin casă.
Și-așa bătând din poară-n poartă,
Pe uliți strâmte, troienite,
Vom face iarăși satul roată
Cum mai făcut-am înainte,
Colinda noastră,
să nu piară.
*
Voi, prichindei din veac apus,
Repovestiți ca noi să știm,
Cum s-a născut Domnului Iisus
În staului din Viflaim,
În seara
Marelui Ajun.
URĂTORII
E sfânta seară de Ajun,
Se-ndreaptă ziua către noapte,
Lungind întroienitul drum
În gând, cu un colind în șoapte.
Sub neaua albă și pufoasă
Căsuțele se gârbovesc,
Fuioarele de fum îmi iasă
Pe coșul casei, spre ceresc.
De undeva, din uliți strâmte,
Se-aude zvon de zurgălăi,
Purtând în glas colinde sfinte
Ce-mi înfioară, deal și văi.
Îmi sunt pruncuți de două șchioape,
Minuni ieșite din poveste,
Ciopor cu fulgi de nea pe pleoape
Veniți s-aducă sfânta veste,
C-așa cum spus-a vestitorul
Încă din vremile bătrîne,
Azi s-a născut, Mîntuitorul
Păcatelor din astă lume.
Și, ,,O ce veste minunată”
E-n spusa lor de ingerei,
Primiți-mi-i ! că sunt la poartă,
Ei, urători, cu clopoței.
FRUMOSUL VIS
Pe dealuri ’nalte, vălurite, sub soare cald, primăvăratic,
Pe-a cărui cer se-nșir cocoare în fâlfâiri de zbor molatic,
Se scutur florile de măr, în volte largi, alambicate,
Și pe aripi de vânt îmi mor, a lor petale-n puritate.
De-acuma s-a-nierbat și crângul cu pâlcuri de răchită rară,
Mieluții-n el, fără astâmpăr, se hârjonesc din cale-afară,
Un ciobănaș ca din poveste, își poartă turma lui vioaie,
Spre râușorul din poiană, ce s-anfoiat, de-atâta ploaie.
De sub covor de frunze moarte, ciopor ieșit-au ghiocei
Și-n vântulețul ce adie își scutur albii clopoței,
Blânduțul soare încălzeștre cu-a sale raze lucitoare
Pământul , ce-a scăpat din iarna cea lungă, rea, sâcîitoare.
*
E-o noapte rece, înghețată, cu ger sub vântul înăsprit,
Al vetrei foc îmi joacă-n umbre vii vâlvătăi în zvârcolit,
Ca pân’ la urmă-n caldul vetrei, când somnu-nchide-a mele pleoape,
Eu iar visez la primăvara, ce mi se pare-atât de-aproape.
Veni-va ea, când îmi voiește și când va ști că-i este bine,
Dar pân-atunci să treacă iarna ce de abia cuma vine,
M-acopere sub patrafirul bătut cu stelele cerești,
Ninsori cum fost-au altădată, ca în frumoasele povești.
——————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Decembrie 2019