Puși DINULESCU: Scaunele

Ionescu se considera un descendent al lui Caragiale. Însă nu toţi descendenţii, după opinia mea, dar şi după crasa realitate, au exact ce le trebuie. Unii pot avea un cromozon în plus. Şi atunci e nenorocire! Sindromul Down e gata!


Aşa se întâmplă şi cu Scaunele lui Ionescu. Poate o fi pornit de la Conu Leonida… Dar e Conul Leonida cu un cromozon în plus. Asta e!


Ştiţi ce-ar fi spus Caragiae despre el, despre Ionescu?


– Un moftangiu, monşer!…


– Bine! o să spuneţi voi, dar asta spunea şi despre Kant!


– M-aţi înnebunit cu cultura voastră! recunosc eu, dar, hai, să vă spun ce vreau!


Aseară n-am eu ce face şi mă duc, iar, la teatru. Joacă Scaunele lui Ionescu.


Sigur că nici regizorul nu poate face nimic. Auzi ce spune Felix Alexa! Că asta e cea mai metafizică piesă a lui Ionescu! Mai metafizică decât dracu nu poate fi, oricum!


Dar ce plictiseală, ce deja vu împuţit, deşi, desigur, mă aşteptam…


Când am citit prima oară o piesă de Ionescu, l-am crezut genial! Pe urmă, m-am lămurit. Nu era decât un lipici pentru snobi, care să se tăvălească-n el ca muştele-n miere! Şi vezi atâţia snobi înghiţiţi de mierea asta mortală a lui!
Continue reading „Puși DINULESCU: Scaunele”

Liliana DEREVICI: Medalionul literar “Memoria ca pagină de istorie“

Artur Silvestri, scriitor al cărui nume îl poartă cenaclul literar al Ligii Scriitorilor Români, născut la 19 martie 1953 în județul Teleorman, s-a stins din viață la 30 noiembrie 2008, în zorii zilei de Sfântul Andrei și în preajma sărbătorii naționale a românilor-1 Decembrie. Artur Silvestri este pseudonimul lui Gabriel Tîrnăcop, scriitor român și ziarist dar nu numai, ci și editor, critic literar, artist plastic, compozitor, sociolog, promotor cultural, întemeietor de organizații culturale și cetățenești, într-un cuvânt o personalitate complexă dar și contradictorie. Mărturii privind activitatea sa sunt adunate într-un volum „In memoriam Artur Silvestri”, editura Carpathia în 2009. În acest volum semnează nu mai puțin de 61 de scriitori, clerici și alți oameni de cultură, inclusiv președintele Ligii Scriitorilor Al.Florin Țene..

În debutul ședinței cenaclului literar de astăzi, domnul Iulian Patca a împărțit tuturor participanților ultimul număr al revistei „AGORA LITERARĂ” iar domnul președinte al  AL. FLORIN ŢENE a distribuit tuturor ziarul local „FĂCLIA” unde domnia sa a scris o recenzie despre noul număr al revistei Ligii Scriitorilor Români „AGORA LITERARĂ”, apărut în decembrie 2019, afirmând că această revistă este structurată pe 3 paliere: poezie, proză și critică literară și evidențiind pe fiecare palier numele scriitorilor respectivi care apar în revistă.

După care doamna prof. VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ, președinta cenaclului, a deschis ședința mulțumind tuturor participanților pentru prezență și evidențiind oaspeții veniți de departe: domnul dr. Mihai Ganea din Baia Mare, poetele  Mariana Cristina Popan și Ionela Sima tot din Baia Mare, domnul Vele, Nicolae Suciu din Gherla, poeta Raveca Vlasin din Dej și doamna Zamfira Toderici.

Momentul cel mai important a fost lansarea cărții doamnei Maria Someșan „Rădăcini. Dorință și speranță”.Scriitoarea menționează faptul că pe prima pagină din „Medial Jurnal” din SUA a apărut Klaus Johanes felicitat cu ocazia câștigării celui de-al doilea mandat de președinte al țării noastre, iar dedesubt cu roșu a apărut un interviu pe care l-a dat băimăreanul Ionel Sima în care vorbește despre Liga Scriitorilor Români cum a fost dânsul încurajat să scrie când a fost tânăr pensionar ezitant. În articol sunt menționați prolificul scriitor și promotor cultural Al. Florin Țene, domnul Iulian Patca, președintele filialei Cluj a Ligii Scriitorilor Români și doamna Voichița Pălăcean Vereș.

A urmat informarea lunară asupra activităților desfășurate şi cărților și revistelor apărute făcută de domnul președinte al Ligii Scriitorilor, Al. Florin Țene care a spus, încă de la început că în urmă cu câteva zile. a avut loc tripla lansare de carte și aniversarea a 80 de ani a doamnei prof. Lucia-Elena Locusteanu.

În 27 noiembrie la Liceul „Tehnofrig” s-a desfășurat un moment de poezie și muzică patriotică cu ocazia Zilei Naționale a Românilor unde au participat doamna prof. Lucia Vlad, alături de un scriitor coleg din Ligă și un profesor de la Liceul de Muzică „Sigismund Toduță”. Tot odată Liga Scriitorilor a  mai avut loc un parteneriat cu studenți din ASCOR.

În 19 noiembrie Filiala Constanța a sărbătorit 10 ani de existență și au editat revista „Dobrogea culturală” care cuprinde județele Constanța, Tulcea și Galați.

Domnul Alexandru Birou . nu și-a mai continuat activitatea fiind aleasă de adunarea generală a filialei Constanța scriitoarea Vasilica Mitrea . Dânsul a fost recompensat de către Al.Florin Țene cu diploma Medalia “Virtutea literară”, iar revista a primit “Diploma de excelență:, și Vasilica Mitrea a primit Diploma “Virtutea Literară “, semn de prețuire pentru activitatea depusă în slujba culturii române.

Așa cu a intrat în tradiția  cenaclului Al.Florin Țene a prezentat și comentat cărțile și revistele primite pe adresa Ligii Scriitorilor:

  • Maria Someșan-„Rădăcini. Dorință, speranță”
  • Lucia Cosmina Vlad-„Valoarea suferinței”
  • Teofil Mândruțiu-„Cusături în torente”
  • Lazăr Magu- „Pași pe cupolă”
  • George G. Echim-„Întoarcerea în ființă” și „Echimisme”-antologie de versuri aforistice
  • Toth Arpad-„Istoria unui tăietor de lemne”
  • Marilena Raghinaru-„Iubirea ca o poezie” și „Căutări pe tărâmul unui vis”
  • Ionel Arădoaie-„Cântec pentru iubita mea” (poezii)
  • Ioan Velica- „Personalități evreiești din Valea Jiului”
  • Damian Todiţa-„Reveniri în timp și spațiu”
  • Calistrat Robu-„Misterul lupului alb”
  • Florin Țene-„Punte prin cuvinte” vol. I
  • Zamfira Toderici-„În dulce grai”
  • „Claviaturi”-revistă trimestrială de poezie în care au scris și Al. Florin Etne și Iulian Patca, apărută la Brașov
  • Revista „Nord-Est cultural”, redactor șef Dan Teodorescu
  • Uscând o lacrimă”-revistă de cultură, istorie, turism și tradiții din Buzău, editată de Dumitru K Negoiță, președintele filialei Buzău a Ligii Scriitorilor
  • Iustinian Gr. Zegreanu “Mic tratat de deflorare…intelectuală “
  • Onel Mihalache”Un trandafir prea repede veștejit “, “Fântâna cu uluc “și “Poezii cu rimă și fără rimă. “

În continuare, domnul Nicolae Suciu și-a prezentat activitatea sa pe care a avut-o la Cenaclul literar „Artur Silvestri” din Cluj-Napoca după pensionare, domnia sa având 82 de ani și 58 de ani de căsătorie, scriind  cartea  „Razele amurgului” după care  a recitat o poezie a Magdei Isanos: „ Un bătrân către fiul său” .

Momentul central l-a constituit lansarea cărții doamnei Maria Someșan–„Rădăcini. Dorință, speranță”. Despre carte a vorbit Voichița Pălăcean Vereș, și domnul Al. Florin Țene .

În cuvântarea sa Iulian Patca a  sintetizat foarte frumos câteva observații: cartea este „e un roman-fluviu, poveștile decurgând una din alta.Personalitatea autoarei este de o sensibilitate aparte datorită destinului aparte pe care l-a avut, greutăților prin care i-a fost dat să treacă și care în loc să o înfrângă au făcut-o o învingătoare în confruntarea cu destinul.Aceasta este a cincea carte, fiecăruia dându-i un titlu pe care apoi l-a întărit cu o explicație.Subiectul este predilect iar personajele sunt vii, interesante, bine conturate. Ele sunt creionate ca o tușă de penel care îți rămân în memorie-Ana, Ștefan, Dumitru, Aura, Aneta. În interiorul personajelor autoarea face introspecții fine și psihologice, descifrând trăirile lor și înfățișându-le direct dar subtil și într-o manieră modernă.

Altă dimensiune a acestei proze sunt descrierile, peisajele României ca de exemplu-Cheile Bicazului, Lacu Roșu, Hanul Ancuței, Cetatea Soroca, Mănăstirea Căpriana, etc., locuri mirifice pe care domnia sa spune că noi nu le cunoaștem suficient. Acesta este un prilej de educatei patriotică, istorică, geografică pe care îl abordează autoarea.

Cartea are limpezime fiind scrisă într-un stil frumos lăsând finalul în suspans. Este vorba de o fată, adoptată căreia îi moare mama care a înfiat-o și care după moartea acesteia merge în căutarea rădăcinilor familiare.

Al.Florin Țene, în cuvântarea sa a specificat că  a publicat în 4 reviste comentarii asupra acestei cărți, vorbind și la lansarea acesteia la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Dânsul a scos în evidență palierul etic și stilistic prezentat, fiind același în toate cărțile autoarei. Este vorba de o cronică de familie. Cartea are 9 capitole cu o prefață scrisă de dr. Constantin Victor Măruţoiu, fiind o adevărată Saga. Proza narativă cuprinde povestiri și legende istorice cu caracter eroic aparținând popoarelor  scandinave. Este vorba de un fel de cronică, un roman totul fiind împletit cu momente eroice din istoria locurilor prin care trece. Autoarea face un evantai policrom al Nordului Bucovinei. Este o monografie de familie. Romanul pare a fi autobiografic. Totul e o reușita ce degajă o înaltă temperatură morală, un eseu de patriotism.

Continue reading „Liliana DEREVICI: Medalionul literar “Memoria ca pagină de istorie“”

Marilena Ion CRISTEA: Poesis

În altă iarnă 

 

Pătrund încet în altă iarnă,

iar norii albi încep să cearnă,

printr-o perdea fină de ger.

În păr îmi ninge cu zăpadă,

o frunză verde stă să cadă

și se transformă-n lerui ler!

 

Imagini albe-n miez de noapte,

la mine vin de prea departe,

învăluindu-mă-n suspin,

Și la icoana mamei mele,

blând coborâtă dintre stele,

de frig, și astăzi mă închin,

 

Pe lângă mine bate vântul,

simt cum îmi tremură cuvântul,

silabele se zgribulesc,

Dar strâng din dinți și nu mă scutur,

în mine mai răsare-un mugur,

parfumuri noi mă urmăresc..

 

Noiembrie este sfârșitul,

dar mie-mi pare infinitul

fiindcă de-aici îmi plămădesc,

O sevă verde în tulpină,

ce se trezește și se-animă,

umplând pocalul îngeresc.

 

 

Autumnală 

 

Ce toamnă e aceasta care plânge,

Cu stropi prea reci pe fruntea-mi arămie,

Mă tem că toamna noastră e târzie,

Și ramul înghețat, parcă, se frânge!

 

Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Poesis”

Al. Florin ŢENE: Ziaristul nu știe ce-l așteaptă după un articol mâine, el trebuie să lupte spunând adevărul azi*

Decalogul 35 pentru ziariști

1. Sofocle spunea: “Timpul, în cursa lui imensă, descoperă tot ce era ascuns și acoperă tot ce era descoperit.

2. Ziaristul se roagă de redactorul șef să- ierte când a greșit și redactorul șef se roagă de el să spună adevărul în cee ace scrie. Acum, judecați și dumneavoastră, cine de cine să asculte mai întâi, redactorul șef de journalist sau jurnalistul de redactorul șef?

3. Când știi multe, poți să scrii, dar e mai bine să te gândești mai înainte, să scrii sau nu?

4. Petre Țuțea spunea: “Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rational și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. El rămâne așa chiar dacă este laureate al premiului Nobel sau măturător.

5. Jurnalistul care scrie  despre moment salvează trecutul și cucerește viitorul.

6. Scrie cu glumind despre prezent și vei avea prieteni. Scrie cu înverșunare și vei avea dușmani.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziaristul nu știe ce-l așteaptă după un articol mâine, el trebuie să lupte spunând adevărul azi*”

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: Reîntâlnire de suflet

În dimineața zilei de 10 mai 1994, eu, mătușa și un unchi, frate cu tatăl meu, plecam de la gazda noastră primitoare, o familie de profesori, unde fusesem invitați. Printre pietrele mărunte și gropile drumului de munte pe care plouase toată noaptea, mergeam atentă cu ochii mai mult în pământ, să nu calc în băltoacele de apă care se arătau din belșug pe tot drumul. Mergând, îmi aduceam aminte cu mare drag ce-mi zicea bădia Mihai, un alt frate al tatălui meu când i-am găsit dormind la ora 8 dimineața, pe când eu, abia sosisem de la drum lung făcut toată noaptea cu trenul.
Că ei se scoală, îmi tot repeta parcă nu înțelegeam, tocmai când răsare soarele! Iarăși la ei, de dincolo de Vatra-Dornei, soarele răsare după ce urcă vârful dealului și al muntelui din fața casei; adică în jurul orei 8. Zâmbind de ce îmi aduceam aminte, îmi zisei; asta da viață!
Când atentă la drumul pe care-l aveam de străbătut, când cu ochii să admir întreaga frumusețe a munților acoperiți cu immense păduri în tonuri de verde. Părândumi-se că ar fi fost descărcați peste aceștia, tone de albastru prusac în care s-au adăugat tușe de carmin și roșu venețian, ocru amestecat cu verde crom, îmi spuneam că Dumnezeu, este maistrul inegalabil în pictură! Dintr-o dată privirile mele uimite s-au oprit la brazi, mestecenii argintii și arțari, ca și cum ar fi fost cu toții fardați de culorile flamande ale lui Rubens, dăruind întregului peisaj de sub ochi, o imagine, rar întâlnită! Priveam la aceste imagini, stranii pentru mine, poate și din pricina cerului mohărât prin care abia se zăreau razele de soare. Nici nu parcursesem o distanță prea mare, că pantofii mei de drum lung pentru munte, adică teniși, se bucurau pe dinăuntrul lor de răcoarea apei adunată, tocmai când eu nu reușeam să calc numai  pe pietriș. Mă opresc. Arunc o privire plină de recunoștință spre casa primitoare care ne-a găzduit două zile. Uimită, remarc că și ea a rămas cu mult în urmă…abia distigând-o din acel peisaj, de casele presărate peste deal. Așa am realizat în mintea mea că suntem lipsiți – pentru moment – de ceea ce a realizat civilizația în domeniul mijloacelor de transport care, prin felul lor de a circula pe drumurile anevoiaoase de munte, te nevrozează peste măsură. Încep să-i mărturisesc unchiului meu toate gândurile, iarăși el, pe un ton hazliu îmi răspunde:

– Acestei lumi stresante, i-am închis de mult porțile! Aici, suntem pe alt tărâm, unde ne bazăm pe propiile noastre forțe de deplasare: mersul pe jos, care face mult bine sănătății! Și după cum vezi, ne reglăm viteza de mers după pofta inimii! Îndată vom ajunge. Singuri pe acel drum de munte: moș Toader, eu și mătușa Maria, soră de a tatălui meu, urcam pășind parcă într-o lume ce cândva demult, aceasta a fost a dacilor liberi ce credeau în nemurirea sufletului, iar poluarea naturii și a spiritului uman, în special, nu a atins această parte strămoșească de meleaguri. Priveam cu mare încântare la tot ce vedeam în jurul meu; la frumusețea aspră a stâncilor de piatră de un gri cenușiu, la pădurile policrome de un verde crud de luna mai, la adâncimea cerului care avea o nuanță, asemănătoare Dunării înainte de ploaie. Urcam drumul anevoios pentru mine, care mi se părea că acesta nu este tocmai pentru oameni, nefiind învățată cu asemenea urcușuri și coborâșuri. Mergeam mai bine de două ore și nu întâlnisem picior de om. Spun uncheșului meu că stomacul meu trebuie alimentat că astfel nu mai pot merge. Începu să râdă… Zărind un bolovan de piatră la margine de drum, mătușa Maria a zis să ne așezăm pentru câteva momente că n-a fi foc!

În geanta noastră pe care o căra în spate moș Toader, nu se găsea decât un colac cât roata carului, un borcan cu colivă, o sticlă cu vin și o alta cu apă pentru noi, în caz de ni se făcea sete de mult drum pe jos. Toate aveau o menire cu totul specială; însă neavând altceva de mâncat, ne-am înfruptat din ele! În timp ce ne pregăteam de plecare după micul nostru popas, zărim un om coborând drumul. Moș Toader, uncheșul, îl întreabă puțin obosit; dacă drumul are numai urcuș și dacă mai este mult de mers până în sat. Atunci, acesta îi răspunde uimit: mai sunt vreo trei kilometri de mers. Drumul, când urcă, când este și oblu! După plecarea lui, i-am spus râzând uncheșului că acesta l- a lămurit buștean! După micul nostru popas, am plecat la drum mai plini de nădejde. Treceam pe lângă case, însă constatam cu uimire că între acestea este o mare distanță. Puținii oameni pe care i-am întâlnit în calea noastră, se uitau la noi ca la niște extratereștri; semn că prin acele locuri, veneau puțini vizitatori. Ceasul arăta trecut de ora 9 ale dimineții! Cu bucurie în suflet i-am spus lui Moș Toader că poate am ajuns, deoarece se vede biserica sus pe deal. Oprindu-se în loc, acesta îmi spune: poate că ai dreptate copilă, tu! Privind cu veseleie spre această bisericuță, îmi lăsa impresia că ea, spintecă cerul cu turla ei deși este construită din lemn. Ca să ajungem la ea, trebuia să urcăm în serpentine. Așa am și făcut la îndemnul lui moș Toader. Eram prea departe când am zărit un preot ce urca pieptiș panta abruptă a muntelui. Era atât de grăbit să ajungă cât mai repede la biserică. Ne-am oprit să întrebăm. Cineva ne-a zis că este Părintele Rafail, este nou venit aici, și se grăbește să fie la slujba care începe la ora 10 fix.

Uimiți de cele auzite, mă întrebam mirată, oare ce forță a aranjat totul încât acest anevoios drum pe care noi l-am străbătut cu atâta râvnă și vrednicie, să fie tocmai la intrarea în biserică, în care slujea omul pe care-l căuta uncheșul meu? Greu de înțeles și de explicat pentru mine! Mi-am zis: poate că numai Cel de Sus, văzând prin câte am trecut cu pantofii plini de apă, însetați de oboseala drumului anevoios, s-a îndurat de noi: de mine în special, neînvățată cu asemenea drumuri de munte, îndeplinindu-ne dorința. Așa am constatat că eforul meu depus de-a ajunge aici, cum îmi mărturisea uncheșul meu, înainte de a pleca de la cei din Cisnădie cu câteva zile în urmă, nu a însemnat nimic, în raport cu cele auzite, la ce părinte venim! Pentru mine, bucuria devenise parcă mai grea de a fi tălmăcită în cuvinte. Am început să-i mărturisesc despre ziua de 10 iunie din 1993, când acest părinte Rafail a venit în orașul Brăila însoțit de Î. P. S Părinte Dr. Casian Crăciun ( pe atunci vicar la Episcopia Dunării de Jos ), onorând prin prezența Sfințiilor Lor, pe artistul plastic Vespasian Lungu, cel care mi-a fost profesor și mentor, la expoziția de ată a Domniei Sale, numită ” Șoapta acuarelei ” , deschisă la Galeriile de Artă din Brăila. Parcă-l și revedeam pe Părintele Rafail, cu câtă sfială și bucurie admira portretele tatălui său Constantin Noica, realizate de Vespasian Lungu! Niciodată nu m-am gândit că mi se poate oferi această șansă, să-l reîntâlnesc…

Am intrat în biserică. Totul era pregătit de începerea Sfintei Liturghii! Icoanele pe sticlă, nu prea multe la număr, maramele și ștergarele specifice locului, confereai interiorului din biserică, sobrietatea impunătoare a unui schit mănăstiresc. Slujba săvârșită de Părintele Rafail ajutat de câțiva călugări, a durat aproape două ore. După cele două ore de rugăciune care-mi persistă și acum în minte când mă gândesc, deși sunt mulți ani de atunci, aud vocea Părintelui Rafail, într-o curată limbă românescă vorbind…După terminarea slujbei, în fața Sfântului Altar, Părintele Rafail Noica,  cu o voce plină de emoție a spus; ziua de astăzi 10 mai, are o semnificație specială pentru mine. S-a împlinit un an de când eu am revenit în țară. Am fost primit cu multă căldură și multă dragoste de către cei care i-am întâlnit aici! În acest areal, mă simt ca acasă! Fiind singurii musafiri de departe printre credincioșii din împrejurimi, părintele, ne-a invitat la masă; la trapeza unde servesc dânșii masa și unde fac diferite pomeniri. Uncheșul meu, moș Toader cum îmi place să-i spun, om cu carte și evlavie religioasă, l-a cunoscut pe tatăl părintelui Rafail, filozoful Constantin Noica, cu mulți ani în urmă în stațiunea Slănic-Moldova cu care s-a împrietenit. Au rămas prieteni, până când acesta a plecat dintre noi la ceruri. Ofranda, adusă de moș Toader părintelui Rafail, era colacul din care ne înfruptasem puțin, atunci când ni se făcuse foame. Borcanul cu colivă și sticla cu vin erau aduse de la parastasul tatălui său, care avusese loc la Păltiniș unde participase și dânsul. Colacul, coliva și sticla cu vin, i-au produs o mare bucurie. A împărțit frățește mesenimlor, nu prea mulți la nuumăr, cât și unor credincioși prezenți la sfânta slujbă din colac și din colivă. Ne-a mărturisit cu tristețe că nu a fost la parastasul tatălui său, fiindcă nu participă la parastase oficiale. Atmosfera sărbătorească datorită părintelui Rafail cât și masa îmbelșugată cu preparate din ciuperci și pește, au determinat pe mulți dintre cei prezenți aici să pună unele întrebări. Răspunsurile Părintelui Rafail, curgeau limpede prin vocea sa. Ascultându-l toți cu mare atenție, au aflat ca și noi, lucruri nicicum știute de careva. Așa mi-am dat seama că pentru Sfințiia Sa, cultura și credința în Dumnezeu, formează un totunitar. Cei prezenți aici, ca și noi, l-am fi ascultat la nesfârșit deși oboseala i se putea citi limpede pe al său chip. Numai zâmbetul din priviri îi rămase ager, cum l-am văzut prima oară. După ce am servit masa, profitând de faptul  că toți călugării au plecat la ascultările lor, am ieșit în grădina din jurul bisericii și, cu gândul la cele discutate cu uncheșul meu, moș Toader, la atașamentul său față de părintele Rafail. Acum, priveam cum cei doi făceau o plimbare discutând și străbătând în pași domoli, o pajiște plină de flori galbene. Au făcut acest lucru de dute-vino, de câteva ori…
Seara târziu când ne-am adunat cu toții la cină, unde buna dispoziție parcă se citea pe chipurile tuturora, așteptând fiecare să mai afle noutăți de la părintele Rafail, acesta a început a ne spune o rugăciune înainte de masă. După cină, după ce am mai discutat aproape jumătate de oră, părintele a spus că se va retrage deoarece are de scris toată noaptea, pentru a putea trimite a doua zi de dimineață, corespondența către Mănăstirea din Anglia unde slujise, prin cineva din București. În chilia ce ne-a fost oferită spre odihnă, o cămăruță cu două paturi, o măsuță și un scaun, iarăși pe perete erau atârnate ștergare maramureșene, rememoram în mintea mea, toate evenimentele petrecute de dimineață și cele din timpul zilei. L-am întrebat pe uncheșul meu ce a discutat cu părintele Rafail în tot timpul mersului pe pajiște?
– Este imposibil să-mi amintesc, îmi răspunde moș Toader! Au fost atâtea de spus, că nu-mi mai aduc aminte…M-a rugat părintele Rafail, adăugă dintr-o dată moș Toader, să-i povestesc despre tatăl său pe care nu prea l-a cunoscut: geografic, fiind departe unul față de altul.
Continue reading „Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: Reîntâlnire de suflet”

Ierodiacon IUSTIN T.: Maica Domnului – metamorfoza frumuseţii în toate culturile

                Ce mister trebuie să fie Maica Domnului, dacă popoarele lumii au ales s-o reprezinte, fiecare, în canonul de frumuseţe al culturii lor! Căci iată, la Biserica Romano-catolică Buna-Vestire din Nazaret, în mozaicuri, o găsim transpusă pe Maica Domnului în variatele ipostaze ale frumuseţii: în gingăşia feminităţii japoneze, în graţia maternităţii coreene, în candoarea feciorelnică singaporeză, în voluptatea chiliană, în blândeţea tăcută ethiopiană…

                    Sigur că fiecare popor are dreptul să prefere canonul lui de frumuseţe în pictură şi iconografie.

                Dar dacă Maica Domnului, în transcendenţa ei, poate fi mama fiecărui om? Dacă Ea poate fi cea mai frumoasă femeie la care să aspire orice om, orice cultură, orice minte? Dacă Maica Domnului, ca şi Mântuitorul Însuşi, conţine „codurile” de frumuseţe ale tuturor tradiţiilor şi culturilor?

                Pesemne că de-aceea chipul real al Maicii Domnului a rămas necunoscut, ca fiecare popor s-O poată descoperi în partea cea mai curată şi mai de sus a artei sale. A minţii sale.

                    Să medităm la faptul că mama lui Dumnezeu, mama celui care are Natura noastră, este vârful de puritate al fiecărui minţi: europene, asiatice, africane etc. Maica Domnului, prin ceea ce este, e mama frumuseţii culturilor. Şi oare nu era firesc să fie aşa?…

                Meditaţie frumoasă şi cu folos!

                Ierodiacon Iustin T., 27 noiembrie 2019

Dumitru MNERIE: Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală

(Nota editorului)

 

Lucrarea „TIMIȘOARA – Acolade peste timp” se dorește a fi interesantă de citit și de înțeles de cât mai mulți, conținând un mesaj trimis pe diagonala țării, dar și un omagiu adus eroilor-martiri căzuți în zilele Revoluției române din 1989, un semn de respect și considerație pentru cei care au crezut în idealurile Revoluției pornite de la Timișoara.

Multe dintre poeme au fost create în anii ’90, respectiv chiar în primii ani la început de Mileniu III, când efectele Revoluției erau încă neclare iar mulți dintre noi, cetățenii Timișoarei nu înțelegeam prea multe.

Acest omagiu este manifestat într-un mod aparte, oferind cititorului un șir de creații poetice proprii, inspirate din diferite perioade post-revoluționare, dar și ca un rezultat al frământărilor sufletești provocate autorului de diferendele sociale și politice, despre care atâta lume discută și se pronunță destul de ambiguu.

Scrierea acestei cărți are o mică, dar interesantă, poveste. Am aflat de talentatul poet Marin BEȘCUCĂ prin intermediul site-ului și Revistei „Logos & Agape” (coordonate de distinsa poetă Mariana GURZA), publicații cu un veritabil rol de „burete” de creații și creatori literari, atrăgând într-o perioadă destul de scurtă foarte mulți scriitori valoroși, cu o mare sensibilitate artistică. Am fost plăcut surprins de stilul particular de exprimare, de provocările îndreptate atât către cititorii inițiați dar și înspre cititorul ocazional, pe care-l determină la cugetare și reflexii prin puterea de impresionare a rândurilor încărcate de metafore din poemele sale.

Am început să corespondăm, mai ales pe marginea celor publicate, dar și despre alte teme de actualitate. Așa am aflat de experiențele literare, jurnalistice și de viață avute anterior, mai ales din postura de contemporan în cele două epoci ale societății românești, dar și ca prezență vie, poate prea păsătoare față de existența umană la puntea dintre cele două Milenii. Am discutat și de povestea înregistrărilor interviurilor excepționale luate unor personalități politice și culturale de excepție, în capul listei fiind Seniorul politician țărănist Corneliu Coposu (ultimul interviu în viață) și Ex-președintele țării Emil Constantinescu. În această vară, făcându-i poetului o vizită la Dorohoi, am înțeles mai bine „domeniul DILIMANDJARO”, cântat și descântat în scrierile sale de zi cu zi, de fapt un teren, rămas parcă al nimănui, dar acum marcat de vecinătățile căsuței de domiciliu a poetului, (str. Dumbrava Roșie, 188), având mereu în față ruinele unei foste întreprinderi socialiste și perspectiva unui deal „agricol” cu culturi aleatoare. Devenit atât de familiar cu locul nimănui, în creațiile recente, Marin BEȘCUCĂ s-a autointitulat MONSTRUL de pe  DILIMANDJARO, dând o semnificație și mai aparte poemelor semnate astfel, de luptător neînfricat, un adevărat pericol față de dușmanii noștri, dar lăsând vizibilă și ceva din armura lui Don Quijote de la… Dorohoi, Dumbrava Roșie 188.

În urma discuțiilor și corespondențelor purtate am descoperit în poetul-jurnalist Marin BEȘCUCĂ un foarte atent analist a ceea ce a ajuns să însemne pentru români Timișoara, după sloganul „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”. Această preocupare nu s-a dovedit doar de conjunctură, (gen „DILIMANDJARO”…), ci o considerație, poate chiar obsesivă, de lungă durată, cu importanță marcantă pentru propria-i trecere prin timpul ultimilor 30 de ani. L-am observat prețuind un tom de poezii în manuscris compuse cu 15-20 de ani în urmă, chiar pe malul Begăi, fiind cu treburi prin Timișoara. Apreciind stilul complex, cu o fericită combinație între consemnările debordantului jurnalist și pana ingeniosul poet, am oferit susținerea din partea Editurii Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara,              a conceperii și apoi editării acestei cărți. Am simțit o  adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu să realizăm  împreună o punte de legătură de suflet „intercomunitar”, cuprins foarte bine în interiorul neamului românesc, pe diagonala Dorohoi – Timișoara.

Titlul cărții este inspirat ales, trezind un interes special cititorului divers, mai ales prin asocierea numelui orașului martir TIMIȘOARA, în al XXX-lea an de la Revoluție, cu cuvântul „acolade” definit prin dicționare ca având mai multe sensuri. Astfel, titlul va atrage atenția cititorului în mod diferit, așteptările acestuia putând fi caracteristice și nivelului de pregătire profesională sau pasiunii acestuia. Astfel:

  • un cititor, mai cunoscător al tradițiilor istorice ale popoarelor, cuvântul „acolade” l-ar duce cu gândul la denumirea ceremonialului medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei;
  • un mai pasionat de arhitectură s-ar gândi la elementele specifice stilului gotic, care poartă această denumire;
  • alții, mai deprinși cu realizarea de scrieri sintetice, cu anumite scheme de redactare, se vor aștepta la cuprinderea în carte a unor referiri exprimate sumar, prin cuvinte cheie, dispuse orizontal/vertical. De asemenea muzicienii se pot aștepta la exemplificări prin reprezentarea grafică a unor portative muzicale;
  • acei mai obișnuiții cu științele exacte, în special cunoscători ai teoriei mulțimilor (matematică), s-ar duce cu gândul la semnele grafice care cuprind, între numitele acolade, mulțimi de numere, sau în expresiile aritmetice și/sau polinomiale, un șir de operații matematice grupate în paranteze mari și mici.

Din toate aceste perspective, urmărind cu atenție cele scrise pentru această carte de către autorul Marin BEȘCUCĂ, am descoperit într-un anume fel, o abilitate extraordinară de a cuprinde de fapt, într-un mod firesc toate aceste sensuri, mulțumind astfel pe toată lumea. Poemul – ca specie a poeziei epice – este prezent majoritar în carte ca formă de exprimare literară, pe mine, din postura de cititor ocazional, m-a condus cu gândul la timpurile trecute, spre diversele stări controversate trăite-n Timișoara de-a lungul anilor, care însumează mai mult de jumătate din perioada-i românească, de după marea Unire, în mod practic de când mă știu ca fiind timișorean, începând cu 1967, anul mutării aici cu familia și până în prezentul anului 2019.

Recunoscându-mi pregătirea profesională orientată mai mult spre tehnică, cu ceva veleități de matematician, abordând tematica cărții, îmi permit „o acoladă deschisă”, (dar deschizând doar o paranteză mică…), să afirm cu convingere faptul că, pentru mine personal, Decembrie 1989 a însemnat cu adevărat o revoluție înfăptuită pe toate planurile: material, juridic, economic, social, profesional, spiritual și sentimental. Citând din PREAMBUL: Continue reading „Dumitru MNERIE: Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală”

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar

„TI-MI-ȘOA-RA!… TI-MI-ȘOA-RA!!… TI-MI-ȘOA-RA!!!”

 

Se scanda în piață, se scanda pe străzi, televizorul aducând vuietul în auz… sângele dădea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi zguduia toată ființa.

ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri distanță.

„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89. Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape 30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul balanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în ambele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură, se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi cum se spăla de sânge/ podul de peste Bega…” sau cum boema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.

Dar dacă Bega ar începe să strige REFERENDUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja startul, era Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit STRADA, din asfalt se aud până azi strigătele lor care s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-alăturase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au asumat și ei același glas, apoi muncitorii… înmugurise văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”

TIMIȘOARA e locul în care a început totul, acolo, stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenușie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace, reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el – „venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar „când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în afund de ape…”

Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL” acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”

Acel strigăt „JOS!… JOS!… JOS!” cerea o       schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu o constatare zdrobitoare:  „s-au pus atâtea altele-n loc,/ dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar rezolva?”.

Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schimbare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!… eh, lupul e paznic la stână și astăzi, iar sărmanele oi… țara s-a rămas acceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi? Și-atât de necesară ar fi,     o scrie poetul, „el tot scrie-scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU UITĂ”.

Râul aduce-n simbol un concept de care poetul nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa – cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii perpetue, mult similară timpului,     apa – care, în soluție, indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa – cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu întru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat nația asta a noastră!… Cert este că „doar DUMNEZEU nu greșește,/ omul da…” și, buni creștini de suntem, „trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”, însă noi, ce facem?… „noi?/ tragem firul din Marele Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu repeziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că iertăm…” Frate – dar – omul?! Nuuu!… frate „râul, ramul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei… după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru aducere-aminte, însă „coroanele  de-am pus” de-a lungul timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în ce?…   „e clar că se trebuie de-o revoluție…/ o scriem apoi cu literă mare/ …/ …să nu uiți copile!”

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar”

Florica PATAN: Ultimul zbor (poeme)

Ultimul zbor 

 

privește-mă și spune-mi 

că nu vrei să mă vezi cu cămașa asta 

de călăreț prin ape otrăvite, 

în acea zi de miercuri, cu nările în văzduh ca 

un zmeu 

credeam că voi zbura iar 

în tării albastre de fum, 

să câștig timp, să supun distanța 

până la cuvântul tău, iată-mă încordat 

ca marea dezlănțuită, 

prăbușit în gânduri ce-mi sunt 

asediate de tine 

îmi spuneai mereu 

 

mă gândesc la tine 

numai tu-mi știi ruga, îmi înțelegi 

pasul frenetic, mă împaci sub 

ploile acide, incerte drumuri, 

uneori mă superi ca un joc pierdut 

și iar mă împaci 

cu un sunet pus în vorbele alea ale tale, 

izvoare nesecate, cu o nonșalanță 

ce construiește 

strategii și câștigă războaie fără mine… 

 

totuși mi-e groază de ultimul zbor 

 

 

Cu vânt dinspre est 

 

îngândurat, cu capul plecat 

în sensurile adânci 

ale cuvintelor 

în litera și vibrația lor, cu mâinile goale 

cuprind lumea și 

o țin la piept, nu vorbesc de teamă 

să nu trezesc 

un spirit căzut 

din proxima centauri pe o brazdă 

întoarsă de nor, ce se destramă 

 

auzul meu e tulburat de mugetul taurilor 

primordiali uciși de 

o pală de vânt dinspre est… 

 

însingurat, închid filele cărții și 

privesc spre celălalt eu… 

o să-mi construiesc un sistem metafizic 

peste cadavrul 

din sufletul lumii, 

precum Fernando Pessoa 

în care să încapă toate visele mele 

neîndrăznite, toate 

universurile mele nerostite 

și mă voi instala acolo, ziceai, 

într-o cazemată inexpugnabilă 

doar cu tine, fie și pentru o zi, 

poate ultima… 

 

 

Nimicul potențial 

 

am făcut un scenariu pentru 

un film gen Alec Baldwin, 

tu ai rolul principal, vei avea 

tot felul de probe 

până atingi Adevărul 

va trebui să faci cascadoriile minții, 

să patinezi 

pe stânci vara peste jarul durerii, 

să înghiți sabia 

îndoielilor cu flăcări uriașe, 

să trimiți mail-uri 

norilor măturați de vânt, să înduri 

embargouri pe timp 

picurat în destin sau în absurd 

vei reuși pentru că te ajută 

lacrima de diamant 

a sufletului tău 

în final vei ieși din labirint,  Continue reading „Florica PATAN: Ultimul zbor (poeme)”

Al. Florin ŢENE: Acolo unde-i lipsă de idei, vine-un cuvânt la timpul potrivit*

Decalogul 33 despre ziariști

1. Noutatea în jurnalism se poate manifesta în expresie sau în conținut.

2. “Fereastra spre lume poate fi acoperită cu un ziar”, scria Stanislaw Jerzy Lec
3. Un ziarist bun  aduce înțelepciune în sufletul cititorilor, în timp ce unul fără talent doar discordie.

4. Vârsta fatidică de 33 ani, la fel ca numărul Decalogului nostru: Alexandru cel Mare a murit la 33 de ani, Gozzano au murit la 33 de ani-pianista Mihaela Ursuleasa, in varsta de 33 de ani, a fost gasită moartă în apartamentul său din Viena. Actorul Michael Sleggs a încetat din viață, marți noapte, la vârsta de 33 de ani, după ce a suferit complicații la inimă.Nicolae Bălcescu a murit la vârsta de 33 ani. Iisus a murit vineri, 3 aprilie, anul 33, era noastra, data la care s-a produs si un cutremur mentionat in Biblie.
5. În anul 1845, Bălcescu a publicat studiul „Cuvânt preliminar despre izvoarele istoriei românilor” în primul tom al „Magazinului istoric pentru Dacia”. Prin lucrările sale, Nicolae Bălcescu, alături de Mihail Kogălniceanu, au meritul de a fi deschizătorii de drum ai istoriografiei moderne româneşti.

6. Ilderim Rebreanu susţine că Liviu Rebreanu at fi fost împuşcat de către soldaţii ruşi veniţi să-i jefuiască proprietatea. De asemenea, un lector universitar de limbă engleză a prezentat o altă variantă conform căreia Rebreanu ar fi fost împuşcat tot de ruşi în noaptea de 23 spre 24 august în timp ce se afla într-o maşină.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Acolo unde-i lipsă de idei, vine-un cuvânt la timpul potrivit*”