Elena ARMENESCU: Centura Luminii – Lumina Cuvântului – Cuvântul Luminii

Motto:

„Eu sunt Lumina lumii;

cel ce Îmi urmează Mie

nu va umbla în întuneric,

ci va avea lumina vieţii”

(Ioan cap 8-12)

„În lume, necazuri veți avea,

dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea”

(Ioan –cap 16/33)

În loc de prefaţă

” Mărețul Har m-a mântuit ”

Amazing Grace !*

Măreţul har m-a mântuit
Pe mine din păcat
Pierdut eram, dar m-a găsit
De moarte m-a scapat

Măreţul har m-a învăţat
S-o rup cu orice rău
Ce scump mi-e azi tot harul dat
Trăiesc prin el mereu.

Dureri, batjocuri, prigoniri
Adese-am întalnit
Prin harul marii Lui iubiri
Eu toate-am biruit

Prin har ajunge-voi in cer
Cu slava îmbrăcat
Şi voi slăvi în veşnicii
Pe Cel ce har mi-a dat.

(1772 John Newton)

*cântat magistral de Andre Rieu împreună cu orchestra sa.

***

Argument

A trebuit să vină Cuvântul întrupat

Să ne dezlege de neagra ”orbire”

Să putem vedea clar, apropiat

Că VIAȚA are temelia zidită din IUBIRE.

Dumnezeu Tatăl văzând întuneric în oameni,

Cugetând, a hotărât să le trimită Lumină

Știind că este important ceea ce sameni

Pentru ca roada să fie gustoasă, deplină.

Lumina minții era cea care lipsea

De aceea este de la sine înțeles, lumesc

Că chip de OM trimis în lume trebuia

Dar cu cunoașterea înaltă a Tatălui ceresc.

Flori printre spini, pe Câmpia Armaghedonului

Așteptau poveștile Lui pline de tâlcuri

Soarele, în răsărit dansa pe Muntele Sionului

Știind că va lumina Lumina prin târguri.

După ploile repezi, binecuvântate

Apărea curcubeul amintind de eremiți

De legământul Domnului în vremuri uitate

Când oamenii se închinau în duh, smeriți.

În marile palate pătrunsese dezmățul

Plebea uimită se revolta îndrăzneață

Când a aflat că se întinde ca râia incestul,

Sodomia – fără de rușine, pe față!

Demult, la uimitoarea, prima Sa venire

Mare parte din lume se înrăise peste măsură

Iubirea, dragostea se împuținase peste fire

Fratele spre frate privea ades cu ură.

Dar smochinii înfloreau răsfățați în lumină

Natura întreagă zâmbea cu duioșie cerului

Dădea semne că aștepta cu nerăbdare să vină,

Să înceapă Zilele miraculoase ale Mântuitorului.

8 ***

Vremea acum este haotică, timpul volburos

Încotro mă uit în lume, nu am ce să privesc

Dar știu că milioane așteaptă pe Iisus Hristos

Să readucă pe Pământ suflu dumnezeiesc

Întinde Doamne Mâna Ta cerească

Trăgând cu blâdețe curcubeul după ea

Peste munți și mări, peste rasa omenească

Pentru care se roagă tainic Sfânta Maria!

Continue reading „Elena ARMENESCU: Centura Luminii – Lumina Cuvântului – Cuvântul Luminii” →

Constantin STANCU: O călătorie într-un autobuz întârziat (Adrian Botez și diamantele negre)

Volumul de versuri Autobuzul întârziat*, publicat de prof. dr. Adrian Botez, la Editura Rafet, în anul 2019 – este unul trist, unul care exprimă revolta poetului, în fața limitelor umane. Dedicat poeziei, autorul se bazează pe forțele spirituale, care pot modifica perspectiva. Cărturar serios, preferând valorile solide ale creștinismului, atrăgând o serie de mituri și legende precreștine sau postcreștine, el face o analiză a capacității omului de a suferi propriile neputințe. Bolile fizice sunt oglindirea bolilor spirituale ale epocii. Lumea este în cădere și atrage, după sine, individul – care speră să poată birui în această societate complicată, bruscată de megatendințele, care afectează relațiile interumane.

Cartea are mai multe nivele, legate între ele prin mesaj, structurate conform viziunii originale a poetului:

Argument;
Autobuzul întârziat;
Doine noi;
Armonii fără – autobuz;
Epilog: Soluția beznei.

La final, ne sunt prezentate câteva date despre scriitor, un cărturar activ în lumea literară, poet, romancier, eseist, publicist, comentator al vieții de azi.

Preluând, cu tact, motivele folclorice, el modelează, fiecare poem, cu o melodie veche, primită de la cei care țin lumea în echilibru. O lume spirituală bogată răzbate, din toată creația lui Adrian Botez, mereu dispus să se întoarcă spre Hristos, ca spre adevărul absolut întrupat. O luptă spirituală se dă în fiecare poem cu moartea, cu prezențele spirituale, active în plan invizibil și cu efecte în plan vizibil. Totodată, observăm o oboseală de fond a individului, aflat pe acest câmp de bătălie, o uzură a societății, care nu mai suportă propria neputință. În multe planuri ale poeziei scrise de poet, putem descoperi o judecată iminentă, absolută, purificatoare.

Temele volumului sunt complexe, fraza destul de apropiată de limbajul uzual, expresivă, cu direcție, cu mesaj. Ceva se întâmplă, moartea își face apariția în plin plan, poetul o sfidează. Lumea de dincolo este tot mai pustie, opțiunile noastre nu mai au sens, o neputință cronică marchează totul. Un sfârșit de univers se apropie, sub reguli stricte, care distrug sistemul, care sfarmă planurile. Omul se risipește în domenii, dar nu este proprietarul, în fapt, al lumii de sub soare. Este declamat sfârșitul poeziei, îngerul devine și el neputincios. Armonia în care am putea intra ne poate salva, Poetul a îmbătrânit sub grele ceremonii.

Fundalul pesimist se sprijină pe flori de beznă, Apocalipsa pare regia perfectă pentru cel întârziat în armoniile frumosului. În perspectivă, se văd Munții, martorii lui Dumnezeu. Se alătura natura, păsările care ating cerul cu trilurile lor. Doinele Poetului exprimă jalea pentru o lume pierdută, pentru o dragoste scursă pe treptele timpului, o tristețe după pierderea sensului, într-o lume preocupată de corectitudinea politică, fără să mai observe omul, așa cum a fost creat el, sub nori și raze.

Unele poeme devin rugăciuni spuse în fața unei prezențe subtile: „potolește – Doamne/ durerea (imprescriptibil oribilă) – sfâșietoarea/ durere a/ lumii// oricât am fi de/ ticăloși – cu toții/ putem să luăm o minusculă/ pauză – putem suspenda – pentru/ câteva clipe – Ceasul/ Nemerniciei/ și să fie dăruit acestor/ câteva clipe – ceea ce ai/ visat – atât de/ frumos – Tu: Crăciunul/ Veșniciei…” (Rugăciune, pp. 60-61).

Poetul renunță la regulile uzuale ale limbii române, strofele sunt frânte, toate încep cu literă mică, un ritual păgân pentru sărbătorile pregătite în eternitate, în contradicție cu imaginea unui Crist care suferă. Sunt reținute câteva arhetipuri stabile în lume, fixate de cultura unui ev mediu de rezervă: Chipul Scrisorii, Tămăduitorul, Călăul, Maestrul-Tiranul, Roata-Amintirii, Izbăvitorul-Neant, Apa Uitării, Cântarul Hotărârii, Cavalerul-de-Pisc, Sfântul Trandafir…

Argumentul care declanșează eșafodajul volumului ne relevă un Poet flămând de adevăr, văzând un rai țigan, un Dumnezeu care se rezumă la un nume mistic, o ruină a esențelor din lume. Poezia poate continua în Cetate, dincolo de slăbiciunile omenești.

Autobuzul Morţii-Speranței (Speranţa în „Învierea”, în Revelarea infinitelor lumi-produse ale Demiurgiei Dumnezeieşti) nu mai sosește, are o întârziere ieșită din ritual, Poetul ar refuza urcarea în el, va sfida sosirea cu energii negative, umbra lui va urca pentru un traseu spre niciunde, fără bilet dus-întors… La Judecata de Apoi, Poetul își ia libertatea să-l judece el pe Dumnezeu, cu toată asprimea, pentru erorile umane. Dumnezeu nu va avea Monopoluri, va fi pus în rând cu oamenii obișnuiți, anonimii, pentru a simți sudoarea omului sub vremi. O revoltă și o sfidarea a realității, individul care nu mai suportă autoritatea divină, care se vrea alături de un Creator neputincios, cu vântul bătând numai din Nord, din fiord în fiord… Simbolurile sunt cele rupte din gândirea tuturor revoltaților, din mișcarea teologică a celor care au proclamat că Dumnezeu a murit…?!…

Zgomotul suferințelor se aude în lume: hotare furate, maestrul frânge vioara într-o lume de crevase. Diamantele sunt negre, omul se închide în crima din sufletul său și pariază pe cai morți. Sub blestem omul năzuiește: „…o crizantemă albă a tresărit din/ neant: sunt buzele/ mele – înflorite de atâta/ tăcere…” (Blestem, p. 23).

În univers, omul este singur, condamnat la moarte, nimeni nu bate la ușă… Sunt imagini specifice evului mediu, cele prinse de Goya în tablourile sale, sau compozițiile lui Pieter Bruegel cel Bătrân… Poetul observă petrecerile omului simplu, acceptă cămașa condamnatului, este atent la dansul perechilor de tineri, care acceptă jocul sub muzici grele, sub păcate capitale. Ei refuză etichetele, refuză convenționalul…

Continue reading „Constantin STANCU: O călătorie într-un autobuz întârziat (Adrian Botez și diamantele negre)” →

Alexandra IANCU: Renaștere în vitro

Motto:

„Mamă, mai naşte-mă o dată”

(Marin Sorescu, Iona)

Bebeluşii țipă în suflete. În jur niciun medic. Asist la propria mea naştere, cu mâinile inerte. Privesc cum fiecare părtictică se divide într-un joc al minții cuprins în suflet. Bucuria naşterii e înghițită în mine. În mine sunt eu împărțită în bebeluşi care îşi cântă venirea. Cântă ca să ademenească o rază de lumină. Lumina se loveşte de pereții laboratorului şi cade în gol. Ochii lor mici visează către ceva mare. „Ceva” ce în creierul lor fraged arată ca un punct. Un punct care va deveni linie şi linia va intersecta alte linii, până vor deveni cerc; un cerc de linii lipsite de coerența împlinirii rotunde. Un vis devenind realitate arată, de sus, ca un cerc. Dar ei au un punct. Şi ce poți face c-un punct? Plânsetele se izbesc fără zgomot între ele şi lasă în urmă o linişte aparentă. O linişte pe care n-o ajută nimeni, pentru că nu strigă după ajutor. Bebeluşii înțeleg că nu e nimeni în laboratorul care le-a dat viață, așa că încep să descopere singuri lumea.

Bebeluşul 1

Învață să vadă. Exersează văzul unui om mare ieşit dintr-un ou. Oul se-nvârte în juru-i şi îi dictează mişcările. Degețelele-i învață mişcarea printr-o ecuație a minții, când tabla e ştearsă. O umbră-i apare pe geam. Pleoapele-i de hârtie se dezlipesc de întuneric. Întunericul capătă pete de alb. E albul purității unui început. Începutul râde micuțului copilaş cu aripi de înger. Paza îngerului îi ține loc de mamă.

Bebeluşul 2

Începe să respire lumea. Inspiră curajul unui nou-născut. Curajul se pierde printre particulele de praf. Praful înghite oxigenul florii abia răsărite. Copilul sfidează chimia ce guvernează viața. Viața lui e rodul unui pământ artificial. Stopi de apă distilată i-au purificar substanța până la naştere. O naştere bizară pe un pământ necunoscut.

Bebeluşul 3

Ştie că somnul e singurul care îl va face mare. Somnul e cel care-i bântuie insomniile. E arma unui suflet mic care se Continue reading „Alexandra IANCU: Renaștere în vitro” →

Vicu MERLAN: Mormântul lui Dromihete de la Svestari – Bulgaria

De la Balcic ne-am deplasat spre nord-vest la Svestari, unde se află mormântul regelui dac Dromihete, dar şi fosta capitală a Daciei, Helis, înainte de fi Sarmizegetusa Regia. Am urmat drumul spre Dobric, apoi până la Isperih, de unde ne-am abătut în dreapta spre Svestari. Necropola tumulară de pe înălţimile platoului calcaros, se află la sud de cetatea Helis, cetate încadrată natural din trei părţi, de valea abruptă, sculptată de un pârâu, în calcar şi gresii, vale ce se adânceşte în pachetele de roci, până la circa 100 de metri adâncime. Cetatea era bine apărată, fiind înconjurată de două ziduri de piatră groase de 3-4 metri. Cel exterior cuprindea cam 100 de hectare, iar cel interior, jumătate din această suprafață.

Poziţia dominantă şi zidurile impunătoare, au făcut din cetatea Helis, o fortăreaţă de nepătruns, un avanpost strategic de protecţie defensivă a familiilor regale, cât şi a nobilimii gete. Mai era numită şi Daosdava, „Cetatea lupilor”. În această cetate a fost ospătat generalul roman Lisimah, în anul 300 î.H., atunci când acesta a fost învins şi luat prizonier de regele dac Dromihete.

Mormântul tumular unde a fost înmormântat regele Dromihete, descoperit ăn anul 1982, este încadrat de o mulţime de tumuli, de dimensiuni mai mici, în funcţie de rangul deţinut în viaţă de respectivele căpitenii dace. Fiecare tumul, prezintă, în interior, o cameră mortuară din piatră fasonată, de tip cavou, unde au fost depuse resturile pământeşti ale decedaţilor (oase sau cenuşa de la ritul de incineraţie). Pe lângă acestea se pot identifica şi alte elemente de ritual (ceramică, podoabe, unelte şi arme) din fier, sau metale preţoase.

Arheologii bulgari, efectuează, an de an, noi excavaţii, atât în interiorul tumulilor din zonă, cât şi în spaţiile dintre aceştia, spre a surprinde obiceiurile şi modul de trai al vechilor locuitori geto-dacii. O ușă masivă de metal se deschide și trecând prin micul hol-muzeu, minunea cu trei camere se arată. E de admirat și construcția de beton care a fost ridicată pentru a proteja ceea ce e din 1985 în Patrimoniul Universal UNESCO. Construcția antică are cinci Continue reading „Vicu MERLAN: Mormântul lui Dromihete de la Svestari – Bulgaria” →

Ionel NOVAC: Cahulul literar

Viața literară a Cahulului, în trecut, dar din nefericire și astăzi, a fost și este destul de săracă. Primul ziar românesc, „Cahulul”, apărut la Cahul cu începere de la 22 octombrie 1918, a inclus în paginile sale rare creații literare. Dar nici următoarele publicații locale interbelice („Înfrățirea”, „Liberalul”, „Îndrumarea Tinerimii”, „Săptămâna”, „Năzuința”, „Graiul satelor” ș.a.) nu au excelat în această privință, deși Cahulul, cum bine se cunoaște, nu ducea lipsă de talentați mânuitori ai condeiului.

Ca urmare, impulsionați și de inițiativa confraților de la Bolgrad, orașul din vecinătatea Cahulului, devenit în anii ΄40 „cel de-al doilea centru de cultură din Basarabia” și în care de câțiva ani apărea cunoscuta revistă literară „Bugeacul”, un grup de tineri entuziaști au pus la cale o temerară încercare: editarea unei reviste literare în orașul de pe malul stâng al Prutului.

Nucleul grupului era alcătuit din poetul Andrei Ciurunga (născut Robert Eisenbraun și cunoscut și sub pseudonimul Robert Cahuleanu, care avea deja publicate două plachete de versuri, „Melancolie” și „În zilele cumpenei”), Haralambie Țugui („poetul-ostaș, care avea și el două plachete tipărite”) și Napoleon Nițoescu („poet delicat și om de aleasă simțire”).

„Cu Nițoescu și Țugui făceam neuitate seri de poezie acasă la Nițoescu, a cărui locuință s-a nimerit a fi peste drum de a mea, la „oloinița” domnului Goldenstein”, își va aminti, peste ani, Andrei Ciurunga. „Atunci și acolo, într-una din seri, am pus noi la cale apariția unei reviste literare în orașul Cahul, cel care de când se știa nu avusese o astfel de publicație. Revista urma să se numească, după numele urbei, „Cahulul literar” – și am scos-o până la urmă”. Alături de aceștia „au venit profesorul Leu Badiu, directorul gimnaziului, și încă vreo doi-trei tineri inimoși și de talent, printre care negreșit și Costică Reabțov, omul de care m-a legat și mă leagă o prietenie de frate”.

Potrivit amintirilor lui Andrei Ciurunga, primul număr al revistei cuprindea, printre alte materiale, un studiu al lui Leu Badiu, profesor de limba latină, despre epoca lui Augustus. El însuși pregătise un eseu intitulat „Viziunea morții în poezia populară”, dar și câteva versuri. Haralambie Țugui și Napoleon Nițescu veneau cu câteva poezii, în timp ce Constantin Reabțov semnase un fragment de proză. Deși revista a fost integral achitată și tipărită, totuși, ea nu a fost niciodată difuzată. Prefectul județului, colonelul Dumitru Dobrescu, aștepta aprobarea de la București pentru a permite difuzarea acesteia. Până atunci, întregul stoc se afla blocat în tipografie, al cărei proprietar, un oarecare domn Rappaport, îl ținea sub cheie, de teamă să nu-i fie subtilizat de cineva.

Continue reading „Ionel NOVAC: Cahulul literar” →

Liviu PENDEFUNDA: Paradoxul luminii

„Copiii care se iubesc se‛mbrățișează în picioare

Lângă porțile nopții

Și trecătorii care trec îi arată cu degetul

Dar copiii care se iubesc

Nu sunt acolo pentru nimeni

Și numai umbra lor

Înlănțuita umbră tremură în noapte

Stârnind mânia trecătorilor

Mânia și disprețul lor și răsetele și invidia

Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni

Ei sunt în altă parte dincolo de noapte

Mult mai presus decât lumina zilei

În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri”.

(Jacques Prevert)

În noapte umbrele se resorb către cer și mai departe până în centrul Universului unde lumina stă înfășurată în întuneric; din când în când ea exultă și creatorul o metamorfozează transcendental în Cuvânt. Cuvântul aflat în pâcla matricii primordiale începe a avea și ea o vizibilă umbră, iar umbra devine ea însăși o formă de manifestare a luminii. Universul întreg aflat încă în ceață este o imensă umbră. Nu noaptea reprezintă misterul, ci umbra, care prin lumina ființei sale face sesizabilă noaptea. Așa am perceput eu noaptea în care un personaj viguros și solitar, absurd de diferit în speranțele sale ne relatează despre un paradox al timpurilor noastre. Și poate că acest paradox există dintotdeauna de când Arhitectul luminii i-a creat acesteia și umbră. Despre proza lui Gheorghe Andrei Neagu nu am mai scris, și nu doar pentru că poesia sa m’a cucerit întrutotul, ci pentru că nu mi se cristalizase uriașa sa personalitate, deși omul și prietenul îmi era permanent aproape. M’am ferit poate și de subiectivism. Muntele literar care este el trebuie văzut cu adevărat de la o înălțime pe care eu nu o atinsesem. Azi însă sunt convins că atât Slavici, Rebreanu ori Marin Preda, Eugen Barbu sau Buzura ar trebui să accepte că el reprezintă un vârf tot mai semeț în lanțul lor muntos.

După ce m’am închinat în fața Nunții negre și am publicat numeroase fragmente de proză sub semnatura lui Neagu în revista „Contact international”, iată că mă aflu în fața unui roman care mă absoarbe și identifică cu o lume aparent pierdută și care se perpetuează obsedant în societatea românească în ciuda progresui așa-zis civilizator. În timp ce paradoxul are o structură logică, exprimabilă simbolic sau nu, absurdul nu deține o astfel de structură. Altfel spus, absurdul reprezintă întotdeauna un non-sens, o exprimare imaginativă căreia îi lipsește orice principiu sau element rațional. Absurdul se află dincolo de posibil și, cu siguranță, în afara oricărui demers probabilistic. Chiar dacă omenirea i-a creat probabilitate și șansa de a deveni certitudine, adică absurdă realitate. Presimt în fiecare pagină a volumului Așezământul^[1] realitatea unui roman inspirat din experiența autorului la Căminul Atelier din Odobești, așezământ cu peste patru sute de handicapați, într’un fost regat al cumanilor (p.10).

Noaptea era un singur supraveghetor pentru toate etajele. Atunci se slobozeau orgiile. Etajele fetelor viermuiau de vizitatori și de gemete care mai de care mai sugestive (p.12)… O beznă adâncă se lăsa în toată incinta. Din când în când, câte un strigăt lugubru sfâșia tăcerea nocturnă, semn că cineva visa violent (p.23). Tabloul unei societăți degenerate sub fusta PCR, unde viciile își dezvoltau tentaculele supraviețuirii, este prezentat în cadrul unor descrieri remarcabile ale așezământului – un amestec amețitor, abracadabrant de întreprinderi cu profile diferite, spital, depozit, inserție de ocupație psiho-motorie pentru persoanele cu handicap. În prezența unui paradox mintea freamătă, exaltă și se entuziasmează de propria sa limită, de propria sa „încurcătură” în care se alfă. Chiar naratorul se caracterizează în activitatea sa de director: Mă duc la cap să pup, mă duc la cur să f.t” (p.18), deși, pe numele lui, Daniel Ștefan, era și un scriitor educat, umanist, sensibil. În schimb, în fața absurdului noi toți rămânem preplecși și dezorientați, năuciți chiar, astfel încât reacția noastră oscilează între credibil și imposibilitate.

Romanul prezintă anii în care un însingurat încearcă îmbunătățirea traiului în așezământ, înțelegând că paradoxul este o structură logică a limitei, în timp ce absurdul este un eșec al acesteia. Absurdul îl depășește chiar și pe autorul care îl descrie, fiindu‛i imposibil a‛l anticipa, gândi sau exprima, așezându‛l ca o negare a oricărei structuri logice raționale sau intuitive. Limitele rezolvărilor sunt permanent criterii încadrabile însă doar în paradox. Chiar și numele personajele pe care le consider inspirate de dramatica realitate sunt alese din lumea corespunzătoare tiparelor: Bujavercă, Cârnăcior, Puiu Ciofârcă, Nicoleta Ciuraru, Corcodel, Ion Cotârlan, Durlănescu, Găozaru, Helciug, Gheorghe Malacu, generalul Măcăroiu, Ștefan Mădularu, Milică zis Câinele (ciocănarul de serviciu), Milușa, popa Popa, Tanța Prepeleag, Mirel Puțaru, Sorin Sticlaru, Titi Șliț, Tancău, Tilidon, Țiripei, amintindu-ne de Caragiale și nu mai puțin de Viorel Cacoveanu.

Caracterizarea personajelor ne apare revelată nu numai prin nume ci direct – securiștii, mic, bondoc și roșcat (p.34), sau un domn micuț cu părul rar, dat peste cap, lăsând să se întrevadă o frunte îngustă deasupra unor sprincene stufoase (p.41), contabilul șef, mic și pătrat, cu gâtul scurt și ceafa groasă, cu fruntea mare și pătrată, cu fața dură, dar în același timp mieroasă (p.46), amanta fostului director, de statură mijlocie, tunsă scurt, cu sânii încă tari sub decolteul sufficient de răscroit (p.48), secretara, mică, bondoacă, cu părul albit în cea mai mare parte, poate din Continue reading „Liviu PENDEFUNDA: Paradoxul luminii” →

Ştefania OPROESCU: Irealitatea feminină

Luate împreună ca noţiuni „ad-literam” femininul şi irealitatea ar putea stârni reacţii diverse de la acceptare până la indignare. Ca figuri de stil însă, irealitatea adăugată materialului feminin adaugă particula de mister care păstrează perenitatea tipologiei – pornind de la consemnările din Biblie” privind momentul apariţiei Evei: „dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească (Facerea, 2, 20) cât şi modul în care acesta s-a găsit (Facere, 2, 21-22), femeia se situează în faptul împlinit al subordonării, al compromisului ca necesitate – pentru că dintre toate vieţuitoarele care au fost create de sex masculin şi de sex feminin, doar pe om l-a creat singur. (Iş=bărbat) şi mai apoi i-a dat un ajutor (isa=femeie) „pentru că a fost luată din om” (Facere, 2, 22). Faptul că Adam a fost creat cu „sămânţă” pune semne de întrebare. Creatorul nu i-a clonat o replică identică ci i-a transformat cu asta în „isa” aptă de reproducere. Cu ce scop atunci interdicţia? De aici până la atribuirea ispitei în exclusivitate jumătăţii de sex feminin, este doar un pas pământean peste care voinţa divină pune pecetea legii: „dorinţa ta se va ţine după omul tău şi-l va domina peste tine.” (Facere, 3, 16).

Discutabilă devine însă şi această pedeapsă dacă avem în vedere faptul că bărbatul, ca înt\i creat, primeşte direct din gura creatorului interdicţia de a gusta din pomul cunoaşterii. (Facere, 2, 26) şi căzând în păcat cu o uşurinţă de neexplicat produce prima fisură în conceptul „chipul şi asemănarea”: „iată că omul a ajuns ca unul din NOI, cunoscând binele şi răul.” (Facere 3, 22). Mă refer la femeie în concept biblic pentru că doar în religia iudeo-creştină femeia apare ca element subordonat temporal şi material. Interferenţele cu alte religii nu merg până la rădăcini, de exemplu în religia islamică omenirea a fost creată prin sacrificare „dintr-un cheag de sânge”, mit preluat de Profetul Mahomed.

De la elini doar, femeia mai primeşte un „dar” (Teme-te de greci…) când prin spusa lui Hesiod, după căderea lui Cronos, Zeus le-a trimis oamenilor Femeia (Pandora), această „frumoasă calamitate”, „capcana adâncă şi fără ieşire sortită oamenilor căci din ea a purces spiţa, seminţia blestemată a femeilor, osândă teribilă instalată în mijlocul muritorilor”.

Traversând „rodirea” întru popularea pământului, femeia, deja stigmatizată, a trăit într-o irealitate care poate fi numită răbdătoare consolare, construindu-şi suportul din propria plasmă din care şi-a modelat supape de supravieţuire. Plânge uşor, desigur, vorbeşte mult, desigur, curiozitatea pentru fleacuri la care a avut acces, toate acestea au fost îndelung exersate, încât greu se mai poate face diferenţa între cât este în ea natură şi cât transformare din necesitate. Să fi fost dar femeia înzestrată de creator cu disponibilităţi către păcat precum viclenia, specularea slăbiciunilor (prostituţia, vrăjitoria), înşelăciunea (Mesalina), chiar crima (Borgia), sau aceste „calităţi negative” sunt rezultatul unei strategii obligatorii în defensivă? N-am pomenit despre calităţile reale ale femininului considerându-le suficient de cunoscute şi recunoscute.

Limitând expunerea la spaţiul românesc, femeia intrată în legendă nu poartă amprenta depăşirii universalului matern-eroic decât poate prin trăsăturile Evei doar că în acest caz nu vorbim de ieşirea din matrice, ci de sacrificarea femeii întru zidire…

Misterele teogonice sunt prima recunoaştere a femininului dincolo de perpetuarea speciei, femeia zeiţă având drepturi egale în rostuirea destinelor. Creştinismul aduce şi el o reparaţie, acceptând intrarea femeii în rândul sfinţilor, chiar dacă această egalitate se petrece în ireal, când prin taina botezului produsul creaţiei divin androgin, în Continue reading „Ştefania OPROESCU: Irealitatea feminină” →

Camelia CRISTEA: Muguri de lumină (poeme)

Dor de alb…

Crinii câmpului nu torc
Borangicul pentru strai,
Dar își poartă cum se cade
Albul pur ce-n dar îl dai.

Păsările-n zborul lor
Duc de veste că lumina
Este-n cerul fără nori
Unde nu încape vina!

Numai omu împovărat
Duce grijle mereu
Și-a uitat că are-un înger
Ce-i trimis de Dumnezeu.

Sub povara crucii sale
Cade gârbovit de rele
Și nu vrea (sau chiar nu poate)
Să se lepede de ele…

Trece prea grăbit prin toate
Și-și ciunteste fericirea
Uită de unde-a venit
Care-i rostul sau menirea!

Timpu-n loc l-ar mai opri
Să repare ce-a stricat
De se poate să traiscă
Simplu…dar și-adevărat!

Schimbă faţa lumii

Schimbă faţa lumii Doamne de vei vrea,
De o vreme parcă, negura-i pe ea,
Din Tabor trimite sfânta Ta Lumină
Să ne lepădăm de a noastră vină.

Noi suntem la poale, Tu ne-aştepţi în vârf,
Drumul este greu şi tare abrupt,
Trepte nevăzute se ivesc în zare
Le-a zidit Iubirea Ta izbăvitoare.

Inima şi mintea se unesc întruna,
Când pe coji de nucă așezăm minciuna
Şi-atunci se aprinde ruga-n miez de noapte,
Mai scăpăm de noi, doar prin bune fapte!

Răstignim păcatul şi-nviem în zori,
Ne petrecem paşii prin nori călători
Şi avem nădeje că într-o bună zi,
În Lumina Ta ne vom regăsi.

Continue reading „Camelia CRISTEA: Muguri de lumină (poeme)” →

Anatol COVALI: Versuri

ÎNFRUNTARE

Copilul care mai zburdă-n mine
zâmbeşte tandru, cu ochi senini
şi c-o iubire ce-mi face bine
din al meu suflet culege crini.

Tânărul vesel, plin de speranţe
care sub cnuturi nu a gemut,
din sentimente adună gloanţe
şi răni închide cu un sărut.

Bărbatul mândru de-a sa solie
îmi strânge mâna c-un gest firesc
şi-n al meu sânge pacea adie
când parcă aripi din nou îmi cresc.

Cel de acuma, uimit că viaţa
s-a vrut o clipă, un fulger doar,
zâmbind priveşte destinu-n faţă
spunând : Ce tânăr mă simt şi par !.

4 august 2019

Bucurie

– sonet –

Lumea-i a mea în clipa asta sfântă,
cât vezi cu ochii eu într-însa sunt.
În tot ce era trist, urât şi crunt
lumina-n chip de mii de păsări cântă.

Sufletu-mi iar cutează şi se-avântă
şi şterge al durerii negru grund,
râd fericit în loc să mă încrunt,
mă bucur că tristeţea-a fost înfrântă.

Nu-mi pasă că-mplinirea e târzie,
oricând poţi să te bucuri de splendori.
Admir vrăjit aceste noi culori

ce au în ele-atâta gingăşie.
În inimă, în gânduri şi în pori
mi-au înflorit grădini de bucurie.

5 august 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Versuri” →

Adriana POPA: Poesis

CÂT DE DEPARTE PARI A FI

cum ai putea
să nu îngenunchezi
înaintea fecioarei din căușul cuvintelor tale
împreună suntem o parte
din privirea strecurată de verde
printre gene de iarbă nenuntită de ploi
nu vreau să mai rătăcesc azi prin mine
îmi ascund întrebările sub măștile mele nefinisate
cât de departe pari a fi
cu zborurile-mpăturite-n carte
tu
mă ispitești cu greieri în fân
eu
cu miros de mure
încheie poemul
ca să pot urca pe aripile lui
singurătatea

Necroză

fragmente placentare au necrozat apusul
cerul este negru
plânge frunza ramul verii-n spiritul
de sacrificiu care în fine se transmite genetic
damnaţi pentru cine aceeaşi bacanală
pentru minciună iluzie negativă pe lună

ce creangă invocăm
iubito iubitule
în inima iernii
prin viscolul înstelat de seminţe
neadmise rodirii

——————–

Adriana POPA (Dacina Dan)

Timișoara