Al. Florin ŢENE: Lucia-Elena Locusteanu “Lecturi subiective “sau fiecare lectură a unei cărți reînoiește textul în imaginația noastră

Volumul doi, semnat de profesora Lucia-Elena Locusteanu “Lecturi subiective-Conexiuni,Trimiteri metodologice – Proză și dramaturgie“, apărut la Editura Risoprint, 2017, Cluj-Napoca, cu o prefață de Ion Cristofor este un evantai policrom de idei, analize și eseuri “aplicate asupra unor texte canonice, studiate sau nu în cadrul programei școlare, văzute nu neapărat din unghiul didactic, cât din cel al unui cititor care și-a impus o –riguroasă disciplină a lecturii “(Ion Cristofor ).

În „Cuvânt înainte„ autoarea își justifică demersul, încă de la început, prin fraza: “Literatura română ocupă un loc esențial. Studiul literaturii cultivă interesele cognitive, educă în spirit umanist, dezvoltă dragostea de lectură, gustul esthetic. “

Titlul substanțialului volum care cuprinde, pe lângă adevăratele studii despre autorii și operele lor cuprinși în programa școlară, planșe schematice, policolor, explicative și sugestive despre personajele cărților incluzând și  autorul, mă face să abordez o digresiune despre adevărul din titlul cărții.Lucrarea se deschide cu Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului Hanăș Begner (Hans Benkner) a fost redactată probabil în 29 – 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al orașului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menționată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise și a persoanelor implicate. Din acea vreme mai există și alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman I.

Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al relațiilor foarte strânse dintre negustorii sași din Brașov și cei din orașele din Moldova și Țara Românească. Numele lui Neacșu Lupu este menționat deja într-un document din anii 1510 -1512 în legătură cu un proces de datorii pe care îl avea cu negustorii brașoveni. Hans Benkner este cunoscut ca jude sau primar al Brașovului din 1511. Numele care apare în epilogul Tetraevanghelului din 1561 al lui Coresi, este cel al fiului său Johann Benkner care este prezentat ca sprijinitor al scrierilor în limba română : …mai bine a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelese în limbâ striinâ….

Cartea doamnei Luciei-Elena Locusteanu este o adevărată bibliotecă .Aceasta  este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.

Această constatare ne poate conduce la doctrina lui Benedetto Croce – şi anume ideea că literatura este expresie. Iar aceasta ne duce la o altă doctrină a  criticului italian, care, spune: dacă literatura este expresie, iar literatura este alcătuită din cuvinte. Atunci şi limbajul este un fenomen estetic. Spunem, spre exemplu, că spaniola este o limbă sonoră, că româna o limbă semi-sonoră, că rusa îşi formează cuvintele în cerul gurii, că engleza este o limbă cu sunete variate, că latina are o distincţie aparte la care aspiră toate limbile apărute după aceea. În concluzie, aplicăm la limbi categorii estetice. În general, se presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde realităţii- acest fapt atât de misterios căruia îi spunem realitate.Dar, limbajul este altceva. Este o creaţie estetică. Nu este nicio îndoială, dovadă este că atunci când studiem o limbă, când suntem obligaţi să vedem cuvintele de aproape, le simţim ca fiind frumoase sau nu. Este ca atunci când studiem o limbă, când aprofundăm cuvintele şi gândim că acest cuvânt este urât, sau celălat frumos, acesta este greoi…

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lucia-Elena Locusteanu “Lecturi subiective “sau fiecare lectură a unei cărți reînoiește textul în imaginația noastră”

Mircea Dorin ISTRATE: De Ziua Imnului (poeme)

IMNUL  ŢĂRII

 

Motto: ,,Imnu-i pentru suflet cânt înălţător,

              Bun de pus pe rană, leac vindecător,

              El îmbărbătează şi ne face bravi

              Întărind credinţa celor care-s slabi’’

 

Vorbă-nfiorată, mare, arztătoare

Nalţă imnul ţării spusa-i în cuvinte,

Ca-n smeritul clipei facă sărbătoare

Pentru nemurirea duşilor ‘nainte.

 

În altar de suflet, ziua care vine

O să-mi veşnicească binele din noi,

Şi  clădeşte-n suflet vise de Columne

Să răscoale simţuri adunate-n noi.

 

Să-ntărească braţe, să ne urce-n zboruri

Ca să trecem timpuri pline de nevoi,

Nalţe al nost’ spirit până sus la nouri,

Din ce-am fost nimicuri, facă-ne eroi.

 

Ne aduc-aminte zile mari ca pilde,

Neamul ce în fapte s-a jertfit mereu,

Dragostea de ţară care nu se vinde,

Umărul de frate pus când e la greu,

 

Cine sunt strămoşii cei de începuturi

Ce ne-au pus în minte dorul de mărire,

Şi puteri de taină în a noastre luturi

Ca s-avem în lupte, crez de nemurire.

 

Viaţa lăcrimată, scurta bucurie,

Domnul ce-i deasupra veghetor în toate,

El ne-a pus aicea pentru veşnicie

S-apărăm moşia, prin slăvite fapte.

 

Mergători prin viaţă vom urca cărarea

Ce ne duce-n slava lumii care vine,

Cu trecutu-n cuget, ne vom şti menirea,

Cu speranţa-n Domnul, vom visa la bine.

***

Asta spune imnul în cuvinte vrute

Să aprindă spuza rugului din noi,

Ca să de-a onoare, cinste şi virtute

Celui slab acuma, mâine-ntre eroi.

 

 

ÎN  RAIUL  CEL  SMERIT  ȘI  PREACURAT 

 

                             Motto:   În satul  cel  bătrân, tot mai puțin călcat

                                              Vecia-și doarme somnu-i, la margine de  sat

 

 

În satul cel c-o mână de bătrâni

Și dealul pășunat de două stâni,

Cu meri îngârboviți de grele poame

În darnice și lenevite toamne,

Cu case părăsite, garduri sparte,

Cu ulițe de-acuma  înfundate,

Cu luncile mai toate necosite,

Cu vechile izvoare adormite,

Cu mură coaptă și frăguțe-n iarbă,

Cu maci sălbatici, gălbenele, nalbă,

Cu dealuri și hotarele pustii ,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: De Ziua Imnului (poeme)”

Anatol COVALI: Poesis

UN NOU DESTIN

 

Mi-am luat cu mine sufletul şi iată,
de-o vreme colindăm în viitor,
dorind să nu avem nicio erată
şi să trăim cel mai fantastic zbor.

Ce am lăsat în urmă e-o comoară
pe care-am îngropat-o în trecut,
ca să nu am de dus nicio povară
când totu-n jur îmi e necunoscut.

Atâta ştiu, că voi învinge-oriunde
şi-oricând,fără să dau niciun rateu,
fiindcă îmi simt dorinţele fecunde,
tânjind să-nvingă-orice şi-oricum mereu.

Simt că încep destins o viaţă nouă
în care nu mai am niciun eşec,
având în loc de brumă numai rouă
şi-uitând că mi-e sortit cândva să plec.

Un nou destin m-a-mbrăţişat cu-adoare
şi-mi dă cu dărnicie noi puteri,
ca să ridic în ce-a rămas altare
din care să-mi surâdă primăveri.

29 iulie 2019

 

 

Final

 

Nu mai suntem cei care-am fost odată.
Am obosit şi am îmbătrânit.
Dar sufletele tot la fel arată,
chiar dacă viaţa-n ele-a mai cioplit.

Ne farmecă superbe sentimente
care-au rămas aceleaşi, nu s-au stins,
cu toate că de-odată în prezent e
o iarnă grea ce-a viscolit şi-a nins.

Când te ating mă trec şi-acum fiorii
ce m-au vrăjit la început de drum,
când luminoşi şi tandrii erau zorii
care îmi par la fel chiar şi acum.

N-am regretat nicicând că o-ntâmplare
pe-acelaşi ţărm de mare ne-a adus
şi-o dragoste, ce-a fost mistuitoare,
în ale noastre suflete a pus.

Ne-apropiem, încet-încet, de clipa
care pe amândoi ne va mâhni,
când îngerul iubirii, cu aripa-i
ocrotitoare, ne va despărţi !…

28 iulie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poesis”

Dorel SCHOR: Plouă (schiță)

Miercuri seara, imediat după programul de ştiri de la televizor, Matilda Gurnişt simţi că în apartament e cam răcoare şi se hotărâ să scoată plapuma de puf spre folosinţă. Numai că, după atâtea luni cât aşteptase înghesuită într-un compartiment al şifonierului, plapuma avea un miros de „stătut”, prinsese iz de naftalină şi de dracu’ mai ştie ce.

– Leopold! pronunţă atunci madam Gurnişt cu o voce categorică, eu mă duc să mă culc. Tu n-ai decât să te uiţi la televizor până mâine, dar să pui plapuma la aerisit pe terasă. Şi mai ales fii atent… Dacă începe cumva la noapte să plouă, vezi ce faci. Ai înţeles?

– Am înţeles, încuvinţă Leopold, cu privirea la un grup de dansatoare braziliene care se răsuceau lasciv pe micul ecran. Sigur că am înţeles. Ce mare lucru? Pun plapuma la aerisit.

– Şi ai grijă, dacă plouă!

– O.K.

Madam Gurnişt plecă să se culce. Leopold puse plapuma la aerisit, apoi continuă să se delecteze în linişte cu braziliencele şi, într-un târziu se întinse pe canapeaua din salon. Dormi iepureşte, cu urechea atentă la eventualul murmur al ploii, dar nu se întâmplă nimic vreme îndelungată. Spre zori, Leopold visă că braziliencele alea îndrăcite fac cerc în jurul lui şi încep un step atât de al naibii încât în câteva clipe rămân despuiate. Dansul continuă astfel o vreme, până când fetele dispărură în mod misterios şi domnul Gurnişt înţelese cu spaimă câ de fapt dansează ploaia pe acoperişuri şi vântul scutură obloanele.

Sări ca ars, desculţ, în direcţia terasei şi bănuiala i se confirmă: ploua cu furie, pieziş, pe stradă, pe acoperişuri, pe terasă, pe plapuma pusă la aerisit… Leopold îşi aminti de indicaţia nevestei „dacă plouă, vezi ce faci”, precum şi „ai grijă dacă plouă”. Abia acum înţelese cu disperarea subalternului că instrucţiunile şefului nu numai că erau incomplete, dar îl puneau în situaţia insuportabilă de a decide. Vezi ce faci şi ai grijă sunt nişte directive absolut generale care lasă loc pentru o mulţime de interpretări. Contradictorii. Era clar că orişice ar face şi orişicum ar avea grijă, Matilda va fi nemulţumită. Plapuma de puf era leoarcă…

S-o scoale pe nevastă-sa ca s-o întrebe? Nici nu vine în discuţie. Un şef nu trebuie deranjat pentru orice fleac, mai ales când ştii foarte bine că a luat un valium de cinci miligrame. Şi braziliencele, creolele, fetele alea despuiate continuă să ţopăie, să cadă pieziş cu furie, pe case, pe maşini, pe plapomă. O să-l trezească pe băiatul lor! Chiar dacă o să mormăie, n-o să aibe încotro, la urma urmei e tatăl lui, trebuie să-i respecte autoritatea. În ordine ierarhică e puţin deasupra fiului, nu?

– Hai, puişor, trezeşte-te!

– Ce-i, cine-i? vrea să ştie tânărul. Azi am liber…

– Auzi, liber! Când nu ai tu liber? Că doar nu lucrezi. Scoală că plouă pe plapumă.

– Plouă în casă?! Exclus…Doar mai avem câteva etaje deasupra.

– Plouă pe plapuma lui mama, nu pe a ta.

– Imposibil, decide tânărul şi dă să se întoarcă cu faţa la perete.

– Nu fii prost, insistă tatăl. Plapuma e în terasă. Şi plouă…

Continue reading „Dorel SCHOR: Plouă (schiță)”

Valentina TECLICI: Femeia eterna poveste, cântată pe strunele timpului de trubadurul zărilor

„Tic-tac, Tic-tac…”

Viorel Birtu-Pîrăianu

Editura Singur,

Târgoviște, 2017

 

Literatura românească s-a îmbogățit cu încă un volum de poezie autentică. Este vorba de volumul „Tic-tac, Tic-tac…” al poetului Viorel Birtu-Piraianu, care de-a lungul anilor a rămas fidel genului liric și a publicat până în prezent 28 de cărți și și-a presărat poemele în peste 30 de antologii. Teme diverse, cum ar fi destinul poetului, căutarea de sine, ireversibilitatea timpului, tristețea despre declinul țării, iubirea efemeră și eternă străbat volumul.

Obsesia pentru timpul și viața risipite prea repede de poet și orice ființă trecătoare, oboseala, tristețea, acceptarea și o oarecare împăcare de sine, sunt prezente ca un laitmotiv și justifică titlul dat cărții: „mă sufocă timpul/ iar privirea curge/ între dor și sânge/ flăcări ard în ceruri/ țipă în mine ultimul atom/ poate ești aceea/ ce o aștept în ani” (Amurgul pustiu); „offf, câte aș vrea/ dar jocul ăsta s-a sfârșit/ așa că am plecat și eu un pic/ să dorm o clipă/ am obosit, să mor în fiecare zi…” (Aș vrea); „azi sunt bolnav/ timpul a trecut/ risipit de mine, de tine/ de oricine ce trece, ce vine” (O lacrimă într-un suspin); „sunt atât de obosit/  de viață/  de mersul orb, prin ceață” (Aștept)

„Tic-tac, Tic-tac…” este un volum al permanentei căutări de sine: „nu știu cine sunt/  mă doare tăcerea/  arde durerea ultimului cuvânt/  privesc la cer/  mă uit la viată/  cum se scurge/  cum picură/  implacabil în gol” al acceptării și resemnării: „merg pe picioare amputate/  rostesc cuvinte frânte / adun cuvinte din cioburi de gânduri/  și tac printre rânduri” (Printre gânduri amputate); „am înțeles că sunt acel/ ce nu mai sunt” (Drumul) Dar și de autodefinire și despre destinul poetului: „sunt un copac/ pe țărmul unui gând/  lovit de oameni, timpuri/  curg și curg” (…) „în zori,/ eu înverzesc mereu/ doar pentru voi” (Copacul): „eu nu’s de aici/ nici de dincolo/ sunt un absent prezent” (…) „stau trist și obosit în goliciunea zbuciumată a sufletului/ o proiecție finală/ a unui vis ucis/ de oameni, de viață” (În față); „sunt o păpușă stricată” (Păpușa stricată); „eu trubadur al zărilor” (Pașii iubirii): „sunt suflet obosit/ dezvelit de idei/ chinuit de gânduri” (…) „sunt parte dintr-o parte/ găsită ieri în altă parte” (Timp rătăcit); „trubadurul clipelor ce trec” (Pe corzile gândurilor); „sunt flacără aprinsă/ în trupul ăsta efemer” (Lacrima sufletului); „sunt pescarul mărilor albastre/ o umbră/ rătăcită în timp peste ape” (Pe țărm); „scriu și scriu/ cu pana gândului și sângele trupului/ pe scoarța sufletului” (Scrisoarea).

Poetul, „stingher într-o lume/ străină şi rece/ în care timpul trece, se petrece” își exprimă speranța că poate odata va sta alături de Divinitate (El): „o zi, o clipă/ sau poate pe vecie/ cuvântul meu/ are vârsta sufletului, a singurătății” (Un om printre stele). Conexiunea cu divinitatea este prezentă și în alte poeme: „eu azi/ nimic nu cer/ nimic nu mai sper/ cu cât înaintez în viață/ devin mai ușor/  mai pur/ pășesc încet-încet/ către cer” (Drum)

Prezente sunt și regretul, neputința, deznădejdea, confuzia despre regresul țării, declinul lumii contemporane: „trăiesc suferința și umilința/ unei clipe eterne/ o țară eșuată lamentabil/ în drumul/ spre marele nimic/ ei au totul…/ au construit din/  nimicuri si minciuni/ o splendidă viață inutilă” (Poveste neterminată); „sunt doar un mic nimic/ în lumea asta de nimic/ aveam în față mii de căi/ mă întrebam mereu/ pe care să apuc…” (Sfârșit)

Viorel Birtu-Pîrăianu, poet ajuns la varsta maturității depline, este frământat nu numai de intrebari și probleme existențiale, ci este într-o continuă căutare a femeii visate și asteptată toată viața, într-o permanentă preocupare de-a retrăi intensitatea, dogoarea carnală și puritatea primei iubiri, cât și poezia, patima și țipătul altor iubiri care au lasat ca amprente amintiri eterne. Pot afirma că în cartea de versuri „Tic-tac, Tic-tac…”, subiectul central este „femeia, eterna poveste”, fără de care poetul nu poate trăi și pe care o cântă într-o gamă de sentimente profunde, intense, pline de nostalgia speranțelor și așteptărilor și o picteaza cu cele mai strălucitoare nuanțe și lumini. Cel mai frecvent decor unde iubirea (amorul) joacă roluri de intensități diferite este marea cu toate elementele ei: algele, scoicile, nisipul, țărmul (fericirii, solar, de vrajă, al unui gând), valurile, ancora, corăbii (de vânt), sirenele, barca (pustie), marea de corali, pescărușii, delfinii, năvoadele, etc.

Impresionantă este complexitatea și frumusețea figurile de stil cu care descrie femeia: „mirifică fecioară” , „vis alb și pur” care primește în dar inelul poetului „croit din alge, scoici” (Visul), „femeie,/ diamant din celulele iubiri/ giuvaier de tainice gânduri/ ascunse, de nimeni atinse, pătrunse/ gura poem” (…) „pur poem de iubire” (…) „albă stea” chemată pe altarul iubirii ca poetul să-i așeze „ușor/ pe deget de dor/ inelul iubirii eterne” (Inelul); „femeie, parfum divin de orhidee/ deschide-te în zorii iubirii…” (Parfum de orhidee); „femeie, fărâmă pură de suflet/ izvor de albă lumină”; „femeie, lacrimă și dor” (Pe bolta sufletului)

Poetul retrăiește intensitatea primei iubiri: „timpul se curba pe trupul tău/ a dulce chemare/ în pașii dorului/ atunci am sărutat prima oară glezna unui vis/ tremurai feciorelnic în noapte/ dimineața te-ai învelit cu alge/ pășind pe țărmul solar” (Cronica unei iubiri); „ce frumos ardeam amîndoi/ în fiorul iubirii dintâi/ atât de puri, atât de goi/  doi nebuni amândoi/ vorbeam, trăiam, visam, pluteam” (În iarba verde de-acasă); „cuprind un trup, un sân dezvelit/ uitat într-o ie deschisă de vânt” (În arșița iubirii)

Prin elogiul adus femeii si iubirii profunde, poetul vorbeste de fapt despre sine, despre capacitatea lui infinită de-a iubi femeia și despre latura lui vulnerabilă, imposibilitatea de-a trăi fără ea: „în iarba verde-crudă/  aroma pură a iubirii/ a două trupuri împletite/ în prima clipă de amor” (…), „în altarul iubirii eterne/ pe trupul tău curg ape curgătoare” (Parfum de orhidee); „mi-e dor de tine, femeie/ mă arde crunt/ tăcerea dintre noi” (…) „îți scriu femeie/ pe trupul gol/ surâsul unui doi/ doi pescăruși în zbor” (…) „iubește-mă femeie în noaptea asta/ doar o clipă, îți mai cer” (O clipă de iubire); (…) „te chem, te vreau femeie/ pe țărmul fericirii/ în sărutul dintâi” (În arșița iubirii); „deschide-te femeie în noapte/ tu lotus închis de tăceri feciorelnice cuprins/ de nimeni deschis/ lasă iubirea să-ți dezbrace trupul de taine/ să-ți mângâi fiorul, patima și dorul/ privește femeie prin mine/ vâlvătaia arde în noi/ să ardem, să ardem în doi” (Calea iubirii) „nu pot trăi fără tine, / femeie,/ cu tine port/ dureri, lacrimi, tăceri și păcate/ de-a pururi, în veci și în toate/  și totuși mă întreb/ de ce nu pot fără tine, femeie…” (Întrebare).Figurile Continue reading „Valentina TECLICI: Femeia eterna poveste, cântată pe strunele timpului de trubadurul zărilor”

Maria MISTRIOTI: Venele timpului

Tablou de Georgis Mistriotis

***

Venele timpului

Mi se pare uneori
că trenurile nopților
nu opresc prin orașele mici,
cu paznici gheboși, disperați,
care-n zadar manevrează semnale

 

și mai cred că nicicând tu și eu
n-am călătorit împreună
din Ionia spre Crotone sau Taranto

 

prin abisuri și panorame de vis,
flancate de vopsele sintetice,
traversând părăginite artere

te-aștept.

Maria Mistrioti, Grecia

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Cristinel CRISTEA: Versuri

INTROSPECȚIE

 

De când mă știu

Caut să-mi înțeleg sufletul și să-mi cunosc limitele..

Tot ce am înțeles e că limitele mele nu există.

De fiecare dată ,când am vrut, cu adevărat, să înfăptuiesc ceva, am reușit.

Cu sufletul e mai greu, fiind parte a Infinitului,

Dat trupului nostru de către Divinitate, e și el, sufletul, fără margini.

 

Cu cât ne înțelegem sufletul mai mult, cu atât  suntem mai puternici, mai fericiți.

 

Ce m-a învățat sufletul meu, cum mi-a dat  voie să trăiesc?

Clasic, romantic, normal, ca orice om care iubește adevărul, dreptatea, prietenia…

 

De mic copil am petrecut, din 24 de ore, cel puțin 15 în natură,

afară, pe stradă, pe terenuri de sport, în pădure, pe munți, la mare..

Nu m-am săturat niciodată de valurile mării, de ploaie, de munte, de ninsori..

Am fost vrăjit de toate dulciurile  copilăriei mele, așa ceva nu mai există.

Turta dulce de atunci, Eugeniile cu cacao, halvaua marmorată, înghețata pe băț casata, trigoanele cu nucă și șerbeturile lui tanti Geta, cozonacii bunicii mele…..

Și toate fructele grădinilor de pe strada mea!

 

Am iubit prietenia sinceră, dăruirea, munca…

Am învățat să iubesc și când am iubit, a fost simplu, am dat totul..

Ce a fost după aceea?…

Timpul trece, oricum, primești, în viață și dragoste, în general, după cât dai, așa că nu mi-am bătut capul să măsor, ce dau, ce iau…

Doar am trăit, până la capăt, orice ardere din mine….

 

Am simțit frumusețea vieții, de mic copil, am început să învăț cum să trăiesc, de pe atunci.

Dar abia acum știu, cu adevărat.

Și încă nu e târziu…

Ce am  învățat, în final, de la viață?

Să nu măsor niciodată ce mi se dă, să mulțumesc și să dau și eu, fără să măsor, cât simt că trebuie să dau.

 

Plata, răsplata, judecata și restul…..

Va veni o zi și pentru asta.

Acum?

Sunt fericit, îmi doresc sănătate și  poftă de visare și poezie să nu se termine niciodată…

Nimic altceva.. Viața e mult prea frumoasă!

 

 

Cu un astfel de început!

 

Ridic și apele din mare

Și timpu-l dau de la-nceput,

M-aș înălța până la Soare,

Dacă mi-ai da doar un sărut.

 

Mă cert căci n-am rugat destinul,

Ce m-a trimis, hai-hui, pe drum,

Că nu sunt eu acel pe care

Îl mângâi și-l iubești acum.

 

Mă iau la ceartă cu oricine

Care ar vrea să fie-al tău,

Când mă privești mă simt în ceruri,

Dar de un lucru-mi pare rău.

 

Continue reading „Cristinel CRISTEA: Versuri”

Irina Lucia MIHALCA: Atât de aproape şi totuşi departe / So nahe und doch so weit/ Ahâtu di aproapi şi ahâtu di largu / So close and still far

ATÂT DE APROAPE ŞI TOTUŞI DEPARTE

 

Privesc uluită spre tine,
în fiecare noapte creştem,
ne înălţăm,
tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe…

 

Până la Cer,
dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului
străbatem visul.
Din taina urzită în noapte
mă întorc
în visul meu risipit.
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui
– simfonii de culori, miresme şi gânduri!

 

Doar luna, rotunda lună
se iveşte
printre norii răsfiraţi de vânt.
Doar luna, rotunda lună
ne luminează visul plutitor
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură.
Doar luna, rotunda lună
ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.

 

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă.
Totul e un început nesfârşit.
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
tot mai aproape de tine, de mine, de noi.

Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
atât de aproape şi totuşi departe,
mă cauţi, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi…

La capătul timpului
suntem noi –
departe de zile,
departe de luni,
departe de ani,
pe drumul înspre Lumina Veşnică.

 

 

So nahe und doch so weit
                          deutsche Übersetzung: Michael Tudor

 

Ich sehe dich erstaunt an.
Jede Nacht
wachsen und steigen wir,
immer mehr,
immer näher,
immer weiter…

 

Bis zur Himmel,
jenseits von blauen Himmel,
jenseits von blauen Himmel
überqueren wir den Traum.
Des mysteriösen Geheimnisses in der Nacht
komme ich zu meinem zerstreuten Traum zurück.
In deinem Herz trete ich
mit dem von Licht der Sonne gereifte Granatäpfeln
Symphonie aus Farben, Düften und Gedanken!

 

Nur der Mond, der runde Mond,
taucht zwischen den Windwolken auf.
Nur der Mond, der runde Mond
erleuchtet unseren schwebenden Traum
der unsere Trostlosigkeit über das Maß störte.
Nur der Mond, der runde Mond,
begleitet unsere Flüstern
durch die Zweige dem alten blühenden Granatapfel.

 

Alles ist Schicksal, ein Seufzer, ein Moment,
alles ist ein endloser Anfang.
Alles ist die Suche nach dem langen
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Atât de aproape şi totuşi departe / So nahe und doch so weit/ Ahâtu di aproapi şi ahâtu di largu / So close and still far”

Simon JACK: Metamorfoze lirice

Amiaza unei nopți

 

luna șade picurată pe cozile iepelor
din iesle împărțite între zi și noapte,
creaturi de piatră gonesc prin iarba
cu miros de trecere udă,
o nebunie plutește absurd peste capete tăiate
în cimitirul de pe dealul visătorilor
uitați prin buruieni de brumă caldă,

 

pe umerii statuilor din ceară
de la sihăstria lui Anton,
plâng sortite la nezbor păsări negre de amiază
colivii de noapte albă ridicate din amvonul
unui petic de carton,
e un fel de joacă sacră între demoni si lumină
când poeții n-au ce scrie
călimările nu dorm,

în amiaza unei nopți
ce se pierde în neștire, doar fantasmele din mine, prind în chipuri pe hârtie
gardieni de sindrofie plăsmuita în nesomn!…

-exod către nimic-
18 iunie 2018

 

 

***

 

Când mă doare
mă strâng în mine tot
si mă fac melc în praful dintre pietre,
adulmec aerul sălciu din fântâni neumblate
mă strig si mă tac
in aceiași clipă cu trecerea cailor din răchită,
ei sar peste mine
cum mă sare timpul, într-o numărătoare inversă,

același tic tac, aceiași vină
un melc si obrazul gol,
cai peste tot, miros de răchită
si în urmă o balegă de frică,

când mă doare
mă strâng în mine tot! …

-exod către nimic-
1 februarie 2018

 

 

Incognito marin

 

castele de nisip în valuri
urme de pași pe plajă se prefac
în albatroși flămânzi pe cerul strâns de vară
prin ochiuri de pământ,
e liniștea din scoici banală
printre corali visând căluți de mare
se cheamă prin epave murmurând
adâncul ce tace ca o cadră
în amfore cu aur, comori silite de uitare
să strălucească doar în gând,
castele de nisip în valuri
plutesc deasupra mâini în vânt
două perechi de aripi între nori brăzdează
zborul si ancore legate-n lanuri
de zări pierdute-n măști cu fața-n jos
stau alintate-n larguri de-o boare
fără nume, așteptând…

-ultimul semn-
19 august 2018

Continue reading „Simon JACK: Metamorfoze lirice”

Constantin ENIANU: reflexii anteice

avere prin hârtie

s-a dus vremea când ajungeau pana
simțul și gândirea pentru a fi poet
acum e școala care poate drege rana
din ochi și tâmple până e complet
avere aduce diploma de înaltă școală
zice fiului sau fiicei un părinte
iar iubirea e cerută precum oală
sunată de nebuni sau fără minte
de spadă nu mai moare cavalerul
într-un duel spre a-și salva onoarea
azi Funcția dezleagă și-adulterul
că Dumnezeu nu-și are dezlegarea
dacă bun simț și minte s-au tot dus
numai nimicuri pe aici s-au spus

 

viu în sicriu

vorbesc cu alt că nu singur mă-ncânt
oricât sunt ascuns sau scos în față
solidar mă simt că-n lume am sfânt
ce se cheamă verb sau durere de viață
pe tăcuți aprob cât au de gândit
iar apoi aștept vorbirea s-așeze
peste mâinile obosite ca-n rit
de zile cu munci și apoi cu asceze
astfel pilule de durere de cap
Continue reading „Constantin ENIANU: reflexii anteice”