Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi

Istoria profesiunii de ziarist a început pe teritoriul celor trei principate românești încă din cele mai vechi timpuri.

            În paginile care urmează am să încep cu Învățăturile către fiul său Teodosie, scrise în slavonă de voievodul munteam Neagoe Basarab și traduse în românește pe la 1654. Această lucrare ondulată retoric, este o primă lucrare, ajunsă până la noi, a unei comunicări cu o altă persoană, având un prim germen de trasmitere a unor gânduri.Această lucrare o consider una din primele trepte pe scara evoluției tehnici jurnalistice de la noi.

            O altă lucrare, care este a doua treaptă spre jurnalism este Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, scrisă la 1643, ce se remarcă printr-o limbă vie, cu un text limpede și curgător.

            Didahiile lui Ivirul Caucazului , numit Antim, sunt încă o treaptă mai însemnată spre arta jurnalismului de pe teritoriul spațiului carpato-danubiano-pontic.

Cronicarii moldoveni este o grupare care a consemnat anii de domnie a unor domni moldoveni.Printre aceștia fiind Macarie, Eftimie și Azarie,“autori”, în slavonă. Primul consemnând evenimente din viața domnitorului Petru Rareș, mergând până în anul 1551, Eftimie continuă  letopisețul până la a doua venire a Lăpușneanului, la 1553, iar Azarie consemnează evenimetele până la 1574 din timpul domniei lui Ioan Armeanul. Însă adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigorie Ureche, decedat la 1647. Cronica sa românească merge până la 1594, având o limbă dulce ca mierea plină de metafore.

Miron Costin care avea o cultură poloneză, cunoștea latina, italiana, fiind un om citit.Cronica sa se termină cu moartea lui Ștefăniță Lupul, la 1661. El are un talent ziaristic și literar. Lucrarea sa are o stilistică savantă de factură clasică, consemnând ca un adevărat ziarist năvala lăcustelor.

Autorul lucrării Carte pentru descălecatul dentîi, Nicolae Costin, fiul lui Miron , decedat la 1712, folosește pedanteria în textul său iar Ioan Neculce, 1672-1745, în consemnările sale redă evenimente din timpul domniei lui Duca, Mihai Racoviță, Dumitrașcu-Vodă, etc.

Cronicari moldoveni de luat în seamă mai sunt:Axinte Uricarul, diaconul Nicolae Muste, Ienache Kogălniceanu și spătarul Ioan Canta.Aceștia au fost, practic, primii jurnaliști de la noi.

În Muntenia, primele licăriri jurnalistice le descoperim la Mihail Mosa, călugăr oltean, care, printre altele, strecoară în lucrarea sa evenimente din timpul domniei lui Radu cel Mare, a lui Mihnea și Neagoe. Stoica Ludescu, cronicar de la sfârșitul secolului XVII , a continuat Cronica Buzeștilor, care a oglindit epoca lui Mihai Viteazul. Stoica Ludescu a împlinit cronica până la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor, dată a acestei porțiuni fiind anii 1654-1688. Silul acestuia este puțin vulgar și savuros. Cronica Bălenilor atribuită lui Radu Popescu, decedat la 1729, este o altă lucrare care urcă încă o treaptă spre scara valorii jurnalistice, și mai puțin literare.

Domnia lui Brâncoveanu a fost consemnată de cronicarul oficial Radu Greceanu, al cărui stil duce spre “amănunțimi ceremoniale “, cum subliniază George Călinescu în a sa Istorie.

Stolnicul Constantin Cantacuzino scrie o Istoria Țării Românești, care, practic, este o scurtă dizertație asupra originilor neamului. Călugărul din Râmnic, Dionisie Eclisiarhul scrie o cronică, cam naivă, asupra evenimentelor până la domnia lui Caragea, 1814.

Dimitrie Cantemir care a trait între anii 1673-1723, a fost un erudit de faimă europeană, fiind academician berlinez și prinț moscovit. Prin lucrarea sa Istorii a imperiului otoman scrisă în limba latină, mai urcă o treaptă spre profesionalismul de cronicar și jurnalist în istoria ziaristicii românești. Între anii 1777-1830 a trait Dinicu Golescu care prin compunerea Însemnarea călătoriei sale în occident, Austria, Italia imperială, Bavaria și Elveția, oglindește la fel ca un adevărat ziarist fenomenele civilizației europene, scriind despre gospodăria sătească, școli, spitale, aziluri, muzee și teatre.

O mare personalitate a culturii române, îndată după Dimitrie Cantemir este I. Eliade Rădulescu, care a trait între ani 1802-1872. Pe lângă activitatea sa literară și de traducător, Ion Eliade Rădulescu a fost și un jurnalist și ctitor de publicații.

Majoritatea poeților și prozatorilor noștri au făcut și publicistică. Nu trebuie să uităm pe Eminescu, Macedonski, Minulescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, și mulți alți.

Epistolele scrise de anumiți scriitori, rămase până la noi, sunt adevărate cronici jurnalistice.

            De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, și jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

            În discuţia noastră intră scrisoarea particulară, “familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

            În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare. de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară sau jurnalistică? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

            Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este  inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa Tanda.

            Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor  de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de jurnaliști, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o George Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “

            Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise  se văita de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti. În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).

            Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv la Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrific zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi DomniaTa cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ). În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români…pe Şincai (   a muri cerşetor (…)  O, Români! Din streini ce veniră la voi, toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară…  “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)

            Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal suprem, precum dacilor:”…şi eu ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc mor, şi de aceea merg bat.”(Către Ion Ghica, 8 iunie 1849, Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “. (Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “(Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă,p.278).

            Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor, jurnalist şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu: “Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!” (Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.

            La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie. Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor: nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V.Alecsandri, Corespondenţă) .Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică și reportaj jurnalistic:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică.Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii…Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).

            Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite,ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).

            Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie sau mai degrabă reportaj, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale scriitorului.

            Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la 21 de ani.

            Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită (“nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)

            Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intelectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “(Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892, Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic. “( Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Do0bling din Viena, în Convorbiri literare, 1906, p.1000).Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate întotdeauna.Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127). Continue reading „Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi”

Paraschiva CĂRBUNAR: Suflet duios de poet al doamnei Titina Nica Țene

Iubită poetă, în al tău vers

Cuprinzi neînțelesul vremii mers

Și te întorci mereu cu dor

La obârsie la izvor

La obârșie la izvor!

 

 

Căutând îngusta cărare

A vieții pe acest pământ

Poetă cu suflet de floare

Eu vremurile tale le cânt

Eu vremurile tale le cânt!

 

Porți în suflet meleagurile oltenești

Părinții și grădina casei părintești,

Oamenii din sat pe care i-ai iubit

Pământul natal, prin credință și scrierile tale nemurit,

Prin credința și scrierile tale nemurit!

 

La ”SFÂNTA PRIMĂVARĂ” gândind

La toate dorurile tale

Te-alintă al toamnei soare blând

Copiii și nepoții rând pe rând

Lăsând o floare albă pe-a vieții cărare.

 

Cu versul tău ca arcușul viorii

Strecori în suflete încet

Mângâieri pe dunga înserării,

Tu, suflet duios de poet

Crescut în grădina primăverii.

 

 

În Icoana din Cuvânt

 

Prin perdeaua ochilor  înlăcrimați

Privesc pașii mei, de eternitate ……………….

Doar ochii sufletului meu vreau să mă vadă

Cum străbat pământul din baladă,

Purtând roua în picioare

Pădurea îmbrăcată-n strai de sărbătoare;

Și mâinile plugarilor cu căldura lor

Dând eternitate semințelor;

Plugul, blazonul truditorului de pământ

Culorile spre cer suind

Spre patria visului unind,

Mirosul cerului sfânt

Cu mirosul sfântului pământ,

și râurile sufletului meu

Suind spre Dumnezeu;

Înțelegând cuvintele adânci

Prin omeneasca mea făptură

Din a vieții învățătură,

Și botezul Nemărginirii

Din taina iubirii

Scris în cartea omenirii,

În altarul vețniciei

În iubirea gliei,

În glasul pământului

În lacrima timpului,

În glasul sfânt

În Icoana din Cuvânt!

 

 

Cartea limbii noastre în viziunea cititorilor de excepție

Partea a II-a

 

Cititorul, interesat de valorile limbii noastre literare, cultivate în paginile revistei ”Agora literară”, publicație editată de LRS (Director: Al. Florin Țene, Redactor șef: Iulian Patca), oprindu-se la Poeme însingurate – volum semnat de poeta Titina Nica Țene, își exprimă admirația pentru această poetă remarcabilă care aduce în creația sa idei poetice și limba noastră  armonioasă, exprimând bucuria vieții în mijlocul Naturii, măreția arhitecturală și eternitatea  ei, Continue reading „Paraschiva CĂRBUNAR: Suflet duios de poet al doamnei Titina Nica Țene”

Victor RAVINI: Politicienii culturii și cultura politicienilor – Fragmente traduse din Doldahavsrullarna, Editura Daidalos-Anthropos, Göteborg, 1998

(Cartea a apărut când s-a dat ordin ca 15.000 de biblioteci publice din Suedia să fie desființate, iar bibliotecile din școli și din spitale să își continue existența fără bibliotecari. Nu s-a comunicat câți bibliotecari au devenit șomeri.)

Babur – sau Baber – de origine mongolă, întemeietorul dinastiei marilor moguli din India, a domnit între 1526 și 1530 ca un împărat luminat. A cucerit India cu tunurile primite ca zestre de soția sa, o prințesă turcă, de origine și de cultură greacă. Războinicul avea o bibliotecă, pe care o târa după el în căruțe. Scria poezii, își scria ordinile militare și jurnalul de campanie în versuri. E considerat primul poet de limbă turcă și a rămas în istoria literaturii turce ca fiind cel mai sensibil poet liric. Și fiul său Humayun (1530 – 1540, 1555 – 1556) iubea cărțile, dar nu scria. Humayun poate că este singurul împărat care a murit în biblioteca sa, căzând de pe o scară cu care ajungea la etajerele de sus. Alte surse spun că a căzut dintr-un pătuiac construit într-un copac, unde citea cărți. Oricum, el, care a fost viteaz în războaie și nu a murit cu sabia în mână, a murit cu o carte în mână. Fiul său Akbar a intrat în legendă ca fiind cel mai înțelept împărat din istoria Indiei și poate a întregii lumi. A domnit  între 1556 – 1605. Negustorii englezi visau să îl însoare cu regina lor Elisabeta, ca să anexeze India mai ușor. Însă nici ea și nici el nu erau visători, ci puternici conducători realiști. Rembrandt i-a făcut lui Akbar un portret, din auzite, cu aureolă strălucitoare în jurul capului.

Ideile luminoase și generoase cu care marii moguli iubitori de cărți au guvernat India s-au răspândit în cam toată Asia, dar nu i-au deșteptat pe conducătorii de popoare, ci i-au luminat pe supușii acestora. În China, sub împăratul Ch’ien-lung (1735 – 1796), a avut loc revolta poeților. A început cu o scrisoare a unui poet necunoscut către împărat. Împăratul Ch’ien-lung voia să întărească poziția Chinei împotriva europenilor, cât și a rușilor. Politica lui necesita economii drastice. O parte a cheltuielilor statului au fost anulate, iar povara împărăției a fost pusă pe umerii poporului. Chinezii trebuiau să muncească mai mult, veniturile familiilor să fie reduse și să aibă o mai mică protecție din partea statului. A sugruma cultura, pentru a economisi bani, e la fel ca a sugruma ceasul, ca să economisești timp. Un guvern care nu sprijină cultura își pierde credibilitatea. Dacă poporul nu are încredere în guvernanți, guvernul nu poate dura.

Confucius (551 – 479 î.Hr.) a zis că „o națiune instruită este mai ușor de condus”, însă împărații Chinei se temeau de iluminarea poporului și considerau că un popor incult era mai ușor de manipulat. Cultura a fost reprimată prin reducerea bugetului, forme de control suprapuse și contradictorii sau șomaj impus lucrătorilor din cultură. Aceștia au fost asmuțiți unii împotriva altora, prin inegalitatea măsurilor draconice. Pentru a atenua efectul de recul al politicii dușmănoase poporului, curtea imperială a încercat să anexeze cultura, sub pretextul oficial că vrea să încurajeze artele. Arta și literatura să fie plătite de împărat, dar să nu mai reprezinte interesele poporului, ci ale puterii. Puterea să selecteze și să plătească scriitorii și artiștii, iar aceștia să fie direct subordonați și controlați de către funcționari ce dușmănesc cultura și au venituri mai mari decât creatorii. Ce simplu este să conduci un stat la pierzanie. Falimentul unei întreprinderi sau al unui stat e cea mai rentabilă afacere comercială. Ambasadorul englez, care era expert în a afișa același surâs enigmatic ca și chinezii, l-a atenționat ironic pe împăratul Ch’ien-lung: „Când puterea și cultura sunt în armonie, atunci înflorește națiunea. Altminteri țara se prăbușește din interior și devine pradă celor din exterior.” Ambasadorul nu a subestimat nemulțumirile clar formulate de intelectualii chinezi, mai atașați de popor decât era împăratul, cu întreg aparatul puterii sale administrative și represive. Rapoartele ambasadorului către Londra erau realiste, nu ca rapoartele primite de împărat de la militari și de la guvernatorii locali. Aceștia înfloreau cu fraze meșteșugite o realitate din ce în ce mai sumbră. Din fericire, poliția secretă a împăratului primise mai demult scrisori anonime în care erau transcrise operele complete ale poetului ucis. El își scrisese operele pe bețele de bambus cu care își construise coliba. Delatorii erau înșiși admiratorii poetului anonim, care veneau la el să bea ceai. Nu se poate ști dacă i-au transcris operele și le-au dat poliției secrete pentru a îi face lui rău sau pentru a îi salva operele în acest fel. Poliția secretă a dat foc colibei poetului necunoscut, care a preferat să ardă și el în colibă. A rămas un poet anonim și uitat de toți. Scrisorile, tot anonime ale admiratorilor delatori, conținând operele complete ale poetului, au fost înmânate împăratului. Acesta le-a ars pe motiv că erau anonime, iar el nu voia să țină cont de anonime. Încă o dată, din fericire, poliția secretă făcuse deja o copie după copiile primite de la delatori. Împăratul nu a mai fost informat despre existența acestei copii secrete, păstrată în arhiva secretă a poliției secrete și din care ne-au mai rămas abia câteva fragmente:

„Nici Cultura și nici Puterea nu pot supraviețui fără să se ajute una pe alta. Ambele sunt legate ca doi cai la ham, prin însuși scopul lor, acela de a fi în slujba țării. Reaua voință a puterii împotriva culturii și a educației dezvăluie ura și frica față de adevăr sau de cunoaștere a unor cârmuitori inculți, fără educație și răuvoitori față de poporul pe care îl cârmuiesc. Arta e fragilă și nerentabilă economic. Creatorii de artă sunt vulnerabili. Arta are nevoie de sprijinul Puterii. În schimb, Arta îi aduce Puterii strălucire și legitimitate politică, iar Națiunii identitatea ei în istorie. Un popor fără cărți și fără artă este doar o populație. Răzvrătirile popoarelor arată că setea de cultură a unei națiuni este cel puțin la fel de periculoasă ca foamea după mâncare. Civilizațiile pot supraviețui fără mâncare, dar nu fără cărți. Popoarele cărora li s-a furat cultura au fost împinse în sclavie și spre mijloace euforice destructive. O singură carte, Biblia, a salvat un întreg popor, evreii, de la sclavie și nimicire. Ierusalimul distrus de romani s-a redresat în istorie, fiindcă avea o carte. Cartagina era mult mai prosperă economic și mai puternică militar decât Ierusalimul, dar a fost distrusă și nu s-a mai redresat, pentru că n-a avut o carte a sa, cum a avut Ierusalimul.

Continue reading „Victor RAVINI: Politicienii culturii și cultura politicienilor – Fragmente traduse din Doldahavsrullarna, Editura Daidalos-Anthropos, Göteborg, 1998”

Vavila POPOVICI: Festivalului de Dans American – PILOBOLUS

„Dansul este limbajul ascuns al sufletului.”

Martha Graham

 

   Plecăm cu mașina din Raleigh, capitala Carolinei de Nord, spre Durham, orașul din apropiere, drum pe care-l parcurgem în aproximativ jumătate de oră. Evadăm din preocupările zilnice, dorind să ajungem la „Page Auditorium”, una dintre cele mai vechi clădiri din Campusul de Vest a Universității Duke, accesibilă prin intermediul clădirii Flowers și adiacentă Centrului Brodhead unde există o sală de mese pentru public, pentru cadrele didactice și personalul auxiliar, deschisă seara și publicului.

   A fost construită  în 1931, în stil gotic. De atunci, sala a fost modernizată în interior, scaunele au fost reconfigurate pentru a permite mai mult spațiu și comoditate. La ora actuală „Page Auditorium” este cea mai mare sală de teatru de la Duke, cu o capacitate de 1232 locuri, situată lângă impresionanta Capela Duke din Campusul de Vest, și este accesibilă multor spectacole de înaltă ținută.

   Vom viziona un spectacol de dans contemporan, acesta fiind, în general, un stil de dans extrem de expresiv care combină elemente ale mai multor genuri de dans. Dansatorii reușesc să își conecteze mintea și trupul aceleiași idei – conexiuni, din care rezultă mișcări fluide. Mișcările subliniază versatilitatea și improvizația, spre deosebire de balet care deține o serie de mișcări foarte exacte. Mișcările fiind pline de libertate, permit corpului să exprime până și cele mai intime sentimente. Dansul contemporan este deseori asociat cu o filozofie specifică: practicanții își exprimă cu o libertate totală propria energie naturală, pentru a crea o serie de mișcări care de multe ori sunt foarte personale. Dansatorii se eliberează de stresul din jur și reușesc să realizeze un spectacol interior de excepție.

   Dansul este, în general, un eliberator de stres, atât pentru practicanți cât și pentru privitorii care iubesc dansul. Pentru aceștia din urmă, din care facem și noi parte, constituie o mare implicare emoțională.

   În prezent cele mai de succes spectacolele înglobează mai multe stiluri de dans, pantomimă, actori, muzicieni, tehnici video. Se practică mixarea cât mai multor arte pentru un rezultat spectaculos, pentru ca privitorul să fie transpus într-o lume paralelă, abstractă sau o lume de poveste.

   Ne aflăm în data de 4 iulie 2019, după alte spectacole desfășurate în această perioadă a Festivalului de Dans American, desfășurat anual în lunile iunie-iulie. La deschiderea stagiunii, Directorul Executiv –  Jodee Nimerichter – și-a încheiat discursul cu cuvintele: „Enjoy the dance ! Enjoy the summer! Here we go!” (Bucurați-vă de dans ! Bucurați-vă de vară ! Veniți aici !)

   Astăzi vom vedea spectacolul Companiei PILOBOLUS.

   Sunt orele serii de vară, când soarele mâhnit apune și trimite din când în când, printre nori, razele sale direct privirilor noastre, în timp ce mașina aleargă să ajungem înaintea începerii spectacolului. Trecem prin pădurile acestui stat îmbogățit cu cochetele case construite ca niște minunate jucării printre copacii pădurii. La coborârea din mașină, suntem binecuvântați de câteva picături de ploaie, dar buna dispoziție o avem în suflete. Ea stă ca un ghem, gata-gata să se desfășoare.

   Parcam mașina, ne îndreptăm spre sala de spectacol, intrăm, ne ocupăm locurile. Sala este plină. La orele șapte fix începe spectacolul Companiei, un spectacol de dans, despre dans spunându-se că este cea mai frumoasă artă, nu pentru că el nu este traducerea sau abstractizarea vieții, ci pentru că el este chiar viața.

   Directorii artistici sunt Renee Jaworski și Matt Kent, iar dansatorii – Nathaniel Buchsbaumm Krystal Butler, Zachary Eisenstat, Quincy Ellis, Heather Favretto, Jacob Michael Warren, ultimii doi fiind și conducătorii, așa numiții Căpitani ai dansului.

   PILOBOLUS este o companie americană de dans modernă care și-a început activitatea în 1971 la Colegiul Dartmouth din Hampshire, ca o companie de dans de grup, și a dobândit renume pentru calitățile extraordinare obținute evolutiv în acest secol al XXI-lea. A realizat peste 100 de lucrări coregrafice în peste 64 de țări din întreaga lume și a fost prezentată în cadrul a 79 de premii anuale ale câtorva Academii. Compania este cunoscută pentru explorarea atletică și colaborarea creativă, prin formele definite de  atletism, jonglerie, dar și grație. Denumirea ei vine de la un fung căruia îi place soarele, având o remarcabilă abilitate de a se orienta spre sursa de lumină și care crește prin pășuni.

   Primul dans din program – UNTITLED – a fost interpretat de cei patru dansatori și cele două dansatoare un dans nostim, sugerând capriciile vieții a două femei tinere. Viața este întreruptă neașteptat de o pereche de bărbați, fetele își petrec timpul și cu altă pereche de bărbați. Interacțiunea ulterioară a celor șase personaje explorează simetria Continue reading „Vavila POPOVICI: Festivalului de Dans American – PILOBOLUS”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (59)

Unirea Basarabiei cu România

După izbucnirea marelui război, în august 1914, aproape 300 000 români din Basarabia au luptat în armata rusă vreme de trei ani, pentru o cauză care le era străină. Conştiinţa naţională era trează aici, după revoluţia din 1905, fiind în acelaşi timp şi urmarea eforturilor depuse de elita românească, pe tărîm cultural şi naţional, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după epoca marilor reforme. Vorbind despre mişcarea naţională din Basarabia, în anii 1917-1918, istoricul Şt. Ciobanu afirma că ,,revoluţia naţională” declanşată aici ,,n-a fost un act haotic, nemotivat, surprinzător, ci şi-a avut cauzele ei, fazele succesive de dezvoltare”. Unirea Basarabiei nu se aseamănă cu unirea Transilvaniei şi a Bucovinei, prevăzute în tratatele de alianţă la intrarea României în război, ci este marcată de evenimentele produse în Rusia, după februarie 1917. Istoricul se arată sceptic faţă de susţinerile că mişcarea naţională din Basarabia s-ar datora unei rapide transformări sufleteşti, venită, asemeni unui ,,deus ex machina”, din Transilvania şi Bucovina. El crede că mişcarea din această pronvincie a fost ecoul revoluţiei ruse, iar ideologia naţională, autonomia, libertatea, folosirea limbii proprii sunt reflexul mentalităţii popoarelor subjugate din Rusia.   Revoluţia din 1905 dusese la o trezire naţională, la speranţe într-o eliberare apropiată a popoarelor din vastul imperiu rus.

Şt. Ciobanu nota: ,,Putea oare poporul românesc din Basarabia să rămână străin de marea deşteptare a conştiinţei popoarelor din Rusia, să nu fie antrenat şi el în acest proces istoric al descătuşării naţionale”?. Românii din Basarabia nu aveau niciun fel de legătură organică cu statul rus, şi în împrejurările de atunci, el trebuia să caute ajutor numai în ţara cu care a fost legat de veacuri, prin sânge, credinţă şi cultură. Revoluţia din februarie 1917 îi găseşte nepregătiţi pe românii din Basarabia, copleşiţi de suferinţele războiului, ei încearcă să întrevadă căile viitorului. Vestea revoluţiei a venit în Basarabia ca un trasnet din senin, abia la 5 martie 1917, ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” anunţa schimbarea regimului politic în Rusia, dar, la început,  în rândurile românilor nu se produce niciun fel de mişcare. Istoricul subliniază o altă caracteristică a mişcării naţionale din Basarabia, faptul că aici a fost o ,,revoluţie acefală”, lipsită de lideri. El consideră că, la început, mişcarea apare ca o frământare adâncă a mulţimilor, ca o acţiune colectivă, iar fruntaşii nu duc masele după ei, ci sunt târâţi de ele, ,,sunt scoşi la suprafaţă de valurile revoluţiei”.

Germenii revoluţiei pătrund curând şi în Basarabia şi duc la dorinţa ,,nelămurită” a unor prefaceri în viaţa provinciei, după cum nota ,,Cuvânt Moldovenesc”, în apelul său din 8 martie 1917, ,,…noi de acum nu  mai suntem robii stăpânirii vechi”, încheind optimist: ,,dee Domnul ca felul nou de ocârmuire să ne fie şi nouă, moldovenilor, spre o înnoire a vieţii şi spre deşteptarea din somnul de moarte…, spre lumină şi slobozenie”. În aceeaşi vreme, la 19 şi 22 martie, acelaşi ziar publica două noi apeluri, referitoare la ,,chestiunea naţională”, la folosirea limbii române în biserică şi la ,,chestiunea autonomiei Basarabiei”, după exemplul letonilor: ,,moldovenilor, luaţi pildă de la latişi, treziţi-vă măcar acuma…”. După exemplul altor popoare din imperiu, în împrejurările din martie se simţea lipsa unei organizaţii naţionale româneşti, a unei conduceri unitare, iar ziarul ,,Cuvânt Moldovenesc” era îngrijorat de această stare de lucruri şi face apel, la 26 martie, la unirea forţelor româneşti, la ,,fiii dezbinaţi ai neamului nostru”. Românii din Chişinău, organizaţi într-o societate, ,,Obştea moldovenilor”, solicitau ca ,,românii din Basarabia să se bucure de toate drepturile cetăţeneşti şi naţionale”.

Românii din Odesa, ofiţeri, studenţi, soldaţi şi simpli cetăţeni, organizaţi  şi ei într-o ,,societate”, îşi manifestau speranţa că ,,drepturile naţionale ale celor peste 2 milioane de moldioveni (români-n.n.) vor fi chezăşluite (garantate) în viitoarea adunare constituantă”. La rândul lor, studenţii români de la Kiev, constituiţi într-o asociaţie, îşi propuneau drept scop ,,să lupte pentru autonomia Basarabiei, pentru apărarea graiului moldovenesc, şcoala şi biserica să se facă în limba moldovenească, judecata în aceeaşi limbă, iar pământurile să fie împărţite ţăranilor moldoveni…” .

După revoluţia din februarie 1917, care a dus la prăbuşirea ţarismului şi restabilirea drepturilor şi libertăţilor democratice, românii din Basarabia au început să-şi formuleze obiectivele. În aceste luni, peste tot, aveau loc manifestaţii, întruniri, conferinţe, mitinguri în care se dezbăteau probleme sociale şi politice. În condiţiile războiului, aceste acţiuni erau frecvente şi numeroase mai ales printre soldaţii de diverse naţionalităţi din fosta armata ţaristă. Soldaţii români, originari din Basarabia, aparţinând unităţilor ruse din  Moldova, au intrat în contact cu românii din Regat, din Transilvania şi Bucovina, ceea ce le-a permis să-şi limpezească treptat ideile şi sentimentele naţionale. În acelaşi timp, după cum sublinia Şt. Ciobanu, în Basarabia, evenimentele şi acţiunile au fost marcate de evoluţia situaţiei din Rusia, de libertăţile proclamate aici, care au permis sentimentului naţional românesc să se manifesteze între Prut şi Nistru. În martie-aprilie 1917, în provincie au apărut şi activat o serie de grupări şi organizaţii naţionale de orientări politice diverse, comitete ale soldaţilor şi ale studenţilor .

Deşteptarea românilor din Basarabia prinde un mare avânt în primăvara lui 1917, când gruparea naţională de la Chişinău ia iniţiativa constituirii unui partid politic naţional. După câteva întruniri (consfătuiri), ţinute pe la sfârşitul lui martie, în redacţia ziarului ,,Cuvânt Moldovenesc”, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, având ca preşedinte ales pe Vasile Stroescu. Motivele şi scopurile înfiinţării partidului erau înfăţişate detaliat într-un articol: ,,Noi suntem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale…să fim ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu-moldoveni sau mai bine zis români, fii ai lui Traian şi urmaşi ai lui Ştefan Vodă cel Mare…Noi trebuie să ajungem a fi stăpâni pe ţara noastră…şi pe soarta noastră. Noi trebuie să dăm mână cu mână şi să întocmim din toate sufletele moldoveneşti o singură suflare-un partid naţional moldovenesc, care să lupte pentru autonomia moldovenilor, adică pentru dreptul de a avea ocârmuirea lor deosebită moldovenească”  (,,Cuvânt Moldovenesc”, din 2 aprilie 1917).

 La începutul lui aprilie 1917, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, condus de un comitet alcătuit din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pan Halippa, Vl. Herţa, preşedinte fiind proclamat V. Stroescu. Programul Partidului Naţional Moldovenesc, în zece puncte, apărea în foi volante şi în cuprinsul ziarului, cu menţiunea că punctele esenţiale, destul de moderate, nu se deosebeau aproape prin nimic de programele altor naţionalităţi. În preambul se preciza că partidul îşi propune ,,a păşi pe calea dobândirii drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii (românii) din Basarabia şi de dincolo de Nistru”, apoi erau amintite următoarele puncte: ,,1… aşezarea temeinică a slobozeniilor (libertăţilor) cetăţeneşti şi naţionale…, votul obştesc (universal), libertatea cuvântului, a tiparului, a întrunirilor şi a credinţei; 2. dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei…, care va avea să-şi ocârmuiască singură viaţa ei dinlăuntru; 3. toate legile privitoare la organizarea Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (59)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a)

„Școala de la Tomis, afirmată de la finele secolului al IV-lea până la începutul secolului al VII-lea, înscrie una dintre cele mai importante etape din întreaga  dezvoltare a culturii noastre.” (Mihail Diaconescu)

 

 

   Prin Mărinimia Bunului Dumnezeu, am fost aşezaţi într-o Vatră străbună şi strămilenară, ca Naţiune MATCĂ-MUMĂ în spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, în Zorii Creaţiei, într-o sinergie de Oameni aleşi şi de locuri încărcate permanent de Miracol, care dau întâietate, amploare, bogăţie, frumuseţe, lumină, splendoare, profunzime şi unicitate etnicităţii noastre sacre în Europa şi în lume.

   Există în multe ţări râuri, câmpii, dealuri, şesuri, podişuri, munţi, lacuri, fluvii, codri şi mări, dar „combinaţia, armonizarea munţilor, şesurilor şi apelor în spaţiul nostru este o particularitate care şi-a pus pecetea pe personalitatea naţională şi individuală a acestor locuri şi a acestor oameni.” (Anton Dumitriu, 50/ 17-18)

   După Vatra Strămoşească şi Zestrea naturală, ne-a hărăzit Dumnezeu, cu Profeţi şi Sibile, cu Conducători iscusiţi şi mari Voievozi, cu Sacerdoţi luminaţi şi Oşteni viteji, cu Mame înţelepte şi Fecioare frumoase, cu Dascăli pricepuţi şi Artişti neîntrecuţi, cu un lung şir de Eroi şi Martiri, cu Fecioara Maria şi o Corolă de Sfinţi, cu armonia Pădurii şi un Curcubeu de Jertfe, cu Pământ roditor şi Cer binecuvântat, cu un Destin ales, predestinat în Arealul princiar pelasgo-traco-geto-dac, numit „CETATEA ZEILOR”.

   În epoca prehristică, Dacia Pontică – Schythia Minor se bucura de aceeaşi veneraţie ca lumea greacă şi cea latină, tustrele aparţinând de fapt aceluiaşi Stejar milenarpelasgo-thrac, privind interferenţele spirituale, religioase, culturale, politice, economice, cosmologice. În marile cetăţi geto-dace de pe ţărmul Mării Negre: Callatis, Tomis, Histria (fondate în sec. al VII-lea î. d. Hr.) se remarca prezenţa unor Şcoli cu o veche şi înfloritoare tradiţie în care excelau: literatura, retorica, filosofia, astrologia, lăsându-şi faima şi nemurirea în mari personalităţi: Demetrios de Callatis (sec. III, î. d. Hr.), cu studii de istorie şi geografie despre Europa şi Asia, în 20 de volume; Istros Callatianos (sec. III, î. d. Hr.), tratat Despre tragedie; Satyros de Callatis – Peripateticul (sec. III, î. d. Hr.), părintele biografiei, biografii închinate unor scriitori ca Euripide, ori filosofi precum Pitagora, Empedocles, Zenon, Anaxagora, Socrate, Platon, Diogenes Laertios ş.a. (Hristo M. Danov, Tracia antică. Trad. prof. univ.  dr. Constantin Velichi. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1976; Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, II, p. 12, 26; III, p. 9; VI, p. 21; VIII, p. 40, 48, 53; IX, p. 26)

   Lui Satyros, i-a urmat eruditul Heracleides Lembos de Callatis (sec. II, î. d. Hr.), devenit înalt demnitar al imperiului Egipt. El ne-a lăsat două frumoase opere, o biografie şi un tratat de filosofie: Viaţa lui Arhimede, Raţionamentul lembeutic.

 

   Corax de Siracuza (aprox. 470 î. d. Hr.) a pus bazele retoricii, adică: „arta vorbirii care produce convingeri”, iar două secole mai târziu, Siracuza intra în pantheonul nemuririi, prin savantului antichităţii Arhimede (287-212 î. d. Hr.)

   HISTRIA l-a plămădit pe nobilul şi celebrul memorialist şi geograf Aethicus Histricus care a lăsat omenirii faimoasa sa Cosmographia.

 

   Celebritatea Şcolii din Atena, care a dat posterităţii sacra Trinitate thracă filosofică: Socrate-Platon-Aristotel s-a bucurat de un imens prestigiu în rândul Şcolilor Pontice care, le-au promovat şi propagat conceptele, sistemele, doctrinele filosofico-estetice, dar şi eruditele opinii literare.

   Socrates (469-399), a fost precursor al idealismului precreştin şi creştin, pedagog al înaltei conştiinţe morale. Socrate a fost de fapt propria sa Şcoală-Cea mai înaltă educaţie de ţinută morală precreştină, a sinelui prin cunoaşterea de sine.

   Platon (427-347), unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai antichităţii thrace, a fondat ACADEMIA din ATENA în anul 387, î. d. Hr. Filosoful a elaborat marile opere, care trăiesc şi astăzi: „Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Republica”, „Parmenide”.

 

   Aristotel – Stagiritul (384-322), născut în Stagira, discipol al lui Platon, după ce a ajuns magistru s-a despărţit de Platon şi a fondat LICEUL, punând bazele unor noi discipline: logica, psihologia, etica, estetica/ poetica, politica, economia politică, zoologia, fizica, metafizica, cosmologia. Lucrările sale de referinţă sunt: „Organon”, „Despre suflet”, „Politica”, „Etica nicomahică”, „Metafizica”, „ Poetica”.

 

   Poetica lui Aristotel era axată pe arhitectura unui studiu elevat, intrinsec al unei literaturi de excepţie, pe clasificări literare, pe definirea genurilor şi a speciilor.

   Dacia Felix , n-a fost creată de invadatorii romani în procentul uzurpării lor situat între 14-24%, (106-271 d- Hr.) din teritoriul marelui Regat cum greşit susţin unii cercetoraşi fugiţi din calea Adevărului, căci exista deja renumita, milenara SCYTHIA MINOR – DACIA PONTICĂ, devenită Dacia Apostolului Andrei, zidită pe temelia creaţiei geniale a unui popor eminamente religios, drept, viteaz, primitor, omenos, jertfitor, înălţător, înţelept, ancorat în spiritualitatea ancestrală care i-au conferit un înţeles profund metafizic, un înalt sens moral, o dimensiune a Adevărului revelat, un Cer al Iubirii care-i dă DACIEI MARI a Vlahilor o amplitudine cosmică.

   Şcoala de la Tomis vine ca o încununare princiară a descendenţei din Şcoala monarho-profetică a lui Zamolxis care, a conferit prin monoteismul religios, spiritul monoteist al înţelepciunii protodace milenare, reflectată în Corifeii gândirii metafizico-religioase precreştine: Homer, Orpheu, Solon, Herodot, Hippokrates, Gorgias, Pitagora, Sophokles, Zenon, Sokrates, Platon, Aristotel, Arhimede, Strabon, Seneca, Plutarh, iar în era creştină magnificii Plotin, Origen, Hypatia.

 

   Numărul mare de autori formaţi şi operele – capodopere scrise cu acrivie în Cetăţile Daciei Pontice şi ale Dunării de Jos, atestă excepţionala vigoare a spiritualităţii geto-daco-române care au oferit lumii lucrări erudite de faimă universală.

  Şcoala de la Tomis, prin descendenţa ei profetică, prin tradiţia precreştină şi creştină s-a impus între renumitele Şcoli ale lumii universale creştin-ortodoxe, prin convergenţa şi rafinamentul unor idei alese, moral-creştine, prin efervescenţa unor concepte de înaltă ţinută filosofică, prin mistica ortodoxă a orientării dogmatice a principiilor teologice şi în mod expres prin numele şi numărul unor personalităţi care i-au dat autoritate, iar prin operele lor nemuritoare i-au ilustrat veşnicia.

   Rod al înfloririi sale culturale prin spiritualitatea acelei Epoci aflată sub apoteoza religioasă a Creştinismului ortodox, „Şcoala Literară de la Tomis apare ca un rezultat semnificativ al tendinţelor intelectuale ale epocii şi, totodată, ca o formă coerentă de manifestare a unor cauze multiple, îndeosebi a atitudinii comune a unui mare număr de autori de înalt prestigiu în raport cu cele mai complexe probleme spirituale ale timpului lor. Erudiţii cugetători ca Sfântul Theotim I Filosoful, Episcopul Tomisului (392-403), Episcopul Ioan de Tomis (a păstorit înainte de 448), Episcopul Theotim al II-lea de Tomis (a păstorit în jurul anului 458), Arhiepiscopul şi Mitropolitul Valentinian de Tomis (înainte de 549 – după 553), cărora li se adaugă atât intelectualii din gruparea monahilor sciţi de la începutul secolului al VI-lea (cel mai cunoscut dintre ei este Leontius Byzantinus [ 485-542], cât şi unele personalităţi ilustre ca Sfântul Ioan Casian (c. 360-435) şi sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul (Dionysius Exiguus: c. 470-545) au dat acestei Şcoli o amploare şi o durată de excepţie, cu consecinţe multiple şi importante în viaţa poporului nostru şi în evoluţia spirituală europeană şi universală.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 517)

   Dacia Pontică păstra încă vii şi calde urmele paşilor Apostolilor Andrei, Filip şi Pavel  care au adus mireasma dumnezeiască a Evangheliei Mântuitorului Hristos.

   Împăratul Diocleţian (284-305), refăcuse limesul scitic, astfel, că Scythia Minor făcea parte din prefectura Orientului, respectiv dioceza Thracia, condusă militar de un dux perfectissimus. Cetatea Tomis în sec. al III-lea, d. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a)”

Al. Florin ŢENE: Sub egida Primăriei Cluj-Napoca – Vernisajul expoziției de pictură Ovidiu Ignat

De aproape un an și jumătate Primăria municipiului Cluj-Napoca, prin, și în organizarea Biroul de Învăţământ, cultură, culte, sport şi societate, a luat inițiativa să organizeze, sub genericul “Idei transilvane“, expoziții cu lucrări ale pictorilor clujeni în spațiul generos oferit de “Casino “ Centru de Cultură Urbană din Parcul Central “Simion Bărnuțiu “, palat eclectic de inspirație vieneză. Această clădire este, de la o vreme, amfitrionul evenimentelor culturale și artistice ale “orașului-comoară “.

            După mai multe expoziții de pictură, organizate în ultima perioadă de un an și jumătate, mult apreciate de publicul iubitor de culoare, poezie și muzică clasică, în data de 9 iulie, a.c.la orele 18 a avut loc vernisjul lucrărilor de pictură semnate de pictorul Ovidiu Ignat.

            Vernisajul a fost deschis de scriitorul Ionuț Țene care a prezentat pe amfitrionul expoziției, pictorul Ovidiu Ignat, pe cei care au vorbit despre lucrările expuse: scriitorul Dan Marius Drăgan, prof.univ.dr.Negoiță Lăptoiu și pe soliștii de la Opera Vox.

 

            Programul a început cu lucrări semnate de compozitorul Tiberiu Brediceanu, interpretate de tenorul Constantin Nica, soprana Raluca Persa, basul Ion Stancu și Ioan Vrăsmaș, iar tenorul Filip Ion Sandu a interpretat lucrarea “Stele-n cer “ de Nicolae Bretan. Artiștii au fost acompaniați la pian de Lelia Serafinceanu.

            În continuare Ionuț Țene a dat cuvântul scriitorului Dan Marius Drăgan care, printre altele, a subliniat acuratețea culorilor și expresivitatea peisajelor satului transilvan.

            Profesorul dr.Negoiță Lăptoiu, cunoscut critic de artă, cetățean de onoare a municipiului Cluj-Napoca, în expozeul acestuia a subliniat că la pictura lui Ovidiu Ignat se observă cadența ritmică a unei pensulații propulsată de freamătul unor intense descătușări. În încheierea cuvântării sale acesta a apreciat efortul constant al Departamentului de Cultură din cadrul Primăriei clujene de a promova public valori spiritual autentice și prin intermediul elegantei galerii de artă din incinta Centrului de Cultură Urbană”Casino “.

            La invitația lui Ionuț Țene a mai vorbit criticul de artă Sabin Rusu.

            În încheiere, pictorul expozant a mulțumit celor prezenți.

——————————–

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

10 iulie 2019

                                                                              

Mircea Dorin ISTRATE: Adâncă plecăciune

ADÂNCĂ  PLECĂCIUNE

 

Când priviți într-o vitrină cana dacică de lut

De gândiți la câte are,  glasul vostru fi-va mut,

Că însemnele din dânsa sunt istorie și mituri,

Legând cerul și pământul veșnicite-n anotimpuri.

 

În cel loc îi fost-a vatra unui om, cu bune, rele,

Mai cu bucurii odată, mai cu multele belele,

Și  acol’ a fost  odată fir plăpând de rădăcină

Ale neamului acesta, încolțit în astă tină.

 

Și-apoi ceașca îmi mai spune de olarul priceput

Ce cu mâna mângâiat-a plămădeala cea de lut,

Ia dat formă la ulcică, brâu îi pus-a pe sub buză

Și în focul lui din vatră, el mi-a copto-ncet în spuză.

 

A băut cu ea o apă răcoroasă de izvor,

Vin, la câte-o bucurie, la necaz, ori chin de dor,

În bejenie cu dânsul o purta la cingătoare,

Să o aibe la-ndemână,  până-n ziua-n care moare.

 

Ea e parte din averea ce-a lăsat-o moștenire

La urmașii lui de sânge, să mi-l facă pomenire,

De-asta ție, cană sfântă, azi îți facem plecăciune,

Că ne-arăți c-aici fost-am,  începutul cel de lume.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

10 iulie 2019

Mihaela BORZEA: Struguri dulci care satură tina

STRUGURI DULCI CARE SATURĂ TINA

 

Pentru tot ce va fi, să mă ierţi,
Să-mi săruţi următoarea trădare,
Să mă-ngâni între două coperţi
Ca pe-un vers condamnat la uitare.

De tutun şi de ani să te laşi,
A neant carnea ta să miroasă,
Să mă ierţi când îţi fur de sub paşi
Mersu-ţi sfânt, aşezat lângă coasă.

Când secunda ţi-o cer cu-mprumut,
Să mi-o dai… sunt de tine orfană
Şi pe mama s-o ierţi, c-a putut
Să zidească în lume o Ană.

Pescăruşii cu rime în cioc
Să mi-i ierţi că mi-au stors în cuvinte
Un ocean de smaralde şi foc
Ce mă-nghite în valu-i fierbinte.

Desenați într-o doară, de zei,
Struguri dulci care satură tina,
Tu să ierţi, negreşit, ochii mei,
C-au zărit peste moarte, lumina.

Iar de poţi din culori să închegi
Trandafiri ce-ţi destramă tristețea,
Curcubeul să-l ierţi şi să-l legi,
Preschimbându-i în spini, frumusețea.

—————————-

Mihaela BORZEA

Nicu GAVRILOVICI: Cuvinte

Uneori îmi par cuvintele fecioare sfielnice, prea lesne lăsându-se ademenite.

Levitând peste petala albă de celuloză răstignită pe biroul meu vechi de stejar, se apropie dansând de rugul minții în piruete grațioase. Le ciufulesc zulufii vocalelor atrăgându-le în iazul palmei de unde prin scocul pixului le prăval în oceanul de alb, corăbii negre înșiruite precum o plutitoare caravană. Le încarc până la refuz cu mirodenii de vise trimițându-le până în cele mai îndepărtate colțuri ale sufletelor voastre. Unele vor ajunge, altele vor naufragia pe promontoriul stâncos al uitării. Pentru cele la destinație ajunse veți licita voi cititorii, colecționari de frumos. Bărbații le vor dezveli de sensuri admirându-le lacomi nudul bronzat pe nisipurile mișcătoare ale gândurilor în timp ce doamnele le vor îmbrăca în străveziul unei lacrimi agățate de cerceveaua pleoapei.


Dragi îmi sunt cuvintele, ca negustorilor mărfurile antice de care cu greu se despart.


Și cu durere… Le mângâi și le sărut în cochilia palmei bătătorite de parcă ar fi de curând descoperite perle. Ele adastă cuminți, obosite de truda dansului în timp ce le pictez pe șevaletul retinei transformându-le în vitralii ale sufletului. Și repet, sufăr dar în același timp mă bucur dăruindu-le…


Mângâindu-le la rândul vostru, îmblânziți-le, simțiți-le mireasma în apusul soarelui și sorbiți-le roua în răsărit. Nu există giuvaer mai scump decât un cuvânt încrustat în argintul unei lacrimi ori înflorit pe tulpina unei atingeri. Dacă vreodată voi deveni avar, jefuiți-mă… Dacă vă voi greși, osândiți-mă la trudnică plată din cele dintâi roade ale minții, răscumpărarea nelegiuitei fapte prin dăruire de cuvinte înfăptuindu-se…
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Cuvinte”