Rexlibris Media Group: Credința în Dumnezeu ne aduce pace și liniște în suflet

Venirea în România a Sanctității sale, Papa FRANCISC, ne-a adus în suflete bucuria și speranța unei concordii frățești între toți oamenii care locuiesc în plaiul sfânt „grădina maicii domnuluinume dat țării noastre de către papa Paul al II-le, cu douăzeci de ani în urmă. Înțelegerea și iubirea între semeni este puntea ce leagă inimile tuturor oamenilor care-L slujesc și-l iubesc pe IISUS CRISTOS.

Maestrul Gheorghe Zamfir a transmis un mesaj plin de patos:

„Am regăsit Iașul în strai de sărbătoare și o bucurie imensă a inundat sufletele celor prezenți, cu ocazia vizitei Sanctității Sale, Papa Francisc. Mulțumesc domnului primar Mihai Chirica, pentru atenția acordată și pentru efortul de a fi totul la înălțimea așteptărilor. Dumneavoastră, celor care ați înfruntat vremea și ați așteptat cu multă răbdare momentul artistic, susținut alături de soprana Rodica Anghelescu acompaniați fiind de Orchestra Metropolitană București, sub bagheta inegalabilului dirijor Daniel Jinga, vă mulțumesc nespus! Astfel am retrăit bucuria de a fi împreună! Dumnezeu să ne ajute!”

Soprana RODICA GABRIELA ANGHELESCU,

care a cântat la Iași în cinstea Sanctității Sale Papa FRANCISC, a spus cu bucurie și recunoștință: spus cu bucurie și recunoștință:

„Am fost onorată și fericită că bunul Dumnezeu a îngăduit din nou să fiu invitată în concertul extraordinar susținut de maestrul GHEORGHE ZAMFIR la Iași, în seara de 1 iunie 2019, cu prilejul vizitei în România a Sanctității Sale Papa FRANCISC. Sunt fericită că am cântat sub bagheta dirijorul DANIEL JINGA si orchestra simfonică Metropolitană! Am interpretat: „AVE MARIA” – Gheorghe Zamfir „PANIS ANGELICUS” – Cezare Franck
„COPACUL” – Jolt Kerestely, versuri: Octavian Dumitru

––––––––––

Rexlibris Media Group

Mircea Dorin ISTRATE: Ne-am îndepărtat de cele sfinte

NE-AM  DEPĂRTAT  DE  CELE  SFINTE

 

Bătut cu stele fie-ți drumul și numele-n mărită fală,

Să-l știe toți, ca-n fericire să viețuieși pe-acest pământ,

A tale încă vise toate să se-mplinescă-n pricopseală

Și în bogăt  și-n sănătate să-ți fie zilele la rând.

 

Ferit să-mi fii de cele rele și de necazurile toate

Și boli nicicum să nu te-ajungă în astă viață trecătoare,

Averi să ai doară atâtea  cât cea nevoie îți socoate,

Umbrit sub sfânta cea credință, să-ți fie viața  stătătoare.

 

Așa-ngânau bătrâne babe la nou născut venit pe lume,

Descântec bun de viețuire și de-mplinit în astă viață,

Din cărți și ceruri să ne vină cea tăinuită-nțelepciune,

De la cea huma cu strămoșii, virtutea neamului, măreață.

*

Azi nu-i mai bocet, nici descântec, nici vrăji, nici bună dezlegare,

S-a rupt demult calea cu huma și cu divinul din ceresc,

Secatu-mi-a de-acum izvorul ce ne dădea puteri și care

Ne ocrotea  de cele rele, c-aveam în noi, dumnezeiesc.

 

Păgâni, atei și-n îngânfare trăim această viață scurtă,

Nu mai  avem în noi  cucernic, smerit, curat, bunăcuvință,

Iubire, rugă de iertare și-nchinăciune ne-ntreruptă

La cer, la humă, la hotarul ce încă ne-a ținut în viață.

 

Nu-i bine că ne-am depărtat de toate și-acum suntem însingurare,

Nu-i bine că de-acum ne credem a fi a toate știutori,

Nu-i bine c-am uitat de Tine, de-nvățătura Ta cea care

Ne-a îndemnat să ținem Calea și nimănui să-i fim datori.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

1 iunie 2019

Aurel CONȚU: Poeme

Stupoare

pesemne că anestezistul acela bărbos
(duhnind a Rasputin Vodka 1 Liter 70% volume!)
nu-i administrase doza ideală
de anestezic
se mai întâmplă
(arătaţi-mi omul perfect şi-mi scot pălăria!)
dar puteau să existe şi alte cauze
independente de alcoolemia anestezistului
căci omul urla ca din gură de şarpe
încă nu ţi-am scos nimic, îl dojeneşte chirurgul
chestia asta mişcătoare te doare
– mă doare
dar asta
– şi asta
Eli, Eli, lama sabahtani –
O.K
deschidem Cutia Pandorii
numai încetează pentru Dumnezeu
cu ţipătele astea
iar voi ce vă uitaţi ca proastele
adrenalină!!!
asistentele levitează
perfuziile clocotesc în flacoane
pulsul atinge cote inimaginabile
cad monitoarele
dispare durerea
doctorul îşi şterge transpiraţia de pe frunte
„să fiu al dracului, murmură sufletul
de pe margine geamului,
am rămas singur”

 

 

Ca să știi

Nu-ți ascund că-mi reprezint viața ca pe un joc de Scrabble,
femeia ca pe o linie în acest joc de alungat gândurile tulburi
norii umbroși ai tristeții
cred că fericirea se ascunde în lucrurile mici
mocnește-n atomii minusculi,
nevăzuți,
așteptând doar o răsuflare celestă
nu-ți mai zic că mai toate femeile se omoară după Scrabble,
dacă n-ai văzut o pasăre colibri dând din aripi
n-ai cum să înțelegi,
Larrousse e prea mic pentru câtă nevoie avem de cuvinte,
fiecare punct câștigat e cât un Waterloo,
cât un Picasso veritabil,
Les Demoiselles D`Avignon erau jucătoare de Scrabble,
la fel Galileo Galilei,
Giordano Bruno,
Hristos…
pietrele din Stonehenge,
giganții din Insula Paștelui,
sunt urme ale unui joc de Scrabble intergalactic,
însuși Dumnezeu iubește jocul de Scrabble…

 

Valuri

 

 N-am înțeles atunci cum s-a-ntâmplat

cum ai devenit dintr-odată lumină

cum ai trecut prin prisma ochilor mei

și mi te-ai deschis în inimă ca o floare

în toate culorile spectrului vizibil

în toate liniile câmpului magnetic ale sufletului

o elipsă miraculoasă

ca o pasăre de Brâncuși

trezită din încleștarea sufocantă a pietrei.

 

Nici acum nu înțeleg cum s-a prăbușit totul

cum s-a estompat lumina și s-au amestecat culorile

în această bulboană a timpului

e prea mult de atunci, mă gândesc,

și număr pe degete anii

bufnițele din nuc

berzele cocoțate în vârful cerului

asfințiturile însângerate

dac-aș putea să-mi storc sufletul ca pe-o batistă

și să-mi culeg lacrimile înapoi

tot n-ar fi destul ca să te adun la un loc

într-o singură clipă

aici

în ținuturile acestea sufocate de liniște

unde n-au mai rămas decât ruinele Ierihonului

blestemul pietrelor

druizii

și nesfârșitele nisipuri albe ale Saharei

 

 

Încrâncenare


Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
Continue reading „Aurel CONȚU: Poeme”

Florica PATAN: SOLENOID, de Mircea Cărtărescu – Lumea, un tablou în lumini și umbre

Scriitorul, spune Mircea Cărtărescu în Solenoid, creează un personaj care are percepțiile și senzațiile lui despre lume și viață, în absența cititorului, iar cititorul, spunem noi, parafrazându-l pe autor, are și el percepțiile și senzațiile lui, față în față cu textul, implicit cu scriitorul, a cărui voce o ascultă, citindu-l. Personajul lui Mircea Cărtărescu este profesor de română care ține un jurnal ce va sta la baza viitorului roman și este evident că scrierea are un sâmbure de biografism, de real al timpului trăit într-un spațiu al Bucureștiului anilor `80, cu unele rememorări din copilăria nu prea îndepărtată. Personajul mărturisește, făcând în roman referire la propriul text, că vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele și, oricum, n-ar vrea ca acesta să fie nici roman, nici poem, iar anomaliile despre care vorbește sunt percepțiile sale exacerbate despre lume și condiția umană, imaginarul și hiperbola fiindu-i la îndemână, alături de suspans, simboluri, absurd si miraculos.

       Real e și visul, reale sunt și primele amintiri, (reală cât de reală!) e și ficțiunea, spune el și acesta este sensul percepțiilor personajului-narator, realizând o scriere  postmodernă, de factură poematico-filozofică (și în această cheie am citit romanul  Solenoid, autor Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, București, 2017, 858 pagini).

       Percepția noastră este că lumea prezentată în Solenoid este un tablou cu lumini și umbre ale unei realități imaginate în stil postmodern, cu un mesaj-soluție sui-generis de salvare/ mântuire a spiritului uman, posibilă prin trecerea într-o altă dimensiune, într-o viziune suprarealistă.
Primul argument îl constituie ideea de reflexivitate, fragmentarism și autoreferențialitate a autorului, în roman. Structurată în patru părți și 51 de capitole, notate cu cifre arabe, cartea are ca punct de pornire acel jurnal al personajului-narator, cu însemnări despre episoadele de viață trăite nu atât ca acțiuni, cât ca senzații ale ființei, percepții și emoții, toate trecute prin fluxul memoriei și filtrul maturității, mereu reluate și privite din alte unghiuri, de aici fragmentarism al narațiunii și autoreferențialitate. Obiectul gândirii mele este  gândirea mea și lumea mea se identifică cu mintea mea, spune autorul. Inflexiunile lirico-reflexive împing imaginarul dincolo de orice închipuire, fie prin intrarea în fabulosul lumii microscopice, fie prin hiperbolizarea realității transfigurate. Solenoizii, cinci în zona Bucureștiului, sunt acele bobine uriașe care, sub tensiune electrică, aduc orașul în starea fabuloasă a levitației, o ascensiune pe verticală ce ar sparge bariera celor trei dimensiuni… fără să mai știm, în încercarea de salvare, ce ar mai putea rămâne din speranțele și iluziile ce au hrănit lumea aceasta, pe parcursul istoriei sale zbuciumate.
Dar lumina interioară, aceea a conștiinței, determină suita de întrebări când totul conspiră la construirea unei iluzii perfecte, mântuirea. Lumina interioară și lumina dinafara noastră dau formelor contururi observabile de cel care vrea să înțeleagă lumea. Pornind de la o frază precum Uite cum se reflectă soarele în ferestre, sau de la o imagine ce prefigurează fiorul unei iubiri: Deodată, unde nu era nimic se deschide o poartă sau o casă are ușa de la intrare larg deschisă și te așteaptă cu toate ferestrele luminate în noapte , există speranța evadării prin simbolica ușă deschisă pentru doi colegi de cancelarie, el profesor de română, ea, cu numele Irina, profesoară de fizică. Și astfel se proiectează lumea lor cu lumini și umbre trandafirii, ca un tablou cu urcușuri și coborâșuri sinusoidale ale unei vieți firești.
Continuând cu suita experiențelor și percepțiilor trăite care dau romanului fragmentarism, dar și accente lirice și reflexive, cu o structură autoreferențială, autorul-personaj rememorează faptul că nu câștigă niciodată prietenia colegilor în școală, dimpotrivă, trăiește experiența respingerii de către toți colegii datorită faptului că devenise purtător al bacilului TBC, confirmat de IDR-ul mărit, trecerea prin preventoriul de la Voila, apoi vacanțele la bunicii dintr-un sat de la Dunăre, singuratice, dar cu o carte în mână, toate acestea par a fi irecuperabile, ba chiar ultimul episod l-a împărțit pe literatul ce citise toată viața lui cam două sute de cărți pe an, în două : fețele alterității sale, un ego, un alter ego și încă unul vorbind despre ei.

        În al doilea rând, prezentarea eului, în multiplicitatea și complexitatea percepției de sine, cu ideea de alteritate a spiritului, dezvăluind absconsul abisal, ilustrează ideea dualității ființei. Personajul lui Mircea Cărtărescu are sensibilități legate de creația sa și mărturisește : Mă gândesc răutăcios la celălalt, la autorul de romane, volume de versuri, eseuri, Dumnezeu mai știe ce, desprins de mine, separat de mine ca un siamez printr-o operație intruzivă, traumatizantă … Îl văd, îl știu, îl simt de pe partea cealaltă-a monezii, îl aud prin metalul ei rece ștanțat c-un cap pe-o parte și-o pajură pe cealaltă. Încerc să-i transmit prin ciocănituri ritmate un plan de evadare, al spargerii zidului, al ieșirii din muzeu…. Și vocea auctorială, trece la persoana a III-a, vorbind despre unul și același Eu, în varianta alter-ego : Dar el e surd, orb și obtuz, cum e bântuit de blestemata nevoie de glorie… Este relevantă pentru conturarea profilului psihologic al personajului această modalitate de autoanaliză, ca dintr-un unghi exterior sinelui,  cu maximă sinceritate și obiectivism.
Visul, spațiu compensatoriu, sau poate nu, starea de confuzie fiind prezentă, face posibil miracolul, cu un lirism al imaginilor: Cu un efort de voință, am vărsat apa din pahar : lichidul transparent și sticlos a curs oarecum cu încetinitorul, într-o cascadă ciudată; altădată visul este înspăimântător, între beznă și lumină, când moartea se face văzută cu o bestială față de cadavru. Când vede o mare lumină albă, tot în vis, acesta este Dumnezeu, iar eroul se simte dizolvat în lumină cu o față observată a doua zi în oglindă, cu ochii înspăimântător de triști, deși se simțea detașat, indiferent la tot ce există, un alt Eu, altul decât ceilalți, absolut diferit.

          Din astfel de considerații însă pot decurge anumite ambiguități, neclarități, și tatonări, incertitudini sau enigme, cu senzația de straniu. Cunoașterea umană este senzorială, o tactilitate bâjbâitoare spune autorul, sub lumina iradiată și pâlpâită a stelelor, percepute de pe un pat de spital, printr-o cupolă de stică imaginată de mintea febrilă a personajului-narator, ce filtrează mereu realitatea prin porii senzațiilor sale. În aceste condiții cum s-ar putea răspunde la întrebări ce par imposibil de rezolvat și creează o stare de spirit de nespusă dezolare, cu un fior tragic al morții, într-o suită de întrebări repetitive : De ce știu că exist, dacă știu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spațiul logic și la structura matematică-a lumii? Doar ca să le pierd când trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopțile cu gândul că voi muri, și mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, și țip, și mă zbat, și-ncerc să-mi înăbuș gândul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, până la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfârși odată cu mine?… De ce frica e substanța lumii-n care trăim? un șir interminabil de întrebări.
Sunt întrebări ce se repetă obsesiv, cu unele răspunsuri dezolante, ceea ce conferă textului nota de postmodernism, fără bariere între narațiune și lirism, un text care curge fluent, cu treceri atât de firești de la realitate la ficțiune, de la normalitate la fabulos. … nimeni, absolut nimeni nu scapă… ca și când n-am fi trăit, ca și când n-am fi fost niciodată. Cum e posibil să-ți aștepți rândul la execuție , [moartea] cu tăcerea cretină a oilor, nevinovat ca și ele, când ești spirit, când ești parte din Dumnezeire?  și seria  sentințelor continuă : …avem scrijelită pe frunte sentința ; …cunoașterea destinului nostru comun e fierul înroșit cu care suntem însemnați, direct pe creier, ca vitele pe șold, înaintea execuției finale. Regresia în timp prilejuiește vocii auctoriale să prezinte realitatea de atunci cu mintea de acum, un prezent al narațiunii, transfigurat cu mijloace poetice plasticizante : transgresarea sensurilor, suspansul, hiperbola, metafora crinilor de stele sau, tot aici,  sticla convexă a ochilor ce deformează realitatea într-un mod nebănuit, neașteptat.
Știm că suntem în labirint, știm că trebuie să evadăm. Labirintul este enigma, umbra ce întunecă, în general, ieșirea spre lumină, înaintând la voia întâmplării prin damnarea universală, condiția noastră de muritori în această lume.

      Luminozitatea, culorile și transparența lumii. Jocul de lumini și umbre ca un clar-obscur al lumii : În dispensar patul meu era în centrul unei încăperi circulare, cu peretele de-un crem lăptos , peste care pur și simplu se arcuia bolta cerească. De va fi fost vreo cupolă de sticlă între mine și stele (iar acum nu mă mai îndoiesc de asta) , sticla trebuie să fi fost nespus de curată și limpede, practic invizibilă. Câmpul lexical al sticlei , cu termeni ca transparent, limpede, clar, translucid, diafan, fluorescent, derivatul sticlos sau sinonimul neologic vitros, a vitrifica, apoi substantivul gheață (transparentă), adaugă lumii percepută de personaj, în ipostazele sale de copil sau de adult, acea notă de luminozitate și transparență, opuse cenușiului, celor noroioase, murdare, sau întunecate, pământii, care dezolează, întristează profund,  sugerând sfârșitul implacabil, neantul, moartea necruțătoare.
Culorile în lumea personajului sunt diferite în funcție de starea sufletească, dar și de intensitatea luminii, care este diferită dimineața, când este una, și alta, mai vie, după-amiaza. Pereții halei în care intră cei doi profesori, de română și de matematică, pentru a vedea de ce elevii de la 86 intră mereu în Fabrica de Țevi Sudate sunt cumva denaturați. Lumina era verde-oliv, iar umbra oliv denatura totul, agregatele așezate în baze, prima bază era de un roz murdar, a doua, albastru închis, a treia stacojie, a patra un fel de oranj către siena, a cincea galben intens, luminând în depărtare, având nuanțe diferite, ușor recognoscibile de autor. Atenția mărită asupra detaliilor de formă sau culoare, de lumină sau umbre, de mișcare, aproape totdeauna mișcare, fie concentrică, reverberantă, fie în spirală, doar ea purtând în sine ideea de evadare, una pe verticală, cu siguranță, enumerarea obiectelor în aspectele percepute la un moment dat, cu impactul lor asupra ființei, dau măsura sensibilității și a rafinamentului pictural al scriitorului, implicat activ în țesătura textului, cu remarci atât de nuanțate.
Chiar și în cancelaria școlii, atât de stranie, cu luminile aprinse în noapte, pe când tot restul școlii vuia întunecat, pe când profesorii mai intrau, după recensămintele efectuate în vifor, să se mai încălzească, lumina becurilor din tavan șiroia [ oximoronic ] murdară, cafenie, vopsind chipurile într-un pământiu de ființe subterane, portretele de personalități herțegovene de pe pereți împrumutau ceva din olivul sinistru al zugrăvelii, detalii semnificative ce fac parte din  țesătura textului.
Unei eleve, Valeria, sub fereastra inundată de soare, unghiile îi sclipeau halucinant, ca într-o piesă absurdă, exact în nuanțele agregatelor din fabrica veche, în aceeași ordine și cu aceleași nuanțe: roz-murdar, albastru-închis, stacojiu, oranj siena, galben intens și plin de lumină, ca niște coji de sticlă ; când primește observații leșină și cade, rotulele genunchilor ei având ceva din carnea sticloasă a portocalei, în timp ce pe geam se zărea sclipind dement pe fondul amurgului fabrica veche.

Suspans, paradox, absurd. Paradoxal, Bucureștiul este perceput întins sub stele până la marginea vederii și luminat cum n-a mai fost apoi niciodată, de parcă s-ar fi aprins de la ochii mei ce priveau din umbră, de la fereastră,  ochii mei cafeniu-deschiși ca două lacuri pe-o față palidă și subțire, luminând orașul care le lumina irișii străvezii, cu o multiplicare la infinit a luminii precum în oglinzi paralele. Și paradoxul continuă: E noapte, casele sunt palide și deasupra e un cer fabulos înstelat. Deodată, o stea mișcătoare își frânge traiectoria spre pământ și coboară ca un trăsnet undeva în centrul orașului, explodând cu putere.Și apoi e zi, e o lumină galbenă peste case, eu sunt la marea fereastră ușor aburită și nu-mi vine să cred că a dispărut blocul de peste șosea…„Cu toate astea nu visez”, îmi spun având certitudinea absolută a realității. Mintea mi-era complet limpede și discerneam net fiecare obiect, ca-n starea de trezie. Aici ambiguitatea, starea de incertitudine postmodernă este evidentă, ca și în multe alte situații când ceva pare a fi, fără să fie de fapt…sau invers, există, fără a putea fi văzut, ceea ce pare absurd, paradoxal și creează momente reale de suspans în dinamica epicii lui Mircea Cărtărescu . Continue reading „Florica PATAN: SOLENOID, de Mircea Cărtărescu – Lumea, un tablou în lumini și umbre”

Marian VIȘESCU: Pe-o margine de vis (poeme)

Liniștea singurătății

 

Doar o lacrimă de lună

căzută în ochiul nopții de mătase,

doar un plânset de copil înfometat

ștergându-și buzele pe pâine,

doar o pată de cer înverșunat

cu norii spre pământ aruncați,

doar lătratul câinilor în noapte

în lanțuri strânși și speriați.

Și…Frunza însingurării,

din plumbul nopților de vară,

încolțind!

 

 

Rugăciune

 

Ne rugăm Ție să ne ierți,

pentru fiecare rană ce a fost provocată de atâta lăcomie,

pentru lacrimile neuscate din prea multă mândrie,

și pentru brațele tale care sunt deschise și rămân orfane.

E prea din timp să ne usture rănile tale ce noi le-am provocat,

sau poate e târziu, dar nu vedem și suntem surzi.

Să ne ierți tăcerea, poate ne e teamă ca nu ne-auzi.

Sunt buze multe și prea puține cuvinte rostite-n rugă,

dar tu să știi Doamne, că noi te căutăm și sufletul te strigă.

 

 

Pe-o margine de vis

 

M-ai cuprins în brațe!

Trecuse o eternitate până să mă găsești,

mi-ai adunat lacrimile oarbe din tărână.

Nu ai știut de unde vin și nici pe unde am rătăcit.

Dar mi-ai rămas!

M-am ridicat și m-am așezat pe-o margine

a visului rănit pe care așteptai.

Nu ai știut niciodată că-mi ascunsesem

sub ea toate speranțele.

Tu nu știai, dar le încălzeai la

căldura ființei tale.

Continue reading „Marian VIȘESCU: Pe-o margine de vis (poeme)”

Ovidiu Cristian DINICĂ: Ciclul poetic Unsprezece Septembrie

Bem – 1



pasărea fără aripi
se așază la masă cu noi;
are ciocul îmbibat în sângele scurs,
uimitor,
peste timpul rănit pe care îl cercetăm
prin ecranul cu pești toxici, alături
de halba cu bere sortită
să aducă aerul bolnav al
rației de viață.
Liniștita prăbușire ne inundă venele
la New York se moare.

Mâine este ziua mea.

 

 

turnați în cenușă



Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă
în zbor dezarticulat cu aripi risipite.
Bolnav pasărea sapă în
cercul înfierbântat al aerului otrăvit,
se rup cuvintele pământului care frânge
cerul rănit în compasul incandescent.
Inimi planează și se strivesc de betonul încins
tremură carnea lăsată să curgă
cu izvor tăcut se împlinește destinul
plecării din trup.
Cei ce devin zi rup groaza în silabe
sunt fiii neajunși ai tăcerii
se nasc în oceanul de ochi
cu brațe desprinse, turnați în cenușă
vocile lor hașurate
traversează versetul topirii întru ființă.

 

 

Primele Ore



În sângele învolburat frica bântuie
în perfuzii.
Văzduhul înghite suflarea.
se așterne tăcerea în copaci.
Ninge peste apa interzisă
Umbra vieții miroase a duhoare,
fuga continuă din timpul suferind
spre colindul de iarnă.
Vânătorul sună din goarnă,
căprioare traversează orașul,
într-un decor pustiit
rujul iubirii
își tulbură culoarea.
Se aud primele sirene,
iarba va răsări prin ciment.

 

 

Aripile noastre



Sânul tău gust al piersicii plânge
în epava unui vis răstignit
expus zborului neterminat
nu-ți fie frică,
norii poartă chipul nostru
vom avea aripi
din tencuială trupurile captive
se vor desface în lumină
ușile deschise
vor lăsa iarna în toamnă
este timpul
să abdicăm
din visul care decora altădată cerul
în căutarea primăverii.
Nu-ți alunga zâmbetul
vreau să-l păstrez
în ființa care se zămislește
din foc și cuvinte
în liniștea așternută
vom avea aripi

 

 

Gândul fiului



De astăzi mama va împleti așteptarea
în părul păpușilor din geam
cu cârlionți de mătase din pletele lunii
pe buze le va pune ruj din praful de stele
își va dori la masă fiul
dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să
învețe numărătoarea secundelor în drumul spre casă.
în mod permanent
ea va locui în salonul dimineților albastre,
căluții de mare și berzele o vor însoți.
Din coșul lui cu rufe purtate
va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună,
apoi meticuloasă îl va înveli în straie
de duminică.
Continue reading „Ovidiu Cristian DINICĂ: Ciclul poetic Unsprezece Septembrie”

Silvia ANDRUCOVICI: Mirele lui Vasile Andru – romanul unei inițieri

Mirele  de Vasile Andru, carte apărută în 1975, deși foarte bine primită la acel moment de cititori și de critică, până la reeditarea din 2018 la Editura Eikon, părea un roman cu destin uitat. Această ocultare s-a petrecut aproape independent de voința autorului, care parcă temându-se de reluarea temei, nu a mai încercat o republicare.  Astfel, romanul este readus în atenția cititorilor la doi ani de la plecarea autorului dintre noi. Pentru scriitorul Vasile Andru, reeditările au fost mereu prilej de revenire, de rescriere a textului până la o formă perfectă, care se desăvîrșea prin renunțarea la varianta precedentă, socotită  drept ciornă. Atât cât îl cunosc pe Vasile Andru și laboratorul său de creație, orice rescriere  însemna o retrăire, o spovedanie, țesute împreună cu sugestii de destin, de vindecare, de optimizare, diseminate subtil în paginile cărții Cartea este un  microroman, așa cum o numea însuși autorul, care era aproape obsesiv în restructurarea textelor proprii, în esențializarea lor.

  Tema romanului, nunta postumă, este tulburătoare pentru junețea autorului (avea 33 de ani la apariția romanului), așa cum mărturisește acesta în prefața la ediția actuală, scrisă chiar înainte de a trece la Domnul: „Prea tânăr, prea netrezit. Acest scenariu al nunții postume era prima mijire a trezirii. Eram pe atunci, nepregătit pentru nunta postumă. Acum, când refac unele pagini, sunt la un alt pol biologic, prea departe de fierbințela unui mire pământean, și poate cu tendința unei nuntiri mistice.”

Povestea romanului se țese în jurul nunții postume, pe scurt o fată tânără, care moare nelumită, necăsătorită, este îmbrăcată cu veșminte de mireasă și primește un mire temporar, care o însoțește pe tot traseul către cimitir și care îndeplinește ritualic rolul de mire. Înmormântarea se desfășoară  respectând ritualul creștin, cu participarea unui preot, dar și a unui taraf de lăutari, care-l completează pe preot, îmbinând astfel ceremonia înmormântării cu cea a nunții.

 Au existat multe voci apreciative la adresa acestui roman la momentul apariției. De altfel, cartea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor cu premiul de debut pentru proză. Unii au fost de părere ca aceasta proză șlefuită, muncită ar fi fost maximul din ce-a scris Vasile Andru. Alex Stefanescu chiar spune că: „Primele cărţi ale lui Vasile Andru conţineau o proză subtilă, inspirată din experimentele prozatorilor francezi din noul val, dar fără nimic epigonic.” Romanul a trezit entuziasme și prin tema sa, care făcea parte din registrul prohibit în epocă.  Preotul și istoricul Constantin Hrehor, dar și poetul Mihai Prepeliță au fost atât de încântați de acest roman, încât îl vedeau ca stând la baza unui scenariu de film. Poate un regizor precum  Emil Lotteanu ar fi fost în stare să facă un film din acest roman! Marian Popa în Istoriile sale, socoate că în acest roman, autorul era preocupat de orfism, întrezărind în Mirele o asemănare între ritualul  autohton al nunții postume și mitul lui Orfeu și Euridice.

Despre acest ritual, Henry Stahl scrie într-un studiu, care se numește Teoria neistovirii vieții și căsătoria cu moartea, unde moartea din ethosul popular apare ca fiind un izvor de primejdii și groază. Ceremonia întreagă a înmormântării este un procedeu pentru omorârea definitivă a mortului, lucru care se poate desfășura în două moduri: blând – prin încercarea de definitivare a trăitului celui care a murit, de împlinire a rostului acestuia pe pământ, prin nuntire. Sau violent, agresiv, în cazul ritualurilor aplicate strigoilor, moroilor, prin înfigerea unui obiect ascuțit în inimă.

 Tema nunții postume probabil că vine din preistorie, o găsim abundent în literatura populară balcanică sau în literatura cultă antică elenă. Era obiceiul ca la mormântul tinerilor necăsătoriți să fie adus un brad, bradul fiind simbol nupțial. Comunitatea împlinea acest ritual cu un scop precis: ca să aibă și mortul nunta lui. Este o simbolică istovire a vieții celui decedat, necesară mai ales dacă moartea a intervenit printr-o curmare bruscă a vieții unui membru prea tânăr, care pleca cu zile netrăite, neviecuite.

Constantin Brăiloiu într-un studiu despre acest subiect, spune că aceste ritualuri se practicau frecvent în satele românești dintre cele două războaie mondiale, și le definește ca fiind rituri funebre, cu  proveniența în precreștinism.

Mircea Eliade privește acest ritual dintr-o perspectivă mai largă, integrându-l în conceptul de creștinism cosmic. Creștinismul cosmic – caracteristică a societăților țărănești din arealul  Europei orientale, misterul cristologic proiectat asupra naturii însăși, are drept rezultat o participare a tot și toate la liturghia cosmică, mai ales în actele esențiale ale viului, cum ar fi nașterea, căsătoria, moartea. Poate fi privit și ca o teologie populară, o rămășiță a religiilor păgâne, omul  de acum două milenii  încercând astfel o creștinare a religiilor strămoșilor.  Această blândă creștinare o găsim și în suprapunerea unor sărbători creștine  peste cele păgâne, cu preluarea denumirilor preexistente ale sărbătorii. Astfel, Intrarea Domnului în Ierusalim, cu o săptămână înainte de Paște, Floriile, a fost suprapusă peste sărbătoarea antică a Floraliilor.

Moartea la români, mai ales moartea persoanelor tinere, netrăite, nelumite, cum este cea din Miorița, este o resemnare în fața morții, o împăcare, o reîntoarcere în natură, care împlinește  un rol integrator, mângâietor, matern. Moartea capătă astfel proporții cosmice.

Continue reading „Silvia ANDRUCOVICI: Mirele lui Vasile Andru – romanul unei inițieri”

Florin-Cezar CĂLIN: Vânătorul de ispită…

Vânătorul de ispită…

                                                          Motto:

,,Daca-i ști cât am fugit după tine până te-am întâlnit

(Mircea Eliade)

 

 

”- Daca-i ști cât am fugit ca să te găsesc pe tine!,”

… să salt nopților perdeaua … și să ți le fac senine.

tu mi-ai răsari ca zorii care: – Iată … se ivesc!,

… și în culmea fericirii să-ți arăt cât te iubesc.

Ești un drog ce îmi atinge, sărutarea mea târzie,

(nostalgia unui gând … amprentat de-apoplexie).

… tu ești pacea și neantul pe care mi le doresc,

sau ești veșnicia sorții ce timid eu o cerșesc.

 

Mă îmbată gândul tău, sărutarea ta de noapte,

(mângâierea zorilor, pusă deseori în șoapte).

… algoritmul fericirii … că ești jumătatea mea,

radicalul dragostei, dezlegat în sinea ta.

 

Lângă tine dimineața îmi șoptește: – Ai iubită!,

… roua zorilor ne spală fața noastră fericită.

se trezește armonia … în aroma existenței,

molestând clipa de dor și pe cea a dependenței.

 

Noi ne-a confundat mereu cu o singură ființă,

… tu o stea din Carul Mare, eu … izvor de biruință.

să-mi răsari ca zorii care: – Iată … că ni se ivesc!,

… și în culmea fericirii să-ți arăt cât te iubesc.

 

”- Daca-i ști cât am fugit ca să te găsesc pe tine!,”

… să salt nopților perdeaua … și să ți le fac senine.

vei crede că pasiunea și chiar viața mea cumplită,

… au ajuns să mă tot strige … vânătorul de ispită.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

3 iunie 2019

 

Al. Florin ŢENE: Barocul sătesc în volumul de nuvele “Blestemele iubirii“ de Toader T. Ungureanu

Despre scriitorul Toader T. Ungureanu, membru al Ligii Scriitorilor din România, am mai scris, inclusiv despre poeziile sale publicate în volumul “Mi-e dor “, apărut la editura Dokia, 2001. Însă, mi-a atras atenția proza sa, despre care spuneam că este continuatoarea  nuvelisticii și a romanelor lui Liviu Rebreanu. Am publicat în diferite reviste literare cronici despre trilogia “Rătăcitoriul “, care ne-a convins că autorul de care vorbim este un scriitor viguros, având o mare artă de a învia amintiri sau visuri ce le îndreaptă către un sens, care nu e niciodată același pe măsura complexității nesfârșite a vieții și a oamenilor mai ales din mediu sătesc. E la el o adevărată obsesie a totalității românești. Romanele și nuvelele sale sunt adevărate tablouri al unei trude, așezată în dorința de a exprima oamenii din mediul rural cu complicațiile lor, părțile nevăzute ale istoriei, mentalitățile și tradițiile acestora. De la iluzie, poezia mediului la luciditate, de la stabilitate le cele mai complicate stări de conștiință-acesta e drumul lui Toader T.Ungureanu urmând mersul unor vremi ale căror cărări sporesc indefinibil, făcînd omul și mai complicat.

            Pentru a justifica titlul acestei cronici, voi spune  câteva cuvinte despre baroc. Literatura barocă reprezintă un stil literar european, care s-a dezvoltat în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Ea este caracterizată printr-o ornamentație stilistică bogată, prin jocuri de cuvinte, prin căutarea emoției și a plăcerii estetice. Spre deosebire de literatura renascentistă, literatura barocă pune accentul pe dezamăgire și pesimism. Printre tematicile frecvente ale acestei literaturi sunt viața ca o luptă, ca un vis sau ca o minciună și caracterul efemer al acțiunilor omenești, prezentate într-un stil somptuos și încărcat. Literatura barocă folosește în mod disproporționat adjectivele, hiperbolele, elipsele, metaforele, perifrazele, antitezele  și aluziile mitologice.

            Autor a 29  volume de poezie, proză și monografie, Toader T Ungureanu, urmare a operei sale și a dragostei de literatură, face parte din multe cenacluri, recompensat cu diplome și Medalia jubiliară 2016, iar trei volume ale sale au fost premiate de diferite organizații de cultură..

            Volumul „Blestemele iubirii„ apărut anul acesta la Editura Napoca Star, se deschide cu un “Cuvânt al autorului” în care își caracterizează personajele ca având un comportament ce depășește limita unei morale creștine și sociale. Amplu studiu introductiv semnat de Jenica Romanică și  prezentarea criticului literar Lazarius  Panac sub titlul “Moralitate, credință, caracter “ întregesc aprecierea favorabilă despre acest volum ce cuprinde opt povestiri, și care se încheie cu „Date despre autor „.

            Pentru a înțelege mai bine ideile transmise de povestirile publicate în acest volum, să începem să descifrăm sensul transmis de titlul cărții:”Blestemul iubirii“. Blestemul mai  este  numit imprecație, maledicție, afurisenie sau anatemă. Acesta este o invocare a unei nenorociri sau a unui ghinion asupra unei alte entități: una sau mai multe persoane, un loc sau un obiect. În particular, „blestemul” se poate referi la o astfel de dorință prin invocarea unor puteri supranaturale sau spirituale, cum ar fi Dumnezeu sau zeii, un spirit sau o forță naturală, sau ca un fel de magie sau vrăjitorie. În multe sisteme religioase blestemul, sau ritualul însoțitor, este considerat a avea un efect asupra celui împotriva căruia este plasat. Inversarea sau înlăturarea unui blestem este numită uneori „rupere” și necesită adesea ritualuri elaborate sau rugăciuni.

            Acum să vedem ce înseamnă iubire:” Să dărui totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată; asta inseamna iubire”, spunea Albert Camus. Iar iubirea în viziunea lui Einstein:” Este o forță extrem de puternică pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guverneaza totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA.

            Deci, titlu spune totul, povestirile evocă unele nenorociri prin blestem contrazicând sentimentul universal al sacrificiului fără speranță, care este iubirea. Pornind de aici plonjăm în subiectele narațiunilor din această carte.

            În ansamblu povestirile:“Blestemele iubirii”, ”Iartă-mă” ,”La săniuș”,” Moșul”,”Garsoniera”,”Trei bărci”,”Gemenele” și “Poveste în miez de vară”, sunt adevărate fresce ce glisează spre un fabulos poetic, cu originea într-o impenetrabilă arhaitate, într-un soi de continent realo- imaginar, un tărâm al satului bucovinean.

            Povestirea “Blestemul iubirii “evocă o dramă a unei răzbunări, din cauza geloziei, într-un sat izolat de dincolo de neguri, protagoniști fiind tineri profesori. Personajele principale  Maricica, Mirela, Doru, Petrișor intră într-un conflict de gelozie care duce la bătrâneasca și înțeleapta zicală: “cine sapă groapa altuia poate cădea în ea. “

            Dacă în această narațiune sentimental iubirii duce la răzbunare, în povestirea “Iartă-mă “intervine răutatea unei tinere soții originară din Oltenia, de la țară, față de socrul infirm,  căsătorită cu un fost soldat din nordul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Barocul sătesc în volumul de nuvele “Blestemele iubirii“ de Toader T. Ungureanu”

Corneliu NEAGU: În iarba de pe runc

ÎN IARBA DE PE RUNC

 

Priporul rămânea în urma noastră,

pădurea de stejarii se ridica pe deal,

iar vântul aduna frunzişu-n creastă

cu cântece plecate seara din caval.

 

Poteca strâmtă s-afunda deodată

în umbrele rămase-acolo peste veac

cu întâmplări de povestit în vatră

când vânturile iernii suflă în cerdac.

 

Te-mbrăţişam la marginea pădurii,

stejarii seculari se legănau uimiţi,

privind mirajele urcând pe nurii

din adâncimea ochilor nedumeriţi.

 

Când te lăsam din braţe câteodată

mă aduceai-napoi, să te sărut adânc,

dar mă priveai îndată speriată

când te-aşezam în iarba de pe runc.

————————————

Corneliu NEAGU

București

3 iunie 2019