Spre Siberia
Cum spuneam, am fost luați din casă la mijlocul nopții
eu și mama, unchi, mătuși, veri, verișoare și prieteni
culacii satului nost. Câțiva zeci, ne-au adunat! Curtea primăriei era plină.
Dis de dimineață am pornit spre Bălți în camioane
cu țeava puștii îndreptate spre noi.
În gară am fost îmbarcați în vagoane de transport animale
câte 80 – 100 de inși într-un vagon
înghesuiți ca sarmalele: bătrâni, copii, bărbați și femei.
Într-un capăt al vagonului o gaură scobită în podea
era locul unde ne făceam necesitățile.
Hrană și apă primeam din când în când
atunci când trenul era oprit într-o anumită gară.
Tot atunci lăsam jos din vagoane cadavrele celor care mureau pe drum;
bătrânii, bolnavii, cei slăbiți nu rezistau oboselii, cauzate de stres, foame și sete, de îndobitocirea ființei omenești
când nevoia cerea să îți dezvălui intimitățile între semeni,
de sete uneori urina se bea… ioc copilărie, ioc diferența de gen, batjocoriți în ultimul hal!
După ce ne lăsam morții pe pământ în fața ușii vagonului
eram înjurați, avertizați, dacă va încerca careva să fugă, fără somație va fi împușcat.
Iar noi priveam cadavrele celor dragi, ale rudelor și prietenilor
peste care puneau stăpânire muștele – era vară și cald – grăbite treceau peste frunte, peste nas și bărbie. Brusc, unele se opreau pe pleoapa ochiului, altele pe colțul gurii, unde cândva pecetluia sărutul celor iubiți. În gurile deschise, roiul de muște se perinda cu iuțeală intrând și ieșind precum într-un stup de albine.
Zăresc o furnică pe gâtul mătușii Aglaie – sora lui tata -, suferindă săraca… a răposat noaptea trecută!
Mama și tata tot plâng… sughițând și oftând. Grigore, bărbatul ei, a fost deportat în ’41, Vasâlii, singurul lor băiat, a fugit în România în 1940, nu mai știa nimic de el! Neastâmpărata furnică ajunge la urechea mătușii Aglaie, câteva ocoliri…după care pătrunde…!
Urlete puternice ale soldaților sovietici… ușile vagoanelor se închid zgomotos. Zgâlțâituri… ne balansăm înghesuiți unul în altul, ne călcăm pe picioare, gâfâit de plânset, îmbrățișări, rugăciuni. Trenul se pune în mișcare spre siberii de chiciură și ceață.
————————–——————
Gavril Iosif SINAI
12 iunie 2019
Poziţia Bisericii a fost şi este dintotdeauna clară şi fermă: orice copil este un minunat dar de la Dumnezeu, iar în pântecul femeii, din momentul conceperii, este o nouă persoană umană. Contestată de susţinătorii avortului, această poziţie a Bisericii se vrea trimisă la coşul istoriei, blamată, catalogată ca învechită, neadaptată la omul „nou”. Numai că blamata şi învechita poziţie a Bisericii este confirmată pe zi ce trece de explorările medicale care-i confirmă spusele: genetica demonstrează că în faza de dezvoltare numită a zigotului poate fi determinat sexul, culoarea părului sau a ochilor pruncului aflat în acest proces de dezvoltare. A considera omul în faza de dezvoltare zigotică mai puţin om e la fel de greşit ca a considera un copil de un an ,care încă nu poate merge singur, mai puţin copil decât unul de cinci ani, care aleargă prin curte. Care drept îţi dă voie să ucizi un copil aflat în fază embrionară? De ce nu îţi permite acelaşi drept să iei viaţa unuia de 3 ani, în raport cu unul de 8 ani? Dacă avortul este o simplă procedură, dacă prin avort nu ucidem, de ce orice femeie care trece printr-o astfel de experienţă rămâne traumatizată sufleteşte?… De ce vorbim de consiliere post-avort?
