Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora un deceniu de vis împlinit

Sunt multe frumuseți pe lumea asta care ne înfloresc sufletul și iată că acum avem prilejul unor astfel de trăiri oferite de apariția volumului intitulat „Radio ProDiaspora, un deceniu de vis”, la care eu aș adăuga: “… frumos împlinit”.

Acest volum a apărut ca un omagiu adus activității însuflețite a echipei redacţionale a radioului ProDiaspora, aflat la ceas aniversar, împlinirea unui deceniu de existență neîntreruptă ( 2009-2019). Cartea adună în paginile sale însemnările celor care au participat direct, prin efortul lor, la împlinirea acestui vis, dar şi ale celor care s-au bucurat, ascultând postul de radio, unde le-au fost dedicate emisiuni, sau li s-au difuzat interviurile. Sunt impresii, amintiri sau ecouri încărcate de emoție, admirație, frumusețe, de aleasă trăire, toate născute din vibrante rostiri. Selectând câteva citate din acest volum, sper să dea culoare acestor însemnări. Nu am menționat cui aparțin aceste citate, pentru a sublinia unitatea în gând și fapte a acestei minunate echipe.

Mai întâi, se cuvine, să adresăm din plinul inimii: LA MULȚI ANI și CALDE FELICITĂRI! acestui radio de „vis, viață, iubire și speranță”. Merită cu prisosință un cuvânt de închinăciune adresat acelora care au avut această inspirată idee de a da naștere acestui post de radio care-și trimite vocea cu vibrații calde către toți românii aflați pretutindeni în lume, pentru a-i ține laolaltă. Acest radio nou-născut a fost botezat, subliniind esența sa, „ProDiaspora”. La doi ani după apariție lui, a luat ființă și revista sa literară, „ProLitera”, în care se fac cunoscute gândurile și trăirile românilor așternute în scrieri literare.

Din primele rânduri, aflăm că acest radio s-a născut dintr-n vis măreț și dintr-un entuziasm înaripat al doamnei directoare Ecaterina Cîmpean, împreună cu domnul Robert Landmann din Germania și domnul Bogdan Essig din Anglia, la care s-a alăturat mai apoi domnul George Roca din Australia. Dar efervescentul entuziasm, importanța și noblețea scopului propus, precum și încadrarea în actualitate folosind „un stil modern, actual, accesibil şi îmbietor la lectură și la ascultare la Radio ProDiaspora” au atras nenumărați colaboratori, alcătuind o echipa de oameni pasionați în această muncă neremunerată. „Voluntarii nu sunt plătiți, nu pentru că nu au nicio valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!”, se subliniaza text. Împreună, într-o unitate deplina, ei „formează o minunată familie care ne face mai buni, mai sensibili, mai drepți, mai imparțiali și ne ajută să descoperim noi orizonturi”.

Ni se umple inima de bucurie și nu ne îndoim de sinceritatea afirmațiilor lor: „Ne doream ca, prin emisiunile radio, să avem pentru fiecare ascultător un cuvânt bun, o vorbă frumoasă, o alinare, în momentele de grea încercare.“ În programul lor lumina cade adesea pe ideea că acest radio ProDiaspora: „S-a născut din dorinţa de a micşora distanţele dintre români, oriunde s-ar afla aceştia. Iniţiativa are ca scop promovarea imaginii României, a românilor, a tradiţiilor, a culturii naţionale în afara graniţelor ţării, în cadrul comunităţilor de români din lumea întreagă”.

Fenomenul acesta, al diasporei, își întinde tot mai larg aripile peste întreaga lume și pentru noi, românii, acesta este ceva mai intens. Existența într-un alt mediu implică multe schimbări, pentru care nu suntem întotdeauna bine pregătiți atunci când ne apare neprevăzutul în cale. Radio ProDiaspora și Revista ProLitera vin în ajutorul nostru ca o mare binefacere pulsând alături de noi, dăruindu-ne sugestii de ieșire din impas, clipe de aleasă bucurie, încurajându-ne și întărindu-ne în spirit, unindu-ne și amintindu-ne de obiceiuri, tradiții, de tot ceea ce definește sufletul poporului român.

Continue reading „Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora un deceniu de vis împlinit” →

Corina GEORGESCU: Poesis

***

încerc să schimb locul durerii

o pun în călcâi după urechi

ciorchine de cireșe amare

să nu mor de sete de dor

îmi adap lacrimile din izvorul cu apă vie

mă prefac că nu-mi pute nimic

dar și azi de spaimă sau…pur și simplu

mi-am vomitat (și) sufletul

când au ieșit din mine

valuri colorate de dor

se făcuse lună plină

și eu încă strângeam în brațe

fotografia cutiei mincinoase cu bomboane

ți-e silă sau ce?! mi-am zis

umărul drept are o linie roșie

care nu se mai vindecă

de la sufletul cărat cu saci de rafie, ros de gelozie și măcinat de mori de piatră seacă

înăuntru durerea e și mai grea

(ce bine!) că nu se vede

se joacă de-a-v-ați-ascunselea

cu luminile făcute praf

(să nu uit, să-mi amintesc, să-mi încălzesc liniștea

când mă mai intersectez cu ea pe aleea amintirilor)

de teamă să nu alunec

mi-am tras ciorapii curcubeu peste tălpile roase de spini

mi se netezesc gândurile de parcă

o palmă rece întinde cutele de carne blestemată

mai bine tac

șșt…șșt…

nu-mi pot cere cuvintele înapoi

afurisitele ies disprețuitoare

ca limbi de foc și stele-iele

e trei iunie

orașul din mine e mort

nu mai sărbătorește visele

***

frica se prelinge ca un plâns convulsiv

pe gâtul lung al sticlei de coniac

zbor se face din aripile strâmbe de fum

cu picioarele și capul în jos amețesc

delir de nori și cer invers

pământul fuge de sub cap

îmbată-te femeie și mai taci!

nu mai da din gură

nu vezi că scoți pe gura aia spurcată numai draci

ți s-a înnămolit sufletul de atâta ură

leapădă-ți cuvântul (ne)curat în nopți de uitare

lasă-te sedusă de privirile

care-ți netezesc carnea de mătase

culeasă dintre falduri grele de durere caldă

cu ochiul rece al minții depravate

mă analizezi

goală mă întorci pe toate părțile și mă cântărești din priviri

pe ici pe colo pielea se adună a durere mută

fericirea a fugit la mare

m-ai vândut pe un muc de lumânare

sau doar mi-ai luat sufletul în chirie?

ieftin…prea ieftin…

***

numele tău se rostogolește cald, rugător

pe note curtenitoare

Continue reading „Corina GEORGESCU: Poesis” →

Gheorghe PÂRLEA: „I. C. Rada – Poem peste Oradea” de Marin Beșcucă, un volum care pecetluiește reînnodarea unei vechi prietenii

(Cuvânt de întâmpinare)

Poetul Marin Beșcucă nu se/ nu ne dezminte, e într-o perpetuă stare poetică. Iar povestea lui lirică adesea trebuie să aibă numaidecât, până „evenimentele” interioare devin text, un model deja întrupat care să-i transfere încă nenăscutului poem o efigie umană. De aceea, cărțile poetului Marin Beșcucă au pe coperta principală chipul omului anume ales spre a-i fi confesor eului său liric. Iată, în acest sens, câteva exemple de titluri ale unor volume pe care le semnează: „Scrisori către Gheorghe Pituț”, „Scrisori către părintele Dan”, „Haistru – Scrisori către fratele meu”, „Medica – Geneza suspinului ireversibil”, „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, „Magister – Confesiunile unui poet din Grădina Maicii Domnului”.

Foarte recent, am primit din nou – de la poet, desigur – o carte voluminoasă cât un respectabil tratat de știință. Volumul are pe copertă un chip uman plăcut la privire, rotofei (dar fără nicio stridență), cu deductibile trăsături intelectuale și de o vârstă la care omul își depozitează roadele. Un zâmbet natural ne sugerează bonomia omului frumos la vârsta împlinirii. Aflăm din prefața doamnei Marta-Polixenia Beșcucă (care semneaza cu pseudonimul de poetă, Mărțișor) și, firește, din conținutul liric al volumului că posesorul chipului de pe copertă e cel care co-participă (fără condei) la nașterea cărții, un distins profesor universitar, inginer și doctor în științe, vechi prieten cu poetul. E de dedus că doctorul în științe a reprezentat pentru poet și oportunitatea confruntării libertății spiritului său romantic, prin excelență poetic, cu legile prin care știința subordonează viața exclusiv raționalului.

Mai aflăm din prefață că „mugurul” prieteniei dintre poet și profesorul orădean a dat primul „lăstar” poetic al mult întârziatei cărți cu 17-18 ani în urmă, dar că, din motive incerte, „fluidul” prieteniei celor doi „a tăcut o vreme”. Cât despre „opreliștile” care au trenat asupra concretizării roadelor prieteniei celor doi, anume transpunerea meditațiilor în poeme trecute prin operațiunile tiparului, autorul conchide: „Nu pomenesc de ele (de opreliști)! Sunt semne în viață când numele pot stâlci, așa că le las în desenul lor și încerc pastelul” (M. Beșcucă, din scrisoarea către prietenul său, text în proză care precede conținutul poetic al volumului). E de presupus, referitor la întreruperea „fluidului” prieteniei și la întârzierea apariției volumului, că la acestea a contribuit și faptul că poetul – pe atunci concitadin cu eruditul său confesor – se mutase cu traiul pe alte meleaguri (în prezent, moldave). Dar… prietenia relativ întreruptă „s-a dat luminii” (cum metaforic ne spune doamna Mărțișor) „și fluidul se reporni” în condițiile unei suferințe fizice a poetului, după ce „…un ecou, din boală, ajunse la Costică”, profesorul orădean.

Volumul „I C Rada – Poeme peste Oradea” (570 pg., Ed. Hoffman, 2019) are incluse poemele a două cicluri: „Somnostihii și , „Metafizica visului”, fiecare cu subtitlul „Scrisori către Profesorul Doctor în Științe IC Rada”, considerate de prefațatoare ca „respirând” unul din altul. Ciclurile împrumută titlurile a două poeme incluse în volum.

Primul ciclu, „Somnostihii”, cu 101 poeme (de fapt, 102; ultimul, nenumerotat, probabil e considerat de autor ca fiind o addenda la poemul precedent) „dezleagă prietenului Costică nodurile frământărilor interioare”, în conversații induse „care curg din real în imaginar”, conținând „filozozofii desprinse din social, din politic […], paralele din ieri și din azi, ruralul explicitat ca izvor de spiritualitate cuminte dar cumva apusă, urbanul, tăvălug modern care corupe prin așa-zisa emancipare” – sunt aprecierile prin care autoarea prefeței întâmpină cititorul, cu autoritatea sa de recenzent al cărții, dar si cu atributul celui mai avizat cunoscător al „fiziologiei” eului poetic beșcucian.

Al doilea ciclu, „Metafizica visului”, însumează 99 poeme mai recente, dar nu rupte de natura ciclului anterior. Au în plus, precizează autoarea prefeței, idei care, în curgerea lor, „rup malurile imaginarului, autorul dezlănțuie adevărate danubii ideologice.”

În încheierea fiecărui ciclu, autorul adaugă o recapitulație originală, poetizată, „o expunere de motive”, o numește poetul; pentru primul ciclu această inovație poartă denumirea „Transhumanța cuprinsului”, iar pentru al doilea împrumută titlul volumului (sau poate, invers). Spre edificare, iată secvența pentru poemul 003 din primul ciclu: <<„Sunt singur de când mă știu”(titlul),/ iar din acest singur aparte am reușit să zmulg gresia/ pe care să-mi ascut Hangerul de Argint,/ de peste trei ani înfipt în piept,/ să-mi fie pază, sângele să nu mi-l pierd!”>>

Răsfoind această a nouăsprezecea carte de poeme a lui Marin Beșcucă, din totalul de douăzeci și una (două dedicate interviului său luat celebrului om politic Corneliu Coposu), cititorul care încă nu a luat contact cu arhitectura și substanța poetică specifice acestui prolific creator va fi cumva surprins de forma constructului liric: versuri de dimensiuni lungi cât pagina ori reduse la un singur cuvânt, poeme întinse pe trei-patru pagini, abundând de majuscule și de post-scriptum-uri (poeme și ele). Apoi aceeași stare indusă de inedit ar încerca-o cititorul, legat de stilistica „poveștii” lirice: metafore ingenioase, îmbinate cu formule colocviale, puseuri epice, imagini suprarealiste, ironie acidă sau înțepături subtile, interjecții multiplicate – toate însă într-o curgere cu albie precisă și cu un ritm interior care ignoră iambii și troheii.

Poemele lui Marin Beșcucă, deși cu nuanțele sale de atipic, se încadrează, neîndoielnic, în ceea ce știm noi despre curentul post-modernist din literatura prezentului. Încadrarea este favorizată chiar de aleatoriul acestei distribuiri, de dificultatea acestei mode literare de a fi cuprinsă într-o definiție unică. În substanța lor, proeminența caracterului postmodernist al poemelor lui Marin Beșcucă rezultă și din stratul biografic al temei lirice, omniprezent în poezia sa, în care eul liric e într-o corespondență permanentă cu eul biologic. Poetul își poetizează nonstop viața (vezi prolificitatea editorială si activismul său în ciberspațiu), partea aceea a ei care crează contradicții interioare: aversiunea sa la politic, din care se reflectă și socialul, la cultura subțiată, specifică erei consumiste, la răsturnarea valorilor, la raportul său special cu Dumnezeu (aici în contrast sever cu atitudinea relativ blasfemiatoare a postmoderniștilor) și, nu în ultimul rând, erotismul subtil, pe alocuri îndrzneț. În cazul volumului aflat aici în atenție, e de înțeles, poetul își poetizează viața sub incidența relației de prietenie cu profesorul IC Rada, prietenie consumată întru trăirea adâncită în reflecții intelectuale majore, cu „dimensiuni care să suporte spiritul din poem” (M. Beșcucă).

Poetul Marin Beșcucă pare a fi trecut, în viață, prin ciur și prin dârmon, furcile caudine nefiindu-i străine. Aflu că starea sănătății l-a transportat de multe ori pe malul Styxului. Poate și din pricina asta e atât de avid să-și înțeleagă, până nu e prea târziu, condiția efemeră de viețuitor, dincolo de nevoile trupului. Iată, în acestă idee, câteva versuri impresionante: „…o boală imorală/ m-a purtat printr-o intruziune/ în trupul lumânării,/ carnea cerii îmi făcea loc,/ fâstâcită,/ printre fibrele mușchilor/ topiți de privirile mele,/ pețiolul de bumbac se reîncarna/ odată cu floarea pâlpâind/ vieți desenate asteroidal,/ temperatura morții era prezentă/ exact acolo unde fiorii se oțeleau/ în buricele degetelor,/ („O boală imorală”).

Atâtea „de ce”-uri în poemele cărții sale, explicit sau implicit, și atâtea încercări de răspunsuri! De aceea, cine are răbdare întru cunoașterea de dincolo de înțelesurile superficialului va observa că poemele lui Marin Beșcucă deschid cititorului căi rar umblate. Iată, extrase din volum, câteva titluri de poem, codificări sintetice ale frământărilor Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: „I. C. Rada – Poem peste Oradea” de Marin Beșcucă, un volum care pecetluiește reînnodarea unei vechi prietenii” →

Dorel SCHOR: Horoscop (ziceri)

* Nu trebuie să fi patriot ca să nu furi.

* În horoscopul soției scria că va primi niște bani. I-am dat imediat.

* Nu a citit nici o carte de la Gutenberg încoace…

* Lucrurile și persoanele frumoase nu rezistă multă vreme.

* Ca sa fie recunoscuți ca minoritate trebuie să fie mulți și gălăgioși .

* Un discurs lung mă convinge mai mult decât unul foarte lung.

* Are pumnul mai mare decât capul. Ce pumn! Și ce cap!

* Falsa politeţe duce la false relaţii si false decizii.

* Paharul e pe jumătate plin sau gol?! Un pahar mai mic ar rezolva problema.

* Vorba aia: s-a jurat pe copiii ei că-i…fată mare (Vlad Nicolau).

* Mulţi au dreptate dar cu atâta lucru nu rezolvă problemele.

* „Unii ma bârfesc peste tot. Problema este că spun adevărul”.

* Un singur gunoi într-un loc curat sare in ochi…, o stradă plina de gunoaie, mai puţin.

* Cei slabi se razbună, cei puternici iartă, cei inteligenţi ignoră (citat).

* Cine nu e ponderat ajunge supraponderal (Nae Cernaianu).

* Azi a fost foarte rece. Noroc cu încălzirea globală !

* „Problema e intelectualii care crede ca ştiu mai bine”…

* Pe unul nu îl laud pentru că nu-l cunosc, pe altul nici atâta, tocmai pentru că il cunosc…

* Și naivitatea are limite…

* Deștepții lumii sunt niște proști (Roni Căciularu).

* În Orient mă orientez… Și în Occident?

* Te întrebi ce va fi? Îți mai amintești ce a fost?

* De mort vorbești numai de bine, sau taci. Și de şef, la fel.

* De unde nu-i, numai Dumnezeu nu cere !

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

13 iunie, 2019

George ROCA: Vivat, crescat, floreat Radio ProDiaspora și Revista ProLitera !

Motto:

„Ţi-e dor de ţară? Stai liniştit,

Radio ProDiaspora e lângă tine!”

Când am început să redactez această carte nu mi-am dat seama câtă complexitate se va ascunde între copertele ei, câte inimi vor bate la unison pentru a participa la un act scris desemnat unei aniversări de anvergură: sărbătorirea a zece ani de la nașterea unui post de radio iubit și apreciat de minunata echipă care îi dă viață. Deoarece am fost mereu ocupat cu revistele pe care le coordonez nu mi-am putut permite ca timp să ader la o emisiune radio, cu toate că, deseori, ascult cu drag și atenție emisiunile celorlalți colegi.

Într-o discuție avută cu doamna Ecaterina Cîmpean, directorul postului de radio ProDiaspora, am decis să „construim” o revistă adiacentă care să atragă nu numai ascultători ci și scriitori români, sau iubitori de limbă română scrisă, de pe toate meleagurile Pământului. Și astfel, în urma cu opt ani a luat ființă revista „ProLitera”. Am acceptat să devin redactor-șef al acesteia, aducând cu mine corespondenți cu care eram în legătură (de la alte reviste pe care redactam), producători de literatură care erau (și mai sunt încă) încântați să își publice lucrările în eleganta revistă (creată în spațiul virtual) și webmasterată chiar de directoarea postului de radio. Plăcută la vedere, atrage privirile și pe cei doritori să citească un material sobru, fie el de proză, poezie sau informațional. Cu timpul cititorii s-au înmulțit… și majoritatea au devenit și ascultători fideli ale minunatelor emisiuni de la postul de radio ProDiaspora!

Mulțumesc tuturor colegilor de la radio și de la revista scrisă pentru munca lor prestigioasă, dar și ascultătorilor și cititorilor revistei pentru interesul pe care îl depun pentru a ne cunoaște și pentru a ne face cunoscuți și altora. Fără dânșii nu am putea exista!

Acum, la aniversarea celor zece ani de existență doresc postului de radio ProDiaspota să dăinuiască cât mai mulți ani, să aibă ascultători fideli pe toate meridianele lumii, iar revistei ProLitera câți mai mulți cititori. Vivat, Crescat, Floreat!

––––––––

P.S. În anul acesta (2019) sărbatorirea celor zece ani de existență a postului de radio ProDiaspora se va face în localitatea Florești, așezare limitrofă municipiului Cluj-Napoca. Mulțumim pe această cale Primariei din Florești pentru generozitatea și căldura cu care s-au oferit să ne fie gazde. Am scris special pentru acest eveniment o piesa de teatru în doua acte, o comedie, pe care o dedic tuturor floreștenilor…

http://confluente.org/george_roca_1546330979.html?fbclid=IwAR3NxpeI3gOi2sHmTu5GITwTmr_x0iEhq4jHpP1Ogi3bp91dl2p_plA4tQk

George Roca

Redactor șef al revistei „ProLitera”

Mai, 2019 -A Sydney (Australia)

Florica PATAN: Odă ( în metru antic), de Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată,
cel mai profund gând poetic din literatura română

Atât de multe lucruri s-au spus despre moarte și, deși știm cu toții că ea este implacabilă, un dat al sorții, de vreme ce primii noștri părinți au pierdut nemurirea lor și pe a noastră fiind izgoniți din rai, totuși încercăm să o negăm sau să-i conferim sensuri diverse, care să liniștească într-un fel sau altul spiritul nostru tulburat la asemenea gând.

S-a spus adeseori că moartea nu există, gânditorii au pus întrebarea dacă ea este un punct sau o virgulă; moartea a fost definită ca un somn dulce (Leonardo da Vinci), ca un mare instrument al vieții (Thomas Mann), că doar murind devii stăpânul lumii (Alexandru Macedonski). Poate că ea este o datorie pe care fiecare om nu o poate plăti decât o singură dată (William Shakespeare), sau ne ducem spre ea ca o lebădă, cântând (Vasile Alecsandri); poate aflăm că în clipa morții omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pământ (Liviu Rebreanu), sau că cea mai cumplită formă a ei ar fi moartea în singurătate , când însăși lumina este un principiu de moarte (Emil Cioran). O personalitate ca Napoleon spunea că a muri nu înseamnă a fi învins, iar filozoful Mircea Eliade o vedea ca pe o cortină lăsată definitiv peste un destin sau altul, omul având o singură existență, finită, în această lume.

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, de Mihai Eminescu, este considerat cel mai profund gând poetic scris în limba română.

Timpul I al viziunii poetice: cum prefigurează Eminescu ideea de moarte la vârsta de 34 de ani?

Cu cinci ani înaintea finalului său prematur, Mihai Eminescu publică, în 1884, Odă (în metru antic), poem ce a trecut prin nu mai puțin de unsprezece variante în cei zece ani de șlefuire a textului filozofic, până la ivirea acestei ultime variante în cinci strofe. Gândit inițial ca imn de slavă, (Odă pentru Napoleon), poemul devine (prin reflectarea sensibilă a iubirii, ca voluptate a durerii, și prin ideea de autocunoaștere), o elegie erotică meditativă asupra condiției umane de muritor, pătruns de sensurile și fiorul tragic al efemerității, al morții.

Pentru Eminescu, timpul platonician al muzicii sferelor și al armoniei celeste s-a scurs, odată cu trecerea perioadei creative de început, când se simțea aparținând armoniei universale. Dumnezeu pare a-și fi întors fața dinspre omenire, iar gândirea umană, odinioară consubstanțială gândirii divine (Ioana Em. Petrescu, Eminescu, Modele cosmologice și viziune poetică, București, Edit. Minerva, 1984, p 27 și urm.), nu mai poate percepe armoniile celeste, de aici melancoliile, tristețile, izolările și trăirea unei dureri metafizice a unui alt timp al umanității, timpul kantian, unul perceput ostil ideii de fericire, de liniște și armonizare cosmică a ființei.

În aceste limite existențiale, poetul în mantie de filozof caută și găsește universuri compensatorii în teme absolute, precum iubirea, natura, istoria, somnul și visul. Astfel, sinele poetic ce contemplă lumea căutând răspunsuri marilor întrebări despre viață și moarte, pornește pe un făgaș meditativ ce-i poate oferi altenativa unui echilibru existențial într-un timp ostil viețuirii efemere în această lume, ce nu mai pare de înțeles și care își închide definitiv porțile în moarte. El consideră visul un spațiu compensatoriu al ideii de moarte: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.

Atitudinea lirică a tânărului însingurat este mai degrabă vizionară, decât meditativă, el își înalță ochii visători spre timpurile trecute, contemplând spațiile armoniilor pierdute în care acum găsește, dureros, steaua / Singurătății. Pururi tânăr el învață limbajul morții și această apropiere de termeni tânăr și a muri conferă ideii de învățare o voluptate a durerii, specific eminesciană.

Considerat cel mai emoționant vers scris vreodată în limba română, Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, este construit simplu, din trei verbe ce se urmează unul pe celălalt, precum treptele coborâtoare în moarte : nu credeam, imperfectul indicativului, treapta ce pleacă dintr-o realitate ce pare a sufoca ființa, o acțiune trecută, neterminată, în curs de desfășurare, proiectată într-un conjunctiv să-nvăț, aflat în potențialitatea de a fi a unui timp al relativității prezente și, în fine, acest al treilea verb, a treia treaptă, infinitivală de această dată, atemporală, a muri, ceea ce induce eului liric o romantică stare de spirit de profundă dezolare. Este o îndurerare augmentată de adverbul de timp vrodată, cu sensul revelatoriu de (nu credeam)… „niciodată”, sau chiar, într-o altă determinare, (nu credeam)… a muri „cândva”, sensuri care nu pun în relief ideea imposibilității învățării morții, ci tocmai contrariul…

Timpul al II-lea al cunoașterii lirice: moartea poate fi depășită prin mitul renașterii din propria cenușă, ca pasărea Pheonix?

Apariția iubirii nesperate și neașteptate ar fi putut fi un spațiu recuperatoriu al paradisului pierdut, dar este simțită acum ca suferință și figurată oximoronic dureros de dulce, o cale, s-ar părea, de absorbție a voluptății morții ca pe o licoare fatală: Până-n fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare.

Iubirea înseamnă fior al durerii, iar voluptatea aceasta a durerii este imaginată venind din timpuri mitice, poetul referindu-se comparativ la eroii mitici. (Legenda spune că Hercules îl răpune pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită; frumoasa Deianira, la îndemnul muribundului Nessus, îl îmbracă pe Hercules cu o cămașă înmuiată în sângele înveninat și inflamabil al lui Nessus și, evident, Hercules moare în flăcări, în chinuri groaznice).

Ca într-o paralelă legendară, poetul își mărturisește focul mistuitor al dragostei sale ce amintește de arhetip, Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. Și ard de viu, aducând în prim plan imaginea iubirii ca un rug ce arde, rugul primordial al iubirii, din a cărui cenușă ar putea renaște.

Onirismul imaginilor, De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, precum și dorința-simbol, construită printr-o interogație retorică, de renaștere din propria cenușă, ca pasărea Phoenix, puse în antiteză romantică, conferă „odei” inițiale caracter de elegie erotică, meditativă: Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re-nviu luminos din el …?

Acesta este versul prin care poetul învățând inexorabilitatea morții, o poate învinge prin renaștere, din propria cenușă. Cunoscător al miturilor despre nemurire, tânărul poet crede în ea și are imaginația, încă sub semnul întrebării, că poate accede la renaștere, ca în modelul arhetipal.

Timpul al III-lea al revelației: condiția umană și cunoașterea de sine sau transfigurarea morții în nemurire :

Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!

Imaginea-cheie, uimitoare prin simplitatea ei, …pe mine / Mie redă-mă ! în spirit, configurează nevoia de regăsire a sinelui, ce are conștiința acelui eu mai adânc decât noi înșine, după C. Noica. Iubirea este tulburătoare pentru un spirit ce aspiră la acea nepăsare tristă pe care s-o poarte în inimă, cunoașterea și înțelegerea lumii, a condiției umane, o idee pe care o regăsim și la Maurice Maeterlinck care, făcând referire la moarte, asociază starea de durere cu ideea de cunoaștere.

Prin urmare, trupul trece în neant, într-o altă stare, numită moarte, dar rămâne viu spiritul, el se poate manifesta prin actul creației. Omul superior înțelege că va putea muri câștigând nemurirea în spirit, de aici atingerea unei stări de pace a sufletului și cerebralitate a cugetului. Moartea va fi o trecere spre nemurire a spiritului ce a realizat cunoașterea proprie (idee regăsită și la Nichita, în A unsprezecea elegie, mult mai târziu), poetul nepereche având înțelegerea omului de geniu, anume că omul, în efemeritatea sa, poate accede la nemurirea spiritului său liber prin (auto)cunoaștere.

Eminescu depășește într-adevăr prin aceasta mitul renașterii simbolice din propria cenușă și descoperă că sinele poate fi nemuritor în spiritul lucid, aflând nemurirea în spațiul metafizic al ideilor, al creației. Versurile din prima strofă pot fi înțelese ca o contemplare inițială a sinelui unit visător cu Înaltul, „steaua”, cosmosul, în care viața este calea de cunoaștere de sine, dar și ca învățare permanentă spre atingerea unei realități ulterioare morții fizice, nemurirea în spirit, rămânând să traverseze veșnicia pururi tânăr, visător și însingurat.

Percepem în cel mai profund gând poetic scris în limba română, în versul Nu credeam să-nvăț a muri vrodată o stare de plutire coborâtoare în moarte a trupului, în cele câteva trepte ale verbelor, cu o adâncă tristețe învăluitoare, Continue reading „Florica PATAN: Odă ( în metru antic), de Mihai Eminescu” →

Anatol COVALI: M-am liniştit

M-am liniştit

M-am liniştit. S-au dus orice frământuri.
Nu mai mă tem şi zâmbitor aştept
să nu se schimbe brizele în vânturi
şi-ultimul drum să fie cât mai drept.

I-am spus tristeţii bun rămas şi iată
că a venit speranţa-n locul ei
şi simt că viaţa-mi are dintr-odată
în ea mai multă forţă şi temei.

Nu mă-amăgesc. Sunt ferm convins că-n mine
s-a întâmplat ceva miraculos,
care a transformat răul în bine
şi m-a făcut să fiu mai curajos.

Am înţeles că mintea mea e-nstare
să îmi renască trupul obosit,
că doar credinţa e biruitoare
când miezul ei este desăvârşit.

Veţi fi uimiţi de ceeace urmează
să se întâmple cu destinul meu
pe care sunt convins că-l protejează
subconştientul meu şi Dumnezeu !

————————————–

Anatol COVALI

București

13 iunie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Între noi amândoi…

Între noi amândoi…

Între noi pereții minții sunt lipsiți de așteptări,

… cu oglinzile chiar sparte în cioburi de amânări.

… în apusul, răsăritul nopților noastre târzii,

văd cum disperarea-și face numeroase strategii.

Între noi lacrima seacă (de pe-obraz) îți stă să cadă,

… în oceanul de neliniști … unde și-a făcut o radă.

amintirile uitate îți pot fi … resentimemte,

iar în viața ta ratată, aroganțe permanente.

… piatra noastră de-ncercare este chiar sărutul tău,

(împărțit cu nimeni altul … decât bunul Dumnezeu!).

… care văd că pregătește pentru noi … eternitate,

fiindcă la scrutinul morții, am avut … imunitate.

Între noi pot fi de-asemeni ani cărunți de așteptare,

… pregătiți pe îndelete … poate pentru fiecare.

nu îi știm dezmodământul, fiindcă nu e afișat,

și n-am vrea, în consecință, ca să cadem în păcat.

Între mine și-ntre tine depărtarea se mărește,

… începutul neființei simt că ne tot putrezește.

sentimentele caline ce le-aveam la începuturi,

sunt cuvinte, vorbe goale … începutul unor nuduri.

– Între noi e azi (și-atât) chiar dacă rămânem treji!,

(nu mai poți cu ochii minții nici măcar să ne visezi)

… va rămâne între noi … ne-ntrecutul ieri de mâine,

veșnicia unui vis … și amprentele străine.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

13 iunie 2019

Mugurel PUȘCAȘ: Vino

VINO

Vino mai aproape…
Pajişti stelare-ntre noi…
Noapte de vară
Împărăţind, ancestrală.

Vino mai aproape…
Câmpuri cu maci şi-amintiri
Mângâie clipa…
Timpu-şi răsfrânge aripa.

Vino mai aproape…
Păduri de verde-aburind
Spre dimineaţă
Sărut de rouă-mi răsfaţă.

Vino mai aproape…
Stau licuricii covor…
A mea lumină
Să fii mereu, fără tihnă.

( vol. Călătorul, ed. Vatra veche, 2018 )

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Florica PATAN: Portret de autor – Anica Andrei-Fraschini

Absolventă a Facultății de Electronică, Anica Andrei-Fraschini, scriitoare de expresie română și franceză, trăiește la Iași și mărturisește că s-a dedicat scrisului „de când mă știu”, Limba și literatura română fiindu-i leagăn de suflet și primele încercări literare le datorează copilăriei și adolescenței, vârstelor de aur ale visului și creativității.

A continuat să scrie poezie și proză din care a publicat în diverse reviste, la care colaborează sau este redactor. Este activă în cenacluri importante, eu cunoscând-o în „Dialoguri culturale-Supliment literar”, ca o voce a adevărului rostit și dezvăluit clar, în metafore explicite, simboluri și construcții cerebrale, intelectualizate.

Stilul pe care îl propune în creațiile sale poetice se întinde pe o paletă largă de mijloace pe care le exersează cu suplețe, înscriindu-se în linia postmodernismului poetic, trecând, ca orice poet al timpului actual, prin toate curentele literare ce-i permit propria exprimare, de la pasaje expresioniste, la vizionarism sau lirism cuantic. Anica Andrei-Fraschini are un mesaj de profundă efuziune față de om și tot ceea ce îi definește existența într-o lume complexă, în care Ființa se simte tot mai izolată, înstrăinată și însingurată.

Atentă la inflexiunile sufletului într-o lume atât de grăbită și confuză, poeta observă și rezonează puternic față de problematica vieții noastre căreia îi contrapune speranța în capacitatea umanității de a-și reconfigura sensurile și armonia.

„Slime și crin”

Titlul spune aproape totul. Să alături simbolul frumuseții morale, al idealului de fericire și de iubire, „crinul”, pe care ni-l imaginăm alb sau roșu și intens parfumat, de părți ale materiei informe, ce nu „promit” nimic în plan spiritual, nici material și de niciun fel, este deja o viziune acablantă, care pune presiune pe conștientul nostru, în sensul izbăvitor al meditației și al trezirii conștiinței.

Prima parte a poemului prezintă angoasa omului modern, conectat la sisteme informaționale, bombardat cu imagini obsesive, flori ce curg on line, fără bucuria de a le atinge, sau a le putea așeza în vază, dar curg obsedant, apoi lumea copiilor în care ei nu se mai văd, prezența lor este doar sugerată de „trotinete” performante, tehnologii, știri, meteo, filme cu „dinozauri diversificați”, ce pot fi chiar ființe umane percepute astfel, totul este posibil, dar inutil, nici ora nu mai contează, dacă e sau nu exactă, cafeaua este doar un gest mecanic, părem a ne robotiza, golindu-ne de sentimente.

Apar episodic știri despre „fermieri”, nimic emoțional, nimic esențial, lumea pare a intra în disoluție, existența păstrează doar aparențe, totul este confuz, se percepe un profil al Eului, cumva absent asupra sinelui, devenit un simplu observator și atât.

În partea a doua, începând cu versul „săpăm , căutăm, găsim (…) un drum pentru viață” și acela „vremelnic”, instabil și nesigur, cu incertitudini și „intemperii”, imposibil de ocolit, chestiuni naturale sau, putem crede, psihologice, spirituale, se încearcă întoarcerea privirii spre interiorul nostru, cu determinări, frământări ale sufletului istovit, perceput în esența lui, ca sensibilitate, cu neclarități ale ființării reflectate din exterior. Totul „seamănă” a ceva, nu se știe sigur cu ce, dar „seamănă a zbatere continuă” ; el se mixează , după creșterea în intensitate a sentimentului, „ cu resemnare” însă. Reflexivitatea exterior/ interior, ca o multiplicare de oglinzi paralele, augmentează starea se spirit de apăsare și îngrijorare, de neadaptare și spleen.

Refugiul nu mai poate fi nici timpul subiectiv, cu „un fel de slime”, corpuri informe, ce se pot amesteca precum plastilina, slime ale amintirilor „de la orele de psihologie” ; în culori diferite, calde sau aprinse, amintirile mixate dau simbolicul cenușiu al timpului prezent, unul, s-ar părea, aproape de alienare a lumii, căci gesturile de zi cu zi sunt trase la xerox.

Dacă nu mai există verticalitate, dacă lumea are inconsistența formală a nisipului, care se mulează în netemeinicia unui imaginar castel ce se surpă la primul val… dacă jocul din copilărie nu mai are magia de atunci, ci ne roade metaforic timpul, și existența devine o alergare, limitativă pentru ființa modernă, atunci eul poetic caută și propune soluția de reechilibrare. Pentru că alergăm haotic, fără direcție sau scop, mașinal, robotic. Trăim „pe fugă”.

Mesajul este formulat conclusiv în partea a treia, finală. Este despre condiția omului modern, luptând să se adapteze lumii actuale sau să modeleze cumva, supraviețuirea sa. Criticul Daniel Cristea-Enache spunea, vorbind despre scriitori, că ei sunt cei care caută și găsesc „răspunsuri care ne-ar putea folosi”. Exact ceea ce aflăm în partea a treia a poemului, ultimul vers :

„Mă limitez la contemplarea altui crin.”

Este o viziune recuperatorie, ceea ce oferă lumea de azi, „un crin” fals, fabricat, cenușiu și fără parfumul din adâncuri stropite cu lacrimi de rouă, nu poate înlocui „crinul” real, „alt crin”, de natură divină, dăruit cu iubire. Ceva ce nu se poate trage la xerox, el este simbol al unei lumi mai apropiate de natură, acel „dat” al existenței noastre, de Continue reading „Florica PATAN: Portret de autor – Anica Andrei-Fraschini” →