Lună: mai 2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Suntem născuţi mai întâi din Noi…

Se spune că omul are nevoi primare şi nevoi spirituale. După ce-şi asigură mai întâi hrana, adăpostul şi securitatea unei familii, omul urmăreşte scopuri mai înalte: realizarea profesională, recunoaşterea socială, descoperirea de sine şi a locului lui în lume. Mai ales, doreşte să fie cineva între ceilalţi.

Dar în adâncul său, lucrul după care omul tânjeşte cu adevărat este ca el să fie „noi”…

Noi. Un gând nebunesc, frumos şi teribil pentru minte! Pentru o minte care a cultivat toată viaţa ideea celui mai bun eu posibil. Dar rupt de realitatea lui „noi”, sau în concurenţă cu ea.

Ce este acest nemaiîntâlnit şi neînţeles „noi”?

„Noi” este acea sete fiinţială a omului de a se naşte din nou, fără mamă şi fără tată pe lume, de a nu mai fi fratele, sora sau copilul cuiva de pe lume. Este un dor care se exprimă prin dorinţa de a aparţine omenirii întregi, de a îmbrăţişa întreaga omenire ca pe părintele său, din care doi oameni i s-au dat, în particular, să-i fie mamă şi tată. Este chemarea şi vocaţia naturală a omului de a fi adoptat de Creaţie, de a se simţi fiul şi fiica unei omeniri întregi, de a avea o familie universală. Este un ochi nou asupra lucrurilor, prin nişte oameni i s-au dat de Sus, din largul acestei lumi, doi oameni ai tuturor, ca să fie în particular genitorii lui. Este o nouă socoteală cu lumea şi cu toate fiinţele de pe lume, o socoteală în libertatea Duhului şi neconstrânsă de sânge sau trup.

Este dorul care se naşte, iată, în inima unei fiice după lumea din care i s-a dat femeia care avea să fie mama ei. Este atracţia şi curiozitatea faţă de o fiinţă care era orice altceva pe lume înainte să fie mama ei. Este posibilitatea inepuizabilă a unei sore mai mari pe lume, care din când în când se „lasă” să fie mama ei. Este o nouă şansă de iubire a mamei, mai presus de maternitatea ei, mai presus de moştenirea ei genetică, ce aduce cu acea promisiune incredibilă a Mântuitorului: „Nu este nimeni care şi-a lăsat fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, pentru Mine şi să nu ia însutit case şi fraţi şi surori şi mame şi copii” (Marcu 10, 29-30). Este o deplasare a atenţiei de la afecţiunea mamei faţă de fiica ei, la potenţialul universal de afecţiune al acestei femei de sub Cer, care i s-a dat să fie mama ei, să-l folosească faţă de o fiinţă particulară. Ca din rezerva nesfârşită de feminitate şi maternitate ce o posedă o femeie, să îndrepte o undă – în care se poate conţine întregul – către cineva anume. O undă din infinitul maternităţii ei către un fiu, către o fiică anume. O undă din feminitatea ei către un bărbat anume, care i-a devenit soţul ei. Dar toate din fiica de sub Cer care nu aparţine nimănui, şi tocmai de aceea poate aparţine oricui în particular – ca soţie, ca mamă, ca prietenă. O descoperire a întregului, a vastei universalităţi a acestei fiinţe, care niciodată nu s-a mărginit să fie mama cuiva, sau soţia cuiva, decât ca dar şi ca apartenenţă prin Taina Iubirii. Care nu a putut fi legată cu legături sub Cer, şi care nu ar putea fi legată de nici un om de pe lume, dacă ea însăşi nu s-ar da prin Iubire. E un fel de-a spune: „Iată, mă dau să fiu mama ta. Iată, mă dau să fiu soţia ta. Din tot ceea ce sunt şi am fost înainte să-ţi fiu asta. Din NOI.”
Misterul mamei ia noi dimensiuni în tată. Acest om, în timp ce e tatăl meu, nu încetează niciodată să nu fie tatăl meu. Nu încetează niciodată să nu-mi aparţină, nu conteneşte să fiu un bărbat al lumii de sub Cer, un teribil şi misterios necunoscut care se dă câteva ore pe zi să fie tatăl meu. E un presentiment că stau în faţa unui om „încarnat” să fie tatăl meu, sunt conştient că stau în faţa unei lumi stranii de posibilităţi masculine şi paterne, prin darul lui Dumnezeu, din care s-a actualizat doar una: cea din faţa ochilor mei. E întocmai cu intuiţia din romanul lui Virgil Gheorghiu: „Tatăl meu, preotul care s-a înălţat la cer”. Adică, eu îl cunosc mai degrabă pe tatăl meu din acest om, decât pe omul din tată meu. I-am dat o faţă cunoscută şi familiară acestei lumi de paternitate din omul din faţa mea. Iar când eu, fiul sau fiica lui, voi creşte suficient de mare, mă voi căsători şi voi avea proprii copii, atunci, poate, voi începe să văd în el şi acel bărbat, teribil, frumos şi necunoscut, care nu era menit să-mi aparţină vreodată decât ca dar al tinereţii mele pe pământ. Şi care acum poate să-mi aparţină pe de-a întregul, cu tot ce este el, cu tot ce nu ştiu despre el, cu tot ce nu este în el tatăl meu, cu întreagă fiinţă de sub Cer care este. Din NOI, acest om s-a „desprins” ca să fie tatăl meu.

Revenim la NOI. La acel fior, freamăt, la acel soi de jubilare interioară. Că nu suntem doar atât, că nu ne suntem doar mame, taţi, fii, soţi, fraţi, surori etc. Ne dăm seama ce lărgime teribilă se naşte în fiinţa noastră. Că pasărea noastră are în sfârşit Cerul în care poate zbura. NOI este presimţirea Trupului întreg al omenirii, este o nouă eclesiologie, în care suntem acei „alţii”, care aparţinem altcuiva şi tuturor. În care ne lăsăm să fim fiii şi fiicele oricui, pentru că am fost făcuţi capabili de Duhul să iubim pe oricine El ne-ar da să ne fie mamă şi tată. Frate şi fiu. Soră şi fiică. Este o doxologie de mulţumire în inima omului, în faţa Creatorului, că a fost făcut să fie „totul dintru toate”. Că este fiul cuiva, soţul, soţia cuiva, mama cuiva, dar se împrumută pe sine să fie cuiva din aceşti „toţi”, în care nu încetează să rămână. NOI este Biserica în care omul universal din noi petrece, născut din nou, fără mamă, fără tată. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Suntem născuţi mai întâi din Noi…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ADEVĂRUL DESPRE PRIMATUL APOSTOLIC ȘI STATUL PAPAL (partea a IV-a)

      „Din veacul al noulea întâlnim în istorie pretenţiile episcopului Romei la autoritatea universală în Biserică, încât acest veac poate fi socotit ca epoca întemeierii papalităţii.”

(VLADIMIR GUETTE)

 

 

   Am amintit în cele trei episoade anterioare ” Adevărul despre Primatul Apostolic şi Statul Papal ”, varianta latinilor apuseni care au frământat aluatul nou despre vechea Romă, într-o nouă versiune ca să dospescă şi să crească civitate aeterne, apoi l-au „uns” pe apostolul Petru ca Vicar al lui Hristos, primul Episcop al Romei, fondator al creştinismului apusean, pentru ca următorii săi succesori, papii-viicari, să-şi poată revendica VICARIATUL HRISTIC al întregii Bisericii Universale.

   Romanul, latinul are în gena sa caracterul imperios al  impresiei că el este sortit pe pământ să guverneze şi să conducă lumea.

   Din această sacrosantă impresie a crescut aroganta pretenţie a papilor că ei sunt predestinaţi de Sus, să conducă Destinul omenirii. Aşa s-a creat Statul Papal.

   Temeiurile care stau la temelia Statului Papal – principiile doritoare-domnitoare ale papilor întru slava deşartă sunt: plăsmuirile, măsluirile, falsurile, invenţiile, bulele, ordinele monahale şi militare, cruciadele, inchiziţia, dogmele iezuite, organizaţii oculte clasice şi moderne, pentru a-şi sprijini peren propriul triumvirat sacerdotal şi monarhic: primatul, infailibilitatea şi hegemonia universală.

 

   După jumătatea veacului al VIII-lea, puterea papilor capătă contur prin cele două elemente definitorii: dinastia Francilor şi presupusa apariţie a decretelor pseudo-isidoriene. Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel a uzurpat tronul vechii dinastii a Merovingienilor, fapt pentru care papa Ştefan al II-lea s-a grăbit să-l ungă rege.

   Proaspătul monarh, încurajat de succes s-a revoltat şi împotriva regelui Aistolf al Longobarzilor obligându-l să cedeze cetăţile exarhatului bizantin, papei, cedare care capătă ulterior denumirea de donatio Pepini,  „fiind denunţată astăzi ca falsă dimpreună cu cea a lui Constantin (donatio Constantini).” (Sfîntul Nectarie de Eghina, De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Trad, din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 219)

   Din acel moment papii râvnesc pe lângă tiara sacerdotală şi la coroana bazileilor.

   Deviza fiind una singură papistaşă şi eternă: SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE!

 

   Deviza a fost modelată, frământată în mirodenii de mirungere, cu „smerenie”, sacru beatificată şi justificată: <<cum finis licitus est, etiam media licita sunt!>> – „cînd scopul este legitim, mijloacele folosite devin de asemenea legitime!” sau   << honestantur media ex Causa finalia!>> – „scopul final justifică mijloacele folosite!”

   Aroganţa şi puterea papilor-vicari a crescut după momentul Francilor, atât de mare încât se considerau prea Sus, de-a Dreapta TATĂLUI, lângă HRISTOS.

   Relevantă în acest sens este Epistola papei Ştefan al II-lea, care de fapt era a Apostolului-Episcop Petru, pe care a scris-o fie în cer fie pe pământ, chiar în biroul papei către Pepin cel Scurt: „Petru, cel chemat Apostol al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, către cei aleşi, Pepin, Carol, Carol cel Mare, cei trei regi, dimpreună cu care şi către toţi episcopii, abaţii (egumenii), prelaţii (ierarhii), monahii şi toţi ducii, conţii şi baronii. Fiindcă Biserica romană, al cărei episcop este Ştefan, a fost întemeiată pe piatra care sunt eu, vă rog pe voi, iar Prea Sfînta Fecioară Maria, împreună cu toţi îngerii, mucenicii şi sfinţii vă conjură dimpreună cu mine, (câtă megalomanie papistaşă să te aşezi lângă Crăiasa Cerului şi a Pământului, ca de la egal la egal… Gh. N.), ca să nu îngăduiţi ca cetatea noastră, a Romei, şi a poporului nostru să ajungă victime ale Longobarzilor. Dacă veţi asculta, degrabă veţi avea răsplată în viaţa de acum şi-i veţi prăpădi pe duşmanii voştri şi veţi avea viaţă lungă şi veţi gusta bunătăţile cele pământeşti, bucurându-vă şi de viaţa veşnică. Iar dacă nu veţi asculta, aflaţi că prin puterea Prea Sfintei Treimi şi a demnităţii noastre apostolice veţi fi lipsiţi de Împărăţia lui Dumnezeu.” (Abatele Fleury, Istoria bisericească, cartea a XLIII, 17, 18)

 

  Dogma iezuită este facerea năzuinţei papilor-vicari prin care se doresc imperatori.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ADEVĂRUL DESPRE PRIMATUL APOSTOLIC ȘI STATUL PAPAL (partea a IV-a)” →

Tamara Tomiris GORINCIOI: ,,esenţială este această libertate a spiritului, care nu poate fi anticipată, nici înăbuşită…” – INTERVIU cu Ioan POPOIU

Tamara Tomiris GORINCIOI: Iniţial, te-am cunoscut sub numele de Prinţ de Danemarca Hamlet! De ce Hamlet ?

Ioan POPOIU: La început, pe Facebook, mi-am asumat această denumire, Prinţ de Danemarca…De ce HAMLET ?! Dintre toate personajele literaturii universale de nimeni nu mă simt mai ataşat decât de Hamlet! E vorba şi de marele poet renascentist, care l-a plăsmuit, dar acesta a creat şi alte personaje…Însă Hamlet este unic, fascinant, prin ceea ce aş numi super-conştiinţă, prin luciditate, prin incisivitate, prin revolta spiritului său nemărginit! Nimeni nu a rostit mai multe adevăruri profunde despre om decât Hamlet: ,,Cât de măreţ este omul în fapte! Oglinda însăşi a lumii…Şi totuşi, pentru mine, ce este acest praf al prafului ?…Ce este omul, când singura lui grijă este să înghită şi să doarmă ? O fiară”! Şi intuim că Prinţul rosteşte un adevăr cutremurător! Nu putem să nu-i dăm dreptate! Iată si alte formulări memorabile: ,,Măreţ este să nu te aprinzi doar pentru pricini mari, Ci să-ţi arunci în vânt fiinţa pieritoare chiar pentru coaja oului, Când  onoarea îţi este în joc”! Revolta sa împotriva răului este teribilă, devastatoare! Cu sabia în mână, în puterea nopţii, se îndreaptă spre duşmanii săi, hotărât să înfrunte nu doar oameni, ci legiuni întregi de demoni: ,,E miez de noapte, plin de vrăji şi iele! Când cască cimitirele, iar iadul pe lume varsă molimi! Sânge-n clocot aş vrea să beau, ca Soarele însuşi să tremure…”. Deviza sa este fermă, necintită: ,,De-acum, tu, viaţă a mea, Înoată-n sânge, ca să-nsemni ceva”! Dar, în final, în faţa inevitabilului, el se arată lucid, chiar senin: ,,Când moare omul, din tot ce lasă în urmă, Nimic nu este al lui! Horatio trăieşte tu şi spune lumii povestea mea…Iar restul e tăcere…”. Viaţa şi moartea lui Hamlet sunt pilduitoare, iar sfârşitul lui sfâşietor…Mi-e greu să continui…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Eşti un înveterat admirator al operei lui Shakespeare, autor al unor eseuri remarcabile despre Hamlet şi Ophelia! Când l-ai descoperit şi cum ţi-a influenţat viaţa, existenţa, creaţia literară ?

Ioan POPOIU: Sunt fericit că l-am descoperit pe Shakespeare! Întâmplător (dar nimic nu e întâmplător!), l-am descoperit foarte devreme, încă nu eram adolescent, la 12-13 ani…Contextul favorabil a fost programarea la radio a unui ciclu al operelor lui Shakespeare, la împlinirea a patru sute de ani de la naşterea lui Shakespeare, în 1964-1965, ceea ce mi-a permis să ascult integrala pieselor sale de teatru, în interpretarea unor mari actori români. Mai târziu, în liceu, am citit piesele sale, aflate la bibliotecă, volum cu volum, fiind autorul din literatura universală cel mai cunoscut şi mai preţuit de mine. Ulterior, am văzut montări teatrale şi filme inspirate din creaţia marelui poet englez, cel mai mare din literatura universală, o spun fără ezitare! Am urmărit filmul ,,Shakespeare in love”, o capodoperă cinematografică, cu respiraţia tăiată, cu ochii în lacrimi, şi nu mai eram tânăr, dar trăirea era atât de puternică, încât nu mă puteam stăpâni..Iubeam lumea aceea medievală, oglindită în opera sa, regalitatea, nobilimea, cavalerismul, curtenia, duelul, acea lume de castele şi catedrale! Era o lume care te invita să visezi, să iubeşti, să fii fericit, în mod spontan, firesc, era acolo frumuseţe, naturaleţe, imaginaţie! Shakespeare mi-a marcat existenţa în mod profund, esenţial, definitiv, nu este un autor sau o operă, ci un univers! Mă recunosc în viaţa lui Shakespeare, şi mai ales în personajele lui, în primul rând în Hamlet!

Tamara Tomiris GORINCIOI: În Poemul lui Ghilgameş, din literatura sumeriană, în urmă cu cinci mii de ani, se vorbeşte pentru prima dată despre nemurire! Ce crezi despre asta ? Este aspiraţia eternă a sufletului omenesc?!

Ioan POPOIU: Este un text literar la care trebuie să reflectăm profund, tocmai pentru că vine de la începutul lumii…În context, rezumând, lucrurile se petrec astfel: Enkidu (,,prietenul meu, cu care vânam lei”), prietenul eroului, moare pe neaşteptate, iar Ghilgameş, profund tulburat, rămâne nemângâiat. Dar el nu se consolează, nici nu se resemnează, ci începe să-şi pună întrebări fundamentale: care este destinul omului ? ce este viaţa ? ce este moartea ? De ce mor oamenii ? El se-ntreabă pe sine, întreabă zeii. Nemulţumit, el nu se opreşte aici, ci hotărăşte să înceapă o călătorie iniţiatică, drumul lung şi dificil până la Utnapiştim, stăpânul lumii, pentru a afla răspunsul la întrebările care-l frământau. După o călătorie istovitoare, el reuşeşte să ajungă undeva, la marginea lumii, unde sălăşluia acesta, şi-i mărturiseşte zguduit frământarea sufletului său, dacă există nemurire… Utnapiştim îi răspunde că aceasta este cu putinţă unor aleşi, dacă vor trece cu bine încercările (probele) la care sunt supuşi. Ghilgameş, nerăbdător şi doritor să obţină ceea ce căutaa, se arată gata să se supună la toate încercările. Mai întâi, ca o primă probă, Utnapiştim îi cere eroului, aflat în căutarea nemuririi, să nu doarmă timp de şase zile şi şase nopţi! Epuizat de lunga călătorie, chinuit de frământările sale, Ghilgameş se prăbuşeşte într-un somn lung, de şase zile şi şase nopţi, iar când este trezit de Utnapiştim se arată nemulţumit, i se pare că nu a dormit destul! Ghilgameş se arată profund mâhnit de neputinţa sa, iar Demiurgul îi spune calm că nu îi  este dat să atingă (ajungă) la nemurire. Textul literar se întrerupe aici (era scris pe tăbliţe cuneiforme care s-au pierdut), nu ştim ce-a mai urmat, dacă Ghilgameş a mai stăruit în căutarea sa…

Textul acesta, cel mai vechi pe care-l cunoaştem, este relevant din multe puncte de vedere, în primul rând, faptul că oamenii de la început au aspirat la nemurire, iar pe de altă parte, ne vine din zorile istoriei acest mesaj lucid: nu există nemurire…Abia mai tarziu, prin doctrinele soteriologice persane, în spiritualitatea iudaică, apoi în cea creştină, după întruparea Mântuitorului, s-a vorbit despre învierea trupurilor, la sfârşitul lumii…Dar, precum Ghilgameş, la începutul lumii, oamenii vor continua, atâta vreme cât există moartea, să caute nemurirea…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Dintre eroii Iliadei, cine ţi se pare mai reprezentativ ? Ahile sau Ulise?

Ioan POPOIU: Răspund fără ezitare: Ahile! Ce-am fi noi fără spiritul ahileic?! Lumea modernă a stat mai mult sub semnul lui Ulise, dar ar trebui să ne întrebăm care sunt valorile ei…Ahile este un erou tragic, în plăsmuirea lui Homer, viteaz, temerar, mândru, neinduplecat, de o rară nobleţe, caracterul său eroic stă în lancea sa, pe care o mânuie ca nimeni altul! El este eroul fără seamăn al Iliadei, personajul-cheie, cu el se deschide poemul homeric: ,,Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul…”. De origine divină, fiul lui Peleu, cel care însumează atâtea calităţi, este vulnerabil, călcâiul său nu era protejat, iar această vulnerabilitate accentuează tragismul şi latura sa umană. Măreţia sufletului său eroic atinge o culme în momentul în care, după lupta cu Hector (eroul troian), pe care îl ucide în luptă dreaptă, el se lasă convins de Priam, tatăl acestuia, să-i restituie trupul pentru înhumare, vărsând lacrimi în faţa acestuia şi mărturisind că şi pe el îl aşteaptă acelaşi sfârşit…Omenescul comportamentului său în faţa morţii denotă frumuseţea şi profunzimea caracterului său, cucerind astfel inimile tuturor…Toţi eroii lumii antice şi medievale, de la Alexandru până la Carol Magnul, Siegfried, Richard Inimă de Leu, Bayard, Cavalerul fără Teamă şi Prihană şi ceilalţi, au avut drept model pe Ahile, eroul Iliadei. Ahile ne-a lăsat, drept moştenire valorică, eroismul său neinfrânt, caracterul, nobleţea, mândria, cinstirea adversarului, fermitatea, calităţi, fără de care lumea nu ar putea exista…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ce crezi despre Evul Mediu ? Cum îl percepi de fapt ?

Ioan POPOIU: Să vorbeşti despre Evul Mediu este o sarbătoare! Evul Mediu este oglinda în care ne putem vedea chipul real…Comparat cu modernismul, Evul Mediu ne apare ca o epocă magnifică, strălucită, ca un summum valoric.Acest lung interval, cuprins între sfârşitul antichităţii şi începutul epocii moderne, care depăşeşte pe alocuri o mie de ani, ni se pare neverosimil, ne întrebăm: cum a putut să existe aşa ceva în istorie ?! Când vedem că mai peste tot se organizează festivaluri de artă medievală, precum cel de la Sghişoara, înţelegem prea bine ce ne atrage şi ce iubim în această lungă secvenţă temporală. Evul Mediu, aşa cum a existat în istorie, este opera Bisericii, noua societate medievală s-a închegat în urma răspândirii creştinismului pe continent, de la Atlantic până la Urali! O societate ierarhizată, împărţită în trei trepte: oratores (clerul), bellatores (nobilii) şi laboratores (ţăranii). În fruntea piramidei politice şi sociale, în fiecare ţară (regat) era un rege (sau principe), iar la scara lumii medievale europene se afla papa şi împăratul! Dar ceea ce caracterizează şi atrage la noua lume medievală creştină, constituită după prăbuşirea lumii antice, este nu ordinea exterioară, ci instituţiile şi valorile! Acum se fondează universităţile, opera papalităţii, în lumea apuseană, unele înfiinţate încă înainte de anul 1000, din Spania, Franţa şi Anglia, ele se extind spre centrul Europei (Germania), apoi spre estul catolic, Boemia şi Polonia, în secolul al XIV- lea.

Dar este vorba apoi despre cruciade, mulţimi de sute de mii de oameni, pe parcursul a câteva sute de ani, antrenate pentru eliberarea Sf. Mormânt, de marile războaie, de mişcările religioase, de naşterea literaturii medievale, prin poezia trubadurilor şi truverilor, a oraşelor medievale, cu turnuri şi ziduri înconjurătoare, de catedrale (triumful goticului) şi castele, precum cele de pe valea Loirei sau Rinului, de teatrul medieval, cu trupe de actori ambulanţi, de arta Renaşterii, în Italia, mai întâi, apoi în restul Europei…, de mănăstirile marilor ordine medievale, templierii, cistercienii, franciscani, dominicani, şcolile medievale şi orăşeneşti. Vremea în care au trăit Dante, Sf. Francisc, Petrarca, Botticelli, Pico dela Mirandola, Leonardo, Michelangelo…Renaşterea nu este în fond decât continuarea Evului Mediu, triumful acestuia…Romanticii ne-au făcut acest dar minunat: ne-au redat adevărata faţă a medievalismului! Iată de ce iubim Evul Mediu, înţelegem astfel de ce gânditorul Nicolai Berdiaev pleda entuziast, patetic, pentru ,,un nou ev mediu”!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Cum îl percepi pe Don Quijote ?

Ioan POPOIU: Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri…Sunt personaje în literatura universală de care ne apropiem nu numai cu dragoste, dar şi cu smerenie…Nu oricine poate pronunţa numele acestui personaj! Suntem noi demni de idealul împărtăşit de acesta ?! Don Quijote este par excellence omul idealului, simbolul perfect al eroismului, cavalerismului, al nobleţei, în sensul deplin al termenului, un viteaz fără teamă şi prihană, un cruciat gata să moară pentru credinţă, un catolic fierbinte. A fost comparat cu eroi renumiţi, cu cavaleri vestiţi, cu Hristos însuşi…Sub cerul Spaniei sale toride, Cavalerul este revoltat şi smerit, apărător al fecioarelor, al văduvelor şi orfanilor, însetat de adevăr, iubitor al dreptăţii, arzând de zel pentru credinţă, gata să îmbrăţişeze toate ţintele nobile, să lupte cu leii, să elibereze deţinuţi în lanţuri, nimic nu-l înspăimantă, nimic nu-l descurajează! Nebunia sa donquijotescă nu este decât o faţadă sub care se află ascuns un suflet ales, o nobleţe incomparabilă, o inimă eroică, un viteaz neprihănit, un creştin înfocat…Trăind în orizontul său înalt, metafizic, Don Quijote rămâne inaccesibil pentru noi, un model moral de neatins…

 Tamara Tomiris GORINCIOI: Cavalerismul medieval este o legendă sau o realitate ? Curtea regelui Arthur? Cavalerii Mesei Rotunde ?

Ioan POPOIU: Când vorbim de Evul Mediu, ne gândim la istoria lui şi la instituţii, dar mai ales la valori…Una dintre ele este şi cavalerismul! Cu siguranţă, cavalerismul medieval nu este o legendă…Chiar dacă este prezent mai ales în poezie, literatură şi artă, el este o realitate istorică, cavalerii chiar au existat! Este semnificativ că ordinul cavaleresc s-a născut în vremurile medievale, nu mai devreme, nu mai târziu…Începuturile cavalerismului medieval se află în lumea celtică, din sudul Angliei şi nordul Franţei, extinzându-se apoi în sud, în Provence, mulţi trubaduri erau cavaleri, în Italia, în Spania creştină, aflată în luptă cu arabii, în timpul cruciadelor pentru eliberarea Sf. Mormânt din mâinile păgânilor (musulmanii).

Continue reading „Tamara Tomiris GORINCIOI: ,,esenţială este această libertate a spiritului, care nu poate fi anticipată, nici înăbuşită…” – INTERVIU cu Ioan POPOIU” →

Gheorghe PÂRLEA: Exerciții…Psalmice…

Motto: „Pleca-voi spre pildă urechea mea, tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu.”

                                                                                     (din Psalmul 48 al fiilor lui Core)

 

ÎNALTĂ-I SCARA PÂN’ LA CER!

 

Înaltă-i scara pân’ la Cer!

Fusceii, pân’ să-i număr, pier,

Iar eu, cu paşii mei cei grei,

Mereu mă-nalţ doar doi fuscei.

 

Mă aflu iar pe-a doua treaptă

Şi Domnul, coborând, m-aşteaptă

Scurtându-mi scara, cu iubire,

Dar eu alunec, la păşire…

 

Iar asta mi se-ntâmplă-ntruna

Deşi-mi întinde Domnul mâna…

Şi zilnic îmi rostesc stingher:

Înaltă-i scara pân’ la Cer!

 

ÎNCREMENIT ÎN CARTEA DINTÂI

 

Rătăcesc, rătăcesc în pustiu…

Sunt un pribeag și eu,

scăpat dintr-un Egipt

întru făgăduirea fagurelui de miere.

Și durează asta de când mă știu;

deci nu de patruzeci,

ci de-aproape două ori

câte patruzeci de ani

rătăcesc în pustiu

îngropat în nisip până-n subsuori.

Copilăria, știu,

nu se pune,

căci eram atunci ferit

de orice genune.

 

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Exerciții…Psalmice…” →

Mircea Dorin ISTRATE: Pe cărări necărărite

PE  CĂRĂRI  NECĂRĂRITE

 

Pe cărări necărărite

Bine-ascunse și umbrite

Umblă dorul meu hai-hui,

Azi aicea-i, mâine nu-i.

 

Pe cărări de prin vâlcele

Umblă dorurile mele

Renăscând in primăvară

Ca smerita lăcrămioară.

 

Pe cărări ce-s neștiute

Nevăzut și pe tăcute

Umblă dorul meu grăbit

Cate-și cuibul de iubit.

 

Pe cărări cu busuioc

Umblă doru-mi cu noroc

Într-o noapte-ntunecoasă

La o mândră preafumoasă.

 

Pe cărări de-acum bătute

Dorul meu îmi știe multe,

Dar le ține tăinuite

Și de lume-n veci ferite

 

Pe cărări de amintiri,

În visări și fericiri,

Dorul meu se-ntoarce-n vreme

Că-i târziu de-acum și-l cerne

 

Cu luceferi din ceresc

Timpul cela omenesc

Cei trecut și-acum se gată

Când cea viață-i terminată.

 

Mai rămâne-o cărăruie

Către ceruri care-mi suie

Unde-acol se-adună toate

Câte-au fost și nu-s uitate.

*

Cărărui necărărite

Toate fostu-mi-ați iubite,

Toate fost-ați înădite

În clipite negrăbite.

 

Voi cărări necărărite

Și de doruri tăinuite,

Azi îmi sunteți părăsite,

Ofilite și cosite

Și  de timpuri vămuite…..

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

27 mai 2019

Varga Istvan ATTILA: Unde lirice

Suspine încet

 

Suspine…

Încete!

Sufocant de…

încete!

 

Al  dorului,

Ascunse…

Dureri!

Ce din tine,

în mine…

Prin noi,

Apasă..

Goalele scaune!

 

Al dorurilor,

dulci…

suspine!

Ce în inimi,

ne fac locul.

 

Al durerilor,

agitate…

suspine!

Ce minţile,

ne apasă!

 

 

Privind sufocat

 

Privind,

Printre picuri!

Mă sufoc,

în picuri,

A iubirii!

 

Şi tot…

Tot mă gândesc,

La clipele…

Iubirilor…

Netrăite,

Nedorite!

Ce în sclavie…

În mult prea,

Continue reading „Varga Istvan ATTILA: Unde lirice” →

S-a lansat monografia părintelui Gheorghe Nemeș

Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, în data de 19 și 23 mai 2019 s-a lansat monografia „Cincizeci de ani în slujba Bisericii Ortodoxe Române și a Neamului meu românesc” la Biserica Albastră, de la Parohia Oradea-Vii și la Sala „Florica Ungur” a Primăriei orașului Oradea.

         În urma invitațiilor lansate, Biserica Albastră și sala primăriei au fost pline până la refuz de tineri și vârstnici.

         În întâmpinarea oaspeților, Corul studenților teologi conduși de Pr. prof. univ. dr. Mihai Brie, au oferit spre delectare momente corale religioase, clasice și patriotice.

         O surpriză plăcută a făcut-o Corul „Traian Moșoiu” condus de Prof. Ioan Fluieraș, la care s-au atașat tinere eleve de la Școala Oltea Doamna din Oradea, cântând, dansând și fluturând stegulețe tricolor pentru bucuria împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire și de la vizita Regelui Ferdinand și a Reginei Maria în orașul Oradea.

         Sala „Florica Ungur” a fost împodobită cu florile primăverii și cu afișe pe care erau scrise evenimentul lansării acestei cărți în două volume.

         La masa oficială a fost întâmpinat Preasfințitul Părinte Sofronie cu imnul arhieresc, la care s-au adăugat următorii: Pr. Filaret Fiț, Consilier eparhial, Pr. Dorel-Octavian Rusu, redactorul cărții, Pr. Simion Goga, Protopopul Oradiei, Pr. Prof. dr. Dumitru Abrudan, fostul decan al Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea, Pr. Călin Popa, Protopop de Tinca, Dl. Sorin Curilă, Președintele Senatului Universității din Oradea, Pr. prof. Radu-Valer Rus, Directorul Liceului Ortodox Roman Ciorogariu din Oradea, Pr. Ștefan Avram, tehnoredactorul și tipograful cărții, Pr. prof. Florin Negruțiu, Inspector școlar.

         Preasfințitul Părinte Sofroniu a deschis șirul luărilor de cuvânt prezentând publicului în cuvinte alese cartea autorului, amintind de vizitele înalților oaspeți la bisericile din Homorog, Tinca și Oradea, unde autorul acestei cărți și-a desfășurat activitatea pastorală, culturală, socială și filantropică timp de peste cincizeci de ani. S-a mai amintit de înființarea muzeelor de la parohiile mai sus amintite, precum și de strămutarea bisericii de lemn, monument istoric, de la Sohodol, comuna Căbești, județul Bihor în parcul bisericii din localitatea Tinca, înființarea Așezământului pastoral, cultural, social și filantropic, precum și lansarea proiectului Agapa Sfântul Mare Mucenic Gheorghe de la Parohia Oradea-Vii, binecuvântat personal de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu Preasfințitul Părinte Sofroniu, Episcopul Oradiei la data de 18 septembrie 2010 cu prilejul vizitei canonice în Eparhia Oradiei.

         Ierarhul Eparhiei de Oradea, în cuvinte părintești și de apreciere a elogiat familia părintelui Nemeș, respectiv pe soția Paula, pe cele trei fiice, pe gineri, pe nepoți și strănepoți.

         Continue reading „S-a lansat monografia părintelui Gheorghe Nemeș” →

Mircea Dorin ISTRATE: De la moară pân-la gară (versuri)

De la moară pân’ la gară

Drumul urcă și coboară,

De la gară pân’ la moară

Nu-i de cât o ulicioară

Cu o casă mititică,

Unde-o mândră frumușică

De un timp m-ademenește

Și m-a prins de-acum ca-n clește

Cu-a ei gură ce-mi cerșește

Îndulcită sărutate

Să i-o dau când îmi răsare,

Luna-n nopți înrăurate

Pe cărările-ncurcate

Care duc la cea portițo

Îmbrăcată-n foi de viță.

 

Eu, tot vin de-o săptămână

Că mi-e inima nebună

Ce astâmpăr nu mai are

Dup-a ei îmbrățișare,

Să mă îndulcesc în noapte

Cu plăceri de miere-n lapte,

Să  îmi ard ca lumânarea,

Să uit lumea și cărarea

De întors la mine-acasă,

Dar ea mândra nu mă lasă.

*

Bate ceasul miezul nopții,

Eu, năuc în fața porții

Nu mă-ndur să intr-u-n casă

Pe o noapte așa frumoasă.

Dar nu-i bai, va fi și mâine

Dulcele de uns pe pâine

La o casă mititică,

Unde-o mândră frumușică,

De la moară pân’ la gară

Când va fi în prag de seară,

Pe-un drumeag cât o cărare

Mă va prinde-mbrățișare

Și-mi va da o sărutare….

25.05.2019

 

UN  SFAT

 

De la-nceputul lumii, aici, în astă humă

Tot înodăm o viață c-o moarte mai mereu,

Și-apoi o altă viață, ce o sperăm mai bună

O tot trăim de-avalma-n nevoie și în greu.

 

Așa ai vrut Tu Doamne, ca vița omenească

Încet să se îndrepte spre naltul Tău ceresc,

Milenii să îmi treacă până ce ea să crească

În ochii Tăi și-n toate ce încă-s în lumesc.

 

O fi așa Mărite, că prea din cale-afară

Suntem și răi și hulpavi și lași și trădători,

Mai peste tot și-n toate ne facem de ocară

Iar Tu, cel Iertătorul, ne ierți de-atâtea ori.

 

Ca azi, nicicând nu fost-am mai răi în toate cele,

Mai negri-n al nost suflet, mai gârbovi de păcat,

Mai plini cu nu mai fost-am de pisme și de rele,

Fără s-avem onoare, cuvânt ce ni l-am dat.

 

Așa că în nevoie, în rău și-n amăreală

Ne merităm cea viață pe care o trăim,

În fața Ta Mărit, nu suntem în sfială

Și-a Ta învățătură aproape n-o mai știm.

 

Așa ne ține Doamne, că nu vrem să pricepem

Că-n rele și-n păcate nu vom putea trăi,

Că n-avem altă cale, de-acum doar  să începem

A ne schimba în bine, și-a nu ne văicări.

 

Ne trebuie trezire, ne trebuie voință,

Ne trebuie curajul de-a vrea un început,

C-atunci, cu siguranță c-aTa îngăduință

Ne-o pune iar în raiul din timpul cel trecut.

 

De-am fi ca și strămoșii în toate căte-au fost

În cartea de istorii vom fi cu stele-n  frunte,

Și-atunci, această viață avea-va ea un rost,

Că n-am trăit degeaba, aceste vremi mărunte.

 

RĂMAS-A  SCRUMUL

 

Cu păr de foc, cu ochi ca  mura,

Mlădie ca o trestioară,

Privirea ta mă înfioară

Și vii dorințe mă îndeamnă,

Deși morala mă condamnă,

În brațe să te strâng cucoană,

Ca să-ți sărut cu patimi gura

Ce tot mi-ai dato,  într-o vară.

 

Atunci eram, îmi știi preabine,

Doi tineri care se iubeau

Și-a lor dorințe se cereau

Cât mai de grabă împlinite,

Ca-n arderea de-atunci, fierbinte,

Să-mi simtă gustul de divin,

De  amăreala de pelin

Când clipele prea mult lungite

Mai mult de-un ceas, ne despărțeau.

 

Cât vis a fost, câtă trăire,

Cât patos, ardere, sublim

În cupa  noastră cu preaplin,

Și câte toate jurăminte

Le-am spus ne steie înainte,

Apoi te-ai dus, pe-a ta cărare

Și te-am piedut în depărtare

Înlăcrimata mea, iubire.

 

Când după ani trecuți ca fumul

Ai revenit, erai o altă,

Mai răpitoare, mai șarmantă,

Și-n jurul tău bărbați cu carul

Mai toți râvneau în taină darul

Precum flămânzii lupii în haită,

Știind că lumea lor se gată,

Iar tu-ai ales din toți, pe unul.

 

N-am fost acela norocosul eu nebunul

Pe care tu, distinsă doamnă

L-ai dat atunci, în miez de toamnă

Uitării, pentr-o lungă vereme

Fără regrete și-a te teme,

Că-n a lui suflet preacurat

Te-a pus icoană de-nchinat

Și ce-a rămas din toate, scrumul.

 

Acum, când ne-ntâlnim vre-odată

Și-n ochi o clipă ne privim,

Trecute vremi ne reamintim,

Ce trec grăbite, toate-n pripă.

Și cum aș vrea, măcar o clipă

Din timpul tău ce-l faci risipă

Să mi te țin îmbrățișată,

Să-ți dau săruturi, ca odată

Când fost-a lumea noastră toată

Un colț de rai, cu gust de sfânt

În cer, pe ape pe pământ

Și-acum uitată-i, frunză-n vânt,

Taină-ntr-un suflet lăcrimând,

Nestinsă dragoste arzând.

 

DE  LA  MOARĂ  PÂN – LA  GARĂ

 

De la moară pân’ la gară

Drumul urcă și coboară,

De la gară pân’ la moară

Nu-i de cât o ulicioară

Cu o casă mititică,

Unde-o mândră frumușică

De un timp m-ademenește

Și m-a prins de-acum ca-n clește

Cu-a ei gură ce-mi cerșește

Îndulcită sărutate

Să i-o dau când îmi răsare,

Luna-n nopți înrăurate

Pe cărările-ncurcate

Care duc la cea portițo

Îmbrăcată-n foi de viță.

 

Eu, tot vin de-o săptămână

Că mi-e inima nebună

Ce astâmpăr nu mai are

Dup-a ei îmbrățișare,

Să mă îndulcesc în noapte

Cu plăceri de miere-n lapte,

Să  îmi ard ca lumânarea,

Să uit lumea și cărarea

De întors la mine-acasă,

Dar ea mândra nu mă lasă.

*

Bate ceasul miezul nopții,

Eu, năuc în fața porții

Nu mă-ndur să intr-u-n casă

Pe o noapte așa frumoasă.

Dar nu-i bai, va fi și mâine

Dulcele de uns pe pâine

La o casă mititică,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: De la moară pân-la gară (versuri)” →

Lucian HETCO: Lifelong Lie sau Dreptul la Prostie.

Stafia demagogiei bântuie prin Europa. Ar putea duce, spun unii la sfârșitul civilizației europene, ba nu, chiar al planetei, afirmă alții. Pe această reclamă de neon, strălucind în noaptea liberală a adormirii spiritului critic, cu litere de-o șchioapă se poate citi (de cei care mai știu ce e și asta): ” … Ești OK, așa cum ești! … Ori, „follow your gut” (caută binele tău!), ori „ascultă-ți inima!”… Dar, în măsura în care aceste apeluri sufocă prin efectul lor scoaterea în evidență a contextelor, rezultatul manipulării mediale va fi același:

ESTE ÎN ORDINE SĂ FII PROST!

Nu, nu este! Stupiditatea paralizează! Stupiditatea poate ucide! Stupiditatea face din prost, victimă! Nu există nici un drept la prostie!

––––––

Lucian HETCO

Stuttgart, Germania

Cristinel CRISTEA: Versuri

În gând tu

 

În zori când ploaia m-a trezit,

La geam, din arbori aud șoapte,

Parcă, o clipă, te-am zărit,

Femeie scumpă, de departe.

 

Din depărtări de timp și loc,

Zâmbeai, la fel ca totdeauna,

Din basmul fără de noroc,

Pe care l-a-nghițit minciuna.

 

Și, printre fulgere din nori

Și ploaia scurtă-n primăvară,

M-am revăzut, de sărbători,

Demult, copil mergând la școală.

 

Eu, înroșit până-n urechi,

Când, numai mă privea vreo fată,

Visul frumoaselor perechi

Îmi fură gândul, câteodată.

 

Am fost copil și încă sunt,

Am trăit mult privind și gândul

A tot visat iubiri de vis.

Azi, încă nu le vine rândul.

 

Ai fost a mea, am fost al tău,

În mii de vise libertine,

Și poate-așa va fi mereu.

,,Adio! Dar rămân cu tine!”

 

Puterea ei

 

Oare s-a-ntâmplat, cândva, în Timp,

În istoria noastră planetară,

Să se-ndrăgostească cineva,

De-o femeie, pur, imaginară?

 

Nu există-n viața lui, e vis,

Dar inima-i bate, ca nebuna,

Peste tot o vede doar pe ea,

Parcă a iubit-o totdeauna.

 

Pe la noi se spune că apar

Zburători, în noapte, la fecioare,

Să le fiarbă visul zbuciumat.

Eu cred c-am pățit o Zburătoare!

 

Cineva, ceva, mă paște des,

Fie noapte, fie dimineață,

Simt o vrajă, de neînțeles,

Mângâieri pe suflet și pe față.

 

Mi-am dorit, în viață, totdeauna,

Suflet veșnic viu și-namorat,

Și-a-ntors fața, Dumnezeu, la mine,

Visul meu azi e adevărat.

 

Nu știu ce și nu știu cine vine,

Noaptea-n jurul meu și-mi suflă-n păr,

Și-mi atinge sufletul cu vraja,

E ceva-ntre vis și adevăr.

 

E ceva-n a mea Singurătate,

Temporară, sau fără sfârșit,

Nu iubesc, nu-i nimeni lângă mine.

Dar de ce mă simt îndrăgostit?

 

Compensează, oare, Creatorul?

Zilei reci și goale, fără rost,

Îi urmează nopți fără de seamăn,

Și mă simt iubit, cum n-am mai fost.

 

Mâna mea dansează pe hârtie,

Parcă nici nu este mâna mea,

Poezie după poezie,

Simt că mă topesc pe gura ta.

 

Cine ești, ce ești, de unde bântui,

Nici nu mai contează fiindcă ești

Cauza unei fericiri imense, Continue reading „Cristinel CRISTEA: Versuri” →