Tamara Tomiris GORINCIOI: ,,esenţială este această libertate a spiritului, care nu poate fi anticipată, nici înăbuşită…” – INTERVIU cu Ioan POPOIU

Tamara Tomiris GORINCIOI: Iniţial, te-am cunoscut sub numele de Prinţ de Danemarca Hamlet! De ce Hamlet ?

Ioan POPOIU: La început, pe Facebook, mi-am asumat această denumire, Prinţ de Danemarca…De ce HAMLET ?! Dintre toate personajele literaturii universale de nimeni nu mă simt mai ataşat decât de Hamlet! E vorba şi de marele poet renascentist, care l-a plăsmuit, dar acesta a creat şi alte personaje…Însă Hamlet este unic, fascinant, prin ceea ce aş numi super-conştiinţă, prin luciditate, prin incisivitate, prin revolta spiritului său nemărginit! Nimeni nu a rostit mai multe adevăruri profunde despre om decât Hamlet: ,,Cât de măreţ este omul în fapte! Oglinda însăşi a lumii…Şi totuşi, pentru mine, ce este acest praf al prafului ?…Ce este omul, când singura lui grijă este să înghită şi să doarmă ? O fiară”! Şi intuim că Prinţul rosteşte un adevăr cutremurător! Nu putem să nu-i dăm dreptate! Iată si alte formulări memorabile: ,,Măreţ este să nu te aprinzi doar pentru pricini mari, Ci să-ţi arunci în vânt fiinţa pieritoare chiar pentru coaja oului, Când  onoarea îţi este în joc”! Revolta sa împotriva răului este teribilă, devastatoare! Cu sabia în mână, în puterea nopţii, se îndreaptă spre duşmanii săi, hotărât să înfrunte nu doar oameni, ci legiuni întregi de demoni: ,,E miez de noapte, plin de vrăji şi iele! Când cască cimitirele, iar iadul pe lume varsă molimi! Sânge-n clocot aş vrea să beau, ca Soarele însuşi să tremure…”. Deviza sa este fermă, necintită: ,,De-acum, tu, viaţă a mea, Înoată-n sânge, ca să-nsemni ceva”! Dar, în final, în faţa inevitabilului, el se arată lucid, chiar senin: ,,Când moare omul, din tot ce lasă în urmă, Nimic nu este al lui! Horatio trăieşte tu şi spune lumii povestea mea…Iar restul e tăcere…”. Viaţa şi moartea lui Hamlet sunt pilduitoare, iar sfârşitul lui sfâşietor…Mi-e greu să continui…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Eşti un înveterat admirator al operei lui Shakespeare, autor al unor eseuri remarcabile despre Hamlet şi Ophelia! Când l-ai descoperit şi cum ţi-a influenţat viaţa, existenţa, creaţia literară ?

Ioan POPOIU: Sunt fericit că l-am descoperit pe Shakespeare! Întâmplător (dar nimic nu e întâmplător!), l-am descoperit foarte devreme, încă nu eram adolescent, la 12-13 ani…Contextul favorabil a fost programarea la radio a unui ciclu al operelor lui Shakespeare, la împlinirea a patru sute de ani de la naşterea lui Shakespeare, în 1964-1965, ceea ce mi-a permis să ascult integrala pieselor sale de teatru, în interpretarea unor mari actori români. Mai târziu, în liceu, am citit piesele sale, aflate la bibliotecă, volum cu volum, fiind autorul din literatura universală cel mai cunoscut şi mai preţuit de mine. Ulterior, am văzut montări teatrale şi filme inspirate din creaţia marelui poet englez, cel mai mare din literatura universală, o spun fără ezitare! Am urmărit filmul ,,Shakespeare in love”, o capodoperă cinematografică, cu respiraţia tăiată, cu ochii în lacrimi, şi nu mai eram tânăr, dar trăirea era atât de puternică, încât nu mă puteam stăpâni..Iubeam lumea aceea medievală, oglindită în opera sa, regalitatea, nobilimea, cavalerismul, curtenia, duelul, acea lume de castele şi catedrale! Era o lume care te invita să visezi, să iubeşti, să fii fericit, în mod spontan, firesc, era acolo frumuseţe, naturaleţe, imaginaţie! Shakespeare mi-a marcat existenţa în mod profund, esenţial, definitiv, nu este un autor sau o operă, ci un univers! Mă recunosc în viaţa lui Shakespeare, şi mai ales în personajele lui, în primul rând în Hamlet!

Tamara Tomiris GORINCIOI: În Poemul lui Ghilgameş, din literatura sumeriană, în urmă cu cinci mii de ani, se vorbeşte pentru prima dată despre nemurire! Ce crezi despre asta ? Este aspiraţia eternă a sufletului omenesc?!

Ioan POPOIU: Este un text literar la care trebuie să reflectăm profund, tocmai pentru că vine de la începutul lumii…În context, rezumând, lucrurile se petrec astfel: Enkidu (,,prietenul meu, cu care vânam lei”), prietenul eroului, moare pe neaşteptate, iar Ghilgameş, profund tulburat, rămâne nemângâiat. Dar el nu se consolează, nici nu se resemnează, ci începe să-şi pună întrebări fundamentale: care este destinul omului ? ce este viaţa ? ce este moartea ? De ce mor oamenii ? El se-ntreabă pe sine, întreabă zeii. Nemulţumit, el nu se opreşte aici, ci hotărăşte să înceapă o călătorie iniţiatică, drumul lung şi dificil până la Utnapiştim, stăpânul lumii, pentru a afla răspunsul la întrebările care-l frământau. După o călătorie istovitoare, el reuşeşte să ajungă undeva, la marginea lumii, unde sălăşluia acesta, şi-i mărturiseşte zguduit frământarea sufletului său, dacă există nemurire… Utnapiştim îi răspunde că aceasta este cu putinţă unor aleşi, dacă vor trece cu bine încercările (probele) la care sunt supuşi. Ghilgameş, nerăbdător şi doritor să obţină ceea ce căutaa, se arată gata să se supună la toate încercările. Mai întâi, ca o primă probă, Utnapiştim îi cere eroului, aflat în căutarea nemuririi, să nu doarmă timp de şase zile şi şase nopţi! Epuizat de lunga călătorie, chinuit de frământările sale, Ghilgameş se prăbuşeşte într-un somn lung, de şase zile şi şase nopţi, iar când este trezit de Utnapiştim se arată nemulţumit, i se pare că nu a dormit destul! Ghilgameş se arată profund mâhnit de neputinţa sa, iar Demiurgul îi spune calm că nu îi  este dat să atingă (ajungă) la nemurire. Textul literar se întrerupe aici (era scris pe tăbliţe cuneiforme care s-au pierdut), nu ştim ce-a mai urmat, dacă Ghilgameş a mai stăruit în căutarea sa…

Textul acesta, cel mai vechi pe care-l cunoaştem, este relevant din multe puncte de vedere, în primul rând, faptul că oamenii de la început au aspirat la nemurire, iar pe de altă parte, ne vine din zorile istoriei acest mesaj lucid: nu există nemurire…Abia mai tarziu, prin doctrinele soteriologice persane, în spiritualitatea iudaică, apoi în cea creştină, după întruparea Mântuitorului, s-a vorbit despre învierea trupurilor, la sfârşitul lumii…Dar, precum Ghilgameş, la începutul lumii, oamenii vor continua, atâta vreme cât există moartea, să caute nemurirea…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Dintre eroii Iliadei, cine ţi se pare mai reprezentativ ? Ahile sau Ulise?

Ioan POPOIU: Răspund fără ezitare: Ahile! Ce-am fi noi fără spiritul ahileic?! Lumea modernă a stat mai mult sub semnul lui Ulise, dar ar trebui să ne întrebăm care sunt valorile ei…Ahile este un erou tragic, în plăsmuirea lui Homer, viteaz, temerar, mândru, neinduplecat, de o rară nobleţe, caracterul său eroic stă în lancea sa, pe care o mânuie ca nimeni altul! El este eroul fără seamăn al Iliadei, personajul-cheie, cu el se deschide poemul homeric: ,,Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul…”. De origine divină, fiul lui Peleu, cel care însumează atâtea calităţi, este vulnerabil, călcâiul său nu era protejat, iar această vulnerabilitate accentuează tragismul şi latura sa umană. Măreţia sufletului său eroic atinge o culme în momentul în care, după lupta cu Hector (eroul troian), pe care îl ucide în luptă dreaptă, el se lasă convins de Priam, tatăl acestuia, să-i restituie trupul pentru înhumare, vărsând lacrimi în faţa acestuia şi mărturisind că şi pe el îl aşteaptă acelaşi sfârşit…Omenescul comportamentului său în faţa morţii denotă frumuseţea şi profunzimea caracterului său, cucerind astfel inimile tuturor…Toţi eroii lumii antice şi medievale, de la Alexandru până la Carol Magnul, Siegfried, Richard Inimă de Leu, Bayard, Cavalerul fără Teamă şi Prihană şi ceilalţi, au avut drept model pe Ahile, eroul Iliadei. Ahile ne-a lăsat, drept moştenire valorică, eroismul său neinfrânt, caracterul, nobleţea, mândria, cinstirea adversarului, fermitatea, calităţi, fără de care lumea nu ar putea exista…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ce crezi despre Evul Mediu ? Cum îl percepi de fapt ?

Ioan POPOIU: Să vorbeşti despre Evul Mediu este o sarbătoare! Evul Mediu este oglinda în care ne putem vedea chipul real…Comparat cu modernismul, Evul Mediu ne apare ca o epocă magnifică, strălucită, ca un summum valoric.Acest lung interval, cuprins între sfârşitul antichităţii şi începutul epocii moderne, care depăşeşte pe alocuri o mie de ani, ni se pare neverosimil, ne întrebăm: cum a putut să existe aşa ceva în istorie ?! Când vedem că mai peste tot se organizează festivaluri de artă medievală, precum cel de la Sghişoara, înţelegem prea bine ce ne atrage şi ce iubim în această lungă secvenţă temporală. Evul Mediu, aşa cum a existat în istorie, este opera Bisericii, noua societate medievală s-a închegat în urma răspândirii creştinismului pe continent, de la Atlantic până la Urali! O societate ierarhizată, împărţită în trei trepte: oratores (clerul), bellatores (nobilii) şi laboratores (ţăranii). În fruntea piramidei politice şi sociale, în fiecare ţară (regat) era un rege (sau principe), iar la scara lumii medievale europene se afla papa şi împăratul! Dar ceea ce caracterizează şi atrage la noua lume medievală creştină, constituită după prăbuşirea lumii antice, este nu ordinea exterioară, ci instituţiile şi valorile! Acum se fondează universităţile, opera papalităţii, în lumea apuseană, unele înfiinţate încă înainte de anul 1000, din Spania, Franţa şi Anglia, ele se extind spre centrul Europei (Germania), apoi spre estul catolic, Boemia şi Polonia, în secolul al XIV- lea.

Dar este vorba apoi despre cruciade, mulţimi de sute de mii de oameni, pe parcursul a câteva sute de ani, antrenate pentru eliberarea Sf. Mormânt, de marile războaie, de mişcările religioase, de naşterea literaturii medievale, prin poezia trubadurilor şi truverilor, a oraşelor medievale, cu turnuri şi ziduri înconjurătoare, de catedrale (triumful goticului) şi castele, precum cele de pe valea Loirei sau Rinului, de teatrul medieval, cu trupe de actori ambulanţi, de arta Renaşterii, în Italia, mai întâi, apoi în restul Europei…, de mănăstirile marilor ordine medievale, templierii, cistercienii, franciscani, dominicani, şcolile medievale şi orăşeneşti. Vremea în care au trăit Dante, Sf. Francisc, Petrarca, Botticelli, Pico dela Mirandola, Leonardo, Michelangelo…Renaşterea nu este în fond decât continuarea Evului Mediu, triumful acestuia…Romanticii ne-au făcut acest dar minunat: ne-au redat adevărata faţă a medievalismului! Iată de ce iubim Evul Mediu, înţelegem astfel de ce gânditorul Nicolai Berdiaev pleda entuziast, patetic, pentru ,,un nou ev mediu”!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Cum îl percepi pe Don Quijote ?

Ioan POPOIU: Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri…Sunt personaje în literatura universală de care ne apropiem nu numai cu dragoste, dar şi cu smerenie…Nu oricine poate pronunţa numele acestui personaj! Suntem noi demni de idealul împărtăşit de acesta ?! Don Quijote este par excellence omul idealului, simbolul perfect al eroismului, cavalerismului, al nobleţei, în sensul deplin al termenului, un viteaz fără teamă şi prihană, un cruciat gata să moară pentru credinţă, un catolic fierbinte. A fost comparat cu eroi renumiţi, cu cavaleri vestiţi, cu Hristos însuşi…Sub cerul Spaniei sale toride, Cavalerul este revoltat şi smerit, apărător al fecioarelor, al văduvelor şi orfanilor, însetat de adevăr, iubitor al dreptăţii, arzând de zel pentru credinţă, gata să îmbrăţişeze toate ţintele nobile, să lupte cu leii, să elibereze deţinuţi în lanţuri, nimic nu-l înspăimantă, nimic nu-l descurajează! Nebunia sa donquijotescă nu este decât o faţadă sub care se află ascuns un suflet ales, o nobleţe incomparabilă, o inimă eroică, un viteaz neprihănit, un creştin înfocat…Trăind în orizontul său înalt, metafizic, Don Quijote rămâne inaccesibil pentru noi, un model moral de neatins…

 Tamara Tomiris GORINCIOI: Cavalerismul medieval este o legendă sau o realitate ? Curtea regelui Arthur? Cavalerii Mesei Rotunde ?

Ioan POPOIU: Când vorbim de Evul Mediu, ne gândim la istoria lui şi la instituţii, dar mai ales la valori…Una dintre ele este şi cavalerismul! Cu siguranţă, cavalerismul medieval nu este o legendă…Chiar dacă este prezent mai ales în poezie, literatură şi artă, el este o realitate istorică, cavalerii chiar au existat! Este semnificativ că ordinul cavaleresc s-a născut în vremurile medievale, nu mai devreme, nu mai târziu…Începuturile cavalerismului medieval se află în lumea celtică, din sudul Angliei şi nordul Franţei, extinzându-se apoi în sud, în Provence, mulţi trubaduri erau cavaleri, în Italia, în Spania creştină, aflată în luptă cu arabii, în timpul cruciadelor pentru eliberarea Sf. Mormânt din mâinile păgânilor (musulmanii).

Începutul cavalerismului se leagă de curtea regelui Arthur, stăpân la Camelot, un mic regat celt şi aici s-a închegat ordinul cavaleresc al Mesei Rotunde…Desigur că, vorbind de Cavaleri, de începuturile lor, care datează dinainte de Anul 1000, nu putem separa legenda de realitate, se-nţelege că aceste ordine cavalereşti medievale erau secrete…Nu erau accesibile decât celor aleşi, selecţia era severă, iar regulile tainice. Sunt binecunoscute, din istorie, ordinele cavalereşti monastice (cavalerii-călugări) ale templierilor, teutonilor şi ioaniţilor (care dăinuiesc până azi!), iar literatura ne vorbeşte de Roland, aflat în slujba lui Carol Magnul, care luptă împotriva maurilor, de Cidul, eroul exemplar al Spaniei, de Siegfried, din Niebelungenlied, eroul cavalerismului german, care luptă cu hunii…Însă vorbim aici în special de misterioşii Cavaleri ai Mesei Rotunde, care sunt asociaţi cu această strălucită curte de la Camelot, a regelui Arthur, locul de întâlnire a unor cavaleri viteji, doamne frumoase, turniruri strălucite şi aventuri galante. Dacă ne plac atât de mult, dacă le preţuim în mod deosebit, aceasta se datoreşte atracţiei irezistibile pe care o exercită asupra noastră, a imaginaţiei, minţii şi inimii. Lumea aceea, căreia îi dădeau viaţă cavalerii, răspundea unei chemări tainice din fiinţa noastră, însetată de frumuseţe, de iubire, de nobleţe, de mister. Oricât s-ar schimba lumea, noi nu putem trăi fără aceste valori, sufletul nostru are nostalgia acelei lumi alese, fermecate, altminteri de ce se organizează festivaluri de artă medievală ?!

Tamara Tomiris GORINCIOI: De ce vibrăm atât la iubirea dintre Tristan şi Isolda ? Acordurile din poemul lui Wagner ne provoacă fiori! De ce ?

Ioan POPOIU: ,,Vreţi, stimate doamne şi stimaţi domni, să ascultaţi o frumoasă poveste de iubire şi  moarte” ?! Aşa începe ,,Tristan şi Isolda”, aşa cum a supravieţuit textul până azi… Dacă a existat vreodată o iubire, care să ne cutremure şi să ne farmece, atunci aceasta este, iubiea dintre cei doi…S-au scris cărţi, s-au făcut filme, totuşi această iubire fără egal continuă să ne fascineze, să ne tulbure, într-un fel, ea rămâne o taină, iubirea lor va fi mereu misterioasă, indescifrabilă…Poate singurul care a înţeles taina este marele Wagner, compozitor romantic, bineînţeles…Când asculţi poemul simfonic cu acest nume, în special ultima parte, ,,Moartea Isoldei”, abia atunci, răscolit de acordurile acelea, de fiorii pe care ţi-i provoacă, percepi ceva din ceea ce este unic în iubirea dintre Tristan şi Isolda…Ceea ce este tulburător şi mişcător, în cel mai înalt grad pentru noi, este faptul că Isolda, în faţa sfârşitului lui Tristan, nu renunţă voluntar la viaţa ei, ci moare pur si simplu din dragoste pentru omul iubit, pentru că nu poate concepe existenţa fără el…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ce ne poţi spune despre Faust, unde îl aşezi printre marile personaje?

Ioan POPOIU: Faust este un spirit al Nordului, vine din ceţurile acestuia, să nu uităm că Wagner a scris ,,Tanhauser” şi ,,Olandezul zburător”, iar dacă Don Quijote s-a născut în Spania, Faust este originar din Germania, iar aceasta nu este o întâmplare… Ce doreşte, ce urmăreşte Faust ? Absolvent a trei facultăţi, savant, magistru renumit la o mare universitate, el este un spirit însetat de cunoaştere, un ,,doctor universalis”, care nu se mulţumeşte cu o învăţătură de faţadă, fie ea şi universitară…Faust aspiră cu toată fiinţa lui, cu un zel încărcat de dramatism, să cunoască tainele unversului, să acceadă la însuşi izvorul din care se nasc toate, la acea ,,lume a mumelor”, să devină un mic dumnezeu, căruia să i se supună toate…Efortul său este impresionant, dobândeşte accente dramatice, el este gata să-şi curme viaţa, dacă nu reuşeşte în tentativa sa, dacă natura nu i se supune…Pentru a-l stimula, după eşecul său previzibil, Dumnezeu il trimite pe Mefisto, pentru a-l consilia şi consola, în acelaşi timp, pentru a-i arăta partea atrăgătoare a lumii acestea concrete, ajutorul real pe care-l poate oferi oamenilor…El, întinerit acum, prin elixirele lui Mefisto, cunoaşte iubirea (Margareta), viaţa pământească, ştiinţa, compasiunea şi generozitatea umană, uitând astfel, în sens benefic, cunoaşterea absolută…El înţelege, în final, că nu există o cunoaştere abstractă, în sine, ci doar una orientată spre oameni…

Tamara Tomiris GORINCIOI: În vasta literatură europeană, unde situezi romantismul ? De ce ne cucereşte romantismul ?!

Ioan POPOIU: Romantsmul reprezintă ultima revoltă a spiritului european, o tentativă de a întoarce lumea la sursele ei profunde, metafizice, la izvoarele spirituale ale vechii Europe creştine. Ei, romanticii, au restaurat spiritul Evului Mediu, au promovat valorile profunde ale lumii europene…Romantismul a vrut să provoace o revoluţie nu doar în estetica europeană, dar şi în viaţa umană, în istoria însăşi, revoluţia de la 1848 din Europa, care s-a întins din Sicilia până la Bucureşti, este opera romanticilor! Poeţii romantici, Byron, Novalis, Lamartine, Hugo, Leopardi au adus un spirit nou, au provocat mutaţii în conştiinţa europeană, s-a născut o nouă elită sipirituală, care a promovat valori specifice, benefice şi fecunde, pentru evoluţia culturală ulterioară. Ei au urmărit să aşeze frumuseţea pe primul plan, să cultive rafinamentul şi elevaţia, adepţii ai spiritului de fineţe, ei s-au opus vehement spiritului de geometrie, pragmatismului plat, maşinismului şi agresivităţii civilizaţiei moderne, care constituia o agresiune la adresa culturii europene! Le datorăm enorm romanticilor, aceşti eroi ai spiritului…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Este Rimbaud – ultimul Marsyas, profanatorul de mistere ?!

Ioan POPOIU: Modernismul, cel mai însemnat curent literar după romantism, a adus o nouă viziune asupra existenţei! Momentul naşterii noului curent a fost anul 1857, când a apărut ,,Florile răului” (Les fleurs du mal), de Charles Baudelaire. Rimbaud a fost un adept şi un continuator al esteticii baudeleriene, dar, pe linia trăsăturilor modernismului, a împins lucrurile la extrem. Rimbaud era un adolescent visător şi cuminte, care scria versuri în spiritul epocii, dar la 16 ani, în vara lui 1870, în viaţa lui s-a produs o ruptură o dată cu prăbuşirea celui de-al doilea Imperiu francez. Viaţa lui Rimbaud se schimbă radical şi o dată cu aceasta şi poezia sa. Principiile noii sale estetici, ale poeziei sale, sunt prezentate în scrisoarea către Paul Demeny, din mai 1871, în care Rimbaud arată în stilul său vehement, inconfundabil, ce este adevărata poezie, desfiinţând pentru totdeauna dulcegăriile şi vechiturile poetice, pentru el, Baudelaire este Poetul, Regele, singurul…El afirmă că poetul deţine toate misterele, el este marele bolnav, supremul savant, adevaratul cunoscător al sufletului, el are grija tuturor oamenilor, ba chiar a animalelor…Experienţa acestei noi alchimii poetice, Rimbaud o înfăţişează în volumul ,,Un saison en Enfer”, iar noua sa estetică se reflectă în ultima sa carte (la 19 ani, el a renunţat la poezie!), ,,Illuminations”! Rimbaud constituie un capitol răscolitor în istoria poeziei moderne…A r fi multe de spus despre el, dar nu avem spaţiu…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Dacă e să ne referim la literatura românească contemporană, în opinia ta, ce scriitori,  poeţi ar forma elita literară ?

Ioan POPOIU: În literatura română contemporană există poeţi, scriitori şi oameni de cultură, care alcătuiesc o veritabilă elită: Mihai Şora, N. Manolescu, Eugen Simion, N. Breban, G. Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Ana Blandiana, Liana Nicolae, Mihai Cimpoi, Vasile Tărâţeanu, Ioan Pop, nu ştiu dacă i-am menţionat pe toţi…O ţară trăieste prin elita sa intelectuală, ei ne reprezintă în lume, ei sunt exponenţii autentici ai unei cultri, ai unei societăţi vii…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Consideri că peniţa e şi o spadă, care poate tăia în corupţie, minciună, degradare morală ? Sau România e şi ea o Danemarcă, bântuită de fantome, trădări, deziluzii ?

Ioan POPOIU: Scriitorul veritabil, în orice societate, este şi un luptător pentru dreptate, o conştiinţă care se opune răului şi tiraniei! În societatea românească, marii scriitori au fost la înălţimea idealului moral, s-au opus deschis adversarilor libertăţii, au înfruntat represiunea, să ne gândim la scriitorii romantici, la Bălcescu (închis în temniţă), Alecsandri, Kogălniceanu, Rosetti, la Eminescu, Coşbuc, Goga, Mureşanu, fraţii Hurmuzachi, Mateevici…Din păcate însă, România de azi aduce mult cu Danemarca lui Hamlet, suntem confruntaţi cu trădarea, cu cinismul, corupţia, demagogia, minciuna, peisajul social şi moral este dezolant, iar scriitorii ar trebui să facă mai mult pentru oprirea răului şi nedreptăţii…

Tamara Tomiris GORINCIOI:  Putem vorbi despre o literatură de calitate, într-un secol de dizgraţie culturală şi inversare a valorilor spirituale şi a idealurilor ?

Ioan POPOIU: Întrebarea este percutantă, necesară, binevenită…Poate scriitorul, confruntat cu tarele unei epoci, cu degradarea valorilor, cu abandonatea idealurilor, să se exprime după forţa talentului său, să dea glas conştiinţei sale, să creeze opere durabile ?! Răspunsul este mai curând negativ, degradarea generală afectează şi cultura, literatura şi arta, înăbuşă însuşi actul de creaţie, scriitorul se simte inutil, marginalizat…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ce ai spune despre statutul omului de creaţie? Se scrie mult şi adeseori îşi pot edita cărţi doar cei cu bani  şi nu cei mai buni. Nu mai există suport de stat, mecenaţi…Consideri că statutul de membru al unei uniuni ridică prestigiul unui scriitor, dacă aceasta nu te promovează, ci doar eşti obligat să achiţi cotizaţii ?!

Ioan POPOIU: Omul de creaţie se află într-o situaţie ingrată, statutul său este discutabil…Este adevărat faptul că nu publică cei mai buni, nu se produce o triere reală a valorilor, sunt aspecte triste şi dureroase…Mecenaţii sunt rari, iar statul nu mai intervine. .În mod normal, faptul de a fi membru al unei uniuni conferă prestigiu scriitorului, dar se întâmplă ca el să nu fie promovat după valoarea sa reală, iar calitatea de membru să se reducă la plata cotizaţiei…Sunt aspecte delicate, nedorite, neplăcute, scriitorii înşişi, ca membri ai unei uniuni, ar trebui să decidă asupra acestor lucruri….

Tamara Tomiris GORINCIOI: Eşti un adept al versului liber modern. Crezi că versul clasic a ieşit din modă ? De ce ai ales să fii membru al unei uniuni alternative din Basarabia și nu ai aderat la una din ţară, adică din România ?!

Ioan POPOIU: Versul liber este apanajul poetului modern, nu am scris niciodată cu rimă…Versul liber exprimă mai bine psihologia omului modern, îi conferă poetului mai multă libertate…Pe de altă parte, dacă ai talent, rima nu este un impediment! Depinde de cel care scrie să aleagă forma optimă de exprimare. O singură problemă are poetul: talentul! Am intrat în USLR, pentru că mi-a plăcut faptul că, în sânul ei, erau scriitori de pe ambele maluri ale Prutului, dar nu exclud ca în viitor să intru într-o uniune din ţară…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Cum ai comenta faptul că Patapievici, denigratorul lui Eminescu, al românilor, este declarat, de Uniunea Scriitorilor de la Bucureşti, scriitorul anului ?

Ioan POPOIU: Răspunsul cel mai adecvat este acela că Uniunea a luat în considerare ceea a scris autorul respectiv, ignorând poziţia lui anterioară faţă de o serie de aspecte, faţă de personalităţi, ca Eminescu, sau de români, ca popor. La premiere, în general, se are în vedere opera, ceea ce a scris autorul, atitudinea sa conjuncturală este considerată un act subiectiv, fără legătură cu opera…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Care ar fi definiţia poeziei ?

Ioan POPOIU: Poezia, de la Homer până azi, este darul zeilor făcut oamenilor, celor aleşi, inspiraţi, dintre ei…Oamenilor, de la început, li s-au făcut foarte multe daruri, a fost sădită în ei frumuseţea, una din formele acesteia fiind poezia…Este o lumină trimisă de Sus, în care oamenii îşi pot vedea sufletele…Poezia este cerul tangibil, flacăra nestinsă din minţile şi inimile celor aleşi, ale poeţilor…

Tamara Tomiris GORINCIOI:  Ce ar trebui să întreprindem noi, oamenii scrisului, pentru a apropia şi mai mult cele două maluri ale Prutului, pentru a înfăptui Reunirea ?

Ioan POPOIU: Apropierea aceasta sufletească, comuniunea, se poate face prin cultură, prin luminarea minţilor româneşti, iar scriitorii sunt primii chemaţi să o ducă la îndeplinire! De la acel  ,,pod de flori” de la Prut până azi s-au făcut mulţi paşi pentru a înfăptui Reunirea, dar trebuie continuată această apropiere, cărţile noastre, ideile care ne animă, întâlnirile dintre creatorii de pe cele două maluri pot contribui substanţial la realizarea acestui deziderat de suflet şi de inimă. Scriitorii au făcut mult în această direcţie şi vor continua să o facă, însă acum aşteptăm acţiunile, faptele oamenilor politici pentru a desăvârşi această apropiere.

Tamara Tomiris GORINCIOI: Cum se împacă poezia cu istoria şi teologia ? Pe când ne inviţi la o lansare de carte ?!

Ioan POPOIU: Niciodată nu am văzut un obstacol între acestea, alcătuirea mea sufletească specială a reuşit să armonizeze perfect aceste pasiuni…Spontan, acestea au fost prezente de la început în fiinţa mea, iar eu nu făceam decât să exprim când una, când alta…Mi-ar fi cu neputinţă să separ aceste pasiuni, care coexistă concomitent în sufletul meu, nu aş dori să schimb nimic din această alchimie sufletească… Scriu acum o carte de amintiri, cu o denumire metaforică, ,,Tărâmul pierdut”, un fel de roman autobiografic, sper să o public anul viitor sau chiar mai repede, sunt foarte ocupat…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Cum  percepi libertatea spiritului ? Condiţia umană, provocările la care suntem supuşi şi statutul omului în univers ?!

Ioan POPOIU: Într-un interviu, întrebat cum vede viitorul din perspectiva sa de istoric al religiilor, Mircea Eliade a răspuns enigmatic: ,,Totul depinde de libertatea spiritului…”. Trebuie să conştientizăm în ce moment ne aflăm, el arăta că actualele religii sunt forme goale, fără conţinut, viitorul este necunoscut şi totul va depinde de felul în care spiritul va acţiona asupra istoriei, de ,,bătaia duhului”! De aceea, nu se poate prevedea nimic, esenţială este această libertate a spiritului, care nu poate fi anticipată, nici înăbuşită…Omul din viitorul apropiat va fi confruntat cu provocări foarte mari, iar condiţia umană va fi supusă acestor transformări imprevizibile, lumea va fi alta în articulaţiile ei lăuntrice…Un nou început nu poate veni decât din noile experienţe religioase ale oamenilor, care ne vor rămâne necunoscute. Statutul omului în univers va fi el însuşi altul, vor fi induse noi comportamente religioase,  care va influenţa viziunea omului despre viaţă, lume şi istorie…

Mulţumesc pentru aceste întrebări, care mi-au îngăduit să formulez şi să nuanţez o serie de adevăruri care trebuiau rostite…

Tamara Tomiris GORINCIOIi: Îţi mulţumesc şi eu pentru aceste răspunsuri inspirate, pentru acest dialog incitant, atractiv, pentru cititori. Îţi doresc succes! 

–––––––––––

A consemnat,

Tamara Tomiris GORINCIOI

Chișinău, Republica Moldova

25 mai 2019

 

Lasă un răspuns