LUMINI ÎNFLORITE
Te uitã!
Pãmântul îşi înfloreşte lumina
şi-aprinde mii de candelabre în castani.
Mirate, razele de soare
ating cu degete fierbinţi şi moi
nemaivãzuta,
diafana întrupare
de luminã vie.
Te uitã cum o razã
parfumul îl culege
sperând cã sus, în cer,
va înflori şi ea.
Au înflorit castanii
şi te aştept, iubire,
sã înflorim şi noi.
—————————-
Nela TALABĂ
Galați
27 mai 2018
(Imagine sursa internet)
Imensitate
Pajiști albastre de aer cuminte
între cuvinte, lenevesc,
munți de lumină stâncoasă
și norii aceia verticali cu infinitul
îmi vorbesc,
capre negre de tăcere
telurică sorginte, mă rănesc prin
flori de colț, neomenesc armistițiu
cu vămi de treceri spre durere
înălțare tridimensională,
polenizare între cruci de oțel
albinelor chemare la stupi de altădată
împreunare cu pâini nedospite,
oracle-n sandala rătăcitorului
flămând de apă de botez,
imensitate înghesuită între doi ochi
adulteri,
ceva de-o formă rară, mai rară decât
alungirea umbrei siameză
cu lumina de sub turle prosternate
unui crez,
ceva ce n-ar mai fi, de n-ar plânge
murind, chiar de la naștere,
înflorind în muguri nestriviți de două
mâini,ce n-au știut ce mare-i
palma dată de izgonirea
unei frunze…
————————–
Simon JACK
Israel
Mai 2019
Când dorul plânge și suspină,
Și noaptea curge printre gene
Când norii picură a ploaie
Și stelele se strâng în horă,
Te chem din depărtări astrale
Să-mi mângâi sufletul si dorul.
Să-l lași să plece fără tine
Doar visele să-mi fie line!
Vreau să te uit și cine știe,
Dacă prin lacrima de frunze
Nu pică inima pustie ce varsă
Lacrimi de iubire!
Tu ești ce nu ai fost vreodată,
Și înger, demon ce mă leagă
Petale scurse peste umbre
Ce timpul nu îl poate șterge!
Daca-i rămâne lângă mine.
M-ai cuceri ca o cetate,
A cărei porți rămân deschise
Doar pentru tine și suspine.
Hai, șterge dorul ce îl port
Cu sărutări și brațe calde
Să-ți simt iubirea ce mi-o dai
Ca un zefir ce-l simt în noapte
———————————-
Miriam Nadia DĂBĂU
(Miriam Miriam)
27 mai 2019
Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
cântau prin păduri și-și ascultau cântecul
urcând pe portativ în arbori.
Cădeau din mirare, se îmbrăcau în mister,
Sunetele se metamorfozau în melodii
și le interpretau îngerii.
Zideau vorbele în cuvinte, le miruiau,
zilele lor se mântuiau tăinuite,
femeile cântau cu toate un ritual
în genunchi
și se îmbărbătau singure.
Bărbații și ei la fel aveau un rol
de actori în vervă,
puneau încantații în cuvinte solare,
desfășurau Semne
cu mâinile ridicate spre cer,
miracole visate celebrând.
**
Să nu se mai mire,
nimeni n-ar fi dispus
dacă există minuni.
Ei se plimbă prin gând
cu siluete de păsări metalice-n zbor
pe unde trupul n-ar ajunge niciodată.
Păsările gândite să fie măiastre,
să descifreze necunoscutul din cosmos,
femeile să rămână domnișoare în vise
până la marea mirare
când miracolul vieții
se naște din trupul lor.
Niciuna nu crede
în somn mai mult decât în vis,
toată menirea o realizează cu patimă
fac prunci și se bucură
de mirarea acestora pentru fiecare lucru,
se recunosc cu bărbații lor în ei
mirate cum cresc repede
și devin cutezători.
***
Toți îi nesocotesc pe cei apatici
ei nu-și trăiesc secundele
locuiesc în afara trupului.
Plictisiți de tot ce se întâmplă
aceștia rămân fixați pe idei
noapte când este întuneric,
ziua când este lumină,
iarnă când se pornește a ninge.
Îi desconsideră pe cei nepăsători,
spun că sunt lipsiți de interes pentru evoluție,
nu-și conduc propriile sentimente
și trupul lor e o scorbură
în care pătrunde oricine
fără să-i deranjeze.
Cei pasivi n-au energie nici voință,
se mulțumesc cu puținul dat
și-l împrăștie și pe acelasau
îl pierd la diverse jocurisau
neglijență.
Lipsa de ambiție, indiferența,
sunt casa în care locuiesc.
****
Ei au rămas nedumeriți,
îi considerau pe celalți
trupuri fără cap,
dar nu mergeau mai departe,
se gândeau cu teamă de suflet
și deveneau mai îngăduitori
fiindcă credeau ei
orice om se poate schimba
și astfel poți deveni altul
cu alte păreri,
cu alte trăiri
și mai ales cu alte convingeri.
Însuși sufletul poate vibra
cu sunete pe alte note
care se recompun
în mirări neașteptate.
Inima ar putea să se înalțe
pe alte trepte de iubire
și bătăile ei
ar putea fi melodioase.
*****
Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
se nășteau cu mirare,
cu mirare mureau
dar nu se supuneau ei
mai mult decât trupului lor.
Se rătăceau prin vis
și chiar prin univers călătoreau
ca să se simtă mai oameni,
căutau peste tot ceva ce nu știau
de multe ori să se întreacă pe sine
și nu rămâneau muțumiți
decât după moarte.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
27 mai 2019
Războiul de întregire a neamului (1916-1919)
După semnarea armistiţiului, presa oficială din ţară, pentru a linişti pe Aliaţi, scria că actul semnat n-a schimbat nimic, nici în privinţa stării morale, nici în orientarea politică a României: ,,Armistiţiul de la Focşani nu e în stare să provoace nicio diversiune (schimbare) morală, politiceşte tot aşa. Raporturile noastre cu aliaţii nu le-a atins deloc această vremelnică încetare de focuri. Ştie toată lumea că nu vom trata pace cu nemţii, că suntem gata să primim orice nenorocire pe care nu avem puterea s-o înlăturăm, dar nu ne-ar lipsi niciodată revolta ca să măturăm cu ea pe cei ce ar putea să desavueze ţara”. Guvernul român urmărea să liniştească pe Aliaţi, dându-le asigurări de loialitate, dar situaţia era complexă, în condiţiile semnării păcii de la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), între Puterile Centrale şi Rusia (apoi Ucraina), urmată de ocuparea teritoriilor ruse şi ucrainene. În aceste condiţii, România nu mai avea nicio posibilitate de a primi ajutor dinafară sau de a se retrage undeva, iar orice rezistenţă armată echivala cu o catastrofă. Cu certitudine, în acel moment, situaţia României era disperată, pur şi simplu, fără ieşire. Puterea morală a ţării şi a armatei slăbea, încercuiţi şi ameninţaţi de duşmani, izolaţi de prieteni, care nu ne puteau oferi decât cuvinte de încurajare, nicio scăpare nu se vedea de nicăieri.
În această situaţie deznădăjduită, miniştriii Antantei la Iaşi, Barclay, Wopicka, Saint-Aulaire şi Fasciotti, martori ai eforturilor şi zbuciumului românilor, într-o notă colectivă, observau că este ,,o datorie a recunoaşte mărimea sacrificiilor ce poporul român şi eroica lui armată, uniţi în jurul mărinimosului lor rege şi al guvernului lor, au răbdat cu atâta credinţă pentru cauza comună a României şi a Antantei”. În aceeaşi vreme, în Camera franceză, ministrul de externe Stephan Pichon arăta că pentru ,,nobila şi nefericita Românie, ameninţată până şi în existenţa sa…, am intervenit la Iaşi, pentru a înştiinţa guvernul român că toate angajamentele luate în momentul intrării sale în război vor fi menţinute”. Acelaşi ministru sublinia: ,,România a obţinut, de acord cu noi şi prin noi, concursul tuturor aliaţilor. Armistiţiul n-a putut fi evitat cu toate sforţările noastre”.
La 23 ianuarie/5 februarie 1918, generalul Lupaşcu, sosit la Focşani, la invitaţia părţii germane, primea o notă ultimativă din partea lui Mackensen, prin care acesta soma guvernul român ca, în termen de patru zile, să-şi precizeze atitudinea politică şi militară. Ulterior, la 25 ianuarie/7 februarie 1918, guvernul român a luat în discuţie ultimatum-ul lui Mackensen; deşi toţi membrii guvernului erau pentru continuarea războiului, ei s-au împărţit în două tabere: miniştrii cereau denunţarea imediată a armistiţiului şi continuarea războiului, iar cei liberali solicitau prelungirea acestuia, iar în caz contrar, iniţierea unor convorbiri de pace, pentru a câştiga timp. În cursul discuţiilor, observând divergenţele, generalul Averescu a lansat ideea (formula) păcii separate. Divergenţele din cadrul guvernului şi cele din cadrul Consiliului de Coroană, convocat ad-hoc, din 6, 7 şi 8 februarie, au dus la demisia miniştrilor conservatori, în frunte cu Take Ionescu, ceea ce a antrenat demisia întregului guvern Brătianu, la 26 ianuarie/8 februarie .
În aceste condiţii, la 29 ianuarie/11 februarie 1918, a fost instituit guvernul Al. Averescu, care se bucura de o anumită popularitate şi avea încrederea regelui, misiunea acestuia fiind aceea de a face faţă presiunilor germane şi de a continua negocierile cu aceştia cât mai mult timp. Guvernul Averescu, în linii generale, a adoptat o atitudine politică asemănătoare cu cea a fostului cabinet, fiind sprijinit de liberali, se vorbea în cercurile politice că chiar Brătianu a pus la cale noua formaţiune guvernamentală. Însuşi Averescu declara că ,,se găseşte în concordanţă cu I.I.C. Brătianu asupra faptului că întreaga noastră situaţie, cu soluţiile ce comportă, trebuieşte revizuită în lumina noilor împrejurări…”, iar acesta apela la apropiaţii săi să adopte ,,o atitudine…binevoitoare faţă de noul guvern”.
Sarcina cea mai urgentă a guvernului era rezolvarea cerinţelor impuse de ultimatum-ul german şi, în acest scop, a cerut o prelungire de 48 ore, pe care a obţinut-o. Apoi, după trimiterea unei delegaţii la Bucureşti, la 5/18 februarie 1919, la castelul Ştirbei, de la Buftea, a avut loc întrevederea între Averescu şi Mackensen, desfăşurată în spiritul ,,unei perfecte camaraderii militare”. Însă abia după întrevederea din 11/24 februarie, cu împuterniciţii Germaniei şi Austro-Ungariei, miniştrii de externe Kuhlmann şi Czernin, Averescu a luat cunoştinţă de condiţiile de pace ale celor două ţări. În acest context, Ottokar Czernin a impus, ca o condiţie ,,sine qua non” a tratativelor de pace, cedarea întregii Dobroge, până la Dunăre, apoi, ,,foarte largi rectificări de frontieră în regiunea Porţilor de Fier, în valea Jiului şi între Dorna-Vatra şi Câmpulung” şi o serie de condiţii economice referitoare la grâu şi petrol. Dacă aceste condiţii nu erau acceptate ca bază a tratativelor, cele două puteri ameninţau cu începerea războiului şi detronarea regelui. Averescu declara celor doi miniştri că ,,deslipirea Dobrogei de România este o imposibilitate pentru orice guvern român”.
Pentru a nu fi întrerupte tratativele, Czernin a solicitat o întrevedere cu regele Ferdinand., care a avut loc la 14/27 februarie 1918, în clădirea gării din Răcăciuni (jud. Bacău). Czernin a spus mai întâi regelui că nu a venit să se roage pentru pace, ci din însărcinarea împăratului, care, cu toată ,,trădarea” României, vrea s-o trateze cu blândeţe şi menajamente. Însă imediat, brutal, diplomatul a prezentat regelui, în formă ultimativă, condiţiile de pace în nouă puncte: 1. Dobrogea; 2. Dunărea sub control german; 3. Severinul; 4. Broşteni-Mirceşti; 5. Trecătorile; 6. Dezarmarea armatei; 7. Drumurile de fier; 8. Trecere liberă pentru germani contra Rusiei; 9. Petrolul pe 80 de ani. După prezentarea condiţiilor, Czernin a ameninţat că, în caz contrar, superioritatea militară va decide, ,,în cel mult şase săptămâni, România şi dinastia sa vor înceta să mai existe”. Regele a protestat împotriva condiţiilor de pace ,,excesiv de grele” şi mai ales a cedării Dobrogei, dar Czernin a ameninţat din nou că, ,,în patru săptămâni”, Puterile Centrale pot să obţină o pace mult mai favorabilă. La 16 februarie/1 martie, guvernul român a solicitat să se renunţe la condiţiile ,,sine qua non” şi să se înceapă tratative într-un spirit de ,,conciliaţiune”. Dar, în aceeaşi zi, Puterile Centrale somară din nou guvernul român să dea un răspuns până la 17 februarie/2 martie 1918, ora 12, după care armistiţiul va fi denunţat.
Pentru a analiza situaţia, la 17 februarie/2 martie 1918, ora 10, s-a deschis la Iaşi, primul Consiliu de Coroană, condus de regele Ferdinand, cu participarea membrilor guvernului, a preşedinţilor Camerelor, a lui I.I.C. Brătianu, preşedinte PNL, şi a lui Take Ionescu, preşedintele PC-D. Regele a informat despre condiţiile de pace puse de cele două puteri, cedarea Dobrogei şi rectificările de graniţă în munţi. Apoi, primul-ministru Averescu a expus acţiunile guvernului român şi a conchis că este preferabil ,,să se accepte condiţiile impuse, deoarece armata nu poate opune decât o scurtă rezistenţă, lipsindu-i subzistenţele şi muniţiile”. Luând cuvântul, Brătianu s-a pronunţat împotriva condiţiilor de pace, arătând că rezistenţa militară se impunea ca singura formă de protest faţă de condiţiile grele impuse. Take Ionescu s-a declarat, din capul locului, pentru rezistenţă, cerând ca, în caz de forţă majoră, regele, guvernul şi o parte din armată să treacă în Rusia estică. Averescu s-a opus opiniei celor doi, considerând atât rezistenţa cât şi retragerea ca dezastruoase, apoi a declarat că nu-şi asumă răspunderea politică şi este gata să cedeze poziţia de prim-ministru .
Întrucât nu s-a ajuns la niciun rezultat, s-a ţinut un al doilea Consiliu de Coroană, la 18 februarie/3 martie. Răspunsul guvernul român nu a putut fi dat până la ora 12, ci abia spre seară, de aceea, germanii au prelungit ultimatumul până la 5 martie, ora 12 noaptea, dar au pus noi condiţii, printre care demobilizarea a opt divizii. Aceste noi condiţii au fost aduse la cunoştinţă când discuţiile celui de-al doilea Consiliu erau pe sfârşite, pe lângă demobilizare, se mai cerea trecerea trupelor austro-ungare prin Moldova şi Basarabia spre Ucraina şi repatrierea ofiţerilor Antantei. Brătianu a luat din nou cuvântul şi a făcut două propuneri: pentru încheierea păcii, să fie chemat la guvern Marghiloman, ar putea obţine condiţii mai bune, iar dacă guvernul Averescu persistă în tratarea păcii, atunci să accepte toate condiţiile în bloc, arătând că e vorba de o pace impusă. Averescu a considerat noile condiţii drept umilitoare şi a propus să se ţină un nou consiliu.
La 19 februarie/4 martie, s-a întrunit al treilea Consiliu de Coroană, la care au participat şi trei generali, Const. Prezan, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu, care, după cum nota regina Maria, ,,se pare împărtăşesc ideea că trebuie să luptăm”. Dezbaterile au fost deschise de rege, care a făcut o expunere emoţională, arătând că în noaptea aceea ,,sufletul său a încercat cea mai mare suferinţă”, dar trebuie să ne plecăm în faţa puterii împrejurărilor, fără să ne pierdem speranţa. Averescu a afirmat din nou că, deşi ,,condiţiile (de pace) erau foarte grele, o rezistenţă ar fi fost şi mai dezastruoasă”, oferindu-se încă o dată să demisioneze, dar regele a respins-o. El s-a pronunţat pentru continuarea tratativelor, care ne garantează salvarea dinastiei şi deţinerea Basarabiei. În ultimul moment, a intervenit emoţional şi principele Carol, spunând ,,protestez împotriva hotărârii de a nu se lupta până la capăt”, apreciind că este vorba de o ,,pace înjositoare”. Dar raţiunea rece a învins. Averescu a convocat apoi Parlamentul, la 20 februarie/5 martie, pentru a-i comunica condiţiile impuse României, unii deputaţi, B. Delavrancea, N. Iorga şi L. Moldoveanu, au protestat împotriva acceptării condiţiilor impuse.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (52)”
S-a întâmplat mai demult să primim invitații la două nunți. Era vorba de niște rude, nu chiar de gradul unu sau doi. Fapt este că o nunta era din partea familiei mele și cealaltă din partea rudelor soției. Era cazul să ne ducem ca să nu fie discuții și chiar asa am decis. Mai ales că nunțile erau la interval de câteva zile.
M-am interesat, bineînțeles, cam care e cursul zilei în materie, altfel spus cam cât de mare sau de potrivit să fie cecul și, în clipa în care am introdus cadoul în plic, m-am gândit că e firesc să adaug și câteva cuvinte de felicitare, nu de alta, dar să nu se creeze confuzii în legătură cu titularul donației. Am făcut rost de hârtie velina și am scris caligrafic:
„Dorim multă fericire tinerei perechi…”
– Cred și eu, m-a apostrofat soția. Dorim fericire tinerei perechi! Dar cât de tânără e perechea, habar n-ai. Că mireasa e mai coptuță și că el e la a treia experiență matrimonială, nu te-ai gândit. Vrei să se spună ca umbli cu aluzii!? Nu-i bine.
După câteva minute de gândire, am formulat:
„Va urăm fericire și multă sănătate…”
– Dar ce, au ieșit din spital? Au născut? Sau e un apropo ca la vârsta asta nu ar fi prea sănătoși?
– Atunci, numai „vă dorim fericire”…
– Prea scurt.
– Bine, am acceptat. ”În aceste momente deosebite din viața voastră, ne alăturam cu gândul și cu fapta…”
– Cum cu fapta!? m-a întrerupt cenzura.
– În regulă, renunț. Ce spui de „Vă urăm ca toată viața să fiți veseli și fericiți ca astăzi”. Original, nu?
– Foarte… Nu e nuntă fără un original ca asta. Numai noi de câte ori am scris tâmpenia asta.
– Știi ceva? Mai adaug vreo zece la suta la cec și nu scriu nimic. Parcă stă cineva sa citească? Semnăm foarte citeț și gata!
Așa că am oferit plicul fără cuvinte, am servit un sfert de pui și o cafea opărită, la zece seara eram acasă și am considerat ca am terminat cu prima nuntă. A doua zi am primit un telefon de la mama miresei care ne reproșa că nu am găsit de cuviință sa facem o urare mirilor, le-am dat un cec de parcă banii sunt totul în viață. Ei ar fi preferat de o mie de ori să ne știe cu inima și cu gândul alături, în aceste momente solemne și înălțătoare în viața unor oameni care își unesc destinele la bine și la rău, care pun bazele unei familii, pornind curajoși pe oceanul învolburat al vieții…
Dragii mei enoriași!
HRISTOS A ÎNVIAT!
Aflându-ne în aceste momente de sfântă prăznuire a Învierii din morți a Mântuitorului, să alegem viața, ci nu moartea. Să alungăm din noi întunericul păcatelor, înviind la o viață pătrunsă de duhul sfințeniei, bunătății, credincioșiei și al dragostei față de semenii noștri.
Fie ca lumina Învierii Domnului să Vă lumineze sufletele, iar biruința Mântuitorului asupra morții să Vă încurajeze în nevoința duhovnicească și în mărturisirea lui Hristos Cel Înviat. Fie ca această zi din an să ne aducă fiecăruia dintre noi puterea jertfei în credință, înțelegere și mărturisire, dragoste frățească și mai ales fie ca această zi să ne deschidă fiecăruia dintre noi ușa cea mică a căii spre mântuire.
Hristos a înviat!
*
Între culmea speranței și hăul deznădejdii. De-a lungul timpului am citit de nenumărate textul din Sf. Evanghelie privitor la minunea de la scăldătoarea Vitezda(Ioan, V, 1-15) și de fiecare dată m-am cutremurat de drama bolnavului de acolo.
Un om era paralizat de 38 de ani. Trebuie să fi avut în jur de 60 de ani, fiindcă în final Mântuitorul îi spune: ,,De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție mai rău!” Așadar, se îmbolnăvise la o vârstă matură, de peste 20 de ani. Nu zăcea în casa lui, înconjurat de familie sau de prieteni, ci într-un loc foarte aglomerat, unde erau poate sute de alți bolnavi și însoțitori ai acestora. Locul era insuficient pentru atâta mulțime. Oamenii aceia erau într-o așteptare încordată. Nu ședeau pe fotolii, pe scaune sau pe bănci, ca-ntr-o sală de așteptare. Ședeau care cum puteau, în picioare, pe jos. Așteptarea lor era o pândă ca la vânătoare. În orice clipă apa se putea tulbura și atunci, care era mai agil sărea în scăldătoare. Grija cea mare era să fie primul, fiindcă numai așa se putea vindeca ,,de orice boală era cuprins”. Unii erau în stare să sară singuri în scăldătoare, alții erau împinși de însoțitorii lor. Imaginați-vă o înghesuială din vremea noastră, la o coadă, la urcarea într-un mijloc de transport, ca să nu mai vorbim de îmbulzeala ce se produce la evacuarea dintr-o clădire cuprinsă de un incendiu, cutremur etc. Instinctul animalic din om, instinctul de conservare pune stăpânire pe fiecare. Reușește cine poate, scapă cel mai tare, cel mai brutal, cel care calcă pe ceilalți, cel care lovește, cel care strivește fără milă. Cam așa era starea de spirit de la scăldătoarea Vitezda. Omul nostru, însă, era trântit la pământ, nu se putea mișca, nu se putea apăra, nu se putea feri de picioarele celorlalți, care-l călcau fără milă pe unde se nimerea. El era singur. Nu avea părinți, frați, soție, copii, nepoți și nici prieteni cu el. Boala lui era cumplită, dar mai cumplită era starea de singurătate și de părăsire în care se afla, faptul că trăia din resturile de mâncare care cădeau de la alții! Și asta de 38 de ani, zi și noapte, săptămână după săptămână, lună după lună, anotimp după anotimp, an după an.
Oricare dintre noi cred că și-ar fi pierdut speranța, mințile, ar fi căzut în deznădejde, și-ar fi pus capăt zilelor. Orice răbdare își are limitele ei.
Omul acela din Evanghelie nu numai că nu se prăbușise în hăul deznădejdii, dar continua să spere cu o seninătate dezarmantă. O spune el când îi răspunde Mântuitorului: ,,Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare!” Nu mai făcea referire la cei din familia lui. Îi trebuia un ajutor din partea cuiva, indiferent cine ar fi fost acela. Un Om i-ar fi fost suficient ca să-și recapete sănătatea, să poată iarăși umbla, să poată munci, să poată să-și refacă familia, să poată trăi și el ultimii ani din viață în mod normal, să fie fericit. Doamne, cât de aproape era fericirea de el. Îi trebuia doar un Om devotat, care să-l ajute, să-l iubească, să-i dea un brânci și să-l rostogolească în scăldătoare. Atât. Omul acela trebuia să fie undeva, trebuia să vină cândva. Nu putea să lase Dumnezeu atâta suferință să se consume la nesfârșit într-o ființă atât de plăpândă și neputincioasă. Nu putea Dumnezeu să rămână nepăsător la atâtea rugăciuni, la atâtea lacrimi, la atâta suferință, la atâta umilire a unui om batjocorit de toți, călcat în picioare de toți fără milă. Dacă nu se găsea în lumea aceea un Om care să-i întindă și lui o mână de ajutor, găsea Dumnezeu o soluție și tot nu-l lăsa așa părăsit până la sfârșit.
Iată că Dumnezeu a găsit soluția. S-a dus El Însuși la bolnavul de la scăldătoarea Vitezda și i-a adus vindecarea. Dacă la alte minuni găsim bolnavii rugându-L pe Iisus să-i vindece, ori găsim rude ale bolnavilor implorându-L să se milostivească de cei aflați în suferință, de data aceasta nu-L cheamă nimeni. Nici chiar bolnavul nu-I cere ajutorul. Nu I se plânge de starea jalnică în care se afla, ci doar Îi spune Mântuitorului cu o demnitate admirabilă: ,,Doamne, nu am Om, care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa!,” Această afirmație ne face să înțelegem că omul acela nu-și pierduse speranța. Își expunea simplu și cu bărbăție nevoia. Nu-și blestema soarta, nu-și înjura rudele, nu se plângea de cei din jur, nu-și chema moartea, ci în vorbele lui distingem o speranță adâncă, puternică, venită de undeva din profunzimile ființei și credinței sale. El era convins că azi, mâine, peste o săptămână, peste o lună, peste un an, peste zece, Omul acela va veni și la el. În felul acesta suferința nu-i mai era atât de cumplită, umilința nu-i era insuportabilă, ci toate erau niște fire care-l țineau țintuit deocamdată, înainte de a deveni fericit. În fața unei asemenea speranțe Dumnezeu nu rămâne nepăsător. Vine din Galileea, cale de trei zile, prin arșița drumului; vine de dincolo de lumea văzută, din slava împărăției Sale cerești ca să-l întâlnească pe cel în suferință, să-i întindă mâna de ajutor de care el are nevoie. Când vine Dumnezeu, rezolvarea problemei nu se mai face după metodele cunoscute, omenești, ci soluția este ea însăși dumnezeiască: ,,Ia-ți patul tău și umblă!” Ce poate fi mai simplu decât aceasta? Fără tratament, fără sărituri în scăldătoare, fără îmbrânciri, fără vorbe grele. ,,Ia-ți patul tău și umblă!”
În fața lui Dumnezeu, creatorul cerului și al pământului, al lumii văzute și nevăzute, cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la El. Speranța, credința, rugăciunea sunt scările ce ne ajută să urcăm până la Dumnezeu, sau care Îl fac pe Dumnezeu să coboare la noi. O scurtă meditație a fiecăruia dintre noi la drama omului din Sfânta Evanghelie ne-ar ajuta să trecem peste multe situații grele din viață. Indiferent cât de grea ne-ar fi crucea vieții, indiferent cât de abruptă Golgota noastră, omul din Evanghelie ne-ar arăta că poate să ne fie și mai rău; omul din Evanghelie ne arată că nimeni și nimic nu ne îndreptățește să cădem în hăul deznădejdii; ne învață că întotdeauna speranța și credința ne pot scoate din greutățile și durerile prin care trecem; ne învață că și pentru noi poate să mai fie ziua de mâine senină, cu soare și cu bucurie. Omul din Evanghelie ne învață că Hristos nu ne uită niciodată, ci toate necazurile și suferințele prin care trecem sunt ori spre pedeapsa, ori spre îndreptarea, ori spre încercarea noastră, dar nimic nu e întâmplător.
*
Sfaturi părintești. Ni se par de mare actualitate sfaturile scriitorului și medicului polonez din secolul trecut, Janusz Korczak(1878-1942), referitoare la educația copiilor: Iată câteva din ele.
,,1. Nu aștepta de la copilul tău că va fi ca tine, sau cum îți dorești tu să fie. Ajută-l să devină el însuși.
*
Hristos a înviat! În contextul Sărbătorilor Sfintelor Paști, socotim că e foarte potrivită poezia lui Vasile Militaru cu acest titlu. Iat-o:
Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.
Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.
În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta, creştine,
Cât bine ai făcut sub cer umblând…
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?
Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?
O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!
*
File de jurnal- 25 iun. 1982. ,,Ieri, în București, am alergat ca un cal de cursă lungă. La Fondul Plastic abia au acceptat să-mi dea zece litri de ulei de in fiert, cu condiția ,,să nu mai spun cuiva că-l iau pentru biserică”. Mie-mi trebuie pentru biserica de la Malovăț, fiindcă începem restaurarea picturii. Am fost la Spitalul ,,Caritas”, unde a fost internată mama în 1974. Vreau să-i scot copie după certificatele medicale, pentru că originalele nu le mai am. Mi s-a promis că-mi vor fi trimise prin poștă în următoarele zile.
Am vorbit la telefon cu Doamna Marieta Croicu, redactor la Editura ,,Albatros”. Mi-a spus că-mi trimite manuscrisul cu Nicolae Bălcescu. Concepția istorică Domnului Dan Berindei pentru referat, acesta fiind cel mai avizat dintre istorici. E un om foarte exigent din câte știu eu și mi-e teamă că pierd lupta. Vom vedea.
Am fost la redacția revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Am vorbit cu Domnul Alexandru Ioniță, redactor la acea revistă. Mi-a spus că s-a hotărât în colectivul de redacție să-mi publice Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1984) sub formă de volum de sine stătător. Este necesar să predau manuscrisul până la sfârșitul anului. Vai de păcatele mele! Domnul Ioniță mi-a vorbit despre deficiențele alimentare de la noi din țară, de faptul că ,,țara ne e vândută pentru câteva generații”. Tot dumnealui mi-a vorbit despre ,,diabolismul” celor de la Departamentul Cultelor, de felul cum se comportă față de cei care ,,nu sunt ai lor” din cadrul Bisericii Ortodoxe.
Seara am fost la Teatrul Național, unde am văzut piesa lui Paul Everac, Cartea lui Ioviță. O piesă excepțională, de mare actualitate. Este greu de crezut că-n societatea noastră ai putea găsi comuniști atât de perfecți, ideali. Aluziile însă au fost evidente. Mult substrat politic, prin care s-a încercat o motivație, – deloc neglijabilă, dar nu convingătoare pentru toți -, privind unele stări de lucruri din vremea noastră. Florin Piersic a jucat excepțional. Drama lui Iov ar putea avea analogii mult mai profunde în zilele noastre. Autorul, aflat în lojă, urmărea cu atenție receptivitatea auditoriului.
Azi am reușit să iau uleiul de la Fondul Plastic. Cu ceea ce mi-a mai dat magazionera peste cantitatea aprobată, cu ceea ce am mai găsit la magazinul din Lipscani(Pasajul Hanul cu Tei), am făcut rost de 16 litri. M-a topit greutatea. Am cumpărat două bidoane de plastic, dar, neavând garnituri de cauciuc la dopuri, mi-au făcut probleme serioase pe drum.
Am fost la Părintele Valeriu Anania, directorului Institutului Biblic al Patriarhiei Române. Mi-a trecut Bibliografia în planul editorial al Patriarhiei pe 1983, exprimându-și convingerea că va obține aprobarea pentru publicare de la Departament. Mi-a spus că mi-a citit prefața de la Coloana Infinitului, vol. I și m-a întrebat dacă ,,sunt membru de partid”, pentru că am pus în prima frază ,,partidul nostru”. Am încercat să-i explic că fraza nu-mi aparține, că la editură, cu o singură excepție(redactorul Gheorghe Marin), nu se știe că sunt preot. I-am povestit apoi de convorbirea cu Damaschin Severineanul. Se pare că s-a convins.
L-am întâlnit întâmplător pe stradă pe Domnul Gheorghe Marin cu doamna. Este redactorul meu de carte la Coloana Infinitului. Mi-au spus că peste câteva zile vor pleca la Covasna, la stațiune. Nu cred că vor putea veni pe la Bârda anul acesta. Domnul Marin mi-a spus că Doamna Marieta Croicu, colega sa, deja a trimis manuscrisul meu cu Bălcescu lui Dan Berindei. Dumnealui i-ar fi zis că n-ar trebui să-l trimită chiar lui Dan Berindei, pentru că ar fi prea exigent. Doamna Croicu a motivat că ar mai fi avut lucrări care au avut referate proaste de la unii foarte exigenți. După ce autorii au făcut toate retușurile, lucrarea a fost încredințată altui referent mai puțin exigent și astfel totul a trecut cu bine. Domnul Marin mi-a cerut vol. II din Coloana Infinitului până cel mai târziu în iunie anul viitor, pentru a putea să o treacă în planul editorial pentru 1984.”
*
Vaca la liceu. Încă din anii de școală am auzit proverbul ,,Reclama este sufletul comerțului”, dar abia după Revoluție am avut posibilitatea s-o verific în mod practic. Cu ajutorul reclamelor am reușit să-mi vând multe produse agricole și animale, dar și majoritatea cărților. Mi-a rămas de neuitat o situație, pe care o prezint mai jos. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 397(1 –15 Mai)”
În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel vorbește și despre ce va fi rostul lui Israel în planul mântuirii. Sfântul Apostol al Neamurilor arată că, în ciuda faptului că cei mai mulți din Israel au căzut de la Dreapta Credință ei totuși nu rămân uitați și în afara planului Mântuirii. Ca exemplu Sfântul Pavel dă cazul celor întâmplate în vremea Proorocului Ilie. Atunci, în vremea regelui Ahab și a soției sale Izabela, credința cea dreapta căzuse, altarele Domnului fuseseră înlăturate și prin voința acestor domnitori se aduceau închinări lui Baal. Singur rămăsese Sfântul Prooroc Ilie și chiar și viața lui căutau să o ia desfrânații regi. Evenimentele sunt pe larg relatate în Sfânta Scriptură în Regi II. Iar aceste împrejurări sunt relatate și explicate de Sfântul Pavel în Epistola către Romani: ”Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Sau, pe care mai înainte l-a cunoscut. Nu știți, oare, ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă el împotriva lui Israel, zicând: /”Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat și eu am rămas singur și ei caută să-mi ia sufletul!”/Dar ce-I spune dumnezeiescul răspuns?” Mi-am pus deoparte șapte mii de bărbate,care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal’./Deci tot așa și în vremea de acum este o rămășiță aleasă prin har.”(Sf.Pavel,Romani,11;3-5)
Acest text are o importantă deosebită. Mai înainte de a încerca să explic trebuie să ne reamintim un lucru esențial privind textele din Sfânta Scriptură.
Toate evenimentele pomenite au fost stări reale, au avut loc, nu sunt plăsmuiri sau depănări fantastice. Acele întâmplări au fost reale și cu efect în realitatea imediată. Dar în același timp ele au valoare exemplară, valoare de model în veșnicie. În cazul citatului oferit și în relație cu cele întâmplate în chip real.
A fost un fapt că în vremea regelui Ahab, în Israel, a avut loc o persecuție violenta împotriva credinței celei adevărate și s-a căutat impunerea cultului lui Baal, cult satanic însoțit de sacrificii umane. Este iarăși fapt istoric real că, împotriva acestui dezmăț ideologic, Sfântul Prooroc Ilie a luptat de unul singur. Dar în același timp, scurt după asta, credința în Dumnezeul cel Viu a reînflorit. A reînflorit prin acel mic grup de oameni care nu și-au “plecat genunchiul lui Baal”, au rămas credincioși Credinței adevărate și Tradiției. Acei câțiva au fost “rămășița păstrată prin har”, rămășița pe care Dumnezeu o păstrează în cele mai dramatice circumstanțe, rămășiță care este capabilă să aducă la viață Adevărul și Frumusețea și să continue planul divin. Căci toate catastrofele istorice, în toată crudă lor realitate, au o cauza spirituala, îndepărtarea omului de Creator. În momentul în care “omul” se căiește de păcatele sale, Dumnezeu revarsă din nou mila Lui și, prin” rămășița păstrată prin har”, planul divin se continuă spre desăvârșire.
Despre acesta “rămășiță” și despre rostul ei aflăm mențiuni și în Sfânta Scriptură și în scrieri ale Sfințiilor și în Istorie.
Una dintre discuțiile cele mai ilustrative pentru subiectul tratat a avut loc între Sfântul Serafim din Sarov și discipolul sau Nikolay Alexandrovici Motovilov. În cadrul acelei discuții Sfântul Serafim a făcut una dintre cele mai tulburătoare dintre profețiile sale.
Sfântul a spus că o sută de ani după moartea sa în Rusia va începe o cumplită persecuție împotriva Ortodocșilor, milioane de oameni vor pieri și râuri de sânge vor curge. Dar Dumnezeu va păstra, așa cum a păstrat în vremea Sfântului Ilie, o “rămășiță”. Acea “rămășiță păstrată prin har” va rămâne credincioasă Ortodoxiei și pentru ea prigoana se va sfârșii și Ortodoxia va triumfa deplin. Aceste lucruri s-au întâmplat întocmai. Prigoana bolșevică împotriva Ortodoxiei a încetat și o renaștere Ortodoxă fără precedent se petrece sub ochii noștri. Același lucru se întâmplă și în România.
După persecuțiile împotriva Bisericii, după demolările de biserici, asistăm la o extindere fără precedent a lucrării Bisericii Ortodoxe. Toate bisericile din România au fost reînnoite și înfrumusețate, asemenea Mănăstirile și multe Mănăstiri noi au fost întemeiate și numărul și calitatea monasticilor a crescut mult. Nu întâmplător Biserica Ortodoxă Română este trupul care se bucură de încrederea unanimă a Românilor.
În același timp însă viață publică și culturală, se poate spune civilizația românească, trece prin profundă criză.Amăgirile unei lumi desacralizate sunt răspândite.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O rămășiță păstrată prin har”
se vor întâlni
Un cer cu armură despică drumul
înspre stâncile gri – f ă r ă p o r ț i .
Lacrimile erei de pe obrazul stelelor
se vor șterge odată cu
î n d o i e l i l e n o a s t r e.
Nu suntem cei care vor
purta f ă c l i i l e s o n o r e în mână.
Vom licări până când întrebările
se vor î n s e n i n a în trupuri.
În primul buzunar al timpului
am fost raze și fluturi printre nuferii topiți
sub genele de rouă ale mării.
Ne adăposteam sub zborul pescărușilor
care silabiseau zările
și ne lăsam purtați din întâmplare,
privind cum destrămarea șoaptelor
ne deslușea printre p i c ă t u r i l e
a l b a s t r e d e c e a r ă.
A m f o s t eroarea care…
întâmplare
Peste diminețile tainic închise,
între rafturile goale de frunze,
trotuarele cu rădăcini
și-au pliat colțurile alămite
î n p u s t i u .
Nu vrem să ni se mai folosească
numele de liliac alb,
nici chipul să ni-l pierdem
printre semnele vechi
de fiecare dată când ni se dublează
cuvântul înaripat pe umerii largi
ai scoicilor.
Ne abatem străvezii de la glasurile
misterelor neîndulcite cu ceaiul
după-amiaza și lăsăm dincolo de cuvinte
b ă n c i l e a b s e n t e.
Haþiturile întâmplării de fosfor
pierd punțile p e r e c h e
în oglinzile vinovate de singurătate
și tainele nisipului pătrund
î n z o r i i d e p ă r t ă r i l o r…
Ochii pietrelor vegheză picăturile
din gândurile aburite,
iar respirația fină a bolților
câștigă printre rafturile goale
o s t â n c ă .
noapte
Cu umerii goliți – noaptea
ne-a îndemnat să intrăm
prin ușile deschise
a l e p l o i i…
Ne-a promis că trotuarele
ne vor
însoți pașii fără pereche
spre coroana luminii
care va răsări dincolo de cuvinte.
Am numărat ochii stelelor
ca să putem îngenunchia
de fiecare dată, când
vor cădea, din cer, ecouri absolute
p e n t r u n o i !
——————————————————–
Monica ILAȘ
Italia
28 mai 2019
sau : românii/DACO-VALAHII NU au gena laşităţii înscrisă în “ADN”-ul lor!!!
Cei mai cutezători războinici ai Terrei – Traco-Dacii-Valahii…!!!
Nu există român de azi (sfertodoct…se înţelege, în condiţiile în care U.E. “dispune” ca Istoria Românilor să înceapă de la…1989!!!), care să nu exclame, din fundul bojocilor săi şi cu un dispreţ suveran: “Aşa am fost noi, românii ăştia, totdeauna! Laşi, nemernici, găinari, căcăcioşi!”
…Şi, ca urmare a acestei stări de dezertare moral-spirituală, lăsăm U.E. să ne calce-n picioare, lăsăm S.U.A., Anglia, Franţa, Germania, Austria, Cehia, Ungaria etc. să ne jefuiască şi să ne asasineze (moral-spiritual, economic …şi nu numai !) – …să ne scuipe-ntre ochi…şi noi nu reacţionăm decât cu umilul, sinucigaşul, “otomanicul” : “Săru’ mâna, coane, săru’ mâna…şi Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă dea sănătate, că ne-aţi uşurat, grabnic şi frăţeşte, de toate cele grele şi strămoşeşti (n. mea : deci, vetuste, “hors mode”!) COMORI FĂRĂ PREŢ…mai luaţi, mai luaţi, ca de la domniile voastre, de-acasă! – nu vă ruşinaţi…luaţi, luaţi…bogdaproste…!”
…Ei, tinerilor şi mai puţin tinerilor, nu-i deloc aşa! Mai lunile trecute, citam din dl BOGDAN MATECIUC, care evoca motivul războaielor dinastiei IMPERIAL-româneşti a Asăneştilor, cu “invincibilii bizantini”: O PALMĂ! – ŞI SOCOTEAM CAM CÂT COSTA, LA ROMÂNI, PE ACELE VREMI (VEACURILE XII-XIII), “O PALMĂ”…:
“În jurul anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială şi de la cancelaria patriarhală îi menţionează, la sud de Dunăre, pe aromâni, populatie romanică, din regiune. În anul 1185, în Bizanţ domneşte tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-şi pregătească, cu mare fast, nunta cu fiica regelui maghiar Bela al II-lea, el pune o dare nouă, asupra supuşilor săi. Darea îi afectează, în primul rând, pe cei ce au turme de oi şi vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări şi felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire, printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Aceştia trimit, la împărat, care se afla la Kypsella, în Tracia, o delegatie condusă de FRAŢII PETRU şi ASAN, fruntaşi ai lor, pentru a-şi prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, ASAN ESTE PĂLMUIT DE UN DEMNITAR BIZANTIN, „PENTRU NEOBRĂZARE”(s.n.) […n. mea : e vorba de SEBASTOCRATORUL IOAN…). În aceste condiţii, ei [n. mea : Fraţii PETRU şi ASAN] se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, CHEAMĂ POPORUL LA RĂSCOALĂ ÎMPOTRIVA BIZANTINILOR. (…).Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asăneştilor, dar întâmpinând o rezistenţă îndârjită, se retrage. PE DRUMUL DE ÎNTOARCERE, ARMATA SA (n. mea: a împăratului Isaac al II-lea Anghelos, care permisese pălmuirea lui Asan!!!), CADE ÎNTR-O AMBUSCADĂ, ÎNTR-O TRECĂTOARE DIN MUNTI, ŞI SUFERĂ PIERDERI GRELE. ÎMPĂRATUL ÎNSUŞI SCAPĂ CU FUGA, PIERZÂNDU-ŞI COIFUL. VICTORIA ÎNTĂREŞTE ŞI MAI MULT POZIŢIA ASĂNEŞTILOR, CARE RĂMÂN STĂPÂNI PE TERITORIUL DINTRE DUNĂRE ŞI BALCANI (s.mea).(…). Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta SUB CONDUCEREA SEBASTOCRATORULUI IOAN, CEL CARE ÎL PĂLMUISE PE ASAN (s.n,). Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, şi este înlocuit cu IOAN CANTACUZINO, CUMNATUL ÎMPĂRATULUI. ACESTA NU ARE NICIO EXPERIENŢĂ MILITARĂ ŞI, ÎN URMA UNUI ATAC PE TIMP DE NOAPTE, SUFERĂ O GREA ÎNFRÂNGERE, DIN PARTEA VLAHILOR. (…) În timp ce Alexios se află în răsărit, pentru a înăbuşi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, VLAHII RISIPESC O ALTĂ ARMATĂ BIZANTINĂ, ÎN APROPIERE DE ORASUL SERES.(…) După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ioniţă cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeşte remarcabile însuşiri de militar şi om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, înţelegând că Bizanţul nu-l va recunoaşte niciodată ca „împărat”, Ioniţă apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoaşterea, ca Împărat al bulgarilor şi vlahilor, precum şi titlul de Patriarh, pentru întâi-stătătorul bisericii sale.(…) Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas menţionează, în mai multe rânduri, că Petru şi Asan erau „vlahi” şi că ei aparţineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” şi care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. ORIGINEA VALAHĂ A FRATILOR ASĂNEŞTI ESTE CONFIRMATĂ DE NUMEROASE IZVOARE CONTEMPORANE.
Se pune întrebarea: cum au reuşit, aceşti vlahi, care nu constituiau o majoritate, în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că VLAHII ERAU ELITA CONDUCĂTOARE PESTE MOZAICUL DE NEAMURI DIN REGIUNE (s.n.). În plus, EI AVEAU, DEJA, O TRADIŢIE, ÎN OPOZIŢIA FAŢĂ DE AUTORITĂŢILE BIZANTINE. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră, activ, rezistenţa împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fuseseră principalii animatori ai unei răscoale, cu caracter etnic si social, din zona specific românească, Larissa (Thesalia), în preajma anului 1066.(…). Spre dezamăgirea Papei, ÎMPĂRĂŢIA ASĂNEŞTILOR NU DEVINE UN PILON AL ROMEI ÎN SUD-ESTUL EUROPEI ŞI NICI NU SE APROPIE DE IMPERIUL LATIN DE RĂSĂRIT (s.n.), fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizanţul în cea de-a patra Cruciadă (1204), proclamându-se Împărat al Imperiului Latin de Răsărit. Ioniţă, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizanţului, trimite o delegaţie, cerând să fie recunoscut şi de aceştia. LATINII FAC ÎNSĂ O GRESEALĂ FATALĂ, CERÂNDU-I REGELUI SĂ NU LI SE MAI ADRESEZE CA UNOR EGALI, CI CA UN VASAL (…n. mea : Ptiu…!!!) STĂPÂNILOR SĂI.
LUI IONIŢĂ, OFENSAT, CARE PORNEŞTE RĂZBOI (s.n.), i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiţeri în armata lui Alexios al III-lea, izgoniţi de latini. Ioniţă preia conducerea noii alianţe, iar LATINII AJUNG REPEDE SĂ ÎNŢELEAGĂ CE GREŞEALĂ AU FĂCUT. VRÂND SĂ ÎNĂBUŞE REVOLTA LUI IONIŢĂ, EI SE DECID SĂ LOVEASCĂ PUNCTUL PRINCIPAL ŞI ASEDIAZĂ ADRIANOPOLELE. BĂTĂLIA, CARE ARE LOC ÎN ZIUA DE 5 APRILIE 1205, SE ÎNCHEIE ÎNSĂ CU UN DEZASTRU, PENTRU LATINI – IAR BALDUIN ESTE PRINS ŞI DUS LA TÂRNOVO, UNDE MOARE ÎN CHINURI GROZAVE, DUPĂ CUM POVESTEŞTE CRONICARUL NICETAS “ – cf. Bogdan Mateciuc, Imperiul Româno-Bulgar al Asăneştilor – Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni), la sud de Dunăre.
…E ceva neînţeles…ceva de comentat…privind reactivitatea DACO-VALAHĂ, în veacuri trecute?!
…“No comment!”