Războiul de întregire a neamului (1916-1919)
După semnarea armistiţiului, presa oficială din ţară, pentru a linişti pe Aliaţi, scria că actul semnat n-a schimbat nimic, nici în privinţa stării morale, nici în orientarea politică a României: ,,Armistiţiul de la Focşani nu e în stare să provoace nicio diversiune (schimbare) morală, politiceşte tot aşa. Raporturile noastre cu aliaţii nu le-a atins deloc această vremelnică încetare de focuri. Ştie toată lumea că nu vom trata pace cu nemţii, că suntem gata să primim orice nenorocire pe care nu avem puterea s-o înlăturăm, dar nu ne-ar lipsi niciodată revolta ca să măturăm cu ea pe cei ce ar putea să desavueze ţara”. Guvernul român urmărea să liniştească pe Aliaţi, dându-le asigurări de loialitate, dar situaţia era complexă, în condiţiile semnării păcii de la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), între Puterile Centrale şi Rusia (apoi Ucraina), urmată de ocuparea teritoriilor ruse şi ucrainene. În aceste condiţii, România nu mai avea nicio posibilitate de a primi ajutor dinafară sau de a se retrage undeva, iar orice rezistenţă armată echivala cu o catastrofă. Cu certitudine, în acel moment, situaţia României era disperată, pur şi simplu, fără ieşire. Puterea morală a ţării şi a armatei slăbea, încercuiţi şi ameninţaţi de duşmani, izolaţi de prieteni, care nu ne puteau oferi decât cuvinte de încurajare, nicio scăpare nu se vedea de nicăieri.
În această situaţie deznădăjduită, miniştriii Antantei la Iaşi, Barclay, Wopicka, Saint-Aulaire şi Fasciotti, martori ai eforturilor şi zbuciumului românilor, într-o notă colectivă, observau că este ,,o datorie a recunoaşte mărimea sacrificiilor ce poporul român şi eroica lui armată, uniţi în jurul mărinimosului lor rege şi al guvernului lor, au răbdat cu atâta credinţă pentru cauza comună a României şi a Antantei”. În aceeaşi vreme, în Camera franceză, ministrul de externe Stephan Pichon arăta că pentru ,,nobila şi nefericita Românie, ameninţată până şi în existenţa sa…, am intervenit la Iaşi, pentru a înştiinţa guvernul român că toate angajamentele luate în momentul intrării sale în război vor fi menţinute”. Acelaşi ministru sublinia: ,,România a obţinut, de acord cu noi şi prin noi, concursul tuturor aliaţilor. Armistiţiul n-a putut fi evitat cu toate sforţările noastre”.
La 23 ianuarie/5 februarie 1918, generalul Lupaşcu, sosit la Focşani, la invitaţia părţii germane, primea o notă ultimativă din partea lui Mackensen, prin care acesta soma guvernul român ca, în termen de patru zile, să-şi precizeze atitudinea politică şi militară. Ulterior, la 25 ianuarie/7 februarie 1918, guvernul român a luat în discuţie ultimatum-ul lui Mackensen; deşi toţi membrii guvernului erau pentru continuarea războiului, ei s-au împărţit în două tabere: miniştrii cereau denunţarea imediată a armistiţiului şi continuarea războiului, iar cei liberali solicitau prelungirea acestuia, iar în caz contrar, iniţierea unor convorbiri de pace, pentru a câştiga timp. În cursul discuţiilor, observând divergenţele, generalul Averescu a lansat ideea (formula) păcii separate. Divergenţele din cadrul guvernului şi cele din cadrul Consiliului de Coroană, convocat ad-hoc, din 6, 7 şi 8 februarie, au dus la demisia miniştrilor conservatori, în frunte cu Take Ionescu, ceea ce a antrenat demisia întregului guvern Brătianu, la 26 ianuarie/8 februarie .
În aceste condiţii, la 29 ianuarie/11 februarie 1918, a fost instituit guvernul Al. Averescu, care se bucura de o anumită popularitate şi avea încrederea regelui, misiunea acestuia fiind aceea de a face faţă presiunilor germane şi de a continua negocierile cu aceştia cât mai mult timp. Guvernul Averescu, în linii generale, a adoptat o atitudine politică asemănătoare cu cea a fostului cabinet, fiind sprijinit de liberali, se vorbea în cercurile politice că chiar Brătianu a pus la cale noua formaţiune guvernamentală. Însuşi Averescu declara că ,,se găseşte în concordanţă cu I.I.C. Brătianu asupra faptului că întreaga noastră situaţie, cu soluţiile ce comportă, trebuieşte revizuită în lumina noilor împrejurări…”, iar acesta apela la apropiaţii săi să adopte ,,o atitudine…binevoitoare faţă de noul guvern”.
Sarcina cea mai urgentă a guvernului era rezolvarea cerinţelor impuse de ultimatum-ul german şi, în acest scop, a cerut o prelungire de 48 ore, pe care a obţinut-o. Apoi, după trimiterea unei delegaţii la Bucureşti, la 5/18 februarie 1919, la castelul Ştirbei, de la Buftea, a avut loc întrevederea între Averescu şi Mackensen, desfăşurată în spiritul ,,unei perfecte camaraderii militare”. Însă abia după întrevederea din 11/24 februarie, cu împuterniciţii Germaniei şi Austro-Ungariei, miniştrii de externe Kuhlmann şi Czernin, Averescu a luat cunoştinţă de condiţiile de pace ale celor două ţări. În acest context, Ottokar Czernin a impus, ca o condiţie ,,sine qua non” a tratativelor de pace, cedarea întregii Dobroge, până la Dunăre, apoi, ,,foarte largi rectificări de frontieră în regiunea Porţilor de Fier, în valea Jiului şi între Dorna-Vatra şi Câmpulung” şi o serie de condiţii economice referitoare la grâu şi petrol. Dacă aceste condiţii nu erau acceptate ca bază a tratativelor, cele două puteri ameninţau cu începerea războiului şi detronarea regelui. Averescu declara celor doi miniştri că ,,deslipirea Dobrogei de România este o imposibilitate pentru orice guvern român”.
Pentru a nu fi întrerupte tratativele, Czernin a solicitat o întrevedere cu regele Ferdinand., care a avut loc la 14/27 februarie 1918, în clădirea gării din Răcăciuni (jud. Bacău). Czernin a spus mai întâi regelui că nu a venit să se roage pentru pace, ci din însărcinarea împăratului, care, cu toată ,,trădarea” României, vrea s-o trateze cu blândeţe şi menajamente. Însă imediat, brutal, diplomatul a prezentat regelui, în formă ultimativă, condiţiile de pace în nouă puncte: 1. Dobrogea; 2. Dunărea sub control german; 3. Severinul; 4. Broşteni-Mirceşti; 5. Trecătorile; 6. Dezarmarea armatei; 7. Drumurile de fier; 8. Trecere liberă pentru germani contra Rusiei; 9. Petrolul pe 80 de ani. După prezentarea condiţiilor, Czernin a ameninţat că, în caz contrar, superioritatea militară va decide, ,,în cel mult şase săptămâni, România şi dinastia sa vor înceta să mai existe”. Regele a protestat împotriva condiţiilor de pace ,,excesiv de grele” şi mai ales a cedării Dobrogei, dar Czernin a ameninţat din nou că, ,,în patru săptămâni”, Puterile Centrale pot să obţină o pace mult mai favorabilă. La 16 februarie/1 martie, guvernul român a solicitat să se renunţe la condiţiile ,,sine qua non” şi să se înceapă tratative într-un spirit de ,,conciliaţiune”. Dar, în aceeaşi zi, Puterile Centrale somară din nou guvernul român să dea un răspuns până la 17 februarie/2 martie 1918, ora 12, după care armistiţiul va fi denunţat.
Pentru a analiza situaţia, la 17 februarie/2 martie 1918, ora 10, s-a deschis la Iaşi, primul Consiliu de Coroană, condus de regele Ferdinand, cu participarea membrilor guvernului, a preşedinţilor Camerelor, a lui I.I.C. Brătianu, preşedinte PNL, şi a lui Take Ionescu, preşedintele PC-D. Regele a informat despre condiţiile de pace puse de cele două puteri, cedarea Dobrogei şi rectificările de graniţă în munţi. Apoi, primul-ministru Averescu a expus acţiunile guvernului român şi a conchis că este preferabil ,,să se accepte condiţiile impuse, deoarece armata nu poate opune decât o scurtă rezistenţă, lipsindu-i subzistenţele şi muniţiile”. Luând cuvântul, Brătianu s-a pronunţat împotriva condiţiilor de pace, arătând că rezistenţa militară se impunea ca singura formă de protest faţă de condiţiile grele impuse. Take Ionescu s-a declarat, din capul locului, pentru rezistenţă, cerând ca, în caz de forţă majoră, regele, guvernul şi o parte din armată să treacă în Rusia estică. Averescu s-a opus opiniei celor doi, considerând atât rezistenţa cât şi retragerea ca dezastruoase, apoi a declarat că nu-şi asumă răspunderea politică şi este gata să cedeze poziţia de prim-ministru .
Întrucât nu s-a ajuns la niciun rezultat, s-a ţinut un al doilea Consiliu de Coroană, la 18 februarie/3 martie. Răspunsul guvernul român nu a putut fi dat până la ora 12, ci abia spre seară, de aceea, germanii au prelungit ultimatumul până la 5 martie, ora 12 noaptea, dar au pus noi condiţii, printre care demobilizarea a opt divizii. Aceste noi condiţii au fost aduse la cunoştinţă când discuţiile celui de-al doilea Consiliu erau pe sfârşite, pe lângă demobilizare, se mai cerea trecerea trupelor austro-ungare prin Moldova şi Basarabia spre Ucraina şi repatrierea ofiţerilor Antantei. Brătianu a luat din nou cuvântul şi a făcut două propuneri: pentru încheierea păcii, să fie chemat la guvern Marghiloman, ar putea obţine condiţii mai bune, iar dacă guvernul Averescu persistă în tratarea păcii, atunci să accepte toate condiţiile în bloc, arătând că e vorba de o pace impusă. Averescu a considerat noile condiţii drept umilitoare şi a propus să se ţină un nou consiliu.
La 19 februarie/4 martie, s-a întrunit al treilea Consiliu de Coroană, la care au participat şi trei generali, Const. Prezan, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu, care, după cum nota regina Maria, ,,se pare împărtăşesc ideea că trebuie să luptăm”. Dezbaterile au fost deschise de rege, care a făcut o expunere emoţională, arătând că în noaptea aceea ,,sufletul său a încercat cea mai mare suferinţă”, dar trebuie să ne plecăm în faţa puterii împrejurărilor, fără să ne pierdem speranţa. Averescu a afirmat din nou că, deşi ,,condiţiile (de pace) erau foarte grele, o rezistenţă ar fi fost şi mai dezastruoasă”, oferindu-se încă o dată să demisioneze, dar regele a respins-o. El s-a pronunţat pentru continuarea tratativelor, care ne garantează salvarea dinastiei şi deţinerea Basarabiei. În ultimul moment, a intervenit emoţional şi principele Carol, spunând ,,protestez împotriva hotărârii de a nu se lupta până la capăt”, apreciind că este vorba de o ,,pace înjositoare”. Dar raţiunea rece a învins. Averescu a convocat apoi Parlamentul, la 20 februarie/5 martie, pentru a-i comunica condiţiile impuse României, unii deputaţi, B. Delavrancea, N. Iorga şi L. Moldoveanu, au protestat împotriva acceptării condiţiilor impuse.
Deşi se întrunise un al treilea Consiliu, aşa cum am văzut, încă din seara de 18 februarie/3 martie, guvernul român a comunicat austro-germanilor că a acceptat condiţiile impuse ca bază a tratativelor de pace. A doua zi, la 19 februarie/4 martie, două delegaţii române au plecat din Iaşi, una din ele a semnat, la Focşani, protocolul de prelungire a armistiţiului, iar cealaltă delegaţie condusă de C. Argetoianu avea să semneze la Buftea, la 20 februarie/5 martie, în castelul lui Barbu Ştirbei, cu reprezentanţii Puterilor Centrale- Czernin, Kuhlmann, Taalat-Paşa şi Mencicov- tratatul preliminar de pace. Condiţiile stabilite erau următoarele: 1. România cedează puterilor aliate Dobrogea până la Dunăre; 2. României urmează să i se faciliteze un drum comercial până la Constanţa; 3. Admiterea unor rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei. 4. admiterea unor măsuri economice conform situaţiei; 5. România se obligă să demobilizeze imediat cel puţin opt divizii, prin acord comun între cele două comandamente; 6. Trupele române trebuie să evacueze imediat teritoriile monarhiei austro-ungare, pe care le ocupă; 7.România se obligă să înlesnească trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odesa; 8. România se obligă să licenţieze imediat pe toţi ofiţerii străini (francezi) şi împuterniciţii lor; 9. Tratatul se va aplica imediat, începând de la 5 martie.
Însă germanii şi-au sporit pretenţiile, adăugând noi şi grele condiţii (mai ales economice, controlul nelimitat al petrolului), ceea ce l-a determinat pe generalul Averescu să se retragă, împotriva lui ridicându-se şi liberalii. La 27 februarie/12 martie 1918, Averescu a demisionat, iar regele l-a desemnat ca prim-ministru pe Al. Marghiloman, preşedintele Partidului conservator, în speranţa că va obţine condiţii de pace mai bune. Acesta era un germanofil, care rămăsese devotat regelui Ferdinand, de aceea el a insistat ca acesta să preia conducerea guvernului: ,,Regele îmi cere limpede să iau guvernul…”, nota acesta la 12/25 martie 1918. Marghiloman era îndemnat să ia conducerea guvernului şi de Brătianu, care arăta că ,,acesta se sacrifică primind să se înhame la o operă tragică, dar patriotică”, adăugând că ,,…acest om a salvat coroana şi Moldova şi că acest lucru primează”.
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
28 mai 2019