Simon JACK: Liniștea de după

Liniștea de după

…si ai nevoie de mult spațiu
să te-ntrupezi într-o glastră albă
cu mima unei flori…numai frunze
restul, un ochi în decor
de altoi cu o viitoare
privire albastră,

liniștea…

intre două clipe e liniște,
o liniște de nimic umblând în zdrențe
Incomensurabilă absență
un picnic între fluturii patogeni
ai fricii dintre oasele aerului,

…si liniștea de după,

după zbaterea unei pene
intr-o aripă retrovizoare a unui zbor
inainte,

a unui poliglot de Necuvinte! …

————————–

Simon JACK

1 mai 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ora pascală

Ora pascală

trecem mereu, trecem grăbiți
trecem dintr-o lume în altă lume
lăsând în urmă gânduri
privirea mângâie anotimpurile
abia ivite din pulberea anilor
trecem dintr-o oră în altă oră
ora pascală
sufletul, o lacrimă în palma universului
creștem amar
zi de zi
ilustrând perfect o lume fără personaje
trecem și nu ne pasă
de apariția întunericului în noi
îmi este trupul prea mic în pălăria lumii
așteptând semnătura unei iubiri trecătoare
există o clipă ce a trecut în altă clipă
a celor ce caută azi ce au pierdut ieri
prea grăbiți să ajungă nicăieri
pe masa vieții am așezat azi
un singur pahar cu vin

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

1 Mai 2019

Anatol COVALI: Destrămaţii

Destrămaţii

Ne-am destrămat atât de mult încât
mai mult desigur nu e cu putinţă,
decât dacă începem, din urât,
să plămădim în noi altă fiinţă.

Nici nu mai ştim cum arătam atunci
când am intrat cu chiote demente
să ne-mbătăm în tristele spelunci
din ce a fost trecut, cu ce prezent e.

Şi dacă-am vrea să mai ieşim de-aici
am fi de fapt doar nişte biete umbre
prea slabe, prea molâi şi mult prea mici
să stea-mpotriva vremurilor sumbre.

Dar nici nu vrem, căci unde mai găsim
atâta frenezie ca-n beţia
ce-a prefăcut în cruci de ţintirim
iubirea, armonia, bucuria.

Drogaţi de cât eşec ne-a biruit
holbăm spre viitor priviri buimace
ne-nţelegând de ce necontenit
în întuneric totul se preface.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 aprilie 2019

Florica R. CÂNDEA: TANDEM LITERAR – 55 ani de la căsătorie a scriitorilor Titina Nica Țene și Al.Florin Țene

PUNTEA VIEȚII DIN CLIPE- marginalia la o CUPĂ de Poveste!

Cronică la cartea CLIPE PE PUNTEA PIEȚII de TITINA NICA ȚENE

Trăite sau nu, clipele de viață ne dau târcoale încă din tinerețe și pân la bătrânețe căci oare ce e viața? dacă nu Un pod de piatră ..care chiar dacă s-a mai și răsturnat , apa , nu a venit, nu l-a luat , iată o parafrazare care ne îndeamnă să construim marginalii de rânduri citite.

Clipe pe puntea vieții , Cluj Napoca , 2018 , este un volum antologic de autor, cu o Prefață de Voichița Pălăcean -Vereș, cu o superbă copertă întâi semnată de George Roca, Australia și o copertă patru care conține extras din Prefață și fotografia autorului, Titina Nica Țene.

Volumul conține peste o sută de pagini, 50 de titluri de proză scurtă, Date Biobibliografice , Referințe critice(Selecțiuni).

Desigur , cu toții avem în sânul ochilor privirea caldă a ființelor dragi care ne-au legănat Podul vieții cu punți, cu munți cărunți sau jocuri pe genunchi.

”Cu părul nins

Cu ochii mici

și calzi de duioșie

aieve parc-o văd aici

icoana firavei bunici

din frageda -mi pruncie(Șt.O.Iosif, Bunica)

***

O văz ca prin vis.O văz limpede așa cum era….

-Ghici..

-Alune..

-Nu..

-Stafide (B.Șt.Delavrancea, Basm)

***

Iată, avem în podul palmelor o carte primită recent .

Din geana pleoapelor răzbate ideea că vine o vreme când constatăm că(pe)trecerea prin viață ne-o pe-trecem pe poduri de ață…

și pășim atenți să nu se frângă la capete, rotindu-ne privirile precum Luna nesecată de raze.Viața , ca un pod sau punte ne încearcă pe toți, de la inele la logodne , de la iubiri la îndoieli ..dar ce mai contează decât că lăsăm după noi urme scrise pe poduri precum miei pe verzi pajiști…

Și, ce e oare viața dacă nu o metaforică punte peste care ne răsar alte paralele vieți, copii, nepoți, i-luminări de vise ori i(d)reale speranțe…între Pământ și Cer!

***

(Facem cuvenita precizare că nu o cunoaștem pe distinsa autoare și că, între două Popasuri ca pe un Pod , recent, la Cluj i-am dat un telefon, și, dacă nu mi-a răspuns, am crezut de cuviință să îi trimit pe Pod de fun courier o carte-Clipe retrăite, Gutenberg, 2015).

***

Și totuși…o cunoaștem di(prin ) scris!!!

Care , iată, îndrăznim a spune precum Raiul în Cetate , că (În)Dumnezeiește Clipa și Păzește Podul de Punte sau invers!

Rîndurile îi sunt ”Pietre de Aducere-AminTe” iar titlurile ni se par pitulate în Cântece de sape, Îngeri în vis, Viață netrăită, A doua tinerețe , Bucuria întoarcerii în timp, Întrebare fără răspuns, O noapte palpitantă De la copii învățăm…și tot așa..păn ne ascundem de Crucea Veșniciei…

Când flori pălesc alte flori răzbesc, nepoții de copii cu nume selenare Catinca, Anastasia , Ionuț, și care copii ori nepoți fălesc file de carte cu O boacănă cât o casă, Livada de pruni, Catinca și E-urile, Catinca și iubitul ,Anastasia și ..politica,Moș Crăciun. Matematica Anastasiei, și multe alte povestiri…Cât o Veste bună!

***

Pagini de carte …pe pod…alunecă lunecând nedisipite, nedisparate cu titluri din Antologie de Autor, care nu orbesc ci doruri potolesc!

Maiale de petreceri sunt în mâinile bunicii cu rochița rândunicii pline de poveste, mânuțe de copii mai mari ori micuți ale căror ochi se sclipesc de frăgezimi .De dragoste!

O carte pentru noi parcă Deja Vu!Pret- a-

porter în reverul de raft de bibliotecă! De scriitor, mamă, soție, bunică! Poetă!

Cu flori de maci și de cicoare, bunica nu le povestește ci le (mai) și scrie așa ca un testamentar fulg în calea vreunui pod de prăbușire! Pentru că scrisul nu ucide…..

Scrisul clădește punți în calea vieții!!!Clipe!

E ca un inexorabil și plăcut ”pont” cu tot cu destin ca un recurs al autorului la viață pe care și-o reinventează stategic tot prin scris.Obliterare a spațiului vital pri scris, Titina Nica Țene își desface coaja Fructului oprit , Dragostea pentru toți în toate posibilele sale Fațete! Cu clapete!

Ca o rezonanță a superiorului prin Feminism

Feminitate, Cartea este un succes cu precise direcții.O carte despre copii, mari și mici, cu bunici, cu copii și, mămici, tătici fericiți!

Continue reading „Florica R. CÂNDEA: TANDEM LITERAR – 55 ani de la căsătorie a scriitorilor Titina Nica Țene și Al.Florin Țene” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de dragoste

TE-AI SUPĂRAT IUBITO

Motto: ,,Te-ai supărat iubito-n astă seară

Şi-ai vrut să-ţi dau iubirea înapoi,

De-atuncea începută, dintr-o vară

Când lumea asta era ea şi noi’’

Cum să îţi dau iubirea înapoi?

Cum să îţi dau tot ce-am simţit odată?

Durerea, bucuria, care-n doi

Făcut-am viaţa asta desfătată.

Cum să îţi dau speranţa şi cel dor

Ce mi-a ţinut a flăcării văpaie,

Cum să îţi dau din suflet cel fior

Ce-a fost mereu a inimii bătaie.

Cum să îţi dau clipita-mi de visare

Ce-a fost cândva chiar raiul cel divin

Şi tinereţea, raza mea de soare

Şi cerul nopţii cel cu stele plin.

Le dau pe toate, de mă dau pe mine

Să ne topeşti în lacrimi şi-n suspin,

Iar dacă crezi c-aşa ţi-o fi mai bine

Mă uită dacă poţi în dulce chin.

Dar nu uita că ai să-ţi ştergi din viaţă

Mai tot ce în iubire ai trăit,

Ce ţi-ar rămâne, crezi c-ar fi dulceaţă

Şi-ar merita atâta pătimit?

Şi-apoi, nu pot să dau nimic din mine

Că m-aş goli de tot ce-a fost frumos,

Rămâne-oi sec de tot şi făr’ de tine

Voi fi nimicul cel mai păcătos.

ÎN GĂND ÎŢI NUMĂR PAŞII CARE

În gând îţi număr paşii care

Sfioşi şi temători îi faci,

Când vii grăbită pe cărare

Călcându-mi iară cruzii maci.

Eu încă te aştept codană

Cu sufletu-ți îmbujorat

Rugându-mă la cer în taină

Ne ierte dulcele păcat.

Vom fi din nou în paza nopţii

Sub umbra clipei de noroc

Şi-om mulţumii atuncea sorţii

Că ne-a-ntâlnit în tainic loc.

Ne-om îndrăgi ca altădată

Şi-n vorbă mută, nerostită,

Vei fi icoană sărutată

În clipa dulce de ispită.

Lăsa-vom lumea mincinoasă

Să se afunde în uitare

Şi-n noaptea asta norocoasă

Vom fi clipită de visare.

Spre dimineaţă, la plecare,

Cu vinovaţii paşi ce-i faci,

Călca-vei iară-şi cea cărare

Înrouraţii roşi maci.

GÂNDURI ÎNDULCITE

Ţi-am trimis iubito pe aripi de vânt

Din adânc de suflet gânduri îndulcite,

Nu-s aed ca-n vremuri ca să ţi le cânt

Sau în nopţi cu lună să le-auzi şoptite.

Sunt mereu cum fost-am: umbra-ţi din iubire,

Clipa norocoasă ce ai vrea s-o ai

Cuibărită-n suflet şi-n a ta simţire,

Doru-ţi din privire, gura ta de rai.

Focul din scânteia care să-ţi aprindă

Inima-n văpaie, gura-ţi însetată,

Caldul din privirea-ţi îmbunată, blândă

Tremurul din pleoapa vrută sărutată.

Visul şi speranţa, flacără nestinsă,

Gândul din chemarea încă doritoare,

Boaba lăcrimată pe obraz prelinsă,

Vorba mângâiată, clipa care moare.

Sub icoana-ţi sfântă candelă arzândă,

Ruga înălţată în spre Domn Ceresc,

Taina-n veci nespusă, inimă flămândă,

Toate cele bune care-s în lumesc.

Tu să-mi dai doar gându-ţi plin de preaiubire

Ce îl porţi cu tine pus într-un fior,

Şti-voi că e încă lacrimă, simţire,

Niciodat sătulă, veşnicitul dor.

TAINA VISULUI DIN NOAPTE

Îţi fac iubito-n gând palate

Înconjurate de grădini,

Pe tine mi te pun în toate

Numai aşteaptă-mă, că vin

Din lumea visurilor mele

Dorinţele să le-mplinim,

Să fim doar noi în toate cele,

Focoşi amanţi să ne iubim.

Cu buzduganul de dorinţe

Ţi-oi bate-n poartă la cetate,

Aşteaptă-mă pe trepţi cuminte

Gândind la dulcile păcate

Ce-n noapte toate s-or preface

În taina pusă-n colţ de minte,

Acol’ vor sta în bună pace

Închise-n mutele cuvinte.

N-o şti nici pasărea nici vântul,

Nici luna care toate-mi ştie,

Nici umbra noastră, nici pământul

C-am fost aici, clipită vie

Ce-a ars în dulce-nfiorare

Făcând păcatul nost’ divin,

C-apoi ,în strânsă-mbrăţişare

S-adormi în pat cu baldachin.

Cărarea nopţi-nrourată

Va şterge urma la-l meu pas,

Şi-apoi la fel ca altădată

Sărut ţi-oi da, de bun rămas.

Când m-oi topi-n adânc de noapte,

În rugi, pe geana-n tremurare,

Vor picura înlăcrimate

Două smaralde, de iertare.

TRUBADUR PRIN CER CU STELE

Trubadur de altădată, nu mai cânţi pe sub balcoane

Să-nfiori inimi de fete, de iubite, de cucoane,

Punând sufletu-ți smerelnic ca un dar în a lor palmă

Şi-ntr-un vers cu a ta lăută, stâmpăra-i plăcuta rană.

Nu mai ai nici glas nici suflet, nici pe cine să-nfioare

Versul tău şi cea lăută, de plăcere făcătoare,

Nimeni plată nu-ţi aruncă din balcoane-o sărutare,

O privire voluptoasă, chemătoare, doritoare.

Nu-s mai timpurile-acelea când un suflet în văpaie

Aştepta în seri cu lună trubaduri să le-nvioaie,

Să le-aţâţe vii dorinţe şi-a lor inimi mişcătoare

Într-un cânt să se topească, într-un vers să se scoboare.

Lira-n cui ţi se-odihneşte, muza mi te-a părăsit

Nins ţi-e părul, slab ţi-e trupul ce-i acuma gârbovit,

Iar privirea-nceţoşată doar un pic în faţă vede,

Vorba, mintea ta sprinţară, de o vreme se tot pierde.

Numai vechea amintire gându-ntrânsul o mai ţine

Să-ndulcească astă clipă, schmbe răul tot în bine,

Tu le deapănă pe toate, că atât ţi-a mai rămas,

Pân’ la gata fii pe pace , n-ai mai mult de cât, un pas.

Ai fost clipă de istorii într-o vreme de iubire

Când în suflet revărsat-ai bucurie, fericire,

Azi , pustiu e sub balcoane ca şi-n inimile noastre,

Fiindcă tu, cu a ta liră, rătăceşti prin cer cu astre.

SOCOTEALĂ

Scad, adun şi-mpart, nu iese cum făcutu-mi-am socoată,

Înmulţesc cu doi, cu zece, tot nu e cum vreau să fie

Plata ceea în săruturi, ce promisu-mi-ai că toată

Mi-o vei da, până la una, nu-ţi rămână datorie.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de dragoste” →

Emilia STROE-ŢENA: Destin Românesc (sonete)

DESTIN ROMÂNESC

Singurătăţi stelare foc îngropat aşterrn

În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,

Pe planul înclinat sub umbră şi mister

Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică

Râul, câmpia, valea păstrează amintirea

Discretei ondulări; nostalgic simţământ

De tainică-mplinire vibrează-n infinirea

Acestor mândri aştri cu frunte de pământ

Iar sufletul, tot, urcă şi coboară

Pe plaiurile line de poveşti,

Ce încă lumi apuse înfioară

Ca vraja desfăcută-ntâia oară;

Destin de poezie tu, ţară, îşi croieşti,

Din cântec şi din vetre strămoşeşti

ȚARA DIN INIMĂ, ȚARA DE VIS

Împădurite culmi brăzdând zenitul

Din suflet treaz de dac şi de roman,

Te cheamă într-un glas cu infinitul,

Când tâmplelor de soare le-adăugăm un an.

Tu, patrie-leagăn, cu braţe de stea

Ce-n zări îşi rotesc visul de-aur,

Te zugrăveşti etern pe ziua mea

În cercuri verzi de apă şi de laur.

Gândindu-te aproape în orele de seară,

Când cerul tot e zbor trandafiriu,

Nălţat spre veacul viitor, târziu

Lumina ta de vrajă mă-mpresoară

Cu raze moi şi blânde de-mplinire;

Şi-o armonie este-ntreaga fire.

EXISTENȚA NOASTRĂ

Nici apuseni, dar nici soare-răsare;

Pe un pământ al dreptei cumpeniri,

Români a fost să fim, cu mândre firi,

Trăind sub ceruri de transfigurare

Un orizont albastru de-mpliniri,

De văi şi coame, blândă ondulare

De-ncredere în noi şi-ngândurare;

-Floare de colţ pe plai de amintiri.

Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,

Un chip de dac ce a murit râzând,

Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge

Iar numele în veci de veci a-i stinge;

Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,

Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!

STRĂBUNE VETRE

În inimi tari de munţi, ori la câmpie,

Aţi înflorit o lume unică

Din zări cu adâncime mitică,

Urcând spre noi, sfidând vremelnicie

Continue reading „Emilia STROE-ŢENA: Destin Românesc (sonete)” →

Victoria MILESCU: Nicolae Densuşianu – un vizionar

Nicolae Densuşianu, istoric, jurist, etnolog, de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului XX, continuă să fascineze dar şi să intrige. Ideile şi teoriile sale au adepţi dar şi critici, semn al neindiferenţei, marcă a personalităţilor ce trec prin lume şi lasă urme. Activitatea şi opera lui Nicolae Densuşianu poartă amprenta unei inteligenţe vii, a unui suflet ales care şi-a iubit neamul, a cărui istorie zbuciumată o cunoştea şi o preţuia, spunând: „Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriașe răsboinice, ce a trebuit să le susținăcu multă vitejie și devotament poporul român pentru apărarea țerilor române, a naționalității, limbii, religiunii și libertăților sale.“ Acestui neam a încercat să-i trezească, prin scrierile sale, conştiinţa originii, să-i insufle mândria de a fi urmaşul unui popor vechi, viteaz şi nobil.

Nicolae Densuşianu se naşte la 18 aprilie 1846, în satul Densuş, în Transilvania, aflată atunci sub stăpânirea austro-ungară. Este fiul preotului unit Bizantinus Pop şi al Sofiei Nicolae. Îşi schimbă numele Pop, după cel al fratelui său, Aron, căruia profesorii de la şcoala din Blaj îi spun Densuşianu, pentru a-l deosebi de alţi elevi care purtau acelaşi nume. Astfel, apar Densuşienii, Aron Densuşianu care a devenit critic, poet şi profesor de limba latină la Universitatea din Iaşi, iar fiul acestuia, Ovid Densuşianu, a fost, la rândul său, poet şi critic literar. Nicolae Densuşianu urmează Facultatea de ştiinţe juridice din Sibiu, oraş unde îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, în 1867. După absolvire, lucrează ca notar în Făgăraş, unde scoate publicaţia ,,Orientul latin“, împreună cu fratele său, Aron, şi cu Teofil Frîncu, apoi este avocat în Braşov, după care se stabileşte în Bucureşti, unde lucrează la Curtea de Apel. În 1878, este numit bibliotecar-arhivar la Academia Română, loc ideal pentru a studia documente, a scrie articole, a publica, fiind preocupat îndeosebi de originile îndepărtate ale poporului român pentru că ,,numai cu ajutorul trecutului ne putem explica ideile şi diferitele fenomene din viaţa unui popor“, convingere ce a stat la baza operei sale fundamentale, Dacia preistorică. Tot în 1878, devine membru corespondent al Academiei Române. În 1884, Ion Brătianu îl numeşte translator la Marele Stat Major, iar până la sfârşitul vieţii, în 1911, este directorul Bibliotecii Centrale a Ministerului Apărării Naţionale, azi Biblioteca Militară Naţională. Epoca în care trăieşte istoricul ardelean este una plină de evenimente politice, sociale şi culturale: Unirea de la 1859, venirea Hohenzollernilor, Războiul de Independenţă de la 1877, înfiinţarea Universităţii de la Iaşi (1860), a Universităţii de la Bucureşti (1864) etc.

Nicolae Densuşianu munceşte cu dăruire şi abnegaţie. Continuă opera lui Eudoxiu Hurmuzaki, publicând cele şase volume de documente referitoare la istoria românilor, aşa-numita ,,Colecţia Hurmuzaki“. Publică o serie de articole ştiinţifice: ,,Scrutări mitologice la români“, ,,Elementul latin în Orient“, ,,O colonie macedo-română în Transilvania“ şi altele în reviste din ţară (,,Familia“, ,,Orientul latin“, ,,Columna lui Traian“ etc.) şi din străinătate. Colaborează la ,,Anuarul istoricilor din Berlin“, iar timp de 15 ani colaborează cu Societatea istoricilor din Berlin. Acestora li se adaugă studii de istorie militară ca ,,Domnii glorioşi şi Căpitanii celebri ai ţerilor române“, lucrare în două volume. În 1884, publică monografia Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria (1784-1785). Scrisă pe baza documentelor oficiale, lucrare pentru care a adunat 783 de documente şi pentru care primeşte din partea Academiei Române Premiul ,,Ion Heliade Rădulescu“, în valoare de 5 000 de lei. Banii sunt folosiţi de autor, după cum ne spune prefaţatorul Daciei preistorice, pentru a călători în Ungaria, Germania, Italia, Spania, cercetând documente şi hărţi în diverse arhive şi biblioteci, inclusiv la biblioteca Vaticanului, pentru cartea sa, la care a lucrat un sfert de veac, dar pe care nu a mai apucat să o vadă tipărită. Dacia preistorică apare în 1913, în Bucureşti, având 1 152 de pagini, producând reacţii dintre cele mai neaşteptate. Unii au numit-o Biblia românilor, ,,un monument al muncii şi gloriei trecute“, alţii au calificat-o drept fantezistă, speculativă.

Continue reading „Victoria MILESCU: Nicolae Densuşianu – un vizionar” →

Adda NEAG: Fericirea

Probabil e greu de crezut că încă scriu și că deși primele creații erau despre iubire și fericire, azi am ajuns în punctul în care, scriu despre lumea văzută prin ochii mei căprui. E dificil de imaginat că tot ce scriu, e produsul sentimentelor mele încurcate. Recent am observat că sentimentul de tristețe îmi aduce inspirația. Nu vreau să scriu despre iubire, pentru că eu nu o văd ceva foarte important. Poate sunt eu ruptă de această realitate a tuturor, dar pur și simplu scriu din perspectiva mea.

Nu pot să trec cu vederea peste faptul că lumea e frumoasă și că orice respirație în plus e un dar divin…dar chiar nu pot să scriu despre lumea mea, doar fiind neagră. Iubirea în ziua de azi a ajuns să te omoare. Nu sunt eu genul de persoană rece, ba din contră, sufletul meu e sufletist, am mai spus asta și o repet iubesc să iubesc, dar totuși oamenii mă obligă să descriu o lumea plină de negură. Nu toți suntem la fel, dar majoritatea vor să atingă perfecțiunea. Eu vreau să fiu fericită. Eu vreau ca orice frică a mea să dispară sau să am puterea să o înfrunt. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă trezesc într-o dimineață de vară târzie, cu geamul deschis, să intre aerul acela răcoritor. Să mă trezesc văzând cerul albastru fără nori și să zâmbesc. Să am puterea de a mă bucura de câteva clipe frumoase, până să mă doboare iar tristețea.

Ce pot spune decât că în timp, ochii mei au fost deschiși sau închiși asupra unor lucruri. Adică, să explic…eu văd fericirea oamenilor, dar când scriu nu pot să nu mă leg de puterea unor cuvinte și să arăt lumii adevărul. Prietenii îmi cer să scriu despre „viață, deoarece e prea frumoasă”, dar eu nu o văd așa. Ce poate fi frumos când iubești o persoană, trăiești alături de ea..(17 ani, o lună și 2 săptămâni) și brusc vine cineva și ți-o răpește? Cum să pot fi fericită, când cea mai mare frică a mea e prezentă peste tot. Refuz să cred ca am o gândire greșită. Sunt pur și simplu eu contra ea…și o mare de durere.

Toată lumea încearcă să mă facă să văd bucuria. Dar eu o văd, eu sunt conștientă, dar nu o pot simți. E ca și cum orice credeam că e bun se transformă în cuțite ce mă înjunghie pe rând. Rana mea fiind, exact, sentimentul de fericire. Nu pot să concep lumea aceasta fără a fi rea. Eu consider că sunt realistă și că iubirea vine de la sine. Nimeni nu mă poate schimba. Cine mă ia, mă ia cu tot pachetul de întuneric. Revenind la sentimentul de fericire…păi ce pot eu să schimb la mine? Nimic, ani la rând am încercat să intru în tipar, să mă bucur de aceea fericire indusă, falsă de alții. Azi încerc să zâmbesc pentru mine. Mereu când mă plimb și văd oameni de tot felul sunt confuză. Doar eu simt că nu am scăpare? Doar eu cred că orice fac e greșit? Uite că nu.

Fericirea mea se află în inima celor ce mă iubesc, în cuvintele care le aud de la prieteni, în zâmbetele lor, în felul cum le sclipesc ochii. Bucuria pentru mine e faptul că scriu și cel mai important, că pot fi eu. Entuziasmul meu crește când trimit anumite poezii acelor persoane dragi, și ele se bucură și mă felicită. Doamne, fericirea mea e pur și simplu fericirea altora. Da, am reușit zilele astea să scriu o poezie pentru două prietene minunate (Daiana și Paula), în momentul în care au citit și m-au felicitat, parcă nu eram eu, eram în extaz, nu aveam stare, nu puteam să nu zâmbesc până la urechi, nu puteam fi tristă. Adică oameni ca ele două îmi dau putere să scriu, să zâmbesc, chiar dacă uneori…sunt jumătate din umbra mea… Le mulțumesc! Totuși am dat și de persoane care pur și simplu nu pot să aprecieze ce scriu, chiar dacă e pentru ei.

Zilnic, demonii mei devin tot mai reali și sclipirea mea de copil inocent e umbrit de anumite trăiri și gânduri. Oamenii sunt niște ființe atât de complicate…și eu încerc să îi descopăr prin metode simple. De multe ori mă gândesc că, de fapt perfecțiunea e doar simplitatea din obiecte. Fericirea mea e bucuria de pe fața altora și bunătatea din lumea înconjurată.

Continue reading „Adda NEAG: Fericirea” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme de suflet

CERȘITĂ RUGĂ

Ceruri câte-mi sunt deasupra, dedesubt cîte-or să fie

Adunate și-ndesate într-un vârf de gămălie,

Le presar pe-a ta cosiță, diademe să-ți străluce

Și-apoi gândul tău spre mine, cărărui de vis s-apuce.

Și să-mi vină-ademenite de frumosul de-altădată

Când, în floarea tinereții, în simțirea preacurată

Pusu-ne-am dorinți, speranțe, pentru vremea ce-o să vină

Și în boaba unei lacrimi, ruga-n nopți cu lună plină,

Să fim veșnic împreună desfătați cu fericire,

Tot lăsând a noastre simțuri îndulcindu-se-n iubire,

Ca lungindu-ne clipita încărcată cu divin,

Să ne-mbete-n bucurie, zile, nopți, care tot vin.

N-aivă lumea ce ne spuie că nu-i treaba dumneaei,

N-aivă viața ce ne facă că trecuți îs anii cei

Când, în strânsă-mbrățișare timpul ne părea clipite,

Iară noi, uitații lumii, puneam visului aripe.

Doamne, dați-oi rămășița de viață ce mai este

De mi-i da trecuta vreme cu frumoasa ei poveste,

Că o ziuă de atuncea, e cât toate ce-or să vină,

Strepezite, fără vlagă, insipidă, anodină.

Știu că n-ai să vrei a face ruga mea înamorată,

Știu că n-ai făcut la nimeni vrerea asta niciodată,

Așadară, doar în gându-mi voi trăi dulcea visare,

Taină ce-i mereu purtată în cel gând, la fiecare.

Tu îmi lași lumea cum este, nici mai reauă nici mai bună,

Unde eu și alți ca mine, nu purtăm pe cap cunună,

Suntem numai visătorii ce-ntr-o boabă lăcrimată

Ținem clipa tinereții, ca să nu fie uitată.

TREZEȘTE-NE MĂRITE DOAMNE

Am ridicat în slavă mereu poporul meu

Spunând că din născare ele este pui de leu,

Că țara și-apoi neamul purtatu-le-a în gând

Și-ades pe la icoane se-nchină lăcrimând.

C-alăturea de Mircea, de Ștefan, de Mihai

A fost când astă țară îmi dat-a iar de bai,

Că și-a iubit nevasta , copiii și hotarul,

Cioporul lui din turmă și boii săi și carul.

În sat a stat de-apururi ș-aici a învățat

Smeritul și purtatul în cinste și-n curat,

Iar de la dascăli încă un bob de-nvățătură

Și de la vechii preoți ce spune cea scriptură.

Lui munca i-a fost dragă cu jocul dimpreună

Iar neamul și-l lărgit-a aici, pe astă humă

Și când sfârșit-a viața, cu moșii-n țintirim

S-a dus să veșnicească sub umbră de melin.

Așa a fost odată, cândva, în cel trecut

Un leac de pus la rană să-ți treacă cel durut,

Smerit, cinstit, jertfelnic când țara în nevoi

Cerutu-ia ca vamă chiar viața înapoi.

Cum este el acuma? cuvinte n-am a spune

Cum s-a schimbat de-vreme la fel ca-ntreaga lume,

Nimic din ce odată plăcut lui Dumnezeu

N-a mai rămas în dânsul, să-l pot slăvi și eu.

Și-a părăsit cuibarul ducându-se-n străini

Robind la cei de-acolo, nemernici și meschini,

Iar cei rămași acasă sunt răi, haini, avari

Și-nchinători slugarnici grămezilor de bani.

Toți vor de-acum să-și facă aicea pe pământ

Cel rai ce-a fost de-apururi în cerul nostru sfânt,

I-a îndulcit păcatul, ușor i-ademenit

Că au uitat de Tine, în timpul lor grăbit.

Mărite Doamne-adună-i, repune-i pe cărare

Și-n suflete le pune, un bob, la fiecare,

De dor de neam și țară, de cel smerit spre Tine

Și din lărgita zare n-apoi cu drag el vine.

Doar Tu, cel Iertătorul, ai mai rămas pe lume

Să faci, cum mai făcut-ai, de-acuma o minune,

Adună-i laolată și-n gând îi fă uniți

Și ai să vezi că fi-vom în scurtă vreme, sfinți.

Trezește-ne Tu, Doamne, din ce-a deșertăciune

Și iar pe calea-ți dreaptă învredniciți ne pune,

Și-om fi a Ta oștire smeriți și-n pocăință,

Luîndu-ne tărie din ce-ai pus Tu-n credință.

BĂTRÂNE SAT, ÎȚI CER IERTARE

Iubiții părinți, ce-acuma-mi sunteți, clipite lungi de veșnicie,

Bunici smeriți din țintirimuri ce-mi hodiniți în astă glie,

Și neamul meu înăditor de-apururea din tată-n fiu

Ca să îmi ține locul ăsta, cu jertă voastră veșnic viu,

Eu, cel din urmă ce slujit-am cuibarul satului străbun

Și slugă la hotar tot fost-am, până de-o vreme, mai acum,

Îmi iartă clipa rătăcită când am plecat de lângă tine

Spre alta zări, spre altă lume, gândind c-așa va fi mai bine.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme de suflet” →

Florica R. CÂNDEA: La ceasul lecturilor , ningea cu flori de iasomie peste romanul ”Un ocean de deșert”, Al. Florin Țene, Ed.Nico, 2019, Târgu-Mureș (lector de carte, Nicolae Băciuț, prefațator, Mariana Cristescu)

Însumând aproape trei sute de pagini, romanul este structurat pe două părți distincte.

Partea întâi, însumează, la rându-i zece părți, precedate fiecare de motto-uri desprinse din opere ale unor consacrați scriitori sau filosofi.

Partea a doua, însumează opt capitole , la fel precedate de citate din care desprind pilde, înțelesuri , eresuri.

Metafora, ca mijlocitor

În literatura românească, preferăm a ne limita, construcțiile antinomice(vezi titlul) au străbătut pagini celebre și deslușirea metaforelor , nu a fost, întotdeauna, la îndemâna oricui.

De pildă, Vasile Alecsandri , propune în poezia ”Iarna” …un ocean de ninsoare…care a pătruns nemărginirea iar la Mihai Eminescu vom regăsi construcții între rigoare și inefabil ”Sufletul omului e ca un val ,sufletul unei națiuni ca un ocean”(1870, Din ocean de vise), ”Oceanul cel de gheață! (De câte ori, iubito)

În cazul de față, asocierea unui ocean într-un deșert ar putea fi și invers percepută întrucât în ambele sensuri, imensitatea se up-dateaza pe retina unui lector și developează scene de care care nici nu liniștește nici liniștește.

Și, pentru că nu este nici o băsmuire, cartea-roman întregește virtuți de narator demn de crezul său, acela de a spune adevăruri care , de cele mai multe ori, dor.De aceea, pornind din titlu, romanul curge între două maluri, ca între două lumi, văzute prin casa de sticlă a peniței.

Valoarea omului se măsoară după greutățile biruite de el(Voltaire)

Am ales înadins acest citat de pe Pagina de titlu a romanului tocmai pentru a ne îndreptăți a scrie cum trebuie să invităm la o lectură de lector inocent.

Frescă a societății de azi, romanul pune pe tavă adevăruri despre ocupația sovietică(de temut ca o ciumă roșie)dar scoate la iveală, dând în vileag nume de prieteni scriitori și nu numai care au bântuit trecutul înspre un prezent , la fel de rău simțit-trăite, valabile povestiri în oglindă, prin tehnica Bulgărelui de zăpadă, sau Poveste în poveste.

Și poate nu întâmplător și poate tocmai de aceea, în roman se pendulează personaje cu nume Roșianu, un pseudonim, de altfel al autorului, desprins real din numele bunicii Ana Roșianu.

Un traseu, pe cât de sinuos pe atât de vijelios străbate paginile , precum sania în ninsoare și albatrosul în deșert, personajele compun romanul , simple la nume dar agitate și ascuțite la minte.

Adresarea este directă, Florin, Titina, Floarea, Marin, Saveta, Leana Giorgică,Ilie, Zăbașă etc.nume care ne amintesc de Marin Preda și galeria personajelor sale .

Care personaje , în opera țeniană, îndrăznim a spune faptul că nu numai că sunt reale sau vinovate ci și furnicuțe din Furnicarul vremurilor sale.

Care nu-i dau pace.

Care Pace , indiferent dacă este voalată pe un ”ocean în deșert” fie în Lumina casei, sunt viabile.

Orice învăț are și dezvăț(op.cit.pag.41)

Ascuns sub platoșa Roșiană, autorul și -a parcurs traseul printre scriitori precum Jebeleanu, Beniuc,Bogza, Radu Demetrescu ș.a din ale căror felinare ,pe drept spus, ardea fumul anilor, al consacrărilor, iubirilor de obște sau ale trădărilor, îndeobște.Scris la persoana a treia, romanul are , ca mijloace de expresie, dulcele stil al adresărilor directe, cu dialoguri, frământate în răspunsuri, cu narațiuni epice și dezvoltate în întâmplări pe care autorul le-a întâlnit, ca într-un refrigerateur, în drumul său, pe lanuri câmpenești de scriitură.Popoare de credincioși care își adresau formula ”Tovarășe!,” credincioși ascunși sub sutane sau hlamide mai puțin ortodoxe, locotenenți obedienți ai ”Culturii românești,picură din conținutul romanului precum ploaia pe buze de săruturi.

Partea a doua sau Absurdul sacrificiului

Un roman, cu o teamă că am sondat fântâni de pagină, autobiografic, ca în basme, cu Rău spre Bine sau invers, scoate, iată, la lumină, istorie, roasă de molia ciumei holerate de sumbre suferinți.

Răscolitoarea poveste în poveste este totuși un imbold la Împăcarea cu ziua de azi, prin imagini de mută tăcere, de refugiu al nepătrunsului cuprins și de acceptare a ființei umane zăvorâte prin chei sovietic războinice , prin idei revolut obscure dar lipsite de șansa cuminecării prin spovedanie.

Povestirea care parcurge descrierea din roman decriptează teama că lacătul eliberator la care cu toții am sperat are secretul cheii nimicitoare.

”Simțeam că devenisem altceva, un fel de trup cu multe pagini.O carte despre mine”(op.cit.pag,197-198)

Iată cum, din nume de cognomen, pseudonim, personajul Roșianu nu se teme nici de el, Copacul-Carte cât o Scriptură de acatiste. Având de povestit atât cât încă are de spus,autorul nu își joacă..Finala ci se află încă la Catedra de Profesorat!Unde nu își mânîncă nici anxios cuvintele ci stă la Poarta oceanului din deșert când nu se închid porți ci se restabilesc ordini. Cartea nu este într-un Deșert unde se tânguie tot Pământeanul ci este prezentă în istoria ocupată de bolșevismul relațiilor inexistent umane iar scrisă din plinătatea forței scriitoricești, Înviază! Iată cum un scriitor devine personaj, își ia Tovarășa de Viață, și converge înspre mult speratul glamouros moment, decembrie 1989,O clasicitate de evenimente …pe zile …”Titina , din când în când,mai citea la el, și apoi discutau pe marginea lui”(op.cit.pag.248)

……..Și poate, cine știe….mai citesc și azi, amândoi, în luni de primăvară cu amiros de Florar! Căci, nimic nu e întâmplător romanul e tivit pe margini de cuvinte aflate antinomic la doi poli, dar cu plisee de perdele prin care, am zărit, ca un lector, nu numai ninsoarea florilor ci și ochiul de sticlă al autorului argumentându-și viața înperlată dintr-un deșert cât un paradis dezbrăcat de frica rebeliunilor trecut -prezente!

”Câtă Luciditate atâta Dramă” spunere camilptresciană regăsim în noul roman de o vibrație personală, aparte. Care luciditate este arma, gândirea sau Condiția umană de fin analist,aflat pe oceanul epicului transferat pe deșert de îndoială, dar de o acută problematică.Care nu devorează ci …ancorează la țărm de ocean. De Carte!

–––––––––––

Florica R. CÂNDEA

Arad