Anna-Nora ROTARU: Poeme

REÎNTOARCERE…

 

Pe urmele pașilor umezi,
Acoperiți de spuma mării,
Mă duc la ” fata cu ochi verzi ”,
S-o strig din haosul zării…

I-oi da un trandafir gingaș
Si i-oi spune despre tine,
Ca ai iubit-o patimaș
Când soarta-mpărțea destine…

Dar și că-ntrebi mereu de ea,
De ani și ani cât ți-e furată,
Că mării-i spui ce mult ai vrea,
S-o mai aducă valu-o odată…

 

DEZNĂDEJDE…

Ce dor îmi e de tine, ce dor mistuitor…
În trupul meu, de ani, tu mi-ai sălășluit…
Te-ai picurat în sânge, în viață-nsoțitor,
La fiecare-mi pas, chiar d-era rătăcitor,
Cu-aripile iubirii, cu drag te-am-nvăluit,
Sufletul mi l-ai pecetluit…

Respirație mi-ai fost, vis, gând ocrotitor
Și fructul ți-am fost eu, de viață dăruit…
Adâncă mare fost-ai și-un pisc amețitor,
Nafură și-aghiazmă, lacrimii mântuitor,
Până la stele fost-am, un Babel nebiruit,
Ce astăzi… zace năruit…

Copac falnic ți-am fost, te-am adumbrit
Și tu, fluviu, în mine curgând șerpuitor…
Marmură ai fost, cu dalta te-am șlefuit,
Să-ncapi în trupul meu, așa te-am făurit,
În mine să te port, pe calea vieții călător,
Ca murind… și eu să mor…

Dar, altcineva soartei ne-a fost mânuitor…
Ca pe păpuși, altfel pe raft ne-a rânduit…
Ne-a amăgit, ne-a măsluit vreun vrăjitor,
În două despicându-ne cu tăișul sclipitor,
Nevrând să lase nouă ce ne-a făgăduit,
Oricât să fi nădăjduit…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

6 mai 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme”

Corneliu NEAGU: Noaptea aceea…

NOAPTEA ACEEA…

 

Noaptea aceea – noapte toridă de vară,

nici-o adiere, nici un zgomot afară…

Pereții curbați, adunați în oglindă,

voiau în ghiocul lor să mă prindă,

iar umbrele nopții, plutind prin odaie,

rupeau din oglindă bucăți să mă taie.

Din larg auzeam o sirenă cum plânge,

iar cartea deschisă, cu buchii nătânge,

rămasă citită cândva jumătate,

ploua peste mine cu oaze turbate,

când razele lunii, prin ușa crăpată,

la margini de vis mă duceau dintr-odată.

 

Curgeau palmierii, cu umbrele-n apă,

prin vechi amintiri ce păreau că îmi scapă,

lăsând doar mistere jucând, nevăzute,

prin doruri ascunse sub brâu de redute,

dar tu apăreai din neant, dintr-odată,

pe-o umbră de karmă, plutind ca o pată.

Venea din văzduh o dorință nebună –

s-alerg după tine pe raze de lună,

dar zorii, venind prea curând la fereastră,

plecai, mai departe, cadână măiastră,

iar dorul, rămas lângă ușa crăpată,

șoptea că n-o să mai vii niciodată.

————————————

Corneliu NEAGU

București

7 mai 2019

 

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (49)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

În aceste zile grele şi triste, pentru români, au sosit în capitala Moldovei diferite delegaţii aliate, precum delegaţia franceză condusă de ministrul muniţiilor, Albert Thomas, delegaţia belgiană condusă de ministrul Vanderwelde şi o misiune americană, condusă de generalul Hugh Scott. Prezenţa delegaţiilor aliate la Iaşi constituia o recunoaştere a drepturilor naţionale istorice ale românilor şi reprezenta, în acelaşi timp, un omagiu adus jertfelor armatei române, după intrarea în război. Atmosfera febrilă din aceste luni a culminat cu afirmarea sentimentului naţional, Moldova devenind centru de concentrare a voluntarilor români, foşti prizonieri din Rusia, care luptaseră în armata austro-ungară. Ei s-au organizat în Comitetul naţional al românilor din ţările subjugate, care a lansat un manifest, la 11/24 aprilie 1917, prin care chema la organizare militară, în perspectiva luptelor de pe frontul românesc. Au fost editate unele publicaţii, ca ,,Gazeta Transilvaniei şi Bucovinei”, ,,România Mare”. La 26 aprilie/9 mai 1877, Corpul de voluntari români de la Darniţa (lângă Kiev), a lansat o Proclamaţie, în care era exprimată voinţa de a lupta pentru întregirea naţională- Adunarea românilor de la Darniţa a fost considerată Prima Alba Iulia.

Textul acestei proclamaţii a fost larg răspândit în Europa şi în America, iar sosirea primelor batalioane de voluntari români la Iaşi, în zilele de 7/20-8/21 iunie 1917, a prilejuit manifestaţii de înaltă vibraţie naţională. Dr. Vasile Bianu nota: ,,Zi mare. Zi sfântă. Una din cele mai sfinte zile ale României Mari, căci ea este prevestitoarea apropierii celei mai mari, ziua întregirii neamului românesc. Astăzi, la ora 4 p.m., a sosit cel dintâi batalion de voluntari ardeleni şi bucovineni, compus din 1500 de oameni. Sosirea acestei armate naţionale a Ardealului şi Bucovinei se poate considera ca un eveniment istoric fără seamăn în trecutul nostru. Această armată va lupta acum pentru libertatea şi dezrobirea patriei…Este de ajuns să spunem că ochii tuturor la vederea voluntarilor se înrourau cu lacrimi…de fericire, bucurie şi durere”. Voluntarii ardeleni şi bucovineni au fost repartizaţi la următoarele unităţi: reg. 5 vănători, 2, 3, 19 şi 26 infanterie, unde şi-au completat instrucţia şi au luat parte la luptele din vara 1917. 112

La începutul lui noiembrie 1916, la Chantilly, s-a desfăşurat Conferinţa militară interaliată, care a stabilit, pentru primăvara anului 1917, trecerea la ofensivă generală pe toate fronturile. Se prevăzuse ca ofensiva să înceapă chiar din aprilie 1917, pentru a nu fi devansată de către inamic. În ansamblul acestui plan, forţele româno-ruse din Moldova, aripa sudică a Frontului de Est, aveau misiunea să fixeze inamicul din faţă prin acţiuni ofensive limitate. Ordinul 3715, din 8 martie 1917, dat de generalul Zaharov, adjunctul comandantului frontului româno-rus sublinia această misiune. Dar această acţiune a fost amânată datorită situaţiei politice şi militare din Rusia, în urma izbucnirii revoluţiei şi abdicării ţarului. Apoi, la 20 aprilie/3 mai, generalul Zaharov a fost înlocuit prin generalul Scerbacev, având ca şef de stat major pe generalul Golovin. La începutul lui mai 1917, la Moghilev (pe malul Nistrului), unde se afla reşedinţa Marelui cartier general rus, generalii Scerbacev şi Prezan au stabilit împreună liniile principale ale viitorului plan de acţiune. Planul operativ a fost pregătit de generalul Golovin şi transmis Marelui cartier general român şi armatei ruse, la 17/30 mai 1917, ofensiva fiind proiectată la începutul lui iulie.

Pe baza planului operativ, la 11/24 iunie, Marele cartier român a dat ,,Ordinul de operaţiuni 31”, care prevedea începerea ofensivei, la 1 iulie 1917, dar, pregătirea nefiind finalizată, a fost amânată pentru 9 iulie. Conform acestuia, erau prevăzute două acţiuni ofensive: una, în zona Nămoloasa, executată de armatele I română şi VI rusă, care trebuia să străpungă frontul german şi să acţioneze apoi în direcţia Râmnicu-Sărat, Dunăre şi Curbură, pentru a nimici forţele germane prinse îm învăluire; a doua, în zona Mărăşti, unde Armata II română, împreună cu Armata IV rusă, trebuia să străpungă frontul inamic între Poiana şi Răcoasa (sat), după care urma să ajungă în valea Putnei.

În paralel cu aceste pregătiri, pe frontul de est, era declanşată ofensiva generalului Kornilov, la 18 iunie, între Zborow şi Nistru, oprită de germani,  care au trecut la contraofensivă, la 6 iulie. Trupele ruse au fost înfrânte şi silite la o retragere dezordonată spre răsărit, la 12 iulie, a fost ocupat Tarnopol, iar trupele austriece au atins, în înaintarea lor, Galiţia şi Bucovina. După această victorie, comandamentul austriac propunea ca două armate, conduse de arhiducele Iosef, să pătrundă în nordul Moldovei pentru a întoarce întreaga apărare a forţelor ruso-române şi apoi să le încercuiască împreună cu germanii, care acţionau din sud. Dar s-a renunţat la acest plan . Pe de altă parte, armata rusă era în plină descompunere, deşi în martie 1917 se constituiseră 62 de divizii noi, numărul dezertorilor era atât de mare, încât s-au trimis unităţi speciale de cazaci pentru prinderea lor. Divizia 103 rusă, aflată în zona Buhuşi, a refuzat să se supună ordinului, sute de soldaţi ruşi, care nu mai voiau să lupte, au fost arestaţi.

În aceste împrejurări, comandamentul inamic (german) a iniţiat o ofensivă concentrică, executată de două grupuri de armate, grupul Mackensen, în zona Nămoloasa, şi grupul Gerock, în zona Oituz. Prin acest plan, se urmărea distrugerea forţelor româno-ruse din Moldova şi, în final, scoaterea României din război. Însă succesiunea în timp a acţiunilor militare a dus la o altă desfăşurare de forţe, care s-a concretizat în trei operaţii dependente una de alta: operaţia ofensivă a Armatei II, în zona Mărăşti, şi operaţiile de apărare ale Armatei I, în zona Mărăşeşti, şi ale Armatei II (aripa dreaptă), la Oituz.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (49)”

Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric

 a)  Ce rămâne după ce focul mistuie manuscrisele dintr-o editură? şi, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârşitul romanului Insula viscolului. În flăcări străluceşte chipul omului şi, poate, spiritul Domnului. Fie şi numai pentru această strălucire, romanul trebuie să se scrie cu om şi cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfăşurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte şi stele. Al. Florin Ţene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne ofere cartea esenţială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esenţialul lumii ca istorie şi al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibnitz, poliedrală, dând un roman catoptric.

Romancierul Constantin Ene şi personajul Ion Netea, din romanul anterior îşi continuă aventura pe această insulă” bântuită de “viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula viscolului este romanul unui roman şi, implicit, romanul unei vieţi. De aceea pare autobiografic şi realist, dar prin romanul din roman, este vizionar şi oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susţine, cu zidurile masive şi largile bolţi ale subteranei, romanul cuprinzator, în care se mişcă şi se confruntă naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voinţe şi destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranziţiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie şi subviaţă a omului, ce deseori atinge inconştientul colectiv. Dar nici în spaţiul metaromanului, desfăşurat ca o frază nemţească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, desfăşurate pe trei generaţii, îşi împletesc dramatic şi tragic destinele, traiectoriile vieţii căutând fericirea şi găsind moartea, şi –în acelaşi timp –autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă romanul” societăţii din jur. Cu cât se adânceşte în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forţele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să impiedice declinul şi dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripţiei şi observaţiei autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

b). Într-un roman întins pe aproape cinci sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăboveşti, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi, dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale. Romanul devine arhitectural pe măsură ce se constituie edificiul. Într-un loc te poţi opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile şi destinele celor ce le-au săpat cu dalta şi cu sine şi ale celor ce le-au comandat. Într-un spaţiu se zăboveşte, într-altul se stă puţin, o răceală emanată din pereţi te obligă să te grăbeşti. Şi parcă vieţile se desfăşoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuţeală. Pentru aceste ruperi de ritm, curburi ale timpului, Al. Florin Ţene stăpâneşte arta amânării. Întrerupe discursul şi îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspanse, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus şi cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Ţene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velazquez până la Dali.

Intrarea şi ieşirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine şi divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Ţene îşi începe romanul într-o zi de Paşti şi îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o ora în care lumina cade favorabil asupra operei şi în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineaţa Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică şi de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! şi el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să convieţuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopţi căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul îşi are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului şi de trădare a spiritului, întuneric în care mişună monştri. Cine să-i scoată din om şi să-i vâre în turma de porci de la malul marii!? Oare, cine şi cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credinţa sa este că arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranţă pentru monştri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie şi o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susţine totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenţei. Lui Al. Florin Ţene, proza îi luminează poezia. Fireşte, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată şi privirea înălţată, romanul acesta este un triumf asupra judecăţii unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulţimii înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei îşi ia revanşa asupra forţelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

c). Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori şi autori empirici, impliciţi, virtuali şi model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la rătăcirea prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul şef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe masură ce alimentează şi îşi alimentează ziarul prin redactorii subalterni şi corespondenţi cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului îşi poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul iniţial şi pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Ţene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului căzut sub vremi.

Continue reading „Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric”

Dunia PĂLĂNGEANU: Ilustrată de vacanță

ILUSTRATĂ DE VACANŢĂ

E ora când corăbiile dorm,
trupuri strălucitoare
sălbatec sfâşiind
orizontul subţire,
braţe de alge
luminând în adâncuri,
cochilii plesnind
de-albastre nisipuri,
ce tresar de-ntuneric
sub genunchii mei muţi.
E ora când corăbiile dorm,
apăsătoare linişte
cuibărită
în surâsul de scoici,
gândul meu,
colier pâlpâind la catarg,
iar eu, nicăieri,
nicăieri…

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

5 mai 2019

Alina CRISTIAN: Întrebări

Întrebări

 

Mă tot întreb câte cuvinte au fost iar risipite?
Sau câte visuri prea mărețe, au fost acum jertfite?
La ce folos să-ncerc să caut, clemență din iubire
Când ai rămas străin de mine și făr’ de vreo simțire…

Acum ce rost ar mai avea, cascade de cuvinte
Mai bine-mbrac vălul tăcerii, să nu-mi aduc aminte…
Iar dorul n-o să îl slobod, îl ţin captiv în vers,
Chiar liber dacă ar fi fost, tu nu l-ai fi-nțeles…

Toate regretele tardive, crezi că mi-ar folosi,
Când inima e-atât de lașă, și nu știe-a iubi?!
Îmi caut locul printre oameni, dar totul pare-un vid
Și visurile-ncep să zboare, le văd cum se divid.

O ploaie-acidă de cuvinte, rămase-n urma mea,
Am tras oblonul peste pleoape, potop de vreme rea…
Nu vreau să-aud cum ţipă ploaia, să mă întorc din drum,
Când toate visurile noastre s-au transformat în scrum…

——————————–

Alina CRISTIAN

4 mai 2019

Elena TUDOSA: Amăgire

Amăgire

 

Rămas-am tăcută în noaptea neagră,
Cerșind din luna doar un colț uitat,
Inima-mi zvâcnea de dor beteagă,
Iar tâmpla-mi era un sloi înghețat,

Cu mâna întinsă și tremurânda,
Cautam în întunericul ce se lăsase,
Îmi ștergeam fața ce sudoarea o inundă,
Deși în mine aproape totul înghețase,

Mă simțeam fără viață, ca și moartă,
Buzele vineții tremurau scuturate de frig,
Din senin se deschise în ceruri o poartă,
Agonia mi-a amorțit glasul… Încercam să te strig.

Dar nu-i poartă și nici fereastră ce s-a deschis,
Ci o rază de lumină înghițita de adâncul hău,
Mă trezește o voce, mă salvez să nu cad în abis,
Însă într-un sloi de gheață zace trupul meu,

Privesc în jur speriată, dar nu te zăresc iubire,
Nu-mi vine a crede că dintr-un vis m-am trezit,
Răpusă de dor constat că e doar AMĂGIRE,
Privesc tavanul și din gene lacrimile au izvorât.

Mi-e frig, mi-e teamă, îmi lipsești atâta de mult!

——————————-

Elena TUDOSA

6 mai 2019

 

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Intrarea în gol

Intrarea în gol

 

Scrâșnetul meu din dinți e ceva involuntar
la vederea nedreptății ce ne inundă.
Sunt un arbore care vede pe cel care-l taie
și se hotărăște să cadă pe el
chiar dacă nimeni nu crede în voința lemnului,
orice nesăbuire poate fi pedepsită și din întâmplare
cine știe cum bate vântul morții?

Oricum ai încerca nu există justificări,
există doar un adevăr imanent,
un gând bolnav în mintea sinucigașului,
un câine la porțile memoriei care latră
și nimeni nu-l bagă în seamă.

Mulți intuiesc frânghia de care atârnă clipele
nimeni nu le poate opri, cad
judecățile de valoare s-au subțiat într-atât
încât se rupe prezentul de viitor
și totul se duce pe apele Styxului.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

6 mai 2019

Ala MUNTEAN: Hamacul Lui Dumnezeu

Hamacul Lui Dumnezeu

 

Cer cu fața plumburie
Nor cu lacrima neștearsă
În a ploii simfonie
Iarba verdele-și revarsă.

Înger cu aripa frântă
Prinsă între două stele,
Umbra Celui ce Cuvântă
Peste dorurile mele.

Trup de lut purtat de glie
În al vieții răsărit,
Oscilând între-armonie
Și un vis plăpând râvnit.

Culori prinse-n curcubeu
Îngerilor sunt pe plac,
Numai bunul Dumnezeu
Poate face-acest hamac.

Iar când lacrima apune,
Luminând viața întreagă,
Îngeri mulți privesc spre lume
Vrând să-și vadă ființa dragă…

Un hamac plin de culoare
Inversat spre noi…în zare.

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

6 Mai 2019

Zamfira CIOBANU: Lăcrămioare

Lăcrămioare

 

Înflorit-au lăcrămioare
Prin pădurea de stejari
Păsărele cântătoare
Ciripesc printre lăstari.

Pe vrejul cu frunză lată
Boabe albe luminoase
Își arată chipul iată
Lăcrămioarele sfioase.

Pătrund raze de lumină
Printre ramuri de copaci
Pornită-i din cer divină
Vraja dorului să-mpaci.

Iarba verde-naltă crește
Cu sămânță scuturată
Înmulțirea-i de poveste
Răsărirea-i așteptată.

Mireasmă de lăcrămioare
Poieni multe răspândesc
Ramurile cu ardoare
Multe văd și tăinuiesc.

Păsările cântă-n creangă
Triluri multe ciripite
Prin poieni cu multă șagă
Dragostea-i pe întrecute.

Ochii văd spre lăcrămioare
Lunecând boabe de rouă
Nostalgii miros de floare
Pe obraz cu lacrimi plouă.

Florilor de lăcrămioare
Voi îmiresmați pădurea
Cine trece-ntr-o plimbare
Nu mai taie cu securea.

Inima-i zburdalnică
Duioșiea-și face loc
Și din dor năvalnică
Flăcările-i ard în foc.

Mângâiere în lumină
Îți oferă floarea albă
Cer albastru zi senină
Veții tale pune salbă.

—————————–

Zamfira CIOBANU

6 Mai 2019