Elena TUDOSA: Sfânta Cruce

Sfântă Cruce

 

În zori de zi când mă trezesc,
Sub semnul crucii mă închin,
Spre ceru-nalt Doamne privesc,
Și-i mulțumesc părintelui divin,

Că văd lumina soarelui încă o zi,
Lumina ce îmi luminează drumul meu,
Sub semnul crucii știu că oriunde as fi,
Cu mine-alături este Dumnezeu.

O, Tată sfânt, Fiule bun și Duh ceresc,
O Sfânta Cruce și o rugăciune spun,
Știu că voi primi dar-dumnezeiesc,
Și ajutor ca să pornesc la drum.

Când valuri negre peste mine vin,
Iar crucea vieții mele – mi este grea,
Cred în puterea prea Sfintei Treimi,
Și știu că Dumnezeu mereu m-o ajuta.

Mare ești Doamne, ești blând și dulce,
Cruce amară ai purtat în spate,
Ai suferit batjocori și chin pe Sfânta Cruce,
Pentru-a salva lumea de la păcate.

Noi cu evlavie Doamne, ne închinăm,
Și în genunchi cădem sub Sfânta Crucea Ta,
Nădejde și salvare doar de la Tine avem,
Căci mare Doamne ești, mare-i puterea Ta!

La Crucea Sfântă azi lumea vine,
O, Doamne, Dumnezeul meu,
Nu ne lăsa să rătăcim prin lume,
Cu crucea ta păzește pe poporul tău,
Ne miluiește și ne izbăvește de rău!

 

Sfânta Cruce,

 

Lângă a Ta sfântă cruce,
Vin Isuse și mă -nchin,
Când sufletul mi se frânge,
De necazuri și de chin.

Lângă crucea Ta deseori,
Abătut de gânduri cad,
Când mi-e cerul plin de nori,
Și durerea n-o mai rabd.

Crucea Ta izbăvitoare,
Pe care-ai fost răstignit,
Este Doamne – a mea salvare,
De, destinu-mi este crunt.

Lângă cruce mama Ta,
Având sufletul zdrobit,
Vorba plângând ti-asculta
Când, pe toți, fii săi tu ne-ai făcut.

Pe cruce sus răstignit,
Ai privit lumea nedreaptă,
Și-n al ei suflet sărac,
Dându-ti duhul ai vorbit:,
Iarta-le păcatul Tată,
Ca-s săraci și nu știu ce fac.

Oricât m – as ruga și-as plânge,
Pentru câte-ai indurat,
Nici o plată n-ar ajunge,
Că ne-ai salvat din păcat.

Prea barbara judecata Ta,
Cumplit-a Ta răstignire,
Între doi tâlhari pe Golgota,
Crucea ne-a fost mântuire.

Nu-i de-ajuns a mă ruga și plânge,
Pentru câte Doamne – ai îndurat,
Cât ai suferit pe Sfânta Cruce,
Dar de la fața Ta, tu nu ne-ai lepădat.

Sfântei Cruci de minuni prea binefăcătoare,
Ce ne apără, ne păzește, ne îndrumă,
Ce ne este unica mântuire și salvare,
Lumea astăzi cu recunoștință i se-nchina!

——————————-

Elena TUDOSA

31 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Averea inimii

Iubirea mi-e tăcere. Tăcerea îmi e iubire.
M-afund în amintire. Totul e o răzvrătire.
Îmi ești timpul de ieri. Apari de nicăieri.
Îmi viscolești trăirea. Mi-e dor să-ți văd privirea.

Îmi spun în gând că trece. Ți-ascult glasul rece.
Zace-n suflet și azi. Din el nu vrei să cazi.
Iau foarfeca să tai. În suflet să nu stai.
Timpul din urmă urlă: Nu tăia a vieții filă!

În mine te privesc. Te văd și-n tineresc.
Fug, mă împotrivesc. Nu vreau să te iubesc.
Te scot din mine să te scriu. Fiecare zi e un pariu.
Condeiul îmi e alinare. Versul o încântare.

Vreau să îmi fii doar vers. Muză în univers.
Într-un dans al literelor să te prinzi,
S-aprinzi flacăra condeiului,
Să reînvii visul versului
De-a povesti în tăcere despre a inimii avere.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

30 martie 2019

Ana PODARU: Pelegrin în lumea viselor

Vântu-și ține răsuflarea, norii se adună-n cârduri,
Fulgerul străbate zarea, literele cad din rânduri,
Răgetul ia loc de tunet, urlet se transformă-n plâns,
Pe sub streașina ferestrei toate frunzele s-au strâns.

Pas în urmă face calul, miei aleargă curmeziș,
Dintr-un stufăriș de gânduri doi ochi ne privesc pieziș,
Dintr-un curcubeu se-adapă lacrimile unei mame,
Iată!… cumpăna fântânii a-nverzit și coace poame.

Omul suie munți de stâncă, talpa lumii-n el se crapă,
Din tichia-i de hârtie raza lunii-ncet se-adapă,
Florile se-ascund din cale-i, palmele dorind a rupe
Frăgezimea frumuseții… sub o piatră s-o astupe.

Cad pe rând, din pâinea lumii, firimituri de lut uscat,
Strugurele copt al vieții se-negrește de păcat,
Pelegrinul se oprește după șapte drumuri grele
Odihnindu-se-n odaia cu pat rece și zăbrele.

——————————–

Ana PODARU

30 martie 2019

Daniel BARBU: Floare de nu-mă-uita

Iartă-mă că te-am iubit
Când mi-a fost viaţa mai grea,
Visul TU mi-ai împlinit
Floare de nu-mă-uita…

 

Te-am închis în absolut
Şi mi-ai înflorit lumină,
TU ai scos dintr-un trecut
Sufletul meu plin de vină…

 

Dac-ar fi să pot vreodată
M-aş mai naşte, pentru noi,
Să te port înmiresmată
Împărţind iubirea-n doi…

Şi în noaptea VEŞNICIEI
TIMPUL rupe ceasu-n două,
Dăruim statorniciei
Soarta, pentr-o lume nouă…

Voi păstra în amintire
Chipul şi privirea ta…

——————————

Daniel BARBU

30 martie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Când vei veni

Când vei veni
îți voi tăia o șoaptă felii
apoi
în hamacul unui vis te voi pofti.
Îți voi închide cu buzele pleoapa,
te voi încătușa cu îmbrățișările mele arzânde,
cu degetele flămânde
te voi devora plămădindu-te,
risipindu-te,
în mine săpându-ți groapa,
din groapă înviindu-te
în timp ce eu mă voi stinge de dor…
Atât de ușor
ne vom balansa între trăire și netrăire,
între iubire și preaiubire,
astral
și banal
în același timp,
ziua sclavi pe pământ,
noaptea zei în Olimp…

Când vei veni
îți voi tăia o șoaptă felii
și te voi nemuri.

 

Simfonie

Cât de nepământean alergi
desculță
prin retina înrourată a ochilor mei…
Angelic
îți întipărești urmele
în spatele tremurândelor șoapte;
în noapte
atingerea ta mă înverzește, copac,
iar sufletul meu, privighetoare
se revarsă ca o maree de lumină.
Așează-ți tâmpla înfierbântată,
pe a umărului stâng obcină
și dăruiește-te mie…

Împreună,
vom fi simfonie.

 

Despre Îngerul blond al poeziei românești nu se poate vorbi la trecut. Pentru Demiurgul Necuvintelor nu poate exista graniță a timpului. Nichita trăiește în aerul pe care îl respirăm, împreună cu toți voievozii slovelor. Un sărăcăcios omagiu prin acest acrostih, o lacrimă de aducere aminte a sufletului meu pentru unul dintre Marii Prea Timpuriu Plecați ai acestui popor. La mulți ani, Nichita!

 

Nichita
(la 86 de ani)

Ne amintim că azi e sărbătoare
Incandescent tăceri arzând pe rug,
Cuvintele în Necuvinte fug
Horind în cânt de nai în Ursa Mare.
Icar rătăcitor spre supernove
Trimete-ne o binecuvântare
Angelic albăstrindu-ne cu slove.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

31 martie 2019

Valeriu CÎMPEANU: Despre Adevăr sau Un posibil necrolog la groapa literaturii române

Aflu dintr-o recentă recenzie că România contemporană, cu o populaţie de numai 20 milioane de mulţi nelocuitori, are peste 2400 de scriitori atestaţi, cu lefuri şi pensii în toată regula neregulii diurne… Cifra aproape că m-a intrigat şi oripilat. Căci din toată armata asta de scriitori „făcuţi şi nu născuţi” după draconice canoane, pretins oficiale, practic, prea puţini rămân la număr ca scriitori „adevăraţi”, cu har şi înţelepciune, sortiţi ca să rămână în istoria literaturii române.

Mulţi dintre ei, „scriitori” dar fără operă și har, impostori sau asistaţi social, care însă n-au cum să-i umbrească pe clasicii din istoria postumă. În trecut, ca şi în prezent, scriitori de conjunctură, de serviciu, de curte şi cumetrii, de chefuri şi sindrofii, s-au găsit şi sunt destui. Să mănânce şi ei o pâine, de ce nu, dacă s-a vrut şi îndeobşte s-a putut. Că vorba aia: românul e bun la toate, pentru toate e făcut. Revoluţia română a fost şi ea o ocazie prea bună. Au dat buzna prin literatură, cu şi fără de talent ori cu cine ştie ce mâzgălitură, tot felul de „nechemaţi”, fără har şi fără „mâzgă”. De oportunişti şi conjuncturişti, România n-a dus lipsă niciodată. Parcă este destinată, consacrată, blestemată. Unii, dacă fac vre-o facultate de literatură, srl- istă sau de stat, se şi cred că pot să fie scriitori cu „atestat”. Chit că unii n-au nici operă, nici BAC. Le-a căzut norocu-n cap. Nu e cazul lui Homer, lui Shakespeare, Rimbaud, Dante, Rilke… sau chiar Eminescu, „săracu’”, care n-aveau nici ei BAC-ul dar au rămas geniali în literatură prin har, operă şi anvergură. Harul i-a făcut ca să rămână!

Dar, revenind mai în prezent, asistăm la un alt „reviriment”. Şi anume că nu poţi „deveni” scriitor dacă nu eşti recomandat, susţinut şi „buricat” de critici cu „atestat”, agreaţi de USR. Care „atestat” însă, nu ştim, că doar n-am prea auzit să existe şcoli ori facultăţi de calificare într-ale criticii literare ca să fie atestaţi. Şi nici de OSIM acreditaţi. De aia, Titu Maiorescu, George Călinescu, Alexandru Piru, Ovidiu Ghidirmic, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea Enache, Cristian Tudor Popescu etc., nu sunt ei critici şi scriitori recunoscuţi, că n-au „diplome” de scriitori şi de critici literari. Harul i-a făcut însă să fie şi să rămână în literatura română. Dar pe lângă ei, au tot mai încăput şi o droaie de impostori, aşa-zişi critici şi chiar scriitori, că slavă domnului, că de ăştia e loc destul în minunata şi fascinanta noastră Românie.

Nu ştiu când şi câţi, din toţi ăştia vor rămâne la Judecata de Apoi a Literaturii Române. Căci istoria nu iartă ! Ne ceartă fără ca să se răzbune! Doamne-ajută, să vină şi vremuri bune!

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

31 martie 2019

(Din volumul de eseuri)

Dunia Palangeanu&Cosmin Ștefan Georgescu: Deschideri

Pașii Poetului

 

Dacă în zori
îmi voi apropia urechea de pământ
am să ascult cântecul primăverii
cum urcă semeț
cuprinzând frăgezimea firului de iarbă.

Binecuvântat anotimp
răscolind cu hoardele-i de seve
crengile ațipite încă de ger
zgomot de aripi
înflorite sub foșnetul timid al soarelui.

Dacă uneori
am să-mi așez tâmpla pe locul
unde se bănuie a fi inima salciei
am să ascult cum se apropie
înmirezmând depărtarea pașii Poetului.

                                                           Dunia Palangeanu/Giurgiu

 

 

DESCHIDERI

 

Sunt florile deschise către tine ,
Petale sângerânde în apus ,
Iubirea mea ce încă-și mai ține
Cuvântul ce țn taină ți l-a spus.

În Primăvara aceasta infernală,
Ce lasă pomii goi în floarea lor ,
Tu să apari în rochia-ți de gală,
Cu sânii goi , sclipind amețitor.

Tu ești miracolul ce-mi ține calea ,
Lumina revărsată în interior ,
Priveliștea ce îmi încântă zarea,
Cu pasul tău pășind amețitor.

Rămâi în Primăvară pân-la Iarnă ,
Te-oi domoli prin ceștile de lut ,
Din care tot nectarul se răstoarnă
Pe buze aprinse, prinse în sărut.

                                              Cosmin – Ștefan Georgescu/Paris

—————————————————–

Dunia Palangeanu&Cosmin Ștefan Georgescu

DIALOG POETIC DE PRIMĂVARĂ GIURGIU – PARIS

31 martie 2019

 

Ioana CONDURARU: Poeme

Suflet trist

 

Demult zăpada-i dusă și cerul e senin.
A început natură puțin câte puțin,
Să zâmbească tainic, prin firele de iarbă,
Iar florile voioase, au prins fluturi în barbă.

Râd fericiți copacii de atâta veselie!
Au apărut gândacii, acolo pe câmpie,
Căci soarele feeric, cu raze a îmbrăcat,
Mândra Primăvară. În rochie de brocard.

Doar o copilă tristă stă încremenită,
Privind meii zburdând prin iarba miruită
Și inima-i suspină, de atâta însingurare,
Neavând pe nimeni să-i dea o îmbrățișare.

Acum însă trăiește din mila celor care,
Mai vor a da iubire și dulce alinare,
Văzând cum se topește sub crudă durere,
O copilă dulce făr’ nici o mângâiere.

Cu turma la câmp merge pentru a câștiga,
O masă îmbelșugată și noaptea, o saltea.
Vitregă-i fu soarta când i-a răpit Măicuța,
Singură lăsându-o, să-și poarte trăistuța.

E dureros cum timpul a fost atât de crud,
Lăsând sărman un suflet acestui pământ,
Să trăiască numai din mila celor mulți,
Fără de iubire…frați sau frumoși părinți!

 

Suflet de crin

Când Domnul a zidit natura
Dăruind atâtea flori,
Văzu un crin bătut de brumă
Și voind să-i dea fiori,
L-a dăruit cu drag femeii.
Ea, o Crăiasă peste zori,
Sorbea alintul înserării,
Visând la mândri pețitori.
O copiliță doar era
Când a primit crinul în dar,
El mândru însă înflorea
În inima ei de cristal.
Ajungând maturității,
Petalele i s-au deschis
Sorbind candoarea dimineții,
Din astrul de la răsărit.
Așa femeia, măndră floare
A ajuns peste zenit,
Dulcea-i caldă îmbrățișare
Dăruind viața pe pământ.
Un crin luat din Maica Sfăntă
Pentru a naște fericire,
Cu prunci suavi, minunați îngeri
Din raza lunii cu iubire.
Crini gingași vor dăinui
Cu zorii ce vor da speranță,
Ducând spre alte galaxii,
Cuvântul ce se cheamă, Viață.
Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme”

Luminița BORCAEAS: Când inima-mi vorbește

Când inima-mi vorbește

 

Scrie-mi iubite pe apusul de soare iubirea noastră într-o lungă scrisoare,
cu mâna ta de caligraf desenează-mi sufletul pe magicul praf.
Trimite-mi iubite bucăți de inimă în plicul dorinței cu ochi de lumină,
sub înălțimea lunii albastre lasă-mi sărutul valsat în culoare.

 

Suspendă-mi te rog o amintire nebună să rupă zgomotul tăcerii-rutină,
separă și schimbă ploaia de vânt încercând să râzi , fericit să te aud
Încearcă să termini istoria visării , pe cer, pe pământ erou să te simți,
dă-ți întâlnire cu dragostea-n viață, golul să-l umplem aducându-ne aproape.

 

Haide iubite să respirăm imaginea noastră surprinși s-o creăm,
pe note de cântec să ne vorbim, în brațe căzuti să ne odihnim.
Vom construi o lume a noastră, spărgând cuferele emoții, speranță,
ne vom iubi, lupta și spera,vom suferi și iar vom zâmbi.

Modești și naivi vom crește intens eliminând voalul dement,
vom căuta pentr-o secundă absența mentală găsită pe axă.
Vom asculta vocea din suflet ce traversează mareele cântec ,
lenți vom începe călătoria în timp, cu scopul menirii și al iubirii.

——————————

Luminița BORCAEAS

Anna-Nora ROTARU: Poesis

NĂLUCĂ…

 

De unde vii și încotro te duci Nălucă,
La ora asta când se zbuciumă lumina ?
Când lupii hârâie ascunși după ulucă
Te perinzi iar pe coclauri, ca năucă,
Săltând peste ruine, scormonind rovina,
Osândită d-ești, care ți-i vina ?

 

Pășind, îți fâlfâie voalurile-ți cernite,
În surdină gemi și parc-ai căuta ceva…
Îți simt durerea în privirile-ți mâhnite,
De vise, doruri neîmplinite și lihnite,
Că, poate în urma ta rămas-a cineva,
Amarnic plângând pe undeva…

Foșnesc frunzele moarte sub pașii plăpânzi,
Trosnește-o creangă în tăcerile mortuare…
Treziți din somn, se rotesc corbii flămânzi,
Cătând să ia tributul și de la stârv dobânzi,
Ocol făcând în jur, ca-n stoluri să coboare,
Cu negre aripi să te-nfășoare…

Uitându-te spre ei, privirea ta-i îngheață…
Spășiți se-ascund printre crengile dezgolite…
La surda ta durere pe fruntea semeață,
Croncănitul și-l curmă, dorința hrăpăreață,
Iar tu, Nălucă mergi, cu voaluri ramolite,
Doruri să-ți alini, nepotolite…

 

ORICÂT, ORIUNDE ŞI ORICUM

 

Oricât vei rătăci, hoinar, prin astre,
Oricât te vei ascunde printre nori,
Te-oi regăsi prin sferele albastre
Şi te-oi culege, floare printre flori !

Oriunde te-i pitula, şi-n firele de iarbă
Sau printre umbre, sub soare, călător,
Sângele îţi va pulsa, gata să fiarbă,
În sânge viu, ce-mi freamătă de dor !

Oricum te-ai cuibări, prin frunze ruginii,
Dar şi-n ape repezi, ce volburoase curg,
Te voi găsi, iubite, nestemată între mii,
Că-mi vei străluci-n culorile de-amurg

Şi mă-ntreb, eu, de ce tot te ascunzi,
De ce ne-amăgim, pierduţi pe după vis,
Când sunt în tine şi-n mine îmi pătrunzi
Şi-amândoi, cutreierăm prin cer şi-abis ?

Suntem parcă legaţi, cu fire de argint,
Supuşi dulcelui dans, acel al înrobirii,
Când ochii ne vorbesc şi nu ne mint
Şi gura ne priveşte, cu lacrimile iubirii !

Hai-mpreună să fugim, pe cărărui bătute,
Mână-n mână, să nu mi-o laşi nicicum…
Ne-om avânta din grote şi labirinturi mute
Spre lumină iar, oricât, oriunde şi oricum !

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”