NĂLUCĂ…
De unde vii și încotro te duci Nălucă,
La ora asta când se zbuciumă lumina ?
Când lupii hârâie ascunși după ulucă
Te perinzi iar pe coclauri, ca năucă,
Săltând peste ruine, scormonind rovina,
Osândită d-ești, care ți-i vina ?
Pășind, îți fâlfâie voalurile-ți cernite,
În surdină gemi și parc-ai căuta ceva…
Îți simt durerea în privirile-ți mâhnite,
De vise, doruri neîmplinite și lihnite,
Că, poate în urma ta rămas-a cineva,
Amarnic plângând pe undeva…
Foșnesc frunzele moarte sub pașii plăpânzi,
Trosnește-o creangă în tăcerile mortuare…
Treziți din somn, se rotesc corbii flămânzi,
Cătând să ia tributul și de la stârv dobânzi,
Ocol făcând în jur, ca-n stoluri să coboare,
Cu negre aripi să te-nfășoare…
Uitându-te spre ei, privirea ta-i îngheață…
Spășiți se-ascund printre crengile dezgolite…
La surda ta durere pe fruntea semeață,
Croncănitul și-l curmă, dorința hrăpăreață,
Iar tu, Nălucă mergi, cu voaluri ramolite,
Doruri să-ți alini, nepotolite…
ORICÂT, ORIUNDE ŞI ORICUM
Oricât vei rătăci, hoinar, prin astre,
Oricât te vei ascunde printre nori,
Te-oi regăsi prin sferele albastre
Şi te-oi culege, floare printre flori !
Oriunde te-i pitula, şi-n firele de iarbă
Sau printre umbre, sub soare, călător,
Sângele îţi va pulsa, gata să fiarbă,
În sânge viu, ce-mi freamătă de dor !
Oricum te-ai cuibări, prin frunze ruginii,
Dar şi-n ape repezi, ce volburoase curg,
Te voi găsi, iubite, nestemată între mii,
Că-mi vei străluci-n culorile de-amurg
Şi mă-ntreb, eu, de ce tot te ascunzi,
De ce ne-amăgim, pierduţi pe după vis,
Când sunt în tine şi-n mine îmi pătrunzi
Şi-amândoi, cutreierăm prin cer şi-abis ?
Suntem parcă legaţi, cu fire de argint,
Supuşi dulcelui dans, acel al înrobirii,
Când ochii ne vorbesc şi nu ne mint
Şi gura ne priveşte, cu lacrimile iubirii !
Hai-mpreună să fugim, pe cărărui bătute,
Mână-n mână, să nu mi-o laşi nicicum…
Ne-om avânta din grote şi labirinturi mute
Spre lumină iar, oricât, oriunde şi oricum !
VAGABONZI PE CALEA VIEȚII
Prin parc pustiu, suflă vântul ca bezmetic,
Mintea răscolindu-mi și gândurile neîntrerupt...
Se zbânțuie frunzele pe crengi în ritm frenetic,
Le văd pe geam, închisă-n colivia mea, ermetic,
Împletind firul vieții, când înnodat și când rupt
Cu visu-mi vlăguit și supt…
Se scutură ceru-nnourat, ploile ca lacrimi cad,
Spălând lumina răvășita, palidă de felinar…
Se scurg și-n mine, pe suflet dornic și nomad
Lăsându-l tot mai dezgolit, mai diluat, mai fad,
Numărând stropii cum cad, sacadat și rutinar,
Înecând gându-mi hoinar…
Poate-o să vii să-mi simt iarăși visele-nfruzite,
Din muguri răsărind în buchete florile iubirii…
Rămase veștede, pe mal de timp înzăpezite,
Prin ninse amintiri, la șoapt-a ta poate trezite
C-apoi, pe căi de suflet, să ne ploaie trandafirii,
Cu petale pe creștete, ca mirii…
Vino, sub frunze moarte poate-o răsări vlăstar…
Te-oi aștepta, chiar dacă cerul plânge în șiroaie…
Ne-om încălzi suflând scânteii din iască și amnar,
La drum lung porni-vom spre alte zări și alt hotar
Că-mpreună nu mă tem de vânt și nici de ploaie,
N-o fi putere să ne-ndoaie…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia