Alexandra GĂLUȘCĂ: Salcia

Salcia

 

La malul Dunării albastre
O salcie amarnic plânge
Lăsându-şi ramurile către
Fluviul ce spre mare curge

Apele duc tristețea clipelor,
Pe coama nebunaticului val,
Le aruncă în vârtejul undelor
Şi-n suspine le duce-n aval

Salcia cuprinde malurile reci,
Îşi risipeşte mâțişorii înfiorată
Pe-un covor de vise pe poteci
Speranța e cea mult aşteptată

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

 

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Eu

Când cade-o stea în marea mea de riduri
Şi-mi picură căinţă-n rugăminte
Pe frunte-mi zboară stoluri mari de gânduri
Şi toate se rotesc printre cuvinte.

Prin galaxii de suflet port stindardul
Iubirii, promulgată-n legi nescrise,
Pe-alei de vers se plimbă bulevardul
Rătăcitor prin parcuri necuprinse.

Sunt un atom în drum spre nefiinţă
Pe vorbe-mi pun silabe înstelate,
Păşesc prin versul liric cu credinţă
Şi-mi fac din stihuri şi cuvânt palate.

Prin ziua nopţii ce-noptează-n ziuă
Rodesc poeme ce mustesc de viaţă,
În clipele bolnave când mă plouă
Tăcerea mă preface-n crin de gheaţă.

Am roze-n poezii şi meri în floare
Când mă privesc prin primăveri boeme,
Am sânge în cuvinte arzătoare
Când lacrima-mi se scurge prin poeme.

Mă recuplez la lumea din cuvinte
Cu spiritu-mi hoinar prin nebunie,
Şi-i pun şi timpului ceva veşminte
Din pana mea în drum veşnicie.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

6 aprilie 2019

Cristian Gabriel VULPOIU: Fericirea miroase a dragostea ta!

FERICIREA MIROASE A DRAGOSTEA TA !

 

Țin primăvara în căușul palmei mele,
Un rogvaiv îți cântă roua în culori
Un izvor ne împletește iubirea în inele
La nunta noastră împărătească de dincolo de zori.

Inima ta curată preface iubirea în balsam,
Zorii de basm mă înconjoară ca o catapeteasmă
Pasul tău de înger este pentru mine psalm
Iar glasul tău, mirific colț de rai care mă cheamă.

La cât îmi ești de dragă mi-e teamă că te pierd,
Tu care ești lumina și sensul vieții mele
În templul cu pilaștrii din vise vreau să te dezmierd
Pe tărâmul promis de dincolo de stele.

Tril de violine este șoapta ta, naiadă,
În adieri zefirul te scrie în poeme
Amurgul diafan îți cântă a dragostei baladă
Dintr-ale paradisului ceruri boeme.

Raza mea de soare, dulcea mea ispită,
În culori de azur te-a pictat focul din șemineu
Și al nostru crâmpei profan de dragoste dospită
Sfânta icoană ce ne va călăuzi mereu.

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

8 aprilie 2019

Elena TUDOSA: Renaște-ma pădure în vers, și poezie!

Dorința,

 

A plâns și codrul iubite deseori,
Când frunza sa în toamnă i-a căzut,
Gândul îmi rătăcește în depărtări,
Răpus de dorul tău nemărginit.

Inmuguresc ale codrului crengi,
Din nou este umbros și fericit,
Prin gânduri neîncetat îmi alergi,
De dorul tău mă chinuiesc cumplit.

În tril frumos de păsărele iar răsună,
Tresare de-al viețuitoarelor prezență,
Fără de tine sufletul meu suspină,
Dor de tine mă răpune-n permanență.

Umblate iată îi sunt potecile lui iar,
De-ndragostiti, ținându-se de mână,
Inima-mi va arde de dor cu foc în jar,
Și cine știe când, vom fi noi împreună.

A plâns codrul însă, acum e plin de viață,
Cucul își va striga numele său curând,
Imi doresc mult ca să mă strângi în brațe,
Ce mult mă chinuiește iubite acest gând,

Rătăcesc pierdută, având doar o speranță
Că-mi vei veni în cale, de-același dor răpus,
E împotriva firii să am dreptul la viață,
Și să privesc ferice către al său apus?

 

Nu întotdeauna,

 

Nu întotdeauna în viață poți avea,
Tot ceea ce vrei și ce îți dorești,
Vin momente, clipe când în viata ta,
Te simți cum încet, cazi, te prăbușești.

Nu întotdeauna-n viață ești fericit,
Fericirea nu o poti prea ușor găsi,
Și de multe ori când tu cazi înfrânt,
Nu mai vrei nimic în fine-a-ți dori.

Nu întotdeauna visele se și împlinesc,
Chiar dacă te lupți pin’la nesfârșit,
Când nici nu te-aștepți, ți se risipesc,
Rămânând distrus și dezamăgit.

Nu întotdeauna ți se potrivește,
Ceea ce-ți dorești tu să ai mereu,
Viața chiar mereu nu ne dăruiește,
Niciodată nu-i vom afla drumul său.

Nu putem nicicând vreodată schimba
Destinul, căci el ne e scris din cer,
Chiar dacă te lupți fără a renunța,
Când ai pierdut lupta, nimic nu mai speri.

Nu întotdeauna viata îți dă-n dar,
Uneori îți este dat ca să și pierzi,
De te lupți și-ți pare că este-n zadar,
Ridici fruntea și în altă victorie crezi.

Nu întotdeauna poți să le-ai pe toate,
Chiar oricât de mult tu vei încerca,
Însă dacă ai omule dragă sănătate,
Celelalte pot veni, când și cum or vrea.

 

Iubite,

 

Continue reading „Elena TUDOSA: Renaște-ma pădure în vers, și poezie!”

Elena VOLCINSCHI: ,,Slovă cu gene lungi’’

„SLOVĂ CU GENE LUNGI’’

 

Sunt un flămând care deschide cartea,
Foamea să-mi potolesc cu setea de cuvinte.
Lumină mă aprind, când se coboară noaptea
În versuri îmi șoptesc și ruga mea cuminte.

Și-n luciul apei din fântâna somnambulă
Neîncetat te caut ,,slovă cu gene lungi”
Galben îți este chipul precum raza de lună
Dor lăcrimări căzute pe rănile-mi adânci…

Destinul tău mă doare că-i îngropat profund,
În hău de-un fulger care a căzut la întâmplare…
Da-n spațiul meu trăiești, îmi înflorești în gând
Domnești și-n veșnicii: Doar ești, nemuritoare!
…………………………………………………………..

Uneori mai zâmbesc pentru că simt,
Că până și-n durerea ce zbate în agonie,
Filonul viu și vesel, al sfântului cuvânt
Prelinge în căutări continuu… poezie!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,La margine de amurg’’, 2014)

 

Georgeta NEDELCU: Fiecare dintre noi suntem o poezie!

Când grâul bătea în combină, eu băteam la porţile vieţii. M-am născut la 6 iulie 1947 într-un sat din Olteniea, judeţul Dolj. Părinţii mei erau oameni simpli. Am urmat cursurile şcolii primare şi elementare la Craiova. Am fost un copil iubit, protejat, şi asta mi-a dat echilibru şi încredere în puterile mele. Când am mers în clasa întâi, ştiam deja să citesc şi să scriu. Eu: mamă, soţie şi un om simplu până la urmă… crescută în România. Olteancă! Centrul Pământului rămâne pentru mine oraşul Craiova – oraşul în care am învăţat cei şapte ani de-acasă, am copilărit şi m-am maturizat. Spaţiul citadin – remarcabil prin arhitectură, parcuri, grădini şi locuri de agrement – se completează cu un climat cultural-artistic, ales.

Am fost o soţie adorată! Lipsa căldurii familiale din primii ani de viaţă te poate marca, îţi impune pentru tot restul existenţei nişte tipare psihologice negative. Eu am avut nişte bunici şi nişte părinţi ca nişte bijuterii. Am crescut într-un mediu de o indescriptibilă căldură şi seninătate. La mine în familie n-au existat divorţuri sau divergenţe, nici mici, nici mari. Eu din familie am învăţat ce înseamnă comunicarea şi dialogul, ce înseamnă iubirea. Şi acum am o relaţie minunată cu toţi membrii familiei – atât cât a mai rămas din ea, cu care pot să vorbesc câte-n lună şi-n stele. Iubirea e esenţa vieţii! Fără iubire, eşti un om gol. Nici un om nu poate trăi aşa, amputat emoţional, iar dacă te plângi că nu ştii sau nu poţi să iubeşti, atunci dai dovada de imaturitate.

De când cu internetul acesta, nu mai poţi spune că eşti singur. Este fascinant cât te poate apropia o tastatură şi un mouse de oamenii pe care nici măcar nu îi cunoşti … Şi-apoi, nimeni, niciodată, nu poate spune că e singur, fiindcă mereu ai în suflet iubirea de Dumnezeu. Dumnezeu e o forma de sprijin şi întotdeauna de reuşită. El a fost nedeslipit de sufletul meu de când am rămas singură şi niciodată nu m-a părăsit. Sunt sigură că este şi meritul Lui, că romanul meu nu a rămas doar pe cele 5-6 caiete scris.

Mi-a plăcut foarte mult să scriu şi am pornit pe acest drum fără să ştiu exact unde mă va duce sau poate că nici nu am vrut să mă gândesc la asta. Primele mele încercări literare au fost în anii şcolii elementare, când am compus câteva poezii de dragoste, ghidându-mă după poeziile lui Mihai Eminescu, George Coşbuc sau Vasile Alecsandri. Astfel, că mi s-a publicat una dintre poeziile mele la gazeta de perete de pe holul şcolii Fraţii Buzeşti, unde învăţam. Eram tare fericită! Îmi plăceau multe materii, dar cel mai mult mi-a plăcut matematica şi franceza. Aveam talent şi la desen, însă nu am exerat foarte mult în acest domeniu. Prima dată scriam poezie şi proză, doar pentru mine. Nici nu îndrăzneam să visez, că voi avea vreodată o carte în mână, pe care va fi scris numele meu. Scrisul este un balsam pentru suflet, iar cuvintele aşternute pe hârtie rămân pentru eternitate. Desigur, că nu întotdeauna ai inspiraţie, dar încercările trebuie să existe. Am strâns foarte multe poezii pe multe caiete, de-a lungul timpului. Scriind poezie am impresia că păstrez clipa. Poezia mea e dor după clipele trăite frumos, e regăsire şi despărţire, e suflet pierdut în nisipul timpului, este pentru mine un refugiu, o binecuvântare, un strigăt de fericire cu lacrimi pe obraji. Este foc şi apă. Este oglinda în care mă privesc adeseori, cu speranţă, cu deznădejde, cu bucurie şi cu dorinţa arăzătoare de a scrie cât mai mult. Poezia este o punte de legătură între oameni.

După ce am ieşit la pensie şi aveam tot timpul din lume să fac ce vreau, am început să mi le aşez într-un document pe calculatorul ce îl primisem în dar de la fiul meu cel mic. Intrând pe Internet, am cunoscut diferite persoane – multe dintre ele devenindu-mi prieteni, mai târziu. Astfel am cunoscut un domn care lucra în domeniul editurii şi din discuţiile purtate cu el, am hotărât de comun acord să îi trimit documentul (romanul) pentru a-l citi. I-a plăcut atât de mult, încât a dorit să mă ajute. Şi astfel a apărut primul meu roman intitulat: ,,Exmatriculat din viaţă” – roman ce a fost tipărit în 10 octombrie 2008 la Iaşi, de editura „Opera Magna” şi lansat tot la Iaşi de Asociaţia „Universul Prieteniei”, în cadrul unor festivităţi de lansare, la care au participat numeroşi scriitori, poeţi şi prieteni. Prof. Universitar Atena Zara şi lector Universitar Nicolae Busuioc au spus câteva cuvinte despre acest roman.

Continue reading „Georgeta NEDELCU: Fiecare dintre noi suntem o poezie!”

Emilia POENARIU SERAFIN: Poeme

Glossă

 

De nu știi, în loc te-or ține
Cei cu mințile curbate,
Dacă simți ce se cuvine
Doar le cari în cârcă, toate .
Cum să nu-ți iei rolu-n palmă
Că sunt alții să se-aplece,
Unii sunt de luat în seamă
Timpul peste noi petrece.

De-ți găsești prin fese-un dinte
De la cei ce știu să muște,
Mergi cu tine, spre-nainte
Pe ei lasă-i să te guște.
Dă-i cu gândul la o parte,
Sufletu-ți simte ce-i bine
N-au cum sufletu-ți împarte
De nu știi, în loc te-or ține.

Vrei să fugi, dar nu, te plimbă
Scrisă este-n legea firii,
Viața nu te mai preschimbă
Scoate-ți masca asupririi.
Chiar de-i gol oul de Paște
De Crăciun să ai de toate,
Nu te-arăta că te-or paște
Cei cu mințile curbate.

Viața-i ca un amfiteatru
Tu, pe scenă de te sui
Uită-l pe cel egolatru,
Când joci , suflete descui.
Viața, pentru toți e-o artă
Iar de-o joci un pic mai bine,
Parc-ar vrea să ti-o despartă
Dacă simți, ce se cuvine.

Sufletul ți-e tot avutul
Cine-ai vrea că să te-nvețe
Tot pățitu-i priceputul,
Și nu-i timp să te răsfețe.
Numai el simte și știe
Cum le trece, cum le poate
Așternute-n lumea vie
Doar le cari în cârcă, toate.

Cum se-ascunde prin cojoace
Când e lumea proaspăt tristă
Cum să-l porți pe vino-ncoace
Pe o scenă optimistă.
Cum să joci o melodramă
Cum să lași spre public vamă
Alt registrul, altă dramă
Cum să nu-ti iei rolu-n palmă.

Nu te-mpiedica de proști
Prinși prin grijile mărunte,
Ochi pierduți și cam anoști
Joaca-ți rolul, râzi și du-te!
Mâine, ești pe scenă, nou,
Suflet cald, ori suflet rece
Tragi cortina de-un anou
Că sunt alții să se-alpece.

Lumea toată-i o migrenă
Învelită-n felinare
De e teatru, ori arenă
Nicio importanță n-are .
Urcă-n scaun și coboară
In sandale de aramă
Ori de-i ziuă, ori de-i seară
Unii sunt de luat în seamă.

Minți fierbinți te-ar vrea în lanțuri
Alți-ți iau din ochi măsură
Alții te-ar vedea prin șanțuri
Fără chip, fără făptură
Unora le pari prea mică
Altora, le ești cât zece,
Viața trece fără frică
Timpul, peste noi petrece!

Timpul peste noi petrece
Unii sunt de luat în seamă
Că sunt alții să se-alpece
Cum să nu-ți iei rolu-n palmă
Doar le cari în cârcă toate
Dacă simți ce se cuvine
Cei cu mințile curbate
De nu știi, în loc te-or ține.

 

Îmbrăcată-n clorofilă

 

Soarele e după dealuri și prin noi e cam târziu
De apune, el răsare, peste alte începuturi.
Poate acolo-i primăvară, ca ‘nainte să te scuturi,
Ca pe cerul grijii noastre când de nori era pustiu .

Vine noaptea pe speranță și nu știu ce să mă fac,
Dar îmi mângâie apusul ca-ntr-o veșnică splendoare,
Pomilor le cade frunza , demult despuiați de floare
Și îmi intră frigu-n oase scăpărând dintr-un amnar.

Ca pe munte iar mă prinde singură și cam orfană,
Plaiul geme după fluier, după cârdul de miori,
Ce-au plecat spre alte pajiști, rumegând pe lăsători,
Și-au rămas pustii și singuri pe sub moartea dolofană.

Gerul prinde să mă crape, din priviri îmi sar cristale,
Mai apuc eu primăvara, oare-n vară-am să mai fiu ?
Cine de sub muchia iernii mai rămâne drept și viu ?
Ori prohod ne canta vîntul, mir, al cerului pocale!

Tu poate-aștepți Învierea, pe Golgota când te sui,
Eu, sunt dincolo de mine și mai am un singur pas.
Calea către nemurire doar de-o șchioapă mi-a rămas,
Stau cu piciorușu-n aer, parcă nu voi să-l mai pui.

Ia ascultă, parcă vântul iar și-a ascuțit tăcerea ,
Iar pe raza de apusuri și-a uitat ce-avea de scris!
Poate mă mai las-o noapte, poate mă mai las-un vis
Și mă paște primăvara…mă cuprinde Învierea !

Parcă încă mai am treabă, parcă voi a cugeta,
Parcă pe cotorul vieții mai văd file-n calendar,
Deși viața-mi curge iute, parcă nu-mi curge-n zadar,
Parcă-i spun la vânt să tacă, două file-a pregeta.

Dar de-și adună orchestra și-o cânta ultima filă,
Să înceapă cum e datul, cum n-am fost eu niciodată…
O minune-n flori albastre, sau o ispășită fată,
Prinsă-n porțile de ceruri, îmbrăcată-n clorofilă.

Iar e soare după munte și prin noi geme-a târziu,
Dar am prins și noi de veste că merge spre începuturi.
Florile de cer, albastre , ai grijă să nu le scuturi,
Că orfan rămâne pomul… și tânjește… din pustiu.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, aprilie 2019

Alexandra GĂLUȘCĂ: Zarzărul înflorit

Zarzărul înflorit

 

Dacă zarzărul înflorit din fată geamului ar vorbi,
Ți-ar spune sincer cum zilnic de caut cu privirea,
Cum parfumul tău şi al florilor timpul nu-l ştirbi,
Te văd şi te simt în tot ce ieri ne aducea iubirea

Cu primăvara raiul pe pământ la noi a coborât,
Fluturii ce zboară pe flori, de tine-mi amintesc,
De iubirea curată ce din lumina zorilor a izvorât,
De trilul divin al pasărilor ce de tine îmi vorbesc

Fiecare culoare răsărită îmi aminteşte de tine
Roşul macilor îmi arata inima-ți plina de iubire,
Albul lăcramioarelor de sufletul tau curat ține,
Albastrul mării oglindeşte a ta privire

În verde e acum natura şi mi-a adus speranța,
Mugurii pregatiți să-nflorească, ne aşteaptă,
Prin firele firave de iarbă să ne regasim dorința,
Iar parfumul liliacului în paradis ne invită

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

4 aprilie 2019

 

Dunia Pălăngeanu&Cosmin Ștefan Georgescu: Fără cuvinte…

Fără cuvinte…

 

Cuvintele sunt undeva în buzunar
dar ce nevoie am acum de ele
când răsuflarea ta mă înconjoară
cu-al ei parfum ce picură din stele
și primăvara vine lin pe ape
corăbiile trec prin burgul rece
o lebădă mi-e sufletul întreg
privesc în ochii tăi umbra-i cum trece…
Și plouă azi cu flori de corcoduș
miresme cad mirate peste noi
ca baiadere într-un straniu dans
în care osteni-vom amândoi.

                                                    Dunia Pălăngeanu/Giurgiu

 

PRIMĂVARĂ INTERZISĂ

 

E interzis să ne iubim ,
Să facem lucrurile bine ,
Ne mai rame doar să fim
În sufletul ce-l ai în tine.

Magia lui să ne cuprindă
Ca apa nuferii deschiși ,
Și-n fața noastră să întindă
Covoare de înfloriți caiși.

Dar unde-s rochiile tale ?
Și inima în ce impas ?
Iar umbra ta pe care cale
Privirii mele nu-i dă glas ?

Să mă iubești încă o vreme ,
Cum numai tu într-una știi ,
La adăpostul unor gene ,
Răsari în visuri peste zi.

                                           Cosmin – Ștefan Georgescu/Paris

—————————————————–

Dunia Pălăngeanu&Cosmin Ștefan Georgescu

DIALOG POETIC DE PRIMĂVARĂ GIURGIU – PARIS

7 aprilie 2019

Ioan POPOIU: ,,Dacă nu crezi că ești cel mai bun, lasă-te de scris” – Interviu cu PETRE IOAN CREȚU

Ioan POPOIU: Mulţumim pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Petru, ce ne poți spune despre originile tale?

Petru Ioan CREȚU: Fiu de țăran născut în Bărăgan.

Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria ta?

Petru Ioan CREȚU: A fost.

Ioan POPOIU: Ce-ți amintești de anii de liceu?

Petru Ioan CREȚU: Cei mai frumoși ani de dinaintea morții. Îmi amintesc cum beam vodcă pe o bancă în parc cu profesorul de filozofie. Pana ne îmbătam.

Ioan POPOIU: Care au fost primele lecturi ?

Petru Ioan CREȚU: Am citit de foarte mic. Prima carte serioasă am citit-o în clasa a patra – Românii supt Mihai – Voievod Viteazul, scrisă de Bălcescu.

Ioan POPOIU: După liceu, ai urmat facultatea, cum ai ajuns la inginerie ?

Petru Ioan CREȚU: La inginerie am ajuns după ce am fost exmatriculat de la facultatea de sociologie.

Ioan POPOIU: În acești ani, ai publicat poezii în reviste literare, ce ne poți spune?!

Petru Ioan CREȚU: Eram in culmea fericirii când îmi apăreau poeziile în reviste. Am fost si un răsfățat al sorții, deși mulți spuneau că e vorba de talent.

Ioan POPOIU: După câțiva ani, nu ai mai publicat, de ce ?

Petru Ioan CREȚU: Nu am mai scris poezie începând din 1983. Din motive personale.

Ioan POPOIU: A durat mult, peste 20 de ani! Ce-ai făcut în acești ani ?

Petru Ioan CREȚU: Inginerie.

Ioan POPOIU: În 2009, ai  început să publici din nou, care a fost contextul ?

Petru Ioan CREȚU: Vinovatul principal a fost Tramadolul. Cu litera mare.

Ioan POPOIU: Cum percepi poezia, în general ?

Petru Ioan CREȚU: Eu zic ca mai am acel organ special cu care poţi percepe poezia. Frumosul în general. Și mă bucur extrem.

Ioan POPOIU: Care este ARS POETICA ta ?

Petru Ioan CREȚU: Destinul.

Ioan POPOIU: După câțiva ani, ai publicat câteva volume de versuri. În 2014, ai publicat POEMELE SĂPTĂMÂNII UITATE! Cum a fost primit volumul ?

Petru Ioan CREȚU: Nesperat de bine. Cărțile mele sunt scrise ca un tot și nu seamănă deloc între ele. Atât ca stil cat si ca abordare.

Ioan POPOIU: Ai continuat să publici, în 2016, ai scos al doilea volum, CÂMPIA ÎN GENUNCHII! Ce semnifică titlul?

Petru Ioan CREȚU: Mutilarea câmpiei de către om și cât de mult reprezintă pentru mine

Ioan POPOIU: În sfârșit, în 2018, ai publicat UCIGAŞII DE VISE! Ce ne poți spune despre volum?

Petru Ioan CREȚU: Este o carte autobiografică și poate cea mai reușită.

Ioan POPOIU: Este un titlu copleșitor! De ce?!

Petru Ioan CREȚU: Fiindcă și eu sunt un personaj… copleșitor.

Ioan POPOIU: Cum te raportezi la poeții contemporani ?

Petru Ioan CREȚU: Cum spunea si Nichita, dacă nu crezi ca eşti cel mai bun, lasă-te de scris.

Ioan POPOIU: Petru, poate poezia să salveze lumea?!

Petru Ioan CREȚU: Niciodată.

Ioan POPOIU: Care este viitorul poeziei într-o lume amenințată ?

Petru Ioan CREȚU: Eu sunt bucuros că se mai scrie încă poezie. Totuşi, atât timp cât omul iubeşte, va scrie și poezie.

Ioan POPOIU: Poți să ne spui ceva despre Dumnezeu ?

Petru Ioan CREȚU: E băiet de treabă. Din când în când mai stăm de vorbă și nu face pe atotștiutorul…

Ioan POPOIU: Unde este azi poezia română? Ce planuri de viitor ai ?

Petru Ioan CREȚU: La ora actuală poezia românească este una dintre cele mai bune din lume.

Voi scoate în viitorul apropiat al patrulea volum de poezie, Recviem pentru o roată bolnavă mintal. Apoi voi scrie proză. Pentru adulți…

Ioan POPOIU: Petru, în încheiere, vreau să-ți mulțumesc pentru bunăvoință, sper să mai dialogam pe aceste   teme!

Petru Ioan CREȚU: Cu plăcere.

–––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

10 APRILIE 2019