Deznădejdea este o patimă cumplită a sufletului și, după Sfinții Părinți, este cea de a unsprezecea treaptă a păcatului, căreia îi urmează ultima, sinuciderea.

Deznădăjduirea este o stare de mare păcat inspirată de demonii “teologi”, demonii arhiconi. În această stare omul ajunge să își piardă orice urmă de nădejde,ajunge să creadă că toate căile îi sunt închise, că existența lui nu mai are rost. Este gândul care spune omului că pentru el nu mai poate fi mântuire, că pieirea lui în păcat este sigură. Este un gând care blasfemiază, căci pune la îndoială atotputernicia lui Dumnezeu; puterea lui de a ierta orice păcat mărturisit cu pocăință. Este, de asemenea, manifestarea unei mândrii demente, o mândrie care își imaginează că poate exista faptă omenească în stare să întreacă mila lui Dumnezeu cerută cu inima zdrobită și cu intenția de îndreptare, de pocăință. Iar apoi trebuie să înțelegem că deznădăjduirea este o stare de spirit, un gând și, știind aceasta, vom ști că pornirile și gândurile rele sunt toate legate de ispită și vin de la cel rău. Păcatul este comis de om și pentru el există cale de îndreptare și iertare, gândul rău,gândul deznădejdii vine de la necuratul și nu trebuie primit.

Cauzele deznădejdii sunt, sau pot fi, mai multe: mândria, frică, răzbunarea sau lipsa unui duhovnic. Deznădejdea este de asemenea consecința încrederii în ceea ce nu trebuie adorat, a închinării la idoli falși și, mai exact, la lumea căzută. Aici trebuie să fie repetate câteva lucruri privind relația dintre Creator și creație,dintre veșnicie și “istorie”.

Creația omului este actul dumnezeiesc din care și ca urmare a căruia, începe “istoria”. Acest lucru arată limpede totala subordonare a “istoriei” față cu lucrarea lui Dumnezeu. ”Istoria”, în ultimă instanță, este drumul omenirii căzute, ca urmare a păcatului originar, către Dumnezeu. Deci este limpede că “desăvârșirea” nu vine în istorie, ci la capătul ei. Desăvârșirea vine la sfârșitul istoriei când, cu voia lui Dumnezeu, vom vedea lumea refăcută și scăldată în lumina zilei a opta.

Lucrarea lui Dumnezeu dă posibilitate “istoriei”, și deci oamenilor, să acționeze liberi dar, în același timp, în mod limpede arată că starea în “istorie” este provizorie și în chip necesar trebuie să fie înlocuită cu o formă perfectă și definitiva de existență. Acest lucru trebuie nespus de bine înțeles căci, cu cât “istoria” este mai separata sau încearcă să acționeze mai autonom, altfel spus “mai fără Dumnezeu”, cu atâta mai mult este sortită eșecurilor și catastrofelor. Iar acest act de rebeliune, de rupere de Dumnezeu, care este actul cel mai absurd, mai distrugător, echivalent sinuciderii, este cauza nenorocirilor din lume și a deznădejdii în care tot mai mulți se afundă.

Separați, prin propria voie de Dumnezeu, oamenii se afundă în lumea simțurilor lor îngroșate și, lipsiți de punct de referință, se rătăcesc în iluzii tot mai distrugătoare.

Conștiința oamenilor, simțirea spirituală care deosebește binele de rău, a fost înlocuită cu “mintea”, ”rațiunea” lipsită de Dumnezeu. În aceste condiții oamenii au rămas expuși la toate atacurile demonice posibile, la toate închipuirile demonice, căci doar închipuiri false poate oferi negativitatea pură. Îngroșarea simțurilor, aroganța nebună, a aruncat lumea și pe oameni în nesimțire. Este destul să ne uităm în jur și sa vedem odioasa “ideologie” a “relativismului”. Ideologia care promovează egalitatea dintre bine și rău. Vedem bine cum aproape întreaga planetă a căzut în cele trei ispite pierzătoare: “autopistia” (credința în sine însuși, exprimată prin cretinoida expresie, ’crede în tine”), ”autoritmia” (suficiență de sine, credința că oamenii pot face “totul”. Acest “totul” fiind o altă exprimare neghioabă care spune nimic.) și “autolatria” (lăuda de sine; și să ne gândim doar la imbeciloida pretenție a USA la “excepționalism” sau ale altora la „rasa superioara”). Toate aceste ispite cufundă omenirea în dezastre tot mai mari. Este un proces în care tot ce este rău este adoptat în panică, este procesul care, în sociologie, este numit “descompunere accelerata”. Din perspectiva spirituală vedem limpede lucrarea negativității pure. Întâi Lucifer, cel care seamănă “idea”, că omul poate fi “independent” de Dumnezeu, apoi Diabolos, cel care divizează, fragmentează și izolează și finalmente Satan, cel care ucide, prin gândul deznădejdii și sinuciderii. Vedem în jurul nostru cum rachetele caută să înlocuiască pe Îngeri, când oamenii devin tot mai izolați și mai înspăimântați, când inegalitatea devine obscenă și când tot mai deslușit răsună tunetul Mâniei lui Dumnezeu.

Izolați,derutați,încurajați să facă tot răul, agitați de larmă mediatică și stăpâniți de frică de “ce ar putea să fie”, cei care aleg existența în afară lui Dumnezeu, se scufundă în disperare. De fapt le este oferit,de către aceiași negativitate pură, gândul păcatului ajuns în treapta a unsprezecea, disperarea. Să ne gândim doar la obsesia pentru “ce va fi”, ilustrată prin goana după “astrologie”, ”ghicitori, divinație; toate amăgiri demonice. Faptul că nu putem cunoaște viitorul este de fapt diamantul libertății omenești, semnul suprem al respectului pentru libera voie. Dacă am putea cunoaște viitorul nu am fi decât niște automate, într-o lume de automate. Lumea lui Dumnezeu este a libertății și demnități, a ierarhiei dragostei.

Dar deznădejdea este sfârșitul firesc al unei existente care se află afară de Dumnezeu și care nu îl caută pe Dumnezeu, este sfârșitul firesc al urmării necuratului, conștient sau inconștient. Iar risipirea deznădejdii se poate afla revenind la căldura Ortodoxiei, revenind la calea Bisericii lui Dumnezeu.

Biserica ne amintește de ceea ce urmează să vină și ne face să nădăjduim în cele ce sunt. Rugăciunea deschide întotdeauna calea cea bună.

Nespus de limpede o spune asta poate cel mai mare scriitor german al veacului XX, Ernst Junger,: ”În situația lumii de azi, care se standardizează și în care persoana devine număr, în care cei mai deștepți eșuează și cei curajoși caută o soluție, putem vedea cum cineva dă liniștit un sfat bun sau face ceea ce este bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă”.

Omul nu trebuie să cadă niciodată în deznădejde; omul trebuie să cadă doar în Dumnezeu. Iar mâna întinsă către Hristos niciodată nu a rămas și nu va rămâne goală.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

4 martie 2019