Magdalena ALBU: Interviu cu Dr. Stephan Poen despre mezzosoprana Elena Cernei

„Elena Cernei a fost o ființă… pravoslavnică …

prin nașterea ei pe pământul Basarabiei.”

(Dr. Stphan POEN)

 

Anul acesta, pe 1 Martie, s-au împlinit 95 de ani de la nașterea, în prag de primăvară, a mezzosopranei ELENA CERNEI, în memoria căreia vă propun un interviu de suflet, neconvențional, cu soțul renumitei noastre artiste lirice – Dr. Stephan Poen.

 

***

MAGDALENA ALBU: Stimate Dle Dr. Stephan Poen, vă provoc la o discuție liberă, neconvențională, care să treacă dincolo de cadrele fixe ale interviului formal, tocmai pentru a transmite cititorului nostru sentimentul de apropiere, de comuniune spirituală aparte. O personalitate complexă, multidimensională, sub aspectul pregătirii și profesionalismului, reprezintă un caz rar întâlnit în perimetrul cultural românesc și internațional, motiv pentru care cuvântul Domniei-Voastre, scris sau rostit, reprezintă echivalentul unor lecții remarcabile de muzicologie bazate pe erudiție și interdisciplinaritate. Totuși, pentru cititorii care nu vă cunosc încă, cine este Doctorul Stephan Poen?

STEPHAN POEN: Un umanist interdisciplinar, echidistant plasat între știință și artă, medicină și muzică, fonologie analitică și estetică vocală.

MAGDALENA ALBU: – Ce personalitate v-a folosit drept model în viață sau nu ați avut un asemenea reper în sensul strict al cuvântului, ci, mai degrabă, s-a repercutat asupra formării dumneavoastră strălucite toată gama de întâlniri memorabile, pe care vi le-a oferit, de-a lungul timpului, destinul?

STEPHAN POEN: – Minunații mei părinți, Elena și Samuel, m-au crescut și educat cu toată dragostea și atenția, stimulând în mine acea tendință naturală de a fi atras de mai multe lucruri simultan, ceea ce m-a predispus interdisciplinarismului de mai târziu. Modelul meu de viață a fost preluat, deci, în familie și s-a armonizat perfect, peste ani, cu modelul de viață al iubitei mele soții, marea artistă Elena Cernei, datorită căreia mi-am consolidat capacitățile de cunoaștere și aprofundare ale fenomenului vocal în totalitatea dimensiunilor sale funcționale. Un rol foarte important în evoluția mea de la o fragedă vârstă l-au avut acei îndrumători, profesori, artiști care, în timp, mi-au devenit adevărați Maeștri, influențând favorabil gândirea mea. În acest sens, pot cita pe cei mai importanți: profesoara de pian Eleonora Berdan, definită o ”mamă spirituală” chiar de însăși mama mea; profesoara de limba română Lily Plaiu de la Liceul Matei Basarab din București și, la același liceu, profesoara de muzică Melania Roșescu, profesorul de fizică Mircea Gheordunescu; maestrul Jean Bănescu, primul meu profesor de canto; șeful de lucrări la anatomie dr. Constantin N. Cerbulescu-Șovarna, care mi-a insuflat logica și organizarea gândirii științifice biomedicale; Profesor Dr. embriologie Elena Ionescu, care mi-a pus bazele înțelegerii asupra modului în care se realizează o cercetare încă din primul an de facultate, fiind îndrumătorul primei mele lucrări științifice pe tema dezvoltării laringelui la embrionul și fătul uman; Prof. Dr. endocrinolog Aurelian Grigorescu, îndrumătorul tezei mele de absolvență cu tema ”Influența factorilor endocrini în aparatul fonator pentru voce vorbită și cântată”; Prof. Dr. Elena Tănase de la catedra ORL, care mi-a pus bazele cunoașterii clinice în domeniul otorinolaringologiei; prof.dr. Ștefan Gârbea, chirurg ORL de prestigiu, care m-a inițiat în laringoscopie și diagnostic în domeniul vocii vorbite și cântate; Dr. Ermil Nichifor, dirijor legendar al Orchestrei de Cameră a Medicilor din București, care, astăzi, îi poartă numele, sub a cărui baghetă am cântat șase stagiuni, insuflându-mi spiritul prin care Medicina și Muzica pot fi reunite organic.

Revenind, după mai mulți ani în România, am întâlnit pe Prof. Dr. Șerban Dimitrie Soreanu de la Universitatea Națională de Muzică din București, pianist, muzician, intelectual la cel mai înalt nivel spiritual, care mi-a devenit un foarte bun prieten și un excelent maestru, sub îndrumarea căruia am realizat un formidabil parcurs de Doctorat în Muzică finalizat cu Teza a cărei temă a fost Sonologie și Sonosofie în Determinismul Tonal. În timp ce Sonologia este un domeniu deja consacrat și pe care eu l-am îmbogățit cu elementele originale teoretice și practcie ale experienței personale, Sonosofia este o premieră absolută a mea bazată pe funcția sapiențială a sunetelor integrate tonal pe baza unor aprofundări analitice interdisciplinare aplicate unor baze doctrinare teologice ale Talmudului. De asemenea, în urma parcursului de cercetare interdisciplinară prilejuit de Doctoratul în Muzică și reunind elementele teoretice și practice acumulate în experiența profesională de peste două decenii, am fondat în premieră absolută și domeniul de Estetică Vocală. Felul în care s-a vorbit despre estetica vocală până la momentul când am fondat-o ca sistem doctrinar, a fost foarte empiric și simplist rezumându-se mai mult la aspecte de execuție prin aderența fidelă la indicațiile compozitorilor. Acest sistemn doctrinar elaborat de mine se bazează pe Modele Biotehnice și Analitice în Estetica vocală în care sunt integrați un ansamblu de 35 de parametri vocali derivați estetic din cei patru parametri de definiție acustică a sunetului, organizați în coordonate și linii de acțiune în discernământul analitic al vocalității oferă prilejul unei cunoașteri complete la baza unei autentice expertize vocale estetice. Aceste Modele Biotehnice și Analitice în Estetica vocală I. Modelul biotehnic și fizicitatea fonatoare, II. Modelul analitic și semiotica fonologică le-am publicat la Editura Universității Naționale de Muzică din București în  în urmă unor Conferințe Doctorale pe care le-am ținut în noiembrie 2012 în cadrul programului UNMB intitulat Modele cognitive în cercetarea muzicală avansată.

MAGDALENA ALBU: – Medicina și muzica reprezintă cele două axe ale activității dumneavoastră profesionale, domeniul medical, aflându-se într-o deplină concordanță cu sfera vastă a interpretării artistice vocale. Care sunt compozitorii și creațiile muzicale preferate ale dumneavoastră și ce figuri de excepție ale foniatriei românești și mondiale vă sunt repere valorice fixe, asupra operei cărora vă întoarceți, întotdeauna, cu admirație și recunoștință?

STEPHAN POEN: – Întreaga muzică bine slujită este sublimă și imense satisfacții spirituale și culturale pot oferi compozitorii din toate epocile și școlile stilistice. La pian, am o afinitate deosebită pentru Bach, care îmi ordonează gândirea și pentru Mozart, care îmi stimulează potențialul mental. În universul vocalității, din nou Bach și Mozart, cărora li se adaugă Verdi și Wagner; sunt ca niște puncte cardinale al căror reper determină un favorabil impact analitic cu ceilalți compozitori.

În privința unor figuri de medici care să mă fi inspirat și chiar îndrumat în Foniatrie sau în zone inetrdisciplinare, aș menționa pe Prof. Dr. Ștefan Gârbea, Prof. Dr. Ștefan Ciurea, Prof. Dr. Elena Tănase, dar și pe Prof. Dr. Marco de Vincentiis de la Roma și Prof. Dr. Lucio Croatto din Padova, peste ani. Din alte specialități medicale, am beneficiat de îndrumători excelenți, precum Prof. Dr. Aurelian Grigorescu și Prof. Dr. Marcela Pitiș, Prof. Dr. Mihai Isvoranu, Prof. Dr. Ion Teodorescu-Exarcu, Prof. Dr. Nicolae Cajal, Prof. Dr. Alexandru Pesamosca.

Un fascinant model de Medic – Muzician pe care îl port în suflet este Dr. Ermil Nichifor, dirijorul Orchestrei de Cameră a Medicilor, sub a cărui baghetă am cântat șase stagiuni consecutive, în perioada 1980  – 1986.

MAGDALENA ALBU: – Marea iubire a vieții Dumneavoastră a fost și rămâne ilustra mezzosoprană a României și a lumii Elena Cernei. Înainte de a realiza un portret complex al personalității sale de artist și ambasador cultural al țării noastre, spuneți-mi care au fost circumstanțele acestei întâlniri astrale pentru destinul amândurora?

STEPHAN POEN: – M-am îndrăgostit de Elena Cernei, la modul absolut, încă de la început, la o vârstă fragedă, conștient fiind de … curajul enorm … al precocității unui astfel de sentiment. Primul impact cu personalitatea marii artiste a fost la radio, apoi, la televizor, după care, în sala Operei, pentru ca, după un timp, să mă prezint curajos la cabină pentru a o cunoaște personal cu toată admirația și devotamentul meu. Au urmat, apoi, circumstanțe favorabile ale unei prietenii și colaborări, care au creat un cadru favorabil împlinirii unei eterne uniuni matrimoniale, ai cărei fiori de bucurie continui să îi trăiesc în permanență. Amănunte și detalii se află într-un capitol al volumului biografic dedicat ei și pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl voi publica în viitorul apropiat.

Portretul complex este ilustrat prin realizările sale în premieră națională și/sau mondială, grație cărora, de foarte multe ori, a fost o deschizătoare de drumuri. Elena Cernei este prima personalitate artistică româncă onorată în evenimentele și cu distincțiile următoare: – a făcut parte din primul Cvartet de Soliști ai Filarmonicii George Enescu din București instituit în anul 1950 și din care au mai făcut parte soprana Emilia Petrescu, tenorul Aurel Alexandrescu și bas-baritonul Alexandru Voinescu; în foarte multe publicații de specialitate și comentarii muzicologice, referitor la acest cvartet s-a folosit expresia Cvartetul de Aur al Filarmonicii datorită realizărilor sale extraordinare; – evenimente în premieră națională la Filarmonica din București și la Radiodifuziunea Naționale Română: ”Requiem” de Mozart (1951), ”Missa Solemnis” de Beethoven (1952, Cantata ”Alexander Nevski ” de Prokofiev (1953), Suita ”El Amor Brujo” de De Falla (1954), ”Missa în do minor” de Mozart (1956), ”Missa în si minor ” de Bach (1956), ”Orfeu” de Gluck în formă de concert (1961), ”Alto Rhapsodie” de Brahms (1963), ”Ifigenia în Aulida” de Gluck în formă de concert (1964); – evenimente în premieră națională la Opera Română din București: ”Ion Vodă” de Gheorghe Dumitrescu (1955, premieră absolută), ”Oedipe ” de George Enescu (1958), ”Orfeu” de Gluck (1961), ”Don Carlo” de Verdi (1966), ”Doamna Chiajna” de Buicliu (1973, premieră absolută); – este prima mezzosoprană româncă afirmată pe scenele celor mai mari teatre lirice din lume, precum Teatro alla Scala din Milano, New York Metropolitan Opera House, Opéra de Paris, Wiener Staatsoper, Berliner Deutsche Staatsoper, Barcelona Gran Teatro del Liceu, Théâtre de la Monnaie de Bruxelles, Accademia des Bellas Artes Mexico City, scene unde a colaborat cu cei mai mari artiști, dirijori și regizori ai timpului său; – a luat parte la inaugurarea lui War Memorial Auditorium, Boston, Massachusetts în cadrul unei reprezentații cu ”Samson et Dalila” de Saint-Saëns, în cadrul unui turneu întreprins cu New York Metropolitan Opera (1965); – a făcut parte dintre artiștii invitați să cânte în ultimele spectacolele festive ale vechiului sediu de la New York Metropolitan Opera, în cadrul programului intitulat ”The Last Month at the Old Met” (1966); – a făcut parte dintre artiștii, care au inaugurat noul sediu New York Metropolitan Opera de la Lincoln Center (1966); – prima artistă lirică din istoria universală în triplă ipostază de libretist, regizor și interpret al rolului titular într-o premieră absolută; evenimentul a avut loc la Opera Română din București, în anul 1973, la premiera operei ”Doamna Chiajna” de Nicolae Buicliu; – este prima artistă lirică româncă invitată să cânte în stagiunea de concerte de la Dag Hammarskjold Library Auditorium of the United Nations organizată de către Cultural Society of the United Nations Secretariat (1974); – formularea în premieră absolută a Fazei Cefalice a Fonației Insonore corelată cu Presiunea Subglotică dirijată conștient ca Al Doilea Tip de Respirație în cadrul Primei Metode de Canto Științifice Personalizate, 1980; – formularea și experimentarea în premieră absolută a unor fenomenologii privind biogravitația și biostructura în cadrul unor studii și experimente, 1984; – prima artistă lirică româncă distinsă cu titlu de Membru Activ al Academiei de Științe din New York, 1985; – prima artistă lirică angajată în programe de cercetări științifice interdisciplinare dedicate Mecanismelor Fonației pentru Vocea Vorbită și Cântată și Conceptului de Vibrație de la baza vocii integrat în Structura Universală; – prima artistă lirică distinsă cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică din București, 1999. A publicat patru cărți: ”Enigme ale vocii umane ” (1982, Editura Litera, București), ”Et Fiat Lux” (1987, Editura Quo Vadis, Roma) ”Lenigma della voce umana” (1988, Editura Quo Vadis, Roma), ”Et Fiat Lux” (1999, Editura Enciclopedică, București). A prezentat patruzeci de lucrări științifice la congrese internaționale de specialitate în România și în străinătate. A fost membru în juriile unor prestigioase concursuri internaționale de canto.

MAGDALENA ALBU: – Universul muzicii de operă v-a captivat dintotdeauna, aflându-vă permanent în mijlocul acestei fascinante și unice lumi. Cu ce nume de mare valoare pe plan național și global ați avut prilejul să vă întâlniți?

STEPHAN POEN: – De mic copil, am fost captivat de vocea vorbită a celor din jur și de vocea cântată, pe care o ascultam grație aparatului de radio, care era permanent în funcțiune; părinții mei observaseră că, dacă radio-ul merge, eu, fiind foarte atent, mă jucam mai încet, oprindu-mă chiar uneori și, deci, nu exista riscul să cad să mă lovesc; astfel, de la o vârstă fragedă, am început să merg la spectacole și concerte în cadrul unei progresivități determinate de evoluția receptivității mele; astfel, am ajuns să cunosc artiștii timpului, iar, cu unii, să devin foarte bun prieten.

La Teatrul de Operetă, mai întâi, am fost fascinat de personalitatea marelui artist Ion Dacian și de marii artiști ai generației sale, personalități, precum Valeria Rădulescu, Nicolae Țăranu, Lucia Roic, Lilli Dușescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Marica Munteanu, Constanța Câmpeanu, Valli Niculescu. Un loc aparte în sufletul meu îl are marele dirijor Constantin Rădulescu, om de mare cultură și profundă înțelegere a muzicii, care mi-a insuflat o temă de gândire dezvoltată de mine peste ani: sunetul și potențialul său organic asemenea unei celule … ; un exercițiu mental fantastic în discernământul impactului cu muzica.

Opera Română mi-a prilejuit întâlniri și prietenii cu mari personalități, precum Nicolae Secăreanu, Jean Rânzescu, Mihail Arnăutu, Constantin Bugeanu, Ioana Nicola, Cornel Trăilescu, Lella Cincu, Elena Dima-Toroiman, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Nicolae Florei, Magda Ianculescu, Constantin Petrovici, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Elena Simionescu, Magdalena Cononovici, Corneliu Fânățeanu, Ludovic Spiess, Maria Slătinaru-Nistor, Silvia Voinea, Eduard Tumagian, Emil Iurașcu, Florin Diaconescu, Eugenia Moldoveanu, de al căror har artistic mă bucuram și a căror generozitate prietenească mă stimula în devenirea mea pe drumul cunoașterii vocii cântate.

La Filarmonica George Enescu, mai ales în perioada studenției, când eram și solistul Orchestrei de Cameră a Medicilor, am fost foarte legat de personalități, precum Mihai Brediceanu, Ion Voicu, Emilia Petrescu, Martha Kessler, Ilinca Dumitrescu. De la fiecare am avut de învățat și de reflectat pe marginea a numeroase teme și subiecte legate de aspectele tehnice și estetice ale vocii cântate.

Continue reading „Magdalena ALBU: Interviu cu Dr. Stephan Poen despre mezzosoprana Elena Cernei”

Florin-Cezar CĂLIN: Dincolo de mâine e speranța…

Dincolo de mâine e speranța…

 

– O femeie te condamnă să-i trăiești vis de iubire!,

… în schimb privilegiul tău e să bântui nostalgia.

(lacomă și aparentă … devorează fericire),

… iar privirile-i vorace, prelungește agonia.

 

Buzele devin fierbinți … și adesea carnivore,

(patologice pot spune) … în dorințe, insistențe.

… când se supără, se-ntind și devin chiar incolore,

dacă-n dragostea avută simte că sunt influențe.

… ține-n mâini ea Paradisul, dar în gheare tot Infernul,

(având parcă stângăcie … de femeie evadată!).

… în nevolnicia sorții … chiar a exilat blestemul,

dintr-o lume de mistere, insistent amorezată.

 

– Ea mai poate tempera … tragediile umane!,

… sau să vindece o rană, ce se pare că e veche.

însă-i este foarte teamă de iubiri toxicomane,

(ce ar transforma chiar Eden … într-o lume nepereche).

Dragostea-i pământ fertil … iar iluziile tale,

… sunt semințele din care, trebuie să încolțească.

(vise ce-ai avut cândva … chiar ecouri maternale),

și fără să îți dai seama, vor începe să rodească.

Dincolo de-al nostru mâine este visul sau speranța,

(legăturile de viață, din neant prestabilite).

lumea ta în a mea lume simt că îmi dă siguranța,

dorurilor mutilate … niciodată potolite.

Lacomă și aparentă, devorându-ți fericirea!,

… și privirile-i vorace, prelundu-ți agonia.

ea, femeia te condamnă să-i trăiești vis de iubire,

chiar când privilegiul tău e să bântui nostalgia.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

20 martie 2019

 

Gheorghe A. STROIA: In memoriam Marin IFRIM

Ai plecat atât de repede, urcând în spirala Netimpului, peste cărbunii încinși, peste veninurile acestei lumi,  peste răutate și indiferență, peste orgolii și preamăriri, peste prietenii nesincere, peste gânduri fățarnice. Oricum, Tu ai fost mereu deasupra oricăror micimi și răutăți, dreptatea a fost mereu de partea ta , umblând desculță și neprihănită.

 

Nu ai avut decât cuvinte de susținere, privire blândă și îngăduitoare, pentru cei care au încercat, fără să viseze prea departe, la un loc printre Omenii Cetății. Ți-ai călcat pe suflet și ai întins o mână de ajutor, iar flerul tău a confirmat doar Valoarea. Ai fost un bun samaritean, ai dezinfectat rănile literaturii, chiar dacă durerea unora a fost mare, dar justificată. Sufletul tău nu a cunoscut minciuna, a recuzat nonvaloarea, a adăugat lumină în fiecare rând. Nu ai vrut să dovedești nimănui nimic, nu ți-a păsat de păreri nici nu ai probat slugărnicia, ci ai rămas vertical în toate. Pentru lupta dusă cu încăpățânare, talent, dezinvoltură, pe tărâmul sacru dar arid al culturii, sufletul tău mare merită CUNUNA MUCENICIEI.

 

TE IUBIM, FRATE MARINE, până dincolo de stele, pentru felul tău minunat de a fi! Cuvintele sunt prea puține sau poate prea sărace, dar TU, MAESTRU AL CUVÂNTULUI, le vei înțelege. Te implor să simți și să înțelegi durerea noastră, a celor care ne-am bizuit pe tine, cărora ne-ai fost ajutor și nădejde.

 

Nu pot să nu îmi amintesc frumoasele și memorabilele cuvinte din interviul pe care mi l-ai acordat cu plăcere ÎN DIALOG CU INIMA, afirmând că ai avut impresia că te afli la spovedanie. Îl redau mai jos, ca mulți din cei care nu te cunosc sau nu au avut onoarea să te întâlnească, să te regăsească AICI, în lumea ta, pe care cu generozitate ne-ai dăruit-o nouă.

 

Veșnică, duioasă și pioasă amintire, PRIETEN DRAG DE DINCOLO DE STELE! Pomenită fie amintirea ta! LA MULȚI ANI, ÎNTRU VEȘNICIE, DRAGUL NOSTRU MARIN IFRIM!

 

Gheorghe A. STROIA și familia pe care atât de mult ai iubit-o – ARMONII CULTURALE.

 

14-15 MARTIE 2019

 

 

ÎN DIALOG CU INIMA… MARIN IFRIM

*********************************************

Gheorghe A. STROIA: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

 

Marin IFRIM: Sunt fiul unor oameni de la țară. Ambii mei părinți au plecat de pe această lume. Sunt un om simplu, care, în urmă cu cinci decenii, a părăsit satul natal. La 17 ani și jumătate deja munceam într-o fabrică. Am avut o viață sentimentală complexă. Pentru mine, familia a fost ceva ce ține de supraviețuire, mai ales după moartea soției, Nela Ifrim, acum 27 de ani. Nu intru în amănunte. Am trăit și am luptat pentru copiii mei. Acum ei sunt oameni mari, la casele lor, cum se zice-n popor. Am trei copii din două căsătorii. Despre prieteni, ce să spun, după 40 de ani de încredere în ei, mi-am dat seama cât de mult am pierdut. Am renunțat aproape la toți. Mă simt mai bine, nu mai are cine să mă iluzioneze, să mă spioneze și să mă toarne în urechile altora. Da, familia are ”conotații sacre”. Așa a rânduit Cel de Sus.

Gheorghe A. STROIA: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

 

Marin IFRIM: Îmi amintesc cu emoție de profesoara mea de română, doamna Maria Dinu, o femeie înaltă, sobră, frumoasă și cu un tact pedagogic ieșit din comun. Lecțiile ei erau simple și eficiente. Pe lângă instrucția obișnuită, ne punea pe fiecare să citim câte o pagină din Cuore – inimă de copil de Edmondo de Amicis. Aceasta este cea mai frumoasă amintire din copilărie: chipul de regină a celei care mi-a îndreptat ochii spre paginile cărților.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Marin IFRIM: Nu am intenționat să devin scriitor. Elev fiind, în orașul Brăila, rupt de lângă ai mei, am devenit nostalgic și am început să scriu! Scrisori, nu altceva. Aveam vreo 15 ani și nu știam nimic despre literatură, despre reviste literare etc. Scriam părinților, prietenilor, fetelor cu care copilărisem în colțul meu de rai situat la ”granița” dintre județele Brăila și Buzău. Scriam zilnic și primeam de fiecare dată răspuns. M-a luat valul scrisului și am încercat să scriu un fel de roman polițist. Nu a mers, nu aveam suflul necesar. Îmi venea mai ușor să ”compun” careuri de cuvinte încrucișate. Până la debut, în revista ”Familia”, în anii 80, scrisul a mocnit în mine vreo 10 ani.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

 

Marin IFRIM: Nu știu să fi avut vreun motiv anume. Cred că a fost, mai degrabă, un fel de chemare genetică. Mai ales că mă consider un scriitor nativ, autodidact, particular până la enzime. În neamul meu, al ifrimilor, se scrie ca la carnaval. La început, am scris doar în ideea frumosului. Pur sentimental. Acum scriu determinat de starea jalnică a națiunii, inclusiv de starea culturală/literară. Singurul meu atu ar fi acesta: scriu în orb, pe nerăsuflate, fără teama vreunei pedepse critice. Scrisul meu nu aduce nimic nou. Doar numele meu e nou. După atâția marini ( Preda, Sorescu, Mincu etc.) a venit și un Ifrim. Asta e situația. E loc și pentru mine. Așa mă iluzionez…

Gheorghe A. STROIA: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Marin IFRIM: Sunt un pic dezorientat, nedumirit. Mi se tot spune că, dacă aș fi trăit în București, aș fi fost un mare scriitor. Nu înțeleg în ruptul capului de ce numai în București te poți afirma. Eu nu scriu ca să mă afirm, scriu ca să descarc niște energii, niște aure cuvenite inclusiv oamenilor simpli. Trăiesc cu iluzia că dăruiesc secunde eterne celor din lumea mea literară. Scrisul meu nu trebuie să se sincronizeze cu scrisul contemporan. Iubirea de acum o mie de ani era la fel ca și cea de azi. Refuz să-mi raportez scrisul la contemporaneitate, deși cad mereu în ispita realității. Mă gândesc la scriitorii antici sau la clasicii literaturii noastre. Toți avem convingerea că trebuie să le depășim valoarea, chiar dacă nu știm în ce sens curge timpul. Ei, clasicii,  oricum, au scris mai bine și mai convingător decât noi. Eu cred că nu trebuie să o luăm înaintea lui Eminescu, nu suntem la atletism, treaba e mult mai subtilă. Ca să scrii mai bine decât clasicii noștri, trebuie să o iei înapoi, în trecut, de la ei până în negurile timpului. Pare un fel de joacă SF cu Silvester Stallone în rolul principal. Mie îmi reproșez faptul că nu am scris tot ce mi-a trecut prin gând, scriitorilor de azi le reproșez adeziunea necondiționată la formula turmei. Găștile, oh găștile! Continue reading „Gheorghe A. STROIA: In memoriam Marin IFRIM”

Dan TEODORESCU: Un bal de poveste

Prima ediţie a Balului de Primăvară al Scriitorilor şi Artiştilor Plastici din Iaşi şi din Regiunea Nord-Est a României s-a derulat sâmbătă, 9 martie 2019, la Salonul Moldova din cadrul Unita Turism Holding – Hotelul Moldova Iaşi.

Pe parcursul a peste 6 ore, 80 de participanţi s-au ospătat din bucatele preparate de bucătarii restaurantului din cadrul renumitului hotel ieşean situat lângă Palatul Culturii şi au dansat moldoveneşte, adică veselia şi voioşia au fost la ele acasă. Plus că, cei prezenţi au ascultat şi un reuşit recital de epigrame şi poezie din partea Asociaţiei Literare Păstorel Iaşi, în prima linie fiind plutonul de umorişti şi poeţi alcătuit din  Mihai Batog-Bujeniţă (directorul ALPI), Georgeta Paula Dimitriu, Eugen Deutsch, Cornelia Livia Bejan, Ioan Hodaş, Doina Toma, Angela Pistol, Rodica Ioniţă-Grosu, Corina Matei-Gherman, Vasile Unguraşu şi Constantin „Ticu” Mihai.

Cei mai „pontoşi” dintre participanţi au luat parte şi la un inedit concurs de bancuri „cu perdea”, marele premiu fiind acaparat de scriitorul vasluian prof. Ioan Hodaş.
Programul artistic de înalt nivel a fost susţinut de interpreţii Nina Cuciuc, Rodica Ioniţă-Grosu, Ana Ştefănică, Ştefan Deaconiţa şi Karla Ursu, la pupitrul tehnic fiind mereu pe baricade profesioniştii Nicolae „Culiţă” Păduraru şi Nicolae Petcu.

Binecunoscutul interpret bucureştean Cătălin Crişan a salutat şi el manifestarea artistică ieşeană, făcând fotografii cu tinerii artişti prezenţi la Balul de Primăvară, precum Karla Ursu şi Silviu Teodorescu.

Din partea organizatorilor, Dan Teodorescu, Corina Matei-Gherman şi Calistrat Robu au oferit celor prezenţi diplome de excelenţă şi de onoare, în aplauzele participanţilor. Scriitoarea şi pictoriţa Viorica Şerban (care pe 8 martie şi-a aniversat ziua de naştere) a oferit două tablouri tip portret colegelor Rodica Ioniţă-Grosu şi Corina Matei-Gherman.

În finalul evenimentului, şeful sa sală Viorel Hreniuc  a prezentat publicului tortul festiv în greutate de peste 8 kg, unde s-a scris „Balul de Primăvară – La mulţi ani – 9 martie 2019”.

Organizatorii manifestării de la Iaşi au fost Asociaţia Literară Păstorel Iaşi, Liga Scriitorilor din România – Filiala Iaşi-Moldova, Uniunea Creatorilor de Artă – Sucursala Iaşi şi Unita Turism Holding – Hotelul Moldova Iaşi.

Principalii parteneri media au fost publicaţia „SPORT FAN CLUB”, revista „Moldova Literară”, Agenţia de Presă „Aşii Români” şi ziarul „Vocea Ta”, ambele cu sediul central la Nürnberg – Germania şi revista „Mioriţa USA”, care se editează la Sacramento – Statul California – SUA.

Din rândul participanţilor la Balul de Primăvară, un grup de 49 de scriitori, artişti plastici, dar şi oameni din lumea sportului vor efectua şi o excursie de teme culturale în Republica Moldova, pe traseul Sculeni – Bălţi – Soroca – Orheii Vechi – Chişinău – Mănăstirea Căpriana .- Albiţa – Iaşi, în zilele de 13 şi 14 aprilie 2019, cu ajutorul firmei de turism Prisma Tour Iaşi.

–––––––––-
Dan TEODORESCU

Iasi, 10 martie 2019

Ileana Cornelia NEAGA: Până asudă grinda

Am fost întrebată de multe ori  în ultimii ani dacă am o rețetă după care scriu.  Nu știam ce să răspund,  mă  întrebam și eu la rândul meu dacă într-adevăr respectam un plan, reguli, sfaturi! Nu prea! Nu scriam după un plan stabilit dinainte și nici la „comandă ” când cineva mă ruga să scriu după o anumită temă pentru un anume eveniment,  ori  într-un termen scurt!

 Scriu când îmi vine și unde îmi vine!  De ce scriu,  și de când,  am explicat în „Taina Scrisului”. Acum încerc să vă descriu și cum o fac!

Destul să nu-mi lipsească un pix și o foaie! Atât! Am scris într-un  tren plin cu tineri veseli,  aveam de mers doar  30 minute și am scris două poezii  despre Unire, pe spațiile goale a unei reviste.  Muza m-a prins  chiar și pe o bancă într-un cimitir, pe avion, pe vapor, pe autobuz!  În aceste cazuri am scris cele mai reușite creații. Am avut perioade în care nu legam două cuvinte, una de alta,  orișicât mă străduiam!  Muza  era în concediu! Nu poți să așezi cuvintele într-un cofraj, respectând dimensiunea și densitatea și lași să curgă maltărul!  Și fiindcă e doar  1% inspirație profit și eu tot % de fițoasa muză! Printre oale, printre straturi, printre oameni și mai ales printre gânduri,  doar pixul să fie la îndemână  până ajung la maculatorul cu foile îngălbenite! Maculator?! Pagină WORLD,  obligatoriu cu diacritice! Uneori ca să nu uit ideea  construiesc un „schelet” la repezeală ca apoi să-l „îmbrac”! Că, doar „și mâine e o nouă zi”.

Până aici am vorbit despre  1% inspirație!

Urmează  99% TRANSPIRAȚIE – exact, cu litere mari!

Cum scriu? „Până asudă grinda”!

Îmbrac „scheletul” în substantive din pânză țesută-n casă, groasă, rezistentă, cu predicatul  pe care de obicei îl pun înaintea subiectului, cu epitete văluroase, complemente particulare, în rime încrucișate, împerecheate, libere, albe, anapoda și câteodată și îmbrățișate, că doar iubirea plutește-n aer în fiecare zi, nu numai de Ziua Mondială în 20 de Mărțișor. Ce coincidență! A doua zi  în 21 a lui Mărțișor sărbătorim Ziua Mondială a Poeziei!

Prima boabă de transpirație cade deja pe foaia de hârtie! După ce închei textul, îl las la dospit o zi, două, o lună, un an! Ei, de aici începe să  „asude grinda”! O iau la puricat! Nu grinda! Textul!  Văd dacă am respectat tema, ori am luat-o de la a doua strofă pe arătură! Dacă da, atunci o să iasă două creații! Urmează  ziua  în care mă documentez, în cazul poeziilor populare și a legendelor,  sau a unor știri ce m-au răscolit, ori pur și simplu despre tradiții,  pentru a fi sigură că  am respectat întocmai  ideea originală!  Caut mai multe surse și  încerc să o adaptez  conform  variantei de la mine din zonă, mai exact celei de la mine din comună!

<<Este-un obicei în sat,  / Pîstă ani el s-o pastrat, / Merg feciori pa însarat / „Să-mprumuce” car gin sat! /Lemne-uscace o s-adune  / Pă caru’  furat le-or pune / Șî-l împing,  zău,  fără cal  / La beserică, la geal.>>   (Obicei din sat)

Acum urmează cea mai plăcută fază în care graiul meu își spune cuvântul! Folosesc regionalismele,  înlocuind cuvintele literare, încercând să le explic cât mai bine la sfârșit Așa a luat naștere și volumul „Dicționar cu regionalisme” în 2018!  Doar așa fiecare creație are farmecul său!

Urmează faza cu înlocuirea lui „â” cu „î” că din cauza grabei le-am cam amestecat! De ce? Pentru-că buna și moșul vorbeau cu „î” și nu cu „â”! De asemenea și  „eu sînt” și nu „eu sunt”!

Încep să caut metafore, cam greu în cazul versificărilor unde trebuie să respect  legenda cu cele mai mici detalii și să am grijă să nu mă întind ca să nu plictisesc cititorul, și așa obosit din cauza graiului ciudat pentru un „domn”! Prinde bine la  cei cu rădăcini, mai bine zis cu cei care dețin bunici ori părinți „la țară” dacă nu sînt chiar ei „niște țărani”! Așa ca mine! Atunci succesul e garantat! De fapt să știți că am scris despre ei,  cu gândul la ei,  mai ales pentru  ei!

<<Blige*,  linguri și furchiți*, freacă-le, să zici că-s noi

Și labușul ge begiuc*, că n-avem altul ge soi!

 C-o zdramță* șî cu leșîie*, auzîtu-m-ai noruță,

Să speli bine labușălul*, cancul* șî o cepsîiuță>>. (Șurlui  blige, șurlui oale).

Regionalisme:  blige – farfurii; furchiți – furculițe; labușul de begiuc – cratița de fontă; zdramță – zdreanță; leșîie – fiertură de apă cu cenușă; labușălul – crăticioara; cancul – polonicul; cepsîiuță – tipsie, tavă de copt mică;  a șurlui – spălare prin frecare.

Credeți că am terminat cu puricatul?  A „asudat grinda”? Încă nu!

Fiind o persoană cu un simț dezvoltat al umorului, din scrierile mele nu lipsește ironia, umorul bun, sănătos,  în care buna Ana și moșul Oanea  sunt  protagoniști necontestați!  Ei reprezintă  familia tradițională cu toate însușirile bune, cu păcate omenești dar mai ales cu credința și cu hărnicia țăranului ce trăiește în frica lui Dumnezeu!

<<Cu mîinile-n cluciuri* buna,  oțarîtă, foc șî pară

Dă cu gura pe bget Oanea, că îl prinsă la camară!

– No, mai tacă-ți gura Ană!  Nici melița nu ce-ntrece!

Beau  șî io o gură-două, amareala poace-mni trece.>> (Beau  în cinste ș-omenie).

Urmează partea cea mai grea în care „grinda asudată”  are nevoie de un ștergar curat din pânză albă țesut în războiul cu bîrghe și spată! Corectarea! Promovarea! Distribuirea!  Ajutooor! Cine a sărit  are un loc special în inima mea! Un Mulțam fain și aici pentru „săritori” împreună cu toate florile Primăverii!

Uneori  o expresie o fotografie sau chiar un cuvânt mă inspiră și atunci scriu așa în stilul meu, în cuvinte cât mai simple, în rime pe care nu le caut ci se așează una după alta, în cuvinte din graiul meu, respectând prozodia și căutând metafore cât mai originale.

De multe ori copilul din mine a bătut sfios la poarta sensibilității, a gingășiei, eu deschizându-i și dedicându-i poezioare și povestiri pe înțelesul celor mici. Cele zece cărticele cu pici și licurici, cu „măriuțe și fătuțe” au ajuns în în mâinile celor pentru care au fost scrise, dăruindu-le un strop din imensitatea  lumii ce-i înconjoară! Un strop de iubire!

<<Stau la umbră, nici că-mi pasă

Viața-i scurtă, dar frumoasă

Nu–mi bat capul că-s isteț

Să muncesc? Ce-s nătăfleț?! >> (Greierașul).

Abia acum  broboanele cad pe pagina mea de Facebook, pe reviste literare, pe pagini cu poezie, pe cenacluri, în volume tipărite, la radio, la evenimente, în Antologii!

 A asudat grinda? A asudat! S-a meritat atâta osteneală?  Doar voi, cititorii creațiilor mele știți răspunsul.

——————————
Ileana Cornelia NEAGA

20 martie 2019

Lucia-Elena LOCUSTEANU: Liviu Rebreanu

„Pentru mine arta înseamnă creație de oameni și de viață”

 „toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață, mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anumit moment.

Specificul național – postulat al diferențierii pe care o râvnește fiecare neam în mijlocul unei lumi în plină efervescență și emulație – este creația literaturii, în primul rând, și, în general, al artelor”.

 

Ctitor al romanului românesc realist obiectiv modern – Liviu Rebreanu – este conștiința estetică ce aspiră spre obiectivitate, ce consideră că nu copiază realitatea, că realitatea este pentru el numai un pretext pentru a crea o altă lume, o lume nouă, cu legile ei. Creația e o vrajă care-l readuce la masa de scris, care-l face să – și trăiască toate satisfacțiile într-o lume de ficțiuni, dar cu atâta intensitate de parcă ar fi mai reale decât realitatea însăși. Opera scriitorului se constituie ea însăși ca o realitate animată de o viață proprie, cu legile și determinările ei de o rigoare misterioasă și fascinantă.

Născut în 27 noiembrie 1885, în comuna Târlișua din ținutul Năsăudului și mort la 1 septembrie 1944 – la nici cincizeci și nouă de ani, în comuna Valea Mare de lângă Pitești, Liviu Rebreanu – ca romancier – se înscrie în linia tradiției realiste: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus” scrie criticul Tudor Vianu, în timp ce Eugen Lovinescu consideră apariția, în 1920 a romanului „Ion” – „o revoluție față de lirismul sămănătorist și de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constituind o dată istorică, am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.

Conștient că romanul este o existență epică construită, Rebreanu face din actul elaborării operei un act aparte ce presupune o idee coordonatoare proiectată potrivit unor rigori arhitecturale, dat fiind faptul că în ordinea structurii compoziționale se materializează dimensiunile interioare ale operei, se ordonează epic raporturile umane, sistemul de evenimente, straturile istorice și sociale ale lumilor imaginate de scriitor.

În „Mărturisiri” – (1932), Rebreanu explică necesitatea elaborării treptate, dar și prezentării arhitecturale a materialului epic: „un roman nu se poate scrie fără o organizare prealabilă a materialului”[1]. Scriitorul consideră că este obligatorie o edificare conștientă, programatică a materialului: „Îndată ce liniile acestea vor fi trase, voi avea osatura, pe care se vor așeza și în care se vor încadra, în mod firesc, toate părticelele organismului viu și unitar ce trebuie să fie un roman”[2].

Ca și Galsworthy și Thomas Mann, autori de opere exemplare, care resping textele minore, aplicând principii estetice majore, și Rebreanu admiră și practică construcțiile epice exacte, dimensiunile stratificate de pulsul vieții închis în opere. Monumentalitatea epopeică e codul epic spre care înclină prozatorul Rebreanu, monumentalitate ce presupune și o elaborare exactă a operei ca volum, structură, ritm, organizându-și romanul – ca un arhitect – într-o structură grafică, după cum ne mărturisește: „Începuse a mi se sintetiza în mine ca o figură grafică”![3]„ trebuie să se unească, să se rotunjească, să ofere înfățișarea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârșitul. De aceea romanul, un corp SFEROID, se termină precum a început.” [4]

 

Prefigurarea romanului în straturi grafice are o justificare interioară de a găsi echivalentele epice creatoare, imaginate, ale unei lumi care să dicteze durata și proporțiile operei într-o alcătuire geometrică. Romanul social „Ion” reprezintă momentul esențial al proiectelor scriitorului pentru o construcție epică de mari dimensiuni, carte fundamentală pentru evoluția ulterioară a romanului românesc modern, inaugurând arta compoziției, confirmată, mai târziu, de romanul – tot social – „Răscoala”, ambele de factură epopeică. „Pădurea spânzuraților” – roman moral de fină analiză psihologică –reprezintă alternativa sublimului interior, a tragicului.

Publicat în 1920, „Ion” este cea dintâi realizare monumentală, realist – obiectivă – care investighează mediul social – al unei  etape – pe toată întinderea lui. Pregătit întrucâtva de „Zestrea”, „Răfuiala” – nuvele „fără strălucire” – (M. Dragomirescu), romanul „Ion” prezintă „viața socială a Ardealului, care, deși închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificație, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat și la mediul administrației  ungurești, cu o faună bogată în exemplare variate” remarcă criticul Eugen Lovinescu.

Pentru Rebreanu, romanul trebuie să aducă o lume populată de destine, cu biografii, conflicte, relații și implicații sociale și morale, deci o realitate potențială, care, în cazul romanului, devine sensul intim al operei, impunând o anume organizare dirijată.

„Ion”, „Răscoala”, dar și „Pădurea spânzuraților” sunt romane cu o structură compozițională proiectată cu minuțiozitate. Romanul „Ion” se circumscrie exact, închizând lumi paralele între două momente dispuse simetric și având semnificații ce se revelează. Se deschide și încheie cu motivul drumului. Descrierea drumului anexează și alte motive – elemente din peisaj, motive încărcate cu multiple semnificații, mișcate într-o dramatică anticipare a evenimentelor la care vom participa. Albul drumului, crucea de lemn strâmbă, cu Hristosul de tinichea „cu fața spălăcită de ploi” realizează cadrul, ca un preludiu al intrării cititorului într-o altă „realitate” – fictivă.

Descrierea drumului până la Pripas și chiar a împrejurimilor și a satului corespunde în mare măsură realității concrete și, totuși, „drumul” de la începutul romanului „Ion” face legătura între lumea reală și lumea ficțiunii, prin care intrăm și ieșim ca printr-o poartă. E o cale de acces într-un alt univers. La Rebreanu, drumul e personificat, devine personaj, ca la alți romancieri – timpul…

La începutul romanului, drumul, devenit personaj, e tânăr, imaculat,  nerăbdător: „Din șoseaua care vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul – (motiv al scurgerii timpului) – când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste  podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

 

Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă, însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii – Domnești, mai poposind puțin la Cișmeaua – Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele – Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de colină” [5]

În  timp ce finalul, aidoma unui epilog, pentru a da sfericitate și simetrie compozițională romanului, reia motivul drumului, descriind aparent același drum, drum prin care ieșim din lumea fictivă, readucându-ne – nu neapărat -în realitatea din care am plecat, dat fiind faptul că ne pregătește intrarea în alt univers fictiv – cel din romanul „Răscoala”. „La Râpile – Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia își mai arăta câteva case”

„Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde. iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart (…).Apoi Pădurea – Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase” Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii. Secvența – parcă – prefigurează descrierea roților de tren al drumului de fier cu care se deschide romanul „Răscoala”. [6] Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început…”.

Prin simetrie, dacă în expoziţiune, „drumul” – personaj „înaintează vesel, neted”, „alb”, în final, capătă o altă dimensiune stilistică în acord cu mesajul pe care-l transmite. Martor al atâtor drame, e și „el” – „drumul”, acum, bătrân și obosit, pierzându-și puritatea – albul inițial – a devenit „cenușiu”. Drumul, de data aceasta, închide o lume din care ieșim după ce noi înșine am fost implicați, participând la zvârcolirile unor vieți, ieșim – împreună cu Ghighi, cu Doamna și Domnul Zaharia Herdelea – din universul frământat de zbuciumul atâtor destine: „Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții VREMEA vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari și mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș”.[7] Secvența citată e o profundă meditație asupra condiției umane în Univers, secvență ce evidențiază și motivului timpului.

Dacă metafora drumului, încercuind satul, deschide şi închide romanul „Ion”, sugerând o existenţă închisă în care totul se petrece potrivit unui ritual, iar „Pădurea spânzuraților” e marcată de cele două imagini ale spânzurătorii – simboluri ale războiului, terorii şi morţii, începutul şi sfârşitul romanului „Răscoala” aduce un drum deschis, un drum de fier pe care-l străbate trenul, învingând – parcă – spaţiul şi timpul istoric determinat, drum ce reprezintă antiteza drumului din „Ion”.

În „Ion” şi în „Pădurea spânzuraților” există un raport de corespondenţă între imaginile cheie – iniţiale şi finale, în „Răscoala”, raportul e în contradicţie, având în vedere desfăşurarea faptelor care în final dezmint caracterizarea ţăranilor, făcută, la început, de arendaş. În romanele lui Rebreanu, la nivelul structurii compoziţionale, dar şi a discursului, „figura grafică” devine expresia concentrată – metaforică – a structurilor imaginate. Acțiunea romanelor se înscrie într-un univers închis și rotund / sferic.

Romanul „Ion” e structurat în două volume cu titluri metaforice, rezumative: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, titluri ce ilustrează un puternic conflict tragic, reprezentând cele două voci interioare, cele două dominante sufletești ale personajului eponim – ION, titluri a căror rezonanță o regăsim în paginile romanului: „Glasul  pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l.” E devorat de obsesia pământului, obsesie ce însă nu-l va putea elibera de cea a glasului iubirii pentru Florica: „Ion se gândi deodată: „Adică ce-ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, să scap de urâțenia asta?”; „- Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?…Auzi?”. „întâlni ochii lui Ion Glanetașu, înfipți ca niște lipitori în Florica”. „Și Ion nu-și lua ochii de la mireasă, ca și când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimașă că nici o putere din lume să nu-i poată despărți”. „Ana simțise de la începutul ospățului că Ion poftește pe Florica”.; „Ion vrea Florica…”.

Cele două părți ale romanului cuprind  șase capitole cu titluri rezumative,primul volum și șapte capitole – cel de al doilea. Fiecare capitol e structurat pe subcapitole numerotate.

Între cele două planuri simetrice – Capitolul I – „Începutul” și Capitolul al XIII-lea – „Sfârșitul” – se organizează planuri generale într-o proiectare panoramică:imaginea cristică, satul, casele, topografia satului, care întregesc planul compozițional cu motivele horei, copacului, Savistei: „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o coroniță de flori veștede agățată de picioare, Suflă o adiere ușoară, și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri”.

Imaginea cristică pare a prefigura destinul unor personaje al căror destin sumbru îl vom cunoaște, intrând în tumultul vieții încărcată de patimi și tensiuni. Crucea ca simbol al soartei este şi simbol al „unităţii contrariilor, semn de totalizare” – după Gilbert Durand, iar după alţi esteticieni, crucea e rezultatul unui sistem de axe ale timpului, în care se întâlnesc pământul cu cerul, întrucât axa orizontalităţii şi cea a verticalităţii se regăsesc chiar în forma ei.

Crucea este simbolul ce reprezintă pe de o parte – calvarul, suferinţa, moartea, iar pe de altă parte – afirmarea vieţii biruitoare. Reluată în final, imaginea cristică dobândește – parcă – noi dimensiuni, sugerând o oază de speranță, dat fiind semnificația razei întârziate: „Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă”.

Crucea – încărcată cu multiple simboluri – e prezentă şi în romanul „Pădurea spânzuraților”, atât la început: „În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare…”.

Finalul operei aduce noi valenţe: „În stânga, la marginea gropii, un coşciug de brad, gol, descoperit…Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria cu slove strâmbe. Apostol Bologa”. Execuția cehului Svoboda – care în traducere înseamnă „Libertate” – are loc la începutul nopții, toamna, sugerând tragedia, drama războiului, execuția lui Apostol Bologa, tânăr intelectual român din Ardealul subjugat de austro-ungari, are loc la răsăritul soarelui – primăvara, sugerând ideea că sacrificiul românului nu va fi zadarnic, sacrificiul pus sub semnul luminii, cât și al motivului obsesiv al privirii, cu metafora ochiului. Simbol cardinal al momentelor esențiale ale devenirii  personajelor, lumina e un indiciu textual important în „Pădurea spânzuraților”: „Aici e lumina! Răspunse Apostol triumfător bătându-și inima cu palma”. „În același timp, flacăra ardea mai albă în sufletul lui, ca un rug misterios care-i mistuia trecutul și-i zămislea viitorul”. În registrul luminii e reprezentat și timpul și destinul: „Viitorul(…) mijea ca o aură strălucitoare”. „Luceafărul alb”, „lumina cerească”, ca și seninătatea din ochii lui Apostol sunt tot atâtea semne ale echilibrului interior, al regăsirii de sine.

Romanul „Pădurea spânzuraților” e  construit din perspectiva simbolurilor ce sugerează tragicul ca cea mai profundă dimensiune a umanității. Gilbert Durand atrage atenţia asupra izomorfismului dintre simbolul crucii şi acela al copacului, simboluri prezente şi în romanele lui Liviu Rebreanu.

În „Poetica postmodernismului! (p.50 – 51).Liviu Petrescu  constată că: „În romanele lui Liviu Rebreanu, copacul este o imagine asociată, pe rând, printr-un fenomen de detotalizare, când cu una, când cu cealaltă dintre semnificaţiile polare pe care le unificase simbolul matrice al crucii”. 

În „Mărturisiri”, Liviu Rebreanu prezintă metaforic concepţia epică totalizatoare în care apare copacul: „Vedeam acum în fiecare moment mersul romanului. Începuse a mi se sintetiza în minte ca o figură grafică: o tulpină se desparte în două ramuri viguroase, care, la rândul lor, îşi încolăcesc braţele, din ce în ce mai fine, în toate părţile; cele două ramuri se împreună apoi iarăşi, închegând aceeaşi tulpină regenerată cu sevă nouă”

Nucul, învestit cu semnificaţii thanatice, prezent şi la Mircea Eliade în „La ţigănci”, deschide şi închide cercul simbolic al copacului, ca loc de întâlnire a contrariilor. Nucul e prezent la începutul romanului „Ion”, când sub nuc o sărută pe Ana: „Ion merse pe cărare doi – trei paşi, apoi coti în stânga şi se aşeză sub un nuc bătrân şi scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilţ”. „Apoi deodată tresări, o strânse la piept şi, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze”. Sărutul dat Anei e sărut dat pământului, pentru că pentru Ion – Ana reprezintă pământul: „Nu-i fusese dragă Ana(…). Ana avea locuri, și case,și vite multe…”.”Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”.” – Ce să fac?… Trebuie s-o iau pe Ana!…Trebuie!…”. „Dragostea nu ajunge în viață…Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa, se pomenea cu gândurile după  Ana…”.

Ion – o brută înzestrată cu energii devastatoare – transformă iubirea pentru pământul, care i-ar aduce un loc în ierarhia socială a satului, în patimă devastatoare, dezumanizantă, atunci când sărută pământul ca pe o ibovnică, simțindu-se acum el uriașul din poveste care, cu satisfacție, calcă în picioare „pământul”, de fapt, pe Ana, prefigurându-i, ca și în noaptea nunții, sfârșitul: „Sufletul îi era pătruns de fericire.(…). Pământul se închina în fașa lui, tot pământul.(…) Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă.(…) Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.(…) Se vedea acum, mare și puternic, ca un uriaș. (…) Își înfipse mai bine picioarele în pământ, ca și când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui dușman doborât. Și pământul parcă se clătina, se închina în fața lui…”.

Nucul apare şi la sfârşitul romanului, când sub nuc îşi consuma îndelungata şi chinuitoarea agonie: „Poate un sfert de ceas să fi ţinut sforţarea crâncenă care-l duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă(…) Sub nuc însă i se întunecase iarăşi tot”. „băltoaca de sânge lângă grădiniță, aproape de prispă, apoi dâra roșiatică, spălăcită,ce se întindea până sub nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne.”

Sistemul de imagini şi de simboluri ale romanelor – crucea / copacul – atrage atenţia asupra esenţei vieţii ca unitate a contrariilor. Şi în „Pădurea spânzuraților”, motivul copacului şi al crucii e prezent: „Doi erau într-un arin bătrân, mai sus ca ceilalţi, iar mai încolo, pe o cracă subţire, care te miri că nu se rupea, se vedea unul singuratec, cu mâinile legate.(…) Din acelaşi copac şi la aceeaşi înălţime se mai întindea o creangă groasă, liberă…”, parcă anticipând jertfa lui  Apostol Bologa.

Mărul – simbol al vieţii şi iubirii – e și el prezent. Cel de pe pământurile dobândite de Ion, este și el un simbol. Sub măr, Ana – în durere și speranță – aduce pe lume copilul lui Ion: „sub un măr pădureț din marginea holdei”. „Prin umbra subțire a mărului lumina albă pândea tremurându-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeii”. Sub frunzișul  unui păr pădureț se consumă scena de dragoste dintre Ion  și Florica – când „glasul iubirii”, ce încalcă legea morală – reînvie în sufletul Glanetașului: „Trecură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins”. „Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana.”

Metafora copacului e o prezenţă semnificativă în întreaga operă, impunându-se  alături de cea a drumului, dând echilibru, sfericitate construcţiei epice. Prefigurarea intensității patimilor „la care vom fi martori” e dată și de ziua înăbușitoare de vară în care intrăm în zi de duminică în Pripas: „Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare”. Prima casă din sat e a învățătorului Herdelea: „Casa învățătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu două ferestre”, apoi a lui Ion: „Drumul trece peste Părâul – Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop – Glanetașu”.

Romanul se încheie simetric. În peisaj apare din nou casa: „În fața casei lor din capul satului se opriră puțin…” „în adierea înserării de toamnă”. Acțiunea romanului întregește sfericitatea compozițională și prin faptul că se deschide și se încheie cu o scena de etnografie a satului – cu hora în zi de duminică, doar că hora, din Capitolul I – „Inceputul”, este o horă a soartei: „Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea”. „Hora e în toi…Locul geme de oameni… Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră”. „Cei trei lăutari cântă lângă șopron să și rupă arcușurile”. „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someșana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc…”  Someșana e jucată cu patimă. E patima erotică transferată mișcărilor pătimașe ale jocului tradițional, un preludiu al „Glasului iubirii”. Jocul din final – „învârtita” – e joc ce capătă cu totul alte valenţe.

În ultimul capitol – „Sfârșitul”, într-o Duminică de toamnă „aproape de asfințitul soarelui”, după sfințirea noii Biserici, satul e din nou adunat la horă: „Lăutarii cântau învârtita cu foc. Flăcăii tropăiau țanțoș, iar fetele se răsuceau ca sfârlezele, cu zâmbete mulțumite pe față. Umbra nucilor bătrâni de lângă șură se întindea din ce în ce mai subțire, cuprinzând aproape toată ograda”. „Imaginea Horei din finalul romanului „Ion” poate fi interpretată ca o „figură” ritualică a indiferenței timpului față de zbaterea umană. (semn constant, prin aceste valori, cu cel al „Hristosului de tinichea”).Prin raportul pe care îl stabilește cu Balul, ceremonie a intelectualității satului, Hora se constituie ca și factor de coerență a discursului”. [8]

Savista – oloaga satului – verișoara Floricăi – e și ea un simbol. Are un rol premonitoriu – prevestind, descoperind și dezvăluind fatalitatea: „Are picioarele încâlcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi”. Savista e un personaj de factură naturalistă ce apare în momentele cheie, prefigurând, anticipând, parcă, momentele dramatice: „Oloaga, din ascunzătoarea ei vedea…”.”Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă fâlfâia atâta ură, că Ion plecă (…). Era fericită și de-abia aștepta să vie seara, să-i spună tot lui George…”.”- Ion…fost…Florica… fost…Tâlhari…Omoară, omoară! gemu oloaga desperată, podidind-o lacrimile și înecându-se de sughițuri”.

Încheie și ea simetric structura compozițională a romanului „Ion”: „Unele babe mai lacome de bârfeli ispiteau pe Savista, care acum se mutase înapoi la Trifon Tătaru și cerșea iar în Ulița Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea în ochi. Oloaga însă nu răspundea nimănui, era veșnic acră și mânioasă, încât lumea spunea că trebuie să fi intrat în anul morții”.

În romanele lui Liviu Rebreanu expresia concentrată a sinfonicului compozițional al structurilor imaginate rămâne „figura grafică”, sferică. Dar destinul fiecărui personaj se petrece în proximitatea indiferenței celorlalte vieți, fiecare încercând să evadeze din matca temporalității nimicitoare, unii eșuând, ca Ion: „ acum se mira și se mânia văzând că oamenii și-au căutat de nevoile lor, precum și-a căutat și el de-ale lui, că lumea și-a urmat cursul ei parcă el nici n-ar fi fost.”,alții resemnându-se, ca Zaharia Herdelea: „Ce însemna el , cu temerile și speranțele lui, în vârtejul amețitor al vieții celei mari?”

Pentru Apostol Bologa „Viața omului nu e în afară, ci înlăuntru în suflet”.(…) „O secundă mai puternică decât o viață de om…”. „- Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îți impun o crimă față de conștiința ta.” (…) „acă ea îmi va porunci să trec…să …dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată…”. Prefigurând sfârșitul, asigurând și simetrie compozițională, e și răspunsul lui Varga, cel care, în final, îl va preda Curții Marțiale: „Să te ferească Dumnezeu, Bologa! Izbucni locotenentul , grav și amenințător, Eu te-aș aresta, ba (te-aș împușca) dacă ai încerca să te împotrivești, cu toate că mi-ai fost prieten!” „-O patrulă de ofițeri… comandată de ofițer, firește…a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic…Cum? Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea…A, pe prizonier?…Cum îl cheamă pe prizonier, Varga? – Bologa Apostol, șopti Varga.”

Personajele romanelor se definesc, în special, în funcție de raportul lor cu pământul, pământul ca ființă a națiunii, ca patrie în „Pădurea spânzuraților”; pământ ca necesitate vitală, condiție de trai în „Răscoala”; pământul ca patimă, ca monedă ce-ți dă poziție socială, dar dezumanizându-te în „Ion”. „Nici în cele mai izbutite momente ale ”RĂSCOALEI” viziunea realistă nu atinge măreția lui „Ion”.” – Nicolae Manolescu.

„Ion” rămâne romanul unui suflet bestial, „Răscoala” – romanul clocotului maselor nedreptățite, iar  „Pădurea spânzuraților” – romanul condamnării războiului – „internațională a crimei”, dar, în special, romanul cristalizării sentimentului național: „Niciodată să nu uitați că sunteți români!…”.

––––––––––––-

[1] Liviu Rebreanu – „Opere alese”, E.V.E.P.L.. 1961,p.275 – 276;

[2] idem. – p.276;

[3] idem – p.276;

[4] idem – p. 286.

[5] Liviu Rebreanu – „Ion”, Roman, * „Glasul pământului”, Prefață de Paul Georgescu, Editura pentru Literatură, (…),1967, p.5.

[6] Liviu Rebreanu – „Ion”, Roman, „Glasul iubirii”, Editura pentru Literatură, (…), 1967, p.315 – 316;

[7] idem – p.315

[8] Pamfil, Alina – „Spațialitate și temporalitate” –Eseuri despre romanul românesc interbelic, Editura „Dacopress”, Cluj-Napoca, (1993), p.359.

––––––––––––-

Prof. Lucia-Elena LOCUSTEANU

Membru al Ligii Scriitorilor Români

Cluj-Napoca 15 martie 2019

Baki YMERI – Un Tezaur de Suflet Românesc

Este cel mai apreciat traducător al poezie române în limba albaneză. Albanezii după Hasdeu, nu sunt rude cu noi Românii, ci ne sunt frați, frați adevărați din aceleași sânge. Baki Ymeri este un aristocrat al legăturilor româno-albaneze.

Este fiul unui filogerman pe nume Aivaz Voka. S-a născut la Şipkoviţa (Macedonia). Marin Sorescu îl considera un foarte bun român (după mamă) şi un foarte bun albanez (după tată). A absolvit Facultatea de Filozofie la Universitatea din Priştina (Limba şi literatura albaneză). Între timp, a urmat cursuri de speializare a limbii române, la Universităţile din Viena şi Bucureşti. Este un tezaur de suflet românesc, doctorand al Universităţii din Bucureşti, membru a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al revistei Albanezul, autor a 5 antologii a poeziei române în limba albaneză, autor a 35 de antologii comune cu poeţi români şi albanezi, autor a câtorva studii ştiinţifice despre inteferenţe culturale româno-albaneze, autor a numeroase articole despre aromânii din Balcani, românii din Valea Timocului şi albanezii din Kosova. Pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii, a fost nominalizat din partea Institutului Biografic American (ABI), Omul Anului 2001.

De-a lungul timpului, a publicat mii de versuri din opera a peste 50 de scriitori şi istorici români în limbile albaneză, macedoneană şi slovenă, precum şi unele volume aparţinând poeţilor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anghel Dumbrăveanu, Slavco Almăjan, Carolina Ilica, Florentin Popescu etc. Este considerat “un tezaur de suflet românesc”, colaborator al diverselor reviste literare din ţară şi străinătare, tradus cu poeme în limbile aromână, slovenă, macedoneană, suedeză, germană, italiană, engleză; redactor şef al revistelor Albanezul și Kosova, deţinător al Premiului Balcanică pentru traducere (Brăila, 2010), a altor premii literare, diplome şi a unui Certifcat pentru Drepturile Omului (Bucureşti, 21 octombrie 1994).

DATE DE CONTACT

Telefon: 0729698600

E-mail: alban.voka@gmail.com

REFERINŢE CRITICE:

 

Născut pe meleagurile aromâno-albaneze din Macedonia, Baki Ymeri este un mesager inspirat al poeziei în ambele direcţii: din Albania spre România şi din România spre Albania. Prin tălmăcirile sale laborioase, el a reuşit să cucerească simpatia şi preţuirea, atât a cititorilor din Kosova, Albania şi Macedonia, cât şi cea a confraţilor săi din partea stângă şi din partea dreaptă a Prutului. Bucuria lui B.Y. de a crea în cele trei limbi materne: română, albaneză şi limba poeziei, este bucuria unui cercetător pasionat în domeniul relaţiilor spirituale româno-albaneze, privite şi cercetate cu temeinicie şi respect, până la Eminescu şi de la El încoace. Poezia lui Baki Ymeri are menirea sfântă de a ţine nestinsă flacăra cea vie a unui destin comun, străvechi şi zbuciumat, al celor două popoare, care izbucneşte strălucind, din muşuroaiele stelelor. (Marin Sorescu)

         Inspirat de finţa zânelor noastre frumoase ca un răsărit de soare, Baki Ymeri este poetul fabulos şi cutremurător care crede în steaua iubirii. Cultural, confesional, etnic şi patriotic, el aparţine atât românilor, cât şi albanezilor. Adică: este cel de o fiinţă cu suferinţa şi căldura noastră. Prin lucrarea sa culturală, Baki Ymeri arată un punct luminos, comun şi tandru. El aparţine nu numai limbilor română şi albaneză, ci şi limbilor germană, franceză, bulgară, macedoneană, slovenă, sârbocroată, aromână, italiană, până la zece, ca un Cantemir întors prin Istoria hieroglifă spre poem, ca un cântec care caută o Europă maşteră. Ce bine că poetul nu ocoleşte izvoarele! Cum de s-a oprit tocmai aici unde, alături de noi, şi el a devenit poet! O fi oare o răscruce? O fi oare o mirare? O fi oare ceva dat care ne alege? Baki Ymeri este poetul care stârneşte ninsoarea în limba română. El reface un drum întreg, numai ca să dea o definiţie versului său în albaneză, care albeşte mirarea limbii române (Victor Marin Basarab).

Născut pe meleagurile albano-aromâne din Macedonia, şi copleşit de nostalgia originilor, Baki Ymeri a venit ca un pelerin în România, patria mamei sale. Excelent traducător al literaturii române în limba sa paternă, ca unul care cunoaşte zece limbi, desfăşoară o intensă şi lăudabilă activitate culturală în a două lui patrie. Dar, el nu este numai un simplu traducător, ci este, înainte de toate, un veritabil poet. Mărturie stau volumele de versuri în ediţie bilingvă (româno-albaneză), în care poetul şi cercetătorul ştiinţific, dovedeşte printr-o sumedenie de cuvinte comune, străvechi, înrudirea neîndoielnică a celor două limbi şi popoare. Prin aceste inspiraţii, el a aprins un curcubeu strălucitor, arcuit simbolic între Marea Adriatică şi Marea Neagră, între Răul Băiasa şi Dunăre, între Munţii Pindului şi Carpaţi, locuiţi pe vremuri, în excluisivitate, de numeroasele triburi traco-ilire autohtone.

De origine albano-română-aromână, poetul Ymeri este o sinteză admirabilă şi un autentic vates: poet şi profet totodată. Cu candori de înger şi vâlvori de heruvim. Liric duios şi caustic, mângâie şi arde, cântă şi şfichuie, şopteşte dulce şi tună năprasnic, în cuvinte simple, nerimate, dar pline de sevă lirică, vie şi clocotitoare. Setos de frumuseţe, iubeşte florile, pomii, animalele, eternul feminin. Poezia, neamul, visul, sublimul.

Poet modern, ca structură spirituală şi formă literară, versul lui irupe din adâncuri ancestrale, simplu şi natural, ca un izvor irepresibil, încărcat de frumuseţe aspră şi primitivă, incantatorie. Terestru şi sideral, umblă vrăjit printre oameni, nu totdeauna înţeles, nu rareori rănit. Sufletul lui urcă mereu în zboruri înalte spre sfere ideale, ori coboară obsedat în adâncuri infernale, după neuitata lui Euridice. De aceea, sufletul lui nu are şi nu va avea niciodată astâmpăr. S-a născut sub semnul tutelar al misterioaselor zeităţi traco-ilire: Zamolxis, Dionissus şi Orfeu. Ce putea ieşi decât un fascinant rapsod, beat de frumuseţi eterne? (Ionel Zeana)

Apreciat traducător de poezie românească şi doctorand al Universităţii din Bucureşti, poetul Baki Ymeri, reprezintă fenomenul mai rar al unui bilingvism născut nu doar din uşurinţa de a poetiza atât în română cât şi în albaneză, ci mai ales – credem noi – din conştiinţa unui destin comun, a unei “Balcanii” originare, situate dicolo de toate diferenţierile etnice sau istorice. Pentru Baki Ymeri poemul  va fi astfel întotdeaună expresia unei încordări, a unei nelinişti care îl plasează sub semnul “dramei sacre” a poeziei dintotdeauna şi de pretutindeni.

Dacă prin asemenea trăiri marcat duale, poetul Kaltrinei reface în stil personal câteva din experienţele fundamentale ale modernismului, timbrul său original trebuie căutat însă în capacitatea de a trece, aproape pe nesimţite, de la drama metafizică la cea a impactului cu istoria, care dobândeşte aici culoarea, lipsită de orice propensiune spre pitoresc, a balcanismului. Un balcanism cu accente evident tragice, generate de un acut sentiment al fatalităţii istorice, al cărei “mare mecanism” e demontat de Baki Ymeri, cu mijloacele unui poet autentic (Octavian Soviany).

Poet de excepţie al iubirii şi patriot desavârşit, Baki Ymeri aduce un univers aparte în lumea poeziei româneşti. Citind cu dragoste şi înţelegere poemele domniei sale, veţi înţelege că ele sunt născute din suferinţă, disperare, iubire şi credinţă. Autorul acestor versuri, suflet nobil şi înţelept, scrie poezia cea mai sfântă şi dragă vieţii: cea venită de la Dumnezeu, şi care aduce cu ea lumina adevărului. Prin sensibilitatea sa poetică, Baki Ymeri ştie să ne pună sufletele în mireasma de busuioc şi de fragi, ca în Raiul fericirii nepământene. Versurile domniei sale au gustul de miere al spiritualităţii albano-române. În lirica sa de dragoste, Baki Ymeri este fantastic, şi tocmai prin aceasta, fascinant. Dar nu numai atât. În poezia acestui suferitor de frumos, veţi descoperi acel eros divin al limbii, care depăşeşte dragostea pământeană şi este propriu, numai adevăraţilor poeţi. (Emilia Dabu)

         Baki Ymeri este extraordinar de comunicativ, de parcă ne-am şti de când e lumea. El este legat prin fire tainice de noi, de acest inconfundabil spaţiu transilvan. În urmă cu 60 de ani, mama poetului, doamna Aurelia Graur, se lega pe viaţă de Aivaz Voka, cel ce sub imperiul miraculos al dragostei, ar fi fost în stare, după cum se şi mărturiseşte într-o scrisoare, o căută pretutindeni, chiar dacă ar fi trebuit să meargă şi în …America! Aurelia Graur l-a urmat pe tatăl viitorului poet albano-român, din dragoste. L-a urmat la bine şi la greu, la necaz şi la bucurii. (Nicolae Băciuţ)

Pentru poezie, nu ajunge doar “ştiinţa”, mai e nevoie şi de intuiţie, de vis, de imaginaţie, cultură, suflet. Baki Ymeri este un poet albano-român, etnic vorbind: fiul unui albanez, adică şi al unei românce. Ceea ce se reflectă şi în poezia sa, în dublul lui sentiment patriotic. Cine parcurge textele autorului, îşi da seamă că el scrie relativ uşor, versul ţişnându-i firesc, inspirat, aşa cum respiră, ca dintr-un şipot de apă proaspătă, de munte. Baki Ymeri este, dealtfel, un poet autentic, în clipele lui de graţie. Poezia originală a lui Baki Ymeri, se remarcă prin reflecţie profundă, perpetuu polemică, de situare în lume, ca şi în universul interior. Vers liber, înnobilat de metafora densă şi expresivă. (Hristu Cândroveanu).

         Bătăios până la violenţa verbală când îşi apără o idee, tenace şi perseverent, amabil şi politicos cu partenerul de dialog, trăgând cu coada ochiului la fetele frumoase (se crede un soi de Victor Eftimiu în materie), el a reuşit să se facă tuturor simpatic. E vorba de Baki Ymeri, un visător cu plăcerea lecturii şi darul poeziei. Dacă e să-i dăm crezare, a avut până acum o viaţă demnă de un Rimbaud sau măcar de un Panait Istrati, între altele a fost persecutat de autorităţile comuniste iugoslave, pentru faptul că l-au prins ducând, aidoma lui Badea Cârţan, cărţi albanezilor şi românilor macedoneni.

         Ca poet, personajul nostru visează „insule pline de lumină„, scrie mult şi confraţii, de la Marin Sorescu şi până la Hristu Cândroveanu, i-au preţuit râvna şi harul. Şi cum să nu fie aşa, de vreme ce condeiul lui iscă versuri precum acestea: „Cu pielea ta luminezi stelele,/ Cu gasul tău sorbi izvoarele,/ Cu buzele tale încălzeşti iernile,/ Cu gura ta rosteşti rugăciunile,/ Cu ochii tăi orbeşti zorile,/ Cu numele tău albeşti zilele./ Cu sângele tău înroşeşti rodiile,/ Cu sânii tăi străpungi nopţile,/ Cu pântecul tău  roteşti soarele,/ Vezi?!/ Cu pântecul tău roteşti soarele.” (Florentin Popescu)

         Printre poeţii români de astăzi, Baki Ymeri trece drept un personaj pitoresc. Şi chiar aşa e. Ceea ce vrea să însemne că acest poet al iubirilor lirice, se simte aici ca în prima sa patrie. În alţi termeni, în virtutea dreptului său afişat de dublă cetăţenie (macedo-română), Baki Ymeri, de trei decenii, promovează în străinătate spiritualitatea românească, traducând remarcabil peste 50 de poeţi, prozatori şi istorici români. În teoria textelor sale, străbate, printre altele minunăţii, şi dorinţa de comuniune spirituală, a românilor, albanezilor şi aromânilor, din Macedonia, Kosova şi Valea Timocului. (Marin Codreanu)

         Baki Ymeri a obţinut graţie rădăcinilor sale ardelene, cetăţenia română. Prin volumul Kaltrina, şi-a câştigat cetăţenia în poezie. Cartea citată are marele merit de a consacra o temă nouă în lirica română: aceea a durerii balcanice. Într-adevăr aproape jumătate din poemele acestui volum sunt închinate trecutelor, prezentelor şi viitoarelor încercări pe care istoria le-a scris în faţa popoarelor noastre. Poezia lui Baki Ymeri recomandă un poet frământat de nelinişti balcanice, vechi de când e lumea. Un poet format, pe care-l mai aşteptăm în spaţiul literaturii noastre. (Marius Dobrescu, 1995)

         Baki Ymeri este, într-adevăr, un poet. Pur şi simplu. Rod al unei experienţe spirituale speciale (care trăieşte simultan în două culturi, în două limbaje), român şi albanez în acelaşi timp (mama poetului, Aurelia Graur – româncă din Ardeal, tatăl poetului – albanez din Şipkoviţa). Poezia lui Ymeri are o specifitate evidentă, un amestec indelebil de stranietate. Nu ştiu ce înseamnă Dardania, dar un lucru este cert: Dardania este un cuvânt frumos, cum frumoase sunt şi poeziile lui Baki Ymeri. Ciudat acest om (şi poet) Baki Ymeri. Frumoasă această Dardanie! Această insolită „Cântare a Cântărilor” balcanică – idolatră, sceptică, îngerească, profană, ironică, patetică, rugă şi tandra impresie. (Ştefan Ioanid, 1999).

           Baki Ymeri are un ochi curios şi luminat de flacăra sentimentului înalt. Are în plan antologii de versuri, dicţionare, eseuri…toate strâns legate de ceea ce numim  trecerea literaturii române, dincolo de hotarele ţării. (Ion Lotreanu, 1974).

Dragostea lui Baki Ymeri pentru plaiurile noastre mioritice este impresionantă. România este patria de obârşie a mamei sale, şi în această ţară, a întălnit frumuseţea spirituală a unui popor ospitalier. În activitatea sa de traducător literar, a debutat cu Eminescu. În drumul său spre Germania, s-a oprit la Viena, să vadă locurile pe unde a trecut Eminescu, s-a  înscris la Universitatea din Viena, urmărind cursuri de limba şi literatura română, frecventănd concomitent şi Parohia Ortodoxa Română, tot de dragul lui Eminescu (Paul Dudea, 1986).  

Baki Ymeri este unul dintre cei mai devotaţi prieteni ai României. Încântat de frumuseţea plaiurilor noastre mioritice, el este cel care a trădus şi publicat în străinătate, peste 50 de scriitori şi poeţi români. (Gheorghe Daragiu, 1990). Baki Ymeri pare a fi un temperament voluntar, şi te cucereşte repede, prin entuziasmul său nedisimulat, faţă de tot ce este românesc, şi ce ar putea să constituie o punte de legătură, între spiritualitatea română şi albaneză. (Eugen Şerbănescu, 1991). 

Poemele de scurtă respiraţie (unele – compuse chiar dintr-o singură frază, fără a avea totuşi concizia ostentativă a haik-urilor) sunt naive, în sensul bun al cuvântului, şi graţioase. Reminişcenţe din basme, din poezia populară, alternează spontan cu originalităţile unui poet de azi: „Vrăjit pare totul / În turnul aceastăă: / Odăi fermecate,/ Fermecate fete / Pe care încă nu le cunosc” (Gânduri). (Alex. Ştefănescu, 1995)

 

DIN OPERELE TRADUSE DE BAKI YMERI:

1.Nichita Stănescu, Ekspozitë e të palindurve/Expoziţia celor nenăscuţi, Prishtina, 1986

2.Anghel Dumbrăveanu, Kënga e mullibardhës/Cântecul sturzului, Shkup (Scopie), 1986

3.Slavco Almăjan, Xhuxhmaxhuxhët harruan të rriten/Piticii au uitat să crească, Prishtina, 1989

4.Marin Sorescu, Eja të ta them një fjalë/Vino să-ţi spun un cuvânt, Prishtina, 1990

5.Carolina Ilica, Duke dashur në fshehtësi/Iubind în taină, Pogradec, 2004

6.Sali Bashota, Exilul sufletului/Ekzili i shpirtit, Bukureşti, 2004

7.Halil Haxhosaj, Umbra viselor/Hija e ëndrrave, Bukureşti, 2004

8.Ibrahim Kadriu, N-a rămas timp pentru sărbători/S’mbet kohë për kremte, Bukureşti, 2005

9.Mardena Kelmendi, De la suflet la suflet/Nga shpirti në shpirt, Bukureşti, 2007

10.Merita Bajraktari McCormack, Ferestrele sufletului/Dritaret e shpirtit, Bukureşti, 2007

11.Miradije Ramiqi, Shpirt i përflakur/Suflet înflacărat, Bukureşti, 2007

12.Leom Kolmnela, Am văzut lumea/E pashë botën, Bukureşti, 2007

13.Riza Sheqiri, Apel pentru Iubire/Ftesë për Dashuri,  Bukureşti, 2007

14.Jeton Kelmendi, Ce mult s-au rărit scrisorile/Sa fort janë rralluar letrat, Bukureşti, 2007

15.Valeriu Butulescu, Lulet e Përjetësisë/Florile Veşniciei (aforisme), Bukureşti, 2007

16.Sarë Gjergji, Foc nestins/Zjarr i pashuar, Bukureşti, 2007

17.Florentin Popescu, Elegjia e kuajve të humbu/Elegia cailor pierduţi, Bukureşti, 2007

18.Brahim Avdyli, Stelele Veşniciei/Yjet e Përjetësisë, Bukureşti, 2007

19.Sali Bashota, Ploaia fără Tine/Shiu pa Ty, Bucureşti, 2008

20.Jusuf Zenunaj, Din stâncă curg lacrimi/Prej shkëmbit rrjedhin lotë, Bukureşti, 2008

21.Corina Matei Gherman: Capra cu trei iezi/Dhija me tre edha, Iaşi, 2008

22.Mihai Prepelita, Mozaik Basarabian, Bukureşti, 2008

23.Fatmir F. Salihu, Lumina cuvintelor/Drita e fjalëve, Bukureşti, 2008

24.Radije Hoxha, Dumnezeu mă iubeşte noaptea/Zoti më do natën, Bukureşti, 2009

25.Marius Chelaru,  Baladë përditshmërie/Baladă cotidiană, Jaşi, 2009

26.Sabit Rrustemi, Atingere divină/Prekje hyjnore, Bukureşti, 2009

27.Fatmir Salihu, Dezvelirile sufletului/Shpalimet e shpirtit, Bukureşti, 2009

28.Ramadan Mehmeti, Pentagrama inimii/Pentagrami i zemrës, Bukureşti, 2009

29.Nexhat Rexha, Binecuvântarea secolelor/Bekimi i shekujve, Bukureşti, 2009

30.Sabile Basha, Anatomia iubirii/Anatomia e dashurisë, Bukureşti, 2009)

31.Hysen Këqiku, Melodia asteptarii/Melodia e pritjes, Bukureşti, 2009

32.Engjëll Koliqi, Sa schimbam lumea cu iubire/Ta ndërrojmë botën me dashuri, Bukureşti, 2009

33.Nuri Plaku, Lacrima lunii/Loti i hënës, Bucureşti, 2009

34.Florica Bud, Glina joshëse/Lut ispititor, Bukureşti, 2009

35.Gheorghe Peagu, Câştigătorul nu ia nimic/Fitimtari nuk merr asgjë, Bucureşti, 2009

36.Victoria Milescu, Bucuriile triste/Gëzimet e trishtme, Bukuresht, 2009

37.Florica Bud, Stindardul dorinţelor/Flamuri i dëshirave, Bucureşti 2010

38.Vilhelme Vranari (Haxhiraj), Rădăcinile/Rrënjët, Bucureşti, 2009

39.Adem Zaplluzha, Pomul binecuvântat/Pema e bekuar, Bucureşti, 2010

40.Skender Sherifi, În taverna inimii tale/Ne tavernën e zemrës sate, Bucureşti, 2010

41.Kostaq Duka, Trandafirul care răsărea în ianuarie/Trandafili që çelte në janar, Bucureşti, 2010

42.Remzi Limani, Sunete pierdute/Tingujt e humbur, Bucureşti, 2010

43.Sadik Krasniqi, Lacrima vieţii/Loti i jetës, Bucureşti, 2010

44.Viorela Codreanu-Tiron, Darul iubirii/Dhurata e dashurisë, Bucureşti, 2010

45.Fehmi Kelmendi, Golgota kosovară/Golgota kosovare, Bucureşti 2010

46.Vezir Ukaj, Camera numărul 4/Dhoma numër 4, Bucureşti, 2010

47.Dimitris Kraniotis, Iluzione, Bucureşti, 2010

48.Elchin Iskenderzade, Mahnitja e dritares (Mirarea unei ferestre), ADA, Tirana, 2010

49.Liman Zogaj, Florile luminii/Lulet e dritës, RawxComs, Bucureşti, 2010

50.Pal Sokoli, Sângele iubirii/Gjaku i dashurisë, Bucureşti, 2010

51.Skënder Zogaj, Lacrima durerii/Loti i dhembjes, Bucureşti, 2010

52.Muhamed Kërveshi, Melancolie/Melankoli, Bucureşti, 2010

53.Theodor Damian, Shenja e Isarit (Semnul Isar), TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2010

54.Victor Sterom, Treptele/Shkallët, Bucureşti, 2010

55.Grigore Grigore, Miracolele nopţii/Mrekullitë e natës, Bucureşti, 2010

56.George Peagu, La ţărmul fiinţei mele/Në bregun e qenjes sime, Bucureşti, 2010

57.Alexandru Ciocioi, Drumul ochiului/Rruga e syrit, Bucureşti, 2010

58.Passionaria Stoicescu, Şarpele cu aripi/Gjarpëri me flatra, Bucureşti, 2010

59.Monica Mireşan, Kosova literară/Kosova letrare (eseuri), RAFET, Râmnicu Sărat, 2010

60.Florica Ceapoiu, Muguri de lumină/Muguj drite, RawexComs, Bucureşti, 2011

61.Mihai Antonescu, Dardania inimii mele/Dardania e zemrës sime (eseuri), Bucureşti, 2011

62.Jeton Kelmendi, Gândurile sufletului/Mendimet e shpirtit, Bucureşti, 2011

63.Adelina Dokja, Secretul iubirii mele/Sekreti i dashurisë sime, Bucureşti, 2011

și multe alte, peste 100 de volume bilingve ale poeților români în limba albaneză și a albanezilor în limba română.

PREZENT ÎN DIFERITE ANTOLOGII LITERARE:

În palma istoriei (de Marius Chelaru), Valman, Râmnicu Sărat, 2006

Punţi de cuvinte/Urat e fjalëve, Edit. Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2009

Baladë e përflakur (de Sokol Demaku), în albaneză şi suedeză, Bucureşti, 2009

Manifestimi letrar Ditët e Naimit 2000, Tetova, 2000

Zogj që nuk ngordhin nga helmi, Tetova, 2006

Gjuha e dashurisë poetike, ALBIN, Tirana, 2006

Spiritualili apuntsa a stealilor, Scopie (fără data apariţiei)

Boema 33, volumul 1-5, Bucureşti, 2009-2011

Carmina Balcanică (Rewiew of South-East European Spirituality and Culture,

Edit. Fundaţiei România de Mâine, Nr. 2, Bucureşti, 201, etc.

http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=1919:baki-ymeri-poet-al-iubirii-albano-romane&catid=19:poezie&Itemid=35

Albanezul nostru este poetul iubirii unui destin comun

Recent, o nouă plachetă de versuri „Poeme pufoase”, în colecţia Opera Omnia Poezie contemporană, apărută la Editura Tipo Moldova, 188 pagini, mi-a atras din nou atenţia asupra scrierilor poetului Baki Ymeri, cunoscut de câteva decenii bune, încă de când era student la Universitatea din Prishtina – Kosova cu o continuare a lor la Viena şi în anii din urmă doctorand la Universitatea Bucureşti, dar mai ales în calitatea sa de redactor şef al publicaţiei „Albanezul” – organul de presă al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, publicaţie care mai apare tocmai datorită eforturilor aproape singulare ale acestui devotat om de cultură româno – albanez. Am făcut această introducere pentru a demonstra că îi cunosc activitatea literară de la primele sale traduceri din poezia română în limba albaneză încumetându-se să se apropie sufleteşte de Mihai Eminescu, Victor Eftimiu, Anghel Dumbrăveanu, dar mai ales de Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. În ultimii ani traduce cu sârg şi talent, am putea spune cu devotament, poeţi contemporani de la cei mai cunoscuţi până la tinerii care încep să se afirme în literatura română sau chiar universală. O face cu sufletul curat, animat de cele mai bune sentimente. Aproape că nu ştiu când mai are timp să se ocupe şi de propria creaţie.

         Apariţia „Poemelor pufoase” relevă o cu totul altă latură chiar şi a scrierilor şi traducerilor sale de până acum. Hristu Cândroveanu sublinia odată într-o recenzie că „Pentru poezie, nu ajunge doar „ştiinţa”, mai e nevoie şi de intuiţie, de vis, de imaginaţie, cultură, suflet. Baki Ymeri este un poet albano-român, etnic vorbind: fiul unui albanez adică şi al unei românce. Ceea ce se reflectă şi în poezia sa, în dublul lui sentiment patriotic.”, iar un alt critic al scrierilor sale Florentin Popescu, completa: „Bătăios până la violenţa verbală când îşi apără o idee, tenace şi perseverent, amabil şi politicos cu partenerul de dialog, trăgând cu coada ochiului la fetele frumoase (se crede un soi de Victor Eftimiu în materie) el a reuşit să se facă simpatic tuturor.” Am citat doar doi critici ai scrierilor lui Baki Ymeri din multitudinea celor ce l-au cunoscut fie ei români, albanezi sau din alte ţări.

Luan Topciu, scriitor şi publicist albanez remarca şi el, „Poezia lui Baki Ymeri este plină de farmec, este sonoră şi cursivă…îi place să vorbească puţin dar sugestiv”. Închei suita unor aprecieri despre opera lui Baki Ymeri cu o remarcă a criticului Dan Angelescu: „Avalanşa de întrebări şi nelinişti planează, nu o dată apăsător, într-un superius al rostirii poetice… Baki Ymeri posedă rafinamentul decantărilor solemne…evadate dintr-un anotimp sufletesc sans rivage”, despre acest poet sensibil la tot ce este frumos şi solemn în viaţa de toate zilele, dar mai presus de orice alte consideraţii, subliniez devotamentul său nemărginit pentru poezia română contemporană din care a făcut numeroase traduceri în limba albaneză publicate în ţată şi străinătate. „Poeme pufoase” vine să sintetizeze o parte din poeziile de dragoste, dar într-o formă nouă de sensibilitate, filtrată nu numai literar, ci printr-un rafinament sensual de adâncă şi reală meditaţie, de mixaj al simţurilor cu gândirea maturizată.

         Poetul Baki Ymeri recidivează în ceea ce priveşte versul pătimaş privitor la dragostea de femeie, patrie, şi cu o francheţă nedisimulată îşi expune sentimentele ca şi cum ar fi într-o convorbire directă cu cititorul său. I-am urmărit versurile scrise încă în anii studenţiei (la Prishtina şi Viena), dar mai ales după stabilirea definitivă în ţara de origine a mamei sale, cu începerea unui doctorat la Universitatea Bucureşti, sub proteguirea Profesorului universitar Grigore Brâncuş. Ne-ar fi foarte greu să facem o selecţie în citarea unor versuri, dar poezia „Dardania” se impune prin conţinutul de idei al stării de spirit existentă de veacuri în această zonă a Kosovei actuale şi a românilor din Timoc.

Dar cum poetul se va stabili la nord de Dunăre se gândeşte la un „Vechi cântec de dragoste”, în care: „Dunărea e foarte tulbure şi rece,/ Tu eşti frumoasă şi caldă./…Dunărea tot vine şi trece./ Ca smirna tu arzi cu miresme -/Cămaşa mea rămâne mai rece;/ O piatră m-aţine de glezne.” (p.23), iar împlinirea, apare şi ea, sub titlul „Te iubesc în limba română”, din care cităm: „Când şi când mama oftând / Rostea în limba română un dor,/Albanezul de tata-i spunea:/ În limba română mi-e dor,/Auzi:/ Te iubesc în limba română!” (p.145) dar semnificative vor rămâne versurile din poezia „Ultimul cuvânt”: „Aici odihneşte / Cel care n-a fost bun / De nimic altceva…/ Decât de iubit./” (p.166). Prof. dr. Gelcu Maksutovici

Post Scriptum: Baki Ymeri este Trubadurul Albanez care arde ca o flacără. Am primit  cartea lui Bashota și îmi place. Te felicit și sunt bucuros că a ieșit bine antologia Foc sacru. Arzi și tu printre lemnele ude ale Bucureștului! Te zbați ca o flacără! Te îmbrățișez! Dumitru Velea, 17 Septembrie 2012.

——————————-

Baki YMERI

București

19 martie 2019

Victor RAVINI: Untul

Era coadă la alimentară la Leonida. M-am oprit. „Ce se dă?” / „Unt.” Stăteam pe gânduri. Să iau, să nu iau? Aveam unt acasă, aveam destul. Dacă nu iau, cine știe când mai vine unt? Poate mai dau unt la careva din prieteni. Eu le dădeam ceva, ei îmi dădeau altceva, când aveau. Știam că mama avea unt în congelator. Nu se găseau congelatoare în comerț, dar mama cumpărase congelator cu aprobare de la Nicu Costea, care era nu știu ce ministru adjunct, după cum spunea el, la Ministerul Energiei. Nevasta lui, Matilda, îi venea cam nepoată, dinspre rudele noastre de la țară. Mi-au fost nași la nuntă. Am rupt-o cu ei imediat după cununie, dinaintea popii, înainte de a pleca de la altar. Am rupt-o și mai categoric cu ei, când am refuzat să-mi boteze ei fata. Ministrul adjunct i-a trimis mamei mele congelatorul acasă, fără să mai treacă prin magazinul de electrice.

Cum stăteam eu așa pe gânduri, să cumpăr unt, să nu cumpăr, hop, Dan Tărchilă. În loc de salut, a strigat încă de departe: Les grands ésprits se rencontrent. Da, doi scriitori, unul mare și unul mic, se întâlneau la coadă la alimentara. La restaurantul de la Uniunea Scriitorilor se găsea salam de Sibiu, de Sibiu-Sibiu, nu contrafăcut cu soia sau ce alte mizerii mai băgau în salam, dar nu se găsea unt. M-am simțit onorat cu acest salut și l-am înțeles ca o formă discretă de critică a sistemului. Dan Tărchilă a intrat grăbit în alimentară. Am intrat și eu, ca să mai vorbim. El de fapt voise să se ducă la florăria din Piața Romană, la coloane, ca să cumpere flori, să dea actorilor, că tocmai i se juca în seara aceea premiera la una din piesele sale, la Teatrul Național. I-am spus că eu veneam de la florărie, voisem să cumpăr flori, pentru că luasem banii de la casieria Uniunii, pentru o carte, și aveam buzunarele de la haină doldora cu pachete de sute. Dar la florărie nu aveau nicio floare. „Nici păpădii?” a întrebat dramaturgul, expert în replici. „Nici măcar Ciulinii Bărăganului.” Am răspuns eu, ca să creadă că citisem romanul lui Panait Istrati. Untul se vindea cu buletin de capitală, două pachete de căciulă, nu ca de obicei. Câtă generozitate din partea regimului. Regimul politic se ocupa de regimul nostru alimentar. Cumpăr cele două pachete și i le dau domnului Dan Tărchilă. Nu voia să le primească. L-am asigurat că aveam acasă unt „căcălău măria ta”. Așa îi răspunsese un țăran lui Carol I, când regele l-a întrebat cum se făcuse porumbul. Pentru cei ce au uitat întâmplarea ce făcuse ocolul regatului, Brătianu era cu regele în trăsură și îl învățase cum să-l întrebe pe țăran. Carol l-a întrebat pe Brătianu: „Cacalau? Was ist das cacalau?” Brătianu i-a explicat în germană că înseamnă: mult, foarte mult. Regele a băgat la cap cuvântul și a zis în parlament pe românește, pe cât putea el să pronunțe mai bine: „Eu iubesc poporul român căcălău.”

Dan Tărchilă a primit untul, l-a băgat în servietă peste hârtiile unui manuscris și mi-a dat două bilete pentru premiera la piesa ce urma să se joace în seara aceea. Nu mă puteam duce la premieră, pentru că aveam de făcut nu mai știu ce. Am strigat în alimentară că dau două bilete la Teatrul Național pe două pachete de unt. Imediat s-au repezit câțiva. „Pentru când?” / „Astă seară, premieră. Nu știu ce piesă este, dar e de Dan Tărchilă.” Desigur că nu le-am mai spus că autorul piesei era chiar acolo, de față. Cum au auzit numele dramaturgului, au sărit mai mulți să-mi ofere porția lor de unt pentru cele două bilete. M-am uitat cu subînțeles apreciativ în ochii lui Dan Tărchilă, ca și cum l-aș fi felicitat că lumea sărea să dea untul pe bilete la piesa lui. Am dat unuia cele două bilete, mi-a dat untul, i l-am înmânat lui Dan Tărchilă. Dânsul mi-a șoptit că mai avea bilete. „Mai am bilete!” am strigat eu. „Și eu vreau. Și eu vreau!” Eu le dădeam biletele, iar oamenii îmi întindeau pachetele lor de unt. Îmi întindeau untul. Până când dramaturgul a terminat biletele și a umplut servieta de unt. Ca să facă loc untului, a luat manuscrisele sub braț. Dan Tărchilă a oftat ușurat, că a scăpat dintr-o situație dificilă. Era fericit că putea să felicite actorii la scenă deschisă, cu câte un pachet de unt, în loc de flori.

Ce or fi zis spectatorii care își recunoșteau pachetele de unt? Dar ce or fi zis ceilalți, care nu fuseseră la coadă la unt și mai ales dacă nu aveau unt acasă?

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

19 martie 2019

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Sivestri, o Floare a Culturii

ARTUR SILVESTRI, O FLOARE A CULTURII

 

Când în câmpii răsare o floare a Naturii,

Îmbogățind cu noile-i culori,

E semnul Providenței, puterii creatoare,

Ce ne-nsenină fruntea de veșnici trecători!

 

ARTUR SILVESTRI o floare a Culturii,

A-mbogățit o Țară și sufletul de Neam,

Gândirea-i era geniu, izvor de adevăr

Istoriei române din vremi de când eram!

 

Când în câmpii răsare o floare a Naturii,

Îmbogățind mireasma ce cu zefirul vine,

Trezește și adună mulțimi de harnice ființe

Culegătoare de nectar, iubitele albine!

 

ARTUR SILVESTRI e semn arhetipal,

Iar Duhu-i pătrunsu-ne-a în trup,

A fost Românul, o harnică albină,

A fost și zeu, si leu, și lup!

 

Simbol de-nțelepciune El ne este,

Lumina tricoloră pe Carpați,

Ca să lumine calea cea creștină,

Calea Unirii între Frați!

 

Aduce-ți-i gânduri sfinte, flori

Semănate pe orice suflet tânăr,

Și spre Ceahlău să îndreptăm privirea,

Iubirea, Cântări fără de număr !”

––––––––––––––

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

19 martie 2019

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său

   „Vocaţia istorică presupune atît puterea de a cunoaşte

   sensul devenirii, stările de suflet confuze ale maselor,

   dorinţele nelămurite, cît şi capacitatea de a le clarifica

   şi a le impune pecetea unui duh propriu.”

(DAN ZAMFIRESCU)

 

 

   Clipe, momente, năzuinţe, frângeri, sentimente, crez, ideal, viaţă, vocaţie, misiune, mărturisire s-au aşternut la temelia gândirii marelui filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri pentru a ne rezidi nouă Românilor creştini-ortodocşi o ROMÂNIA TAINICĂ.

   Fragmente zguduitoare, vise, lupte neîntrerupte şi ţeluri înalte s-au întreţesut în fibra lui de ROMÂN, pentru ca DACIA, această moştenire divină şi străbună să  renască şi să rămână a noastră de-apururea ca o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ.

   ROMÂNIA TAINICĂ este FIICA legitimă a suveranei DACIA MARE, urzită de Dumnezeu de la începutul lumii prin Aleşii Săi: înţelepţii, monarhii, sihaştrii, proorocii, sacerdoţii şi profetesele Castei aristocrate, care au transmis Voinţa şi Înţelepciunea divină, Sacra Tradiţie prin discipoli pe cale Tainică, din generaţie în generaţie.

   După inventarea scrisului, o parte din Înţelepciunea tainică a pelasgilor care trebuia cunoscută s-a fixat în Cărţi sacre, în Codexuri, precum Codul Getic, Legile Frumoase, Cărţile Sibilelor, Tăbliţele de la Sinaia, Argenteus ş.a., dar esenţa a rămas ca un tezaur al spiritualităţii, doar pe seama Iniţiaţilor, purtătorii marilor Taine sfinte.

   Prin geniul poporului şi Elita Culturală a Neamului s-au sintetizat repere profetice din Tradiţia primordială pelasgă, care s-au transmis dinastic la urmaşii Urmaşilor Aleşi. Toţi iniţiaţii, creatorii, formatorii de cultură sacră, păstrătorii Tainei Cerului, culminând cu marile genii ale antichităţii târzii care au fondat cultura străveche au fost pelasgi. Cultura thracă, daco-getă, chineză, indiană, mesopotamiană, tibetană, egipteană, persană, greacă, siriană, palestiniană s-au desprins din trunchiul spiritual ancestral al înţelepciunii strămilenare pelasge.

   Toate Codurile, din antichitate cunoscute în istoria omenirii au ţesătură pelasgă.

Tradiţia pelasgă certifică originea Olympului preistoric, protodac, Olimpul de la marginile pământului, care după Hesiod, „era muntele acela pe care se aflau Columnele cele legendare ale Ceriului, Atlas din ţara hiperboreilor, Olympus atlantiacus, la Calpurniu, astăzi vârful Omului de pe muntele Bucegi.” (Hesiod, Opera et Dies; Calpurniu IV, v. 83; Dr. Ed. Myss, Wegweiser fur Ausfluge in die Berge und Gebirge der Umgebung von Kronstadt, Kronstadt, Gabony-1898)

   Columna Cerului are forma unei Piramide, de altfel, multe întâlnite în Dacia pelasgă, „pe care se rezimă ceriul, ca polul nordic al ceriului, ca osia hiperboreilor, Cardines Mundi.”(Plinii H.N. IV.26.11. Pone eos montes (Ripaeos)

   În vremea epocii neolitice triburi numeroase de pelasgi au plecat cu marile lor turme din Carpaţi înspre Elada, Asia Mică, Liban, Egipt şi „oriunde se stabileau în aceste timpuri depărtate, ei erau stăpâni. Ei duceau şi instituţiile lor naţionale, o religiune strămoşească formată, divinităţile şi preoţii rasei lor. Acolo îşi formau şi centrele lor politice. Însă, Ţara cea sfântă, în religiunea pelasgă egipteană, rămase cea de la marginile pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru… Aici erau munţii lor cei sfinţi. Aici erau columnele ceriului…” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 128)

   Faptul că aparţinem Naţiunii-Mumă care a dezvoltat prima Civilizaţie universală şi prima Cultură a omenirii, patriarhii scrisului în lume, certifică Marea Taină care ne înconjoară, dar şi raţiunea că acest Neam ales a avut Cartea sa Sfântă, sau mai corect Cărţile sale Sfinte, Regula de Aur a Cetăţii, a Regelui, a Castelor, a Divinităţii.

   Este firesc ca Naţiunea primordială, prima cultură şi prima civilizaţie cosmică să aibe BIBLIA ei, dar despre care, aşa cum era de aşteptat s-a şi întâmplat, ne-a fost furată, falsificată: „Biblia-Cartea Sfântă a Geţilor a fost furată şi falsificată…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 42, 65)

   Omul fiind creat de Dumnezeu este purtătorul genei religioase, indiferent dacă se reclamă ateu sau religios. Dar cel care este conştient şi conlucrează prin fibra religioasă, prin natura ontologică, firească, se umple de har, se atinge de intuiţie.

   Aşa se transmite filonul tainic al înţelepciunii divine, prin cei aleşi, pentru cei aleşi, formându-se astfel un PATRIMONIU al GÂNDIRII naţional-universale, din care cei împlinitori de Destin al sinelui şi al Naţiei, tălmăcesc Taina, redându-i sensul ei divin.

   Acest lucru dezvăluie misterul căutărilor filosofului Culturii, Artur Gabriel Silvestri de a descifra învăţătura tainică din sânul apologiei spiritului getic în al cărei tezaur s-ar afla Cartea Sacră, purtătoare de înţelepciune, călăuzitoare întru nemurire.

   „Cartea Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol?” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press-2005, p. 3)

   Nu era/ este nevoie de un miracol pentru a ajunge în faţa „Marelui Secret”, ci doar de o Taină, pe care Teoforii, purtătorii de Dumnezeu o au în suflet şi o dăruiesc luminând cu lumina lor lumina altora. „Şi, totuşi, cu vremea, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi, fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un <<cuvânt în răspăr>> ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia… Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.” (…, p. 4)

   Viaţa lui a fost o continuă odisee a spiritului religios, o introspecţie metafizică abisală, o cutezanţă mistică depăşind cugetările serafice care au răscolit toate încercările călăuzindu-le spre tărâmul spiritual al Biruinţei române creştin-ortodoxe.

   Gânditorul român aflat într-o lume deplină a decadenţei s-a orientat spre mistica ortodoxiei salvatoare, păstrătoare a spiritualităţii religioase în concordanţă cu valorile supreme testamentare ale Neamului: Cultura şi Tradiţia ca veşnicie a Patrimoniului.

 

  „Patrimoniul este acel spaţiu enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urma de existenţă în istorie. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie, urmă şi memorie şi până la cărţile uitate, risipite, pierdute, de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită-iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este Pomenirea Părinţilor.”

   (Pro Memoria-Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, 135 de mărturii. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia-2009, p. 11)

   Conştient de chemarea sa, de alegerea întru slujirea lui Dumnezeu şi a neamului Artur Gabriel Silvestri, a cernut psihologic, moral şi estetic Cultura clasică, convenţională, separând-o de proletcultismul purtătorilor de osanale, steril, sec, sterp şi fără noimă, fără ancora creativă a intuiţiei, a harului, revoluţionând-o într-un ev revelat, pătrunzător, cardinal, cu adâncimi pătrunzătoare până în fibrele ancestrale ale Neamului rânduit spre menirea sa aristocrată, până în sufletul şi raţiunea unei comunităţi creştine aflate în comuniune cu Dumnezeu, pentru o cunoaştere în care sălăşluieşte iubirea de Hristos, dragostea de Adevăr, sublimul Crucii, armonia Jertfei, măreţia Libertăţii, filocalia Mărturisirii, sofianismul sufletului frumos a Dacoromânului.

   Ca o Albină regală, enigmatică, habotnică, strângătoare, uimitoare, cutezătoare, înţepătoare a strâns polenul din inima şi sufletele unor Aleşi pentru a alcătui un Stup de modele Omului Român, din mierea faimoaselor lor cuvinte pline de aromă.

   „Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă.”  (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple”, op. cit., p. 4)

   Icoana statuară care rămâne a creştinului ortodox dacoromân este DEMNITATEA!

   Mă întreb mereu alături de marele Părinte moldav al Duhovniciei ortodoxe, Ioanichie Bălan: „Oare o să mai vină totuşi o ploaie aducătoare de rod, cu picurii de demnitate pe lumea aceasta?” (Pr. Constantin Catană, Părintele Ioanichie Bălan, cel cu Hristos în inimă şi niciodată singur. Ed. Nepsis-2017, p. 57)

   Oare picurii de sânge ai miilor de martiri români numai ai secolului al XX-lea, a miilor de cuvioşi, a miilor de eroi, a miilor de mărturisitori, a milioanelor de pătimitori, vor mai aduce vreodată roadă a Demnităţii acestui Neam atât de hulit de cei mai mulţi dintre presupuşii români şi a celor mai mulţi dintre ostenitorii neromâni?

   Zelul febril de a descifra enigmele, de a le aşeza în lumina tâlcului lor, migala truditoare de a le potrivi cu sensul lor de întocmire, patosul de aşezare în esenţă, în atitudine, în desfăşurare pentru a deveni creatoare de spirit, de istorie, de cultură.

 

„Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.” (Cuvinte…, p. 5)

    Artur Gabriel Silvestri n-a avut îndoieli asupra rugăciunii şi a credinţei privind înfrângerea sinelui autonom, n-a avut îndoieli asupra suferinţei şi a jertfei rânduite de Dumnezeu pentru biruinţa vrăjmaşilor din ţară sau din afara ei, tocmai de aceea a gândit, s-a ostenit, a trudit, a luptat şi a sângerat pentru Patrimoniul spiritual al Neamului, pentru a deschide o nouă ERĂ, era unui nou APOSTOLAT în care să fie suverană o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ a românilor de pretutindeni, care n-au renunţat la credinţa lor, la nădejdea lor, la libertatea lor, la năzuinţa lor, la lupta lor, la suferinţa lor, la jertfa lor, la demnitatea lor, la iubirea lor de cer şi pământ, glăsuind parcă deodată cu marele prigonit, dar şi cu marele iubitor de Neam şi de Hristos, Ioan Ianolide: „- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 184)

   Artur Gabriel Silvestri era conştient că păcatele societăţii de consum, corupţia societăţii comunitare, imoralitatea, ateismul, obedienţa, oculta, oligarhia, trădarea, laşitatea, fariseismul, căderea devastatoare în minciună, demagogie, nepăsare, lene, nonvaloare, nonsens, nonideal, nontranscendent, dar credea că se vor vindeca terapeutic prin minte, inimă şi suflet curat, purificat prin har, creaţie, suferinţă, credinţă şi dragoste.

   Imediat ce s-au anunţat tunetele, ce au străfulgerat Zorii libertăţii spiritului, prin lacrimile de sânge şi de foc ale cerului lui Decembrie 1989, Artur Gabriel Silvestri a continuat Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă printr-o cruciadă creştină, literară, morală, culturală, privind isihia, trezvia, redeşteptatea, redresarea psiho-spirituală, dar şi materială a ţării pustiită de cataclismul proletaro-burghez ateu.

   În Vatra Strămoşilor, în Patria Străbună, în Grădina Maicii Domnului, în Ţara Părinţilor, Patrimoniul Ţării noastre, scriitorul şi gânditorul ROMÂN, Artur Gabriel Silvestru a ctitorit pentru vecie: „ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU.”

   Edificiul spiritual purcede cunoaşterea apofatică, tainică, râvnitoare, harică, atentă, pătrunzătoare, scrupuloasă de a reinstaura hegemonia dinastică a Străbunilor, a Profeţilor, a Învăţătorilor, a Părinţilor Patriei* întru armonia Frumoseţilor Carpatine.

* „Părinţii Patriei” era ideea născută de straniul scriitor profetic Dan Zamfirescu la o Cină de Taină spirituală în Cetatea Bucureştilor prin 1985, care resfira o mireasmă de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers. Litania sau predania „Părinţii Patriei”, „descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos…” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 6)

   Dan Zamfirescu, profeticul straniu îmi este cunoscut prin celebra sa Teză de Licenţă în Teologie din 1956: Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, teză care depăşea cu mult pe cele doctorale de atunci.

   Fiecare faptă misionară a celui Ales trebuie să se împlinească într-o înaltă vocaţie istorică întru dimensiunea continuităţii veşniciei Neamului său.

   „Vocaţia istorică presupune un simţ al <<devenirii>>, viziunea unei curgeri în care eşti cufundat şi al cărei ritm interior îl poţi simţi…Omul cu vocaţie istorică simte zămislindu-se, în adâncul realităţilor prezente, realităţile viitoare şi le serveşte servindu-se la rându-i de ele pentru ţelurile sale.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti-1992, p. 161)

   Viziunea şi împlinirea vocaţiei istorice presupune PILDA misiunii creştine-hristice.

   „Ideea însăşi de a reţine <<Modelul Faptei Esenţiale>> şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare.” (Cuvinte pentru…op. cit., p. 6)

   Artur Gabriel Silvestri a devenit Scutul şi Sabia Cuvântului, o amplă Antologie a spiritului în încleştarea cu regimul continuator al celui fost, respectiv cu industria literară care căzuse din treapta de instituţie fundamentală a culturii noastre naţional-universale, militând asiduu pentru recuperarea Memoriei Elitei Neamului Românesc.

   Şi-a ctitorit o citadelă a Rezistenţei spirituale axată pe o avangardă de idei novatoare, pe o flamură a esenţei, pe o şarjă a cavaleriei de sensuri pentru asaltul care aducea biruinţa fenomenalului ROMÂNIEI TAINICE aflată între MIT şi ADEVĂR.

   „Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot, pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut, <<ce trebuia>>. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.” (Cuvinte…op. cit., p. 7)

În inima lui n-au stat grijile cotidiene, mărimile lumeşti, jilţurile demnitare, compromisurile diplomatice, ci o întreagă şi o profundă ROMÂNIE TAINICĂ, în Sânul căreia stau împreună: „învăţătorul de ţară, vlădica de <<Ţări>>, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alatăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi <<lucrează>> în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 7)

  12 ani sunt un ciclu profetic care se deschide-închide şi se redeschide pentru un alt ciclu mai înalt de creaţie religios spirituală, îngăduit şi rânduit de Profet discipolului său.

   Acest Ciclu s-a dechis pe 14 Martie 2007, s-a împlinit pe 14 Martie 2019 şi s-a redeschis pentru o altă etapă tainică a Profetismului dacoromân.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său”