Dorel SCHOR: Sana Farah Bishara – Frumusețe și adâncime în sculptură

O sculptura în bronz a unei păsări maiestoase străjuieşte un spaţiu privilegiat de la judecătoria din Ierusalim. Sculptura sugerează stabilitate, justeţe şi dreptate. Este opera sculptoriţei Sana Farah Bishara, pe care am cunoscut-o nu de mult, cu prilejul unei mari expoziţii din Tel Aviv la care erau expuse nu mai puţin de 700 de lucrări de arta plastică şi la care participau aproape tot atâţia creatori.

 

   Sana s-a născut în oraşul Nazareth şi a învăţat în Haifa la Academia de desen, apoi la Universitate, obţinând titlul în arte fine, sociologie şi apoi în muzeologie. A predat pictura şi arta ceramicii în şcoli şi în centre comunitare, a lucrat ca director din partea muzeului Iancu – Dada din Ein Hod la un proiect de educaţie prin artă în şcolili arabe. Este membră în Asociaţia pictorilor şi sculptorilor din Haifa şi din nord.

 

 

   Sculpturile Sanei Farah Bishara au nu numai frumuseţe şi adâncime, ele se evidenţiază prin graţia mişcării şi surprinzătorul echilibru între materie şi spaţiu. Din amestecul firesc dintre realism şi abstract rezultă o reprezentare figurativă a realităţii, unitatea dintre sensibil şi spiritual. Unele dintre lucrările ei sunt sculpturi modulare mobile, cu volumul multiplicat dar reductibil. Ele obţin o configurare nouă în funcţie de spaţiul dat, fapt ce presupune adesea montarea şi remontarea compoziţională în forme şi structuri.

    Constatăm cu surprindere şi satisfacţie adeziunea la o nouă viziune asupra artei contemporane în spaţiul public. Elementele de limbaj vizual specifice sculpturii se concretizează în forme tridimensionale, în spaţii utopice, virtuale. Aceasta permite un limbaj al semnelor pentru subiectele construite mental. Personajele au poziţii aleatorii, simple dar profunde. În esenţă, sculptura Sanei Farah Bishara face parte, ca atmosferă şi stil, din categoria neo-realismului contemporan.

   De menţionat că sculptura ei , pe merit apreciată, a fost răsplătită cu premiul artiştilor din asociaţie, precum şi cu prestigiosul premiu Herman Struck.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

23 martie 2019

Ioan POPOIU: Mariana GRIGORE – Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului

La editura ieşană Pim, a apărut, la sfârşitul anului 2018, volumul IUBIRE… LA RĂSCRUCE DE TRĂIRI, aparţinând poetei MARIANA GRIGORE, ilustraţiile grafice şi coperta fiind executate de graficianul Mihai Cătrună. Volumul este însoţit de ,,Cuvântul autorului”, în care poeta specifică: ,,Aceasta carte este dedicată mamei mele, aripa albă de iubire întru eternă amintire”, adăugând aceste versuri (catren): ,,Iubire la răscruce de trăire, / Trăind iubind mereu iubire / Şi când m-ating trăiri din tine / din colb şi lut, renasc iubire”! Prefaţa volumului este semnată de scriitoarea Elena Volcinschi, care vorbeşte despre dificultatea de a vorbi despre poeta Mariana Grigore, ,,această minune a condeiului”! Autoarea prefeţei mărturiseşte că, prin scrierile ei, poeta merită ,,cu prisosinţă” să se afle pe ,,marea vatră a culturii noastre”!

Poeta se prezenta pe sine astfel: ,,M-aş descrie, în puţine cuvinte, a fi un om complex în simplitatea sensibilului şi simplu în complexitatea trăirilor. Scrisul este oaza mea de frumos, din care beau aripi de fluturi şi apoi zbor din cotidianul supraaglomerat de terna nevisare, în lumea neasfaltată a Universului”. Pentru cititorul interesat, să adăugăm că poeta Mariana Grigore este născută la 7 septembrie 1969, în Racoviţa, în apropiere de Targovişte, a urmat Liceul economic în acest oraş, apoi Facultatea de Drept la Bucureşti, fiind consilier juridic la Banca Comercială Romană. A început să scrie devreme (,,scriu de când mă ştiu”, spune poeta), dar mult timp nu şi-a putut învinge ezitarea şi modestia, pentru a încredinţa tiparului propriile creaţii. Înainte de apariţia în volum, poeta a fost prezentă în revista ,,Eminesciana”, Antologia literară a revistei ,,Eminesciana”, Antologia de note, recenzii, cronici şi comentarii critice ,,Vama Viselor”, Antologiile ,,Vara cuvintelor” şi ,,Toamna cuvntelor”, sub egida revistei ,,Ecreator” şi Revista de poezie ,,Parnas XXI”.

În cele din urmă, debutul a avut loc în 2017 (Adjud, Armonii culturale), cu volumul TABLETE PENTRU SUFLET CALD! În prefaţa volumului de debut, semnată de Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americae de Arte şi Ştiinţe, se arată că Tablete… ,,are toate caracteristicile unui jurnal intim, o (re)culegere de ganduri de iubire, născute firesc, din preaplinul său sufletesc şi dăruite ca ofrandă persoanei iubite”! Volumul conţine atât ,,proprietăţile unui jurnal personal…, cât mai ales atributele unor veritabile poeme în proză”, cartea ,,debordează de romantism”, ilustraţiile graficianului Mihai Cătrună conferind ,,un plus de sensibilitate şi delicateţe întregului”. Autorul prefeţii conchide că TABLETE… este o ,,Casă în care iubirea este la ea Acasă”, citând cuvintele lui Antoine de Saint Exupery: ,,înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere”!

În poemul cu care se deschide volumul, ,,Mereu am aşteptat să apari, suflet cald!…”, autoarea ne dezvăluie optica sa poetică: ,,Dorul meu de tine răspundea la apelativul ,,jind”…sau ardoare…căutare…fără chip, neîntrupat în carne şi oase, plămădit doar din vise şi poveşti nescrise… Nu avea vârstă, timp, acum sau viitor prezent… Era doar energia pură, care respira prin fiecare por, foame de iubire şi sete de fericire…Fiecare gând trăia într-un vis…”. Într-un alt poem, în acelaşi spirit, poeta notează: ,,Suflete frumoase, priviţi oglinda vieţii, aşa cum fac poeţii…şi mângâiaţi-i chipul, cu braţe de iubire, ca să reflecte-n ea, a voastră fericire…” (Am simţit că eşti tu, suflet cald!). O poezie ne întâmpină cu această mărturisire: ,,Îmi simt uneori inima ca pe un tablou neterminat, pe care pictorul timp l-a abandonat într-un ungher de cameră, pe un şevalet prăfuit, acoperit de semiumbra anilor…”. Practic, întregul volum respiră aceeaşi atmosferă, sunt texte poematice superbe, ultimul poem din volum încheindu-se cu această confesiune: ,,Ce bine îmi e lângă iubirea ta…îmi şopteşte steaua mea!…Plutesc…pentru că te iubesc…pe un orizont fără de timpul ieri sau spaţiul mâine…şi mă gândesc doar la tine…” (Cu un ochi de soare plâng în lună).

Volumul recent apărut, IUBIRE…, menţine această caracteristică, iar ca element de noutate, poeta mărturisea într-un interviu: ,,este noutate din punct de vedere al genului literar, poezie, care precede poemului în proză din cartea de debut”. Poeta sublinia, ca o particularitate a noului volum: ,,Această carte este icoana sufletului meu. Când Dumnezeu i-a dat haină divină mamei, cartea se afla la tipar. De acolo a ieşit cu aripi pe umeri şi lacrimi pe suflet”!

Poemul care deschide volumul are dimensiunea unei ars poetica, care defineşte liric linia întregul op: ,,Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, / să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere / şi printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijeleşte pe pereţii cerului, / un vid de silabe încâlcite printre iţele semnelor de întrebare”. Poeta îşi propune ambiţios să fixeze (,,ţintuiesc”) ,,monologul fiecărei preaslăviri de sine / a celor ce privesc din susul unui jos / şi dintr-o judecată, un silogism ne-arată, cu o ghitropă cnut / ce biciuie pe rând sentinţe şi osânde din inchiziţii crude”. Dar ea se retrage în modestie, refuzând să-şi asume postura divină: ,,Sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte / şi modelează gânduri, iubirea printre rânduri, / privind la ceru-n care o stea sunt, căzătoare” (Mă gândesc uneori…). O dată definită linia lirică, putem urmări în cuprinsul poemelor cum este aceasta aplicată de către poetă. Putem afirma că am decriptat tendinţa (caracteristica) fundamentală a volumului, predominantă este iubirea, aşadar poezia de dragoste. Iată spre exemplificare ,,Simfonia iubirii”: ,,În noaptea asta… vreau să uit de mine / Să nu mai fiu când fi-va tu un eu / (…) În noaptea asta…vreau să-aprind un rug / Pe coapsa-nfometată de iubire / (…) În noaptea asta…cu falxul buzelor fierbinţi / Să mă aduci sărutului ofrandă / (…) În noaptea asta…fi-vom numai unul, / În crisalida unui apogeu, / (…) În noaptea asta…nume nu mai port / Şi nici veşmânt să îmi acopăr trupul / În noaptea asta sunt ce nu am fost…/ Un zbor, sau un atol sau doar un dans de fluturi. / În noaptea asta…pluti-vom amândoi / Cu aripile-ncolăcite-n simetrie / Căci zbor vom fi unul pentru doi / Tu cer albastru, eu…o simfonie”. O altă poezie relevantă de dragoste este ,,Astăzi te ţip cu sunetul vino…”: ,,Mă sfiesc să mă acopăr cu tine / dar, / prelungirea braţelor mă atrage sub covorul de frunze / al culorii florilor de cireş. / (…) …ce formă are dragostea ta ? / Închid ochii… / mă aşez necuminte în inima ta…/ voi cânta / the blues for you…”.

Poeta obţine o foarte reuşită poezie de atmosferă, de un lirism fermecător, ca în poemul ,,Mâine”: ,,Când voi adormi pe pieptul / bătăilor tale de inimă / şi voi striga / respiraţia sacadată / cu numele tău, / atunci să ştii că mâine / e timpul ce s-a oprit / în noi”. Atmosfera specifică poemelor, predominantă în volum,o regăsim lesne: ,,În această noapte, / visul se face puls în respiraţia unei şoapte …mângâie bătăile / de inimă ale unui orologiu / ce-a oprit secunda pe talpa unei clipe…şi atinge degetele / de lumină / răsfirate prin pletele sufletului adormit pe tâmpla unei emoţii / nemuritoare…” (În această noapte). Sunt multe poeme de dragoste de o frumuseţe poetică aparte, am putea cita poeme întregi, ne oprim însă la acesta: ,,Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru / ce desenează zborul pe aripa unui pescăruş, în căutarea / ţărmului cu strigăt de mare…/ (…) Iubeşte-mă ca şi când îmbrăţişarea nu ar exista / fără iubirea mea…/ Iubeşte-mă şi taci…nu spune un cuvânt…coboară pleoapele…/ şi…doar iubeşte-mă” (Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru). O poezie de dragoste deosebit de elocventă este ,,Definiţie ?”: ,,Ce e iubirea, / (…) Ea curge organic, / astral, / platonic, / visceral, / (…) Deţine cineva / răspunsul la paranteza unui eu / neînchis în eliberare, / care caută pe cine în când, / de ce în unde, / (…) Ce e iubirea !? / Iubire”. Semnificativă, sub aspectul conţinutului, este o altă poezie pe tema dragostei, ,,Anamneză”: ,,Iubite, / Îţi aminteşti atingerea-aceea de foc din care curgeau picături / de cer în palmele vântului, când îmi răsfira pletele printre / degetele tale ? / Mai simţi şi  acum pulsul clipei care ne modela zâmbetele / în unduiri felinice, / pe lângă buzele uscate de atâta însetare ?… / (…) Iubite, / nimic nu s-a mai întâmplat de când timpul a rămas în urmă / cu acea secundă din care ne curgeau clepsidre în desenul / paşilor / pe ţărmul din noi, / Iubite, / doar timpul nostru captiv mai e între noi …/ Şi ne aşteaptă să-i fim culoarea…doi”.  Un poem de dragoste de o frumuseţe copleşitoare este ,,Flamenco”, din care putem cita aproape în întregime: ,,Vino, / Cu tălpile paşilor / să-mi calci pasiunea / sedusă/ de unduirea capei unui paso doble / dansând fericirea / în extazuri de o mie de sunete / ce curg într-o singură trăire / (…) Vino, / Cu o ,,dejado” aruncată neglijent / pe umărul meu stâng / dezgolit / până la coapsa unei ,,soledad” / în ,,compas” de viaţă / râvnită / rănită / îmbrăcată / cu ,,Bata de Cola” / vândută de o ,,bailaora” / ce aşteaptă la drum de seară / să-i cânte o chitară / Vino, / acolo unde te aştept / şi mă vrei (poate), / departe de doi într-o singurătate / sau o trădare / cu mască de armonie / pe chip de iubire/ Vino! / dar, / nu înainte de a învăţa / sensul neexplicat / al cuvântului / ,,stay” / ( with my heart)”. Este o bijuterie lirică a poetei!

Volumul are o tematică diversă, dar iubirea este cvasiprezentă: ,,Ard, / mă reaprind / Ard / şi mă sting / pe rugul ce bate clopote de văpăi / în raiuri fără nume…/ Îmi rupi braţele / crescându-mi aripi sub pământul / ce-mi lasă fără aer / febra de zbor… / Mă înalţ şi mă cobori / un abandon de aripi în ceară de Icar… / E doar un vis… / sau, / poate-un Zburător…” (Zbor prin nopţi cu aripi…). Un alt poem este de aceeaşi factură: ,,Îmi sorbi picăturile de fior / Se zvârcolesc / Fierb / Tresar sub focul care îneacă / flacăra în tremurul setei ce mă frige / O foame devoratoare / de îndoială / în zbateri inutile / de respingeri / ale trupului / topit în abandonul / clipelor, / (…) Îţi beau ploaia în forma genunchilor / ce tremură arcuiţi pe coapsa / unei vâltori de curgeri / fără nume / (…) Atât de multe ploi sunt între noi …” (Dans în ploaia dintre noi…). Sunt poeme cuceritoare prin lirism şi nu putem, fie şi în spaţiul limitat al unei recenzii, să nu le menţionăm: Monolog… în dialog turcoaz… (,,Talazuri sparg tăcute albastrul ce se-aşterne / sub tălpile încinse de-a zborului chemare / Şi nu mai ştiu de caut un sens ca să prosterne / o urmă fără umbră ramată în visare”), Persuasiune într-o clipă de smarald… (,,Îţi aminteşti faleza aceea albă care ne aduna paşii din frânturi / de urme?…şi, modelându-le cu aerul rarefiat ce se agăţa de / respiraţia privirii cu care ne sorbeam sarea de pe ultimul sărut,”), Acronim pentru iubire… (Eu, / acel tu care-mi fierbe în viscerele gândului / se încolăceşte în alunecare pe coapsa unei mângâieri / atinge trupul visului descompus în miriade de simţuri”). Şi această înşirare ar putea continua, nenumărate sunt poemele care ilustrează calitatea volumului, chiar şi numai prin menţionarea titlurilor respective.

După aceste extrase semnificative, putem încerca o concluzie: Mariana Grigore este o poetă a iubirii, poemele sale, superbe, cuceritoare, sunt o desfătare pentru iubitorul de poezie, într-o tonalitate elevată, spirituală, aproape nepământeană. Poeta îmi mărturisea odată, într-o confesiune personală: ,,Ioan, eu iubesc IUBIREA”!

——————————-

Ioan POPOIU

23 martie 2019

Daniel MARIAN: Grupaj liric

trăim cu două antotimpuri

 

la mine ninge la tine plouă lejer

la mine-i curcubeu

la tine-i mătură pe cer

e sare şi e piper

două anotimpuri ce ne pier

 

extract de copilărie

 

m-am scrântit de-o aripă

pe când făceam faptele bune

lipeam cioburi şi scântei

 

puneam borduri pe cerc

să se ştie până aici e cuprins

dincolo e ridicarea la pătrat

 

dansam cu timpul subţire

şi nu eram vinovat deloc

cel mult abia de eram

 

cum nu ştiu gramatica

clipei călare nici înot

iar învăţ de-a buşilea mersul

 

diferenţe de opinii

 

pi-ul meu şi pi-ul tău

exagerări paralele

cu infiniţi paraleli

nu fac cât o zdruncinare

de virgulă la paranteză

negru sub unghie de  cerc

două tentative pătrate

care nu se iau în braţe

mai mult de-un piuit

 

tu nu

 

n-ai cum să te faci pâmânt

după ce mori tu te faci floare

Continue reading „Daniel MARIAN: Grupaj liric”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 393(1 –15 Martie)

Dragii mei enoriași!

               Baia Focului.  În antichitate filozofii și oamenii de știință socoteau că în natură sunt patru elemente de bază, primordiale, din care este alcătuită întreaga creație: pământul, apa, aerul și focul.

             În Sfânta  Scriptură focul apare atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Dumnezeu Însuși se arată lui Moise sub formă de rug arzând; foc se punea în cădelnițe la slujbele de la templu; focul era folosit pentru arderea animalelor aduse drept jertfă. Mântuitorul vorbește de focul iadului, Sfinții Apostoli vorbesc de Sfânta Împărtășanie, care devine foc mistuitor pentru cei ce o primesc cu nevrednicie. Exemplele pot continua.  La  multe popoare focul a fost folosit pentru a arde trupurile celor morți.  Focul a fost folosit încă din zorii  civilizației umane la încălzirea locuințelor, la pregătirea hranei, la diferite meserii și ocupații.

            În tradiția românească întâlnim focul în nenumărate împrejurări.  Pe lângă întrebuințările menționate mai sus, la noi focul a avut și un  rol curățitor și înnoitor. Fiindcă suntem la începutul Postului Mare și în zona noastră – și nu numai – focul marchează acest moment, tocmai de aceea am socotit potrivit să vorbesc despre el.  În seara lăsatului Postului, sătenii, tineri și bătrâni, se adună pe la răscrucile drumurilor în grupuri. În alte localități se adună pe dealurile din apropierea satului. Acolo fac focuri din tot felul de materiale. Unii sar peste foc pentru ,,a se curăța de păcate”. Alții, după lăsarea întunericului, încep să strige din răsputeri: ,,Aoșmăre!”  Răspund cei din alte grupuri: ,,Ce ți-e, măre?” Urmează un șir de urări, cât mai deșucheate, de genul ,,Găinile mele outoare, ale tale cutcurezătoare!”  De cele mai multe ori, sub perdeaua întunericului, sub formă de strigături, se dau în vileag fapte rele, imoralități, infracțiuni chiar, săvârșite de membrii comunității în timpul anului. Toată lumea află acele ,,secrete”, acele ,,taine”, nimeni nu știe cine le-a rostit. E un fel de judecată a satului. Cel vizat  nu are voie să se supere, să cheme în judecată pe cel ce-i divulgase faptele, ci suportă rușinea. Nu are încotro. Tocmai rușinea aceasta îl eliberează. A doua zi nu se mai teme de mustrarea oamenilor. Totul intră în normalitate. Nimeni nu-i mai reproșează nimic.  Așa cum primăvara curțile și grădinile sunt curățate și gunoaiele și resturile sunt arse, așa și păcatele  sunt curățate prin foc.

              Nu numai vii se curăță de păcate prin foc, ci și morții. Bunica mea, răposata Pârvănescu Elena, îmi spunea că în Colibași, sat al comunei Malovăț, se face ,,pârlitul mortului”. Timp de trei zile, după înmormântare, când se duc la tămâiat,  femeile pun câlți de cânepă de jur-împrejurul mormântului și apoi le dau foc. În felul acesta socotesc că sunt arse păcatele, pe care le-ar mai avea mortul.

              Focul nu este numai pământesc, ci și ceresc. Sfântul Ilie este considerat în gândirea populară românească responsabil de fulgere și de trăsnete. Cu ajutorul lor, sfântul vrea să curețe pământul de diavoli. Ce-i drept, nu întotdeauna îi nimerește pe diavoli, alteori aceștia se ascund după oameni, după animale și astfel trăsnetul poate cădea și asupra acestora. Așadar, și în acest caz focul are rolul de curățitor al pământului de rău și de răutăți. Focul de pe pământ, cel folosit de oameni, își are originea tot în focul ceresc. El a provenit din trăsnetul  ce s-a abătut asupra unor copaci și astfel oamenii l-au cunoscut și au început să-l întrebuințeze. În fiecare casă, pe vatră, trebuia să ardă în permanență focul, sau să fie cărbuni aprinși, acoperiți cu cenușă. Era mare rușine pentru o familie, care trebuia să meargă la vecini să împrumute foc.

             Focul avea și un rol sacru. El se aprindea la naștere, nuntă  sau moarte. Se aprindea în ajunul marilor sărbători creștine. La colindat, vătășelul bătea cu colinda în vatră și ura ,,Ce-i în casă să trăiască,/ Ce-i în curte să rodească!” Mireasa când ajungea la casa ginerelui, după cununia religioasă, era primită de soacra mare. Aceasta o lega pe mireasă de mire cu un peșchir, închipuind astfel logodna dacică. Mergea apoi în fața casei, urca și se învârtea pe măsuța cu trei picioare și vărsa apă cu piciorul din paharul pus pe acea măsuță; mergea ,,în casă” și punea mâna pe zălar, adică pe lanțul care cobora de  pe hornul casei și la capătul căruia se așeza căldarea pentru mămăligă. Zălarul era plin de funigine, dar asta  nu o împiedica pe mireasă ca să-l ia în mână, preluând astfel, în mod simbolic, rosturile casei. La Anul Nou se puneau cărbuni aprinși cu tămâie pe vătrai și se ocolea casa, ca să fie ferită de duhuri rele tot anul. La Sâmți(9 martie) se aprindea o cârpă și  cu ea, dis-de-dimineață, înainte de a ieși din casă, se trecea repede în jurul corpului, în jurul capului, fiecărui picior și mâini,,,blindând” astfel acel om, indiferent de  vârstă, de mușcăturile de șarpe din timpul anului. Primăvara, când se ardeau resturile de plante din grădini, se striga: ,,Tună ger și ieși căldură/Pe la noi pe bătătură!/ Ce-i în casă să trăiască,/Ce-i afară să rodească!” Lumânările de la Paști erau păstrate la loc de cinste în casă și ele se aprindeau la vreme de furtună, cutremur, nenorociri, socotindu-se că au mare putere. La nuntă se făceau focuri în curtea casei, numite ,,focuri de nuntă” și nuntașii jucau în jurul lor. A rămas amintirea lor sub forma lumânărilor de nuntă.  La înmormântări, cu prilejul priveghiului, se făcea foc în fața casei mortului și în jurul lui jucau hora mortului oameni îmbrăcați urât, purtând măști pe față. Ei închipuiau sufletele moșilor și strămoșilor, care veneau special din lumea cealaltă ca să ia cu ei sufletul noului decedat. Pe pieptul mortului se punea ,,statul”, care era o lumânare lungă, de mărimea trupului celui decedat, încolăcită, care avea menirea să-i asigure lumina mortului pe tot drumul, până în lumea cealaltă. În noaptea de Joia Mare sunt adunate vreascuri în curtea casei, se face foc mare și lângă el se așează măsuță cu trei picioare și scăunele. Pe măsuță se pun bucate, socotindu-se că vor veni sufletele moșilor și strămoșilor, se vor încălzi la foc, se vor ospăta din bucate și vor pleca mulțumiți că nu au fost uitați de urmași.

            În unele localități, în noaptea de Paști se fac focuri mari în curțile bisericilor, uneori chiar pe pragul bisericilor, simbolizând prin aceasta trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. În unele localități se fac focuri mari pe dealuri de Sfântul Petru(29 iunie) și peste ele sar tinerii care vor să se căsătorească. Alteori se înfășoară roți de car cu paie unse cu smoală topită, li se dă foc în vârful dealului și  sunt  slobozite apoi la vale în urale și strigăte de veselie.

             Acestea toate sunt reminiscențe ale cultului Soarelui, pe care l-au practicat strămoșii noștri daci. Ele s-au păstrat ca o relicvă de arheologie spirituală, ce ne dovedește descendența noastră și continuitatea neîntreruptă pe aceste meleaguri.

*

             Sfaturi părintești.   Fiindcă în Duminica Ortodoxiei sărbătorim triumful Sfintelor Icoane asupra  celor ce le prigoneau, redăm mai jos un fragment din cartea  Sfântului Ioan din Kronstadt, Viața mea în Hristos. Să vă fie de folos! 

                ,,Exprimarea prin imagini și simboluri constituie un dat necesar al ființei umane, ținând seama de nivelul său actual de sensibilitate spirituală. Ea oferă o explicație convingătoare multor aspecte ale universului nostru sufletesc, pe care, făcând abstracție de imagini și de simboluri nu le-am putea cunoaște. Iată de ce dumnezeiescul Învățător, Înțelepciunea ipostatică atotcreatoare, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos i-a învățat adesea pe oameni cu ajutorul metaforelor și al pildelor. De aceea, în bisericile noastre ortodoxe există tradiția comunicării cu credincioșii prin imagini vizuale sugestive – de pildă, icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor, ale tuturor sfinților – pentru a ne putea orândui viețile, forma concepțiile, cuvintele și faptele după modelul concepțiilor, cuvintelor și faptelor Mântuitorului și ale sfinților Lui. De aici frecventa reprezentare a semnului Crucii, cădirea cu tămâie, lumânările și candelele aprinse, intrările și ieșirile din altar; aceluiași scop slujesc închinăciunile, plecarea capului, metaniile mari (semn al căderii noastre adânci prin păcat).

               Toate acestea ne amintesc diferite subiecte sau stări spirituale. Imagistica lucrează intens asupra sufletului omenesc, asupra capacităților sale de a crea și de a acționa. Se spune că atunci când mama, în timpul gravidității privește stăruitor fața sau portretul soțului iubit, copilul ce se va naște va semăna leit cu tatăl său, sau dacă privește portretul unui copil frumos, fătul ce se va naște va fi frumos. Tot așa, dacă creștinul privește des, cu dragoste și evlavie icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a preacuratei Sale Maici sau ale sfinților Săi, sufletul său își va însuși trăsăturile spirituale ale chipului contemplat cu iubire (blândețea, smerenia, milosârdia, înfrânarea). O, dacă am contempla mai des icoanele și, mai ales, dacă am cuprinde cu mintea viața Domnului și viețile sfinților Săi, cât de mult ne-am schimba, am merge „din slavă în slavă”. Tot astfel și plăcuta mireasmă a tămâiei în biserică sau acasă evocă, prin analogie, buna mireasmă a virtuților și, prin contrast, miasma păcatelor, și-i învăța pe cei sensibili la trăirile lăuntrice să se ferească de duhoarea patimilor, a neînfrânării, curviei, răutății, invidiei, trufiei, deznădejdii și a altor patimi, să se împodobească cu virtuțile creștinești.

               Tămâia ne aduce aminte cuvintele Apostolului: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morții spre moarte, iar altora mireasmă a vieții spre viață” (II Cor., II, 15-16). În același chip, lumânările și candelele ne reamintesc de lumina și focul spiritual, de pildă, de cuvintele Mântuitorului: „Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan, XII, 46). Sau: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luc., XII, 49). Sau: „Să fie mijloacele voastre încinse și făcliile voastre aprinse. Și voi fiți asemenea oamenilor care așteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca venind și bătând, îndată să-i deschidă” (Luc., XII, 35-36). Sau: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mat., V, l6). Aceste materii prin însăși substanța lor ne învață despre realități spirituale care sugerează o analogie cu focul și lumina: de exemplu, ca inimile noastre să ardă neîncetat de dragoste de Dumnezeu și de aproapele; că nu trebuie să îngăduim să se aprindă în noi focul patimilor sau al gheenei, ca prin exemplul unei vieți virtuoase ne luminăm unii pe alții, ca și cu luminile pe care le folosim în gospodărie.”

*

          ,,Popii de țară”. Sub acest titlu,  cunoscutul istoric,  eseist,  filozof al civilizației,  publicist și scriitor român din Statele Unite ale Americii,  Alexandru Nemoianu din Michigan publică un interesant articol în revista ,,Observator” din Toronto(Canada) din 18 martie a.c.,  ediție și on-line( http://www.observatorul. com),  pe care-l redăm mai jos,  mulțumindu-i autorului:

         ,, Într-un articol al său,  marele teolog român Dumitru Stăniloae ,  arăta că o comunitate umană poate exista doar sub forma națiunii. Spunea marele teolog că omul este determinat, caracterizat, național și nu poate fi eliminată aceasta determinantă. Umanul pur nu există fără caracteristicile sale, adică cele naționale. A încerca să suprimi caracteristicile naționale ar fi tot una cu a încerca să schimbi, sau să “rectifici” lucrarea lui Dumnezeu. La cele arătate se mai adaugă o foarte semnificativă observație făcută de alt mare învățat,  Sextil Pușcariu. El spunea că,,,Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere,  căci noi(Românii) suntem singurul popor de limbă latină de credință ortodoxă. Această împerechere fericită de limba latină cu cele mai alese și autentice însușiri sufletești și spirituale Bizantine,  ne conferă acea calitate specială, care face Neamul nostru unic.”.. ,,Poporul Român se bucură, datorită sintezei dintre latinitate și Ortodoxie de privilegiul unor însușiri spirituale și ale unei culturi unice, de un deosebit farmec.”

            Aceste trăsături și această comoară,  au fost cultivate și apărate mai ales de către clerul ortodox român și încă mai exact de către ,,popii de țară”. În ultima vreme ,  a devenit foarte obișnuit să fie folosit, cu sens peiorativ,  disprețuitor,  termenul de ,,popă de țară”. Acest fel de a adresa noțiunea de ,,popă de țară” reflectă ignoranță și obrăznicie și este extrem de dureroasă pentru omul credincios. Încă mai mult pentru Romanul din spațiul ardealo-banatic.

         ,,Popii de țară” au fost aceia care,  în spațiul amintit,  ardealo-banatic,  au păzit identitatea duhovnicească și identitatea națională românească. Fiind una cu poporenii,  încă mai mult, fiind ,,fratele trimis la carte”,  care viețuia și împărțea amarul și bucuria cu ,,fratele rămas la coasă”,,,popii de țară” au fost sfătuitorii la nevoie, exemplul de urmat și cei care,  finalmente,  asigurau sănătatea morală a satelor. Acolo unde ,,popa de țară” a fost vrednic,  vrednic a fost tot satul. În Banat și Ardeal,  atunci când s-au aflat sub stăpânire străină,,,popii de țară” au fost cei care, cu trudă fără egal și cu enorme sacrificii personale ,  au ținut bisericile deschise, au întemeiat ,,școlile confesionale” cele care au făcut posibil învățământ în limba română,  au promovat tradițiile naționale ale Românilor. Ei au fost cei care au limitat cancerul sectelor care a biciuit și biciuiește lumea. ,,Popii de țară” erau unde a fost mai greu și tot ei au stat și în fruntea horelor.

            Fără exagerare se poate spune că datorită ,,popilor de țară” Românii și-au câștigat trăsăturile intime cele mai frumoase,  care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganță. Răsplata lor a fost puțină sau defel,  și cel mai adesea a însemnat sărăcie,  nerecunoștință ori marginalizare. În tot ce a fost gând bun și biruință românească a fost și trudă și adesea sângele unui ,,popă de țară”. Iar la asta să adăugăm că lucrarea cea bună a fiecărui ,,popă de țară” nu ar fi fost cu putință fără sacrificiul preotesei sale, care,  cel mai adesea,  a fost umărul pe care a plâns și a primit mângâiere orice necăjit.

             În momentul de față categoria ,,popi de țară” cuprinde tot clerul Ortodox,  de la Patriarh la monahul din munți. Iar ,,popii de țară” toți sunt acuma apărătorii de țară și Neam. Biserica Ortodoxă Română stă azi în linia întâia a apărării Credinței și Tradiției românești,  a unității de Limbă și Neam.

               Acești ,,popi de țară și apărători de țară”,  fie ca Bunul Dumnezeu să-i dăruiască mai departe Neamului nostru,  sunt între acei mărturisitori de credință și prigoniți pentru credință despre care,  în vorbe de foc glăsuiește Sfântul Pavel,  Apostolul Neamurilor: ,,Ei,  de care lumea nu era vrednică,  au rătăcit în pustii,  în munți,  în peșteri și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia,  care pentru credința lor,  au fost de pomenire,  n-au primit ce le fusese făgăduit. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun,  că ei să nu ia fără noi desăvârșirea”( Evr.,, XI,  38-40).”

*

            Rugăciune.  Redăm emoționanta poezie cu acest titlu a marelui poet Octavian Goga:

 

,,Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac 

                               prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine

                                       caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de 

                                    doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu

                                îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.”

 

*

            File de jurnal – 20 iun. 1982(II).  ,,M-am dus, într-adevăr, la un spectacol de muzică populară dat de  Casa de Cultură din Severin. În prima parte au fost mai mult amatori fără valoare(…). În partea a doua a fost prezentă Maria Ciobanu. Câtă diferență între amatorism și profesionalism! Voce, joc de scenă, prezență, text, vocalizare, într-un cuvânt, tot ceea ce poate alcătui personalitatea unui artist de frunte deține această femeie. Alături de Maria Lătărețu și Maria Tănase, ea va rămâne în tezaurul interpretativ al muzicii populare românești ca o perlă. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 393(1 –15 Martie)”

Simon JACK: Poeme

În universuri mici

 

Urechile alea mi s-au lipit la spate
ca o cocoașă de dromader mort
in noaptea nisipurilor de an bisect,
e frig în sfinx, e multă apă-n sarcofage
mumii de ceață rostogolesc apusuri
sufocate pe dogma piramidei
unui drept,

in coaja clipei ce mă fură din talăngi
roiesc furnicile semiramidei
timpului scadent,
o libelulă zboară-n lună plină
semn că e vremea de ieșire din pustnici
la drumul mare pentru botezul sandalelor
din pungi,

dă Doamne numai corturi
numai urechi în loc de aripi,
mai lasă-mi spatele ofrandă atunci când
grâul nedospirii va trece din argint
in gând!

retina asta prefăcută e cercul meu
in lumea oarbă,
din iriși răzvrătiți prin catacombe
se fac tiare de-ntuneric si umbre adunate
din feeric se rup în trei de nefiresc,

in universuri mici ne respirăm ființa
efemeride stau pe brațe amputate,
duminici desenate în altare
ne-aduc aminte de odihna unui Finic
la zidul porții,
acatiste de plâns în parii se fac balanțe
de măsurat vitralii,
mă schinjuiesc cu sfinții unei molii
si mă prefac în cioburi de năpastă
la masa unui vameș păgubos!

 

La ce bun?

 

La ce bun în seara asta poezie
când stau matroanele la rând
cu poze colorate de femei în mâini
sa vândă goliciunea Evei
pe doi piaștrii pe la colțuri insalubre
cu zâmbetul împrumutat din cui?

Pe facebook cade majuscula
din nume, oripilăm chiar și pe cei ce
ce nu știu cine sunt,
din virtual ne facem un salut anume
ce uită de banalul,,bună” la vedere
si-l face un ecran de noapte
fără de stele, fără de soare pe care dăm
un vraf de bani,

La ce bun si mâine dimineață
poezie,
căci nu mai știm de răsărituri
de-i primăvara sau e iarnă ne e totuna
din spatele micului ecran,
uităm de-un Păunescu, ne amintim
doar de Nichita când bem o vodcă
sau când la doctor ne frământă boala
că pe la bancă nu mai avem un ban,
pe Eminescu-l mai citim doar
din caietele copiilor când celor mici
le arde de un game sau whatsapp
pe telefonul ce ține loc de-abecedar,

în piețe, în tramvaie, prin parcuri
tot mai goale, prin marea trecere de ani,
prin cimitire chiar și prin păduri cu
arbori fără ram, ne punem masca
pe figură si ne uităm pierduți prin geam,
la ziduri ce se surpă fără vină
copiilor le spunem încă de șotroane
dar nu vedem că ei sunt oameni
ce au la rândul lor alt neam,
ne risipim sub ceruri negre si numărăm
doar like-uri terne,
vedem în tinichele numai galbeni si din
mașini ne facem perle cu care ucidem
suflete pe treceri ce stau la rândul lor
cu ochii-ntr-un cadran,

e haos si multă apocalipsă
in fiecare zi se pierde-un an,
ne plâng bunicii în batistă dar nu-i vedem
că suntem la bairam,
multi au plecat de lipsuri în țară nu mai
este neam, câinii urlă de jale prin cătunuri
a mai murit un vis octogenar,
nu mai e loc nici pentru timp o clipă
nu-i nimic, o oră e cât marea ce-o vrem
păstrată în cămară la borcan,

la ce bun la noapte poezie
căci nu mai e cerneală, nu mai avem pat
si visu-i o corvoadă ce moare strict în pernă
lumina lunii nu învie, pe-afară stau strigoii
rigolelor murdare de stele mici ce cad
din ceruri funerare,
la ce bun poezie, nu mai avem poeți
nu mai avem hârtie.

Rămân doar calendare uitate pe-un
perete, rămâne pâinea nemâncata în vetre
fără foc,
nu mai avem nume, prenumele-i un număr
ce cade pe la poartă cu cel ce-a stat pe-un
gard ce-acum e doar mansardă în case
fără loc,
la ce bun poezie când nu mai știm de nimeni
când nu mai suntem noi,
las ca răspunsul ăsta să vină doar odată
când vom avea vreo rimă din anotimpuri
botezate în spița de la roată,
trăgând de-un car de ploi pe noile răzoare
născute din urgia unui pământ uitat
pe semnătura noastră la ghena de gunoi! …

Continue reading „Simon JACK: Poeme”

Eleonora SCHIPOR: De Ziua Mondială a Poeziei

Anual această frumoasă sărbătoare a poeziei, a cuvântului scris, a literaturii, este marcată pe larg la CIE Cupca.

            Anul acesta am început cu o vizită la muzeul istoric al satului Cupca, pe care am efectuat-o cu elevii clasei a 6-ea. După o scurtă trecere în revistă a exponatelor, le-am făcut cunoștință cu cărțile de poezie aflate în incinta muzeului. O atenție deosebită am acordat expozițiilor permanente dedicate poetului crăsnean Ilie Motrescu, Cobzarului ucrainean Taras Șevcenko, Luceafărului poeziei românești Mihai Eminescu, scriitoarei bucovinene Olga Kobâleanska.

            O expoziție cu portetele celor doi mari clasici ai literaturii universale Mihai Eminescu și Taras Șevcenko am amenajat pe culuarul școlii. Deasemenea am expus și cărțile de poezie ale autorilor numiți mai sus, dar și a regretatului traducător din opera șevcenkiană Ion Cozmei din Suceava, cât și  ale autorilor locali.

            Membri cenaclului literar LĂMÂIȚA, conduși de subsemnata, au pregătit un recital poetic în 5 limbi: română, ucraineană, engleză, franceză, rusă. Elevii au recitat versuri din literatura universală ale renumiților poeți Mihai Eminescu, Taras Șevcenko, Alexandr Pușkin, Ion Cozmei, Ilie Motrescu…

            Profesoara de limba și literatura maternă Lucica Dușceac a organizat expromt un mini-concurs de cunoaștere a poeziei, numind fie autorul, fie titlul versului, elevii urmând să numească corect  răspunsul.

            Sincere mulțumiri tuturor profesorilor de filologie din școală pentru munca depusă în cunoașterea literaturii în diferite limbi. Succese elevilor și fie ca dragostea de poezie, literatură, frumos să-i însoțească pe tot parcursul vieții.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

21 martie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Eu nu râvnesc la vreo coroană

EU NU RÂVNESC LA VREO COROANĂ

(Cu plecăciune, confraţilor mei glorioşi)

  

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci am cununa mea de spini

Şi fruntea toată mi-i o rană

Din truda mea prin mărăcini…

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci moştenesc un biet ogor;

Averea mi-i o simplă pană

Şi-o filă smulsă din cotor.

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci dat îmi e să ar cu plugul;

Cât nu-s de rasă ariană,

Îmi strâng sărman în pumn belşugul.

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci n-am blazonul de nobleţe,

Nici de zidit nu am vreo Ană;

Deci muza n-o să mă răsfeţe.

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Şi neîncoronat va fi să mor;

Cât stihul mi-i doar mie hrană,

Rămân doar scribul din popor .

———————————

Gheorghe PÂRLEA

21 martie 2019

 

Foto: sculptură de Michelangelo („Sclav murind”)

 

Galina MARTEA: Haos postelectoral – între interese și principii

Ar fi greu să-ți imaginezi că societatea basarabeană ar putea exista fără probleme, fără intrigi, fără smecherii din partea clasei dominante. Deci, este imposibil să-ți imaginezi că după scrutinul electoral din 24 februarie al anului curent situația ar putea fi de o altă conjunctură. Dacă să analizăm evenimentele de ultimă oră ce au loc în cadrul societății, cu precădere în cadrul partidelor politice care în baza voturilor acumulate au reuțit să se promoveze în noul legislativ, format în baza procedurii de validare a alegerilor susmenționate de către Curtea Constituțională, atunci vom vedea că starea lucrurilor nu este nici pe aproape în limite onorabile. La ordinea zilei din partea unor forțe politice se regăsește din nou aceeași atitudine de denaturare intenționată a adevărului ce are drept scop înșelarea maselor/ electoratului, iar scopul prioritar este de a domina puterea legislativă, aceasta fiind una dintre cele mai importante puteri ale statului. Interesele unor politicieni din noul Parlament sunt de proporții (cu toate că încă nu s-a ajuns la formarea unei coaliții majoritare pentru ca noul legislativ să funcționeze), iar principiile acestora sunt raportate la niște obiective ce sunt corelate cu aspectele vicierii, aspecte ce nutresc doar soluționarea intereselor personale și, bineînțeles, nu celor publice. Astfel societatea moldavă, ca de fiecare dată, se regăsește fruntașă și prezentă la capitolul nerespectarea codului moral, juridic, civil, prin aceasta să înțelegem că are loc și procesul de încălcare abuzivă a drepturilor omului și de promovare a nedreptății sociale. Aici vom face o paralelă unde vom actualiza recentul raport cu privire la situația drepturilor omului în lume pentru anul 2019, elaborat de Departamentul de Stat american. Fiind arhiplină în nelegiuiri, în raportul susmenționat Moldova se prezintă ca o țară în care există în mod activ corupție, impunitate, etc., astfel stipulându-se: „una dintre cele mai grave probleme este corupția. Deși există legi care penalizează corupția oficialităților, acestea nu au fost aplicate eficient, motiv pentru care oficialitățile, cu impunitate, au putut comite frecvent fapte care intră în această categorie. Corupția este foarte răspândită în sistemul juridic și în alte structuri de stat”. Într-un mod detaliat în raport se specifică și despre Legea privind amnistia fiscală, care, la rândul ei, ar putea „favoriza” criminalitatea financiară, evaziunea fiscală sau spălarea de bani. De asemenea, se menționează și despre „nivelul fără precedent al migrației” parlamentarilor, fenomen care, potrivit Departamentului de Stat american, demonstrează „nivelul corupției” și eficiența metodei de a „cumpăra sprijin politic” (https://moldova.europalibera.org/a/r-moldova-%C3%AEn-raportul-departamentului-de-stat-corup%C8%9Bie-impunitate-procese-motivate-politic-/29821413.html). Deci, din cele relatate marcăm că anume corupția este cauza tuturor nelegiuirilor ce au loc în cadrul țării.

Dar, să revenim la situația postelectorală din societatea moldavă. Au trecut deja mai mult de trei săptămâni din ziua scritunului electoral, însă partidele politice ce fac parte din noul legislativ nu au găsit încă nicio soluție în a forma o majoritate parlamentară care, la rândul ei, ar urma să formeze și un nou Guvern. În terenul de decizie postelectorală sunt democrații, socialiștii și blocul ACUM – cele mai de forță partide politice din cadrul noului legislativ, care, în mod normal, ar urma să ajungă la o înțelegere  bazată pe renunțări și concesii reciproce pentru a crea o imagine cât de cât stabilă atât cursului politic, cât și procesului de stabilitate politică socială din cadrul țării. Anume din acest punct de vedere între respectivele partide politice ar trebui să existe transparența decizională pentru a limpezi lucrurile care sunt prea încurcate în societatea moldavă, acestea fiind urmări ale trecutului și prezentului plin de răutate, minciună, manipulare, etc. Formarea unei majorități parlamentare ar fi necesară la momentul dat pentru a nu se ajunge la alegeri anticipate, iar pentru realizarea acestei acțiuni ar urma ca unele partide politice să-și schimbe regulile de joc pe care le-au facut până acuma și, nemijlocit, ar fi necesar să se purceadă la metode democratice și civilizate în promovarea și respectarea aspectelor procedurale. Dacă blocul ACUM nu dorește să facă nicio coaliție cu democrații și socialiștii, partide care le-au fost inamici politici în această campanie electorală (așa se pronunță o bună parte dintre alegători, mulți analiști politici, cât și analistul politic Igor Boțan care confirmă acest lucru într-un interviu la radio Europa Liberă din Moldova: https://moldova.europalibera.org/a/igor-bo%C8%9Ban-primul-test-de-existen%C8%9B%C4%83-a-majorit%C4%83%C8%9Bii-este-alegerea-pre%C8%99edintelui-parlamentului-/29828352.html), atunci formarea unei majorități parlamentare ar fi imposibilă, cu excepția dacă democrații și socialiștii vor găsi între ei interese și priorități comune. S-ar presupune că democrații și socialiștii ar putea crea o coaliție între ei, așa confirmă analistul politic Igor Boțan, care la întrebarea pusă de postul de radio Europa Liberă domnia sa răspunde astfel: „Eu cred că probabilitatea este foarte mare și pornesc de la faptul că o coaliție dintre PSRM și PDM ar fi una absolut naturală. Repet: ambele partide pretind că sunt de stânga… Pentru aceste formațiuni și pentru dorințele electoratului din Republica Moldova. Noi pornim de la modul în care au votat cetățenii. Deci, avem două fracțiuni care sunt ambele de stânga: una social-democrată, alta socialistă. Ambele formațiuni pledează pentru suveranitatea Republicii Moldova” (vezi linkul de mai sus). Iar scriitorul și jurnalistul Vitalie Ciobanu, într-un comentariu realizat la același post de radio Europa Liberă din Moldova, prezintă un set de opinii destul de reale: „În Moldova, chiar și după validarea alegerilor din 24 februarie, nu pare să se închege niciun fel de colaborări și acorduri între forțele politice intrate în noul Parlament. PD a deschis primul jocul, anunțând că și-ar dori un dialog cu Blocul ACUM („fără resentimente și supărări”) pentru a forma o alianță de guvernare. Au venit apoi și socialiștii să invite Opoziția pro-europeană la niște „discuții” preliminare. Doar partidul lui Shor, primarul de Orhei, tace… Blocul ACUM a respins ambele propuneri, rămânând fidel angajamentelor sale de a nu face alianță cu partidele oligarhice și anti-europene, considerând aceste invitații drept niște „mere otrăvite”, cum s-a mai întâmplat, simple „bife” pe foaia de parcurs a unei viitoare coaliții democrat-socialiste – așa o vede mai toată lumea. Altfel spus, PD și PSRM trebuiau să obțină refuzul previzibil al Blocului ACUM pentru a putea declara, melodramatic, că deși îi despart falii ideologice abisale, sunt nevoiți să bată palma pentru stabilitate, pentru ca țara să fie guvernată… Actualul blocaj, în care nimeni nu pare avantajat, se datorează mediului politic moldovean: toxic, încărcat de suspiciune, virusat de memoria trădărilor interminabile. Susținătorii Blocului ACUM se întreabă: „Cum să te aliezi, să faci o majoritate cu cei pe care îi consideri lipsiți de credibilitate, de respectabilitate, cu cei care te-au călcat în picioare pe tine și și-au bătut joc de Republica Moldova?” Alți oameni, nu neapărat adversarii tăi politici, vor spune: „Dar nu riști să rămâi pe margine, cu toate bunele tale intenții, pentru că or fi fost alegerile fraudate, vor fi plăcând inițiativele tale cetățenilor, inclusiv celor care au votat pentru actuala putere, de voie sau de nevoie, însă după 24 februarie jocul s-a mutat în Parlament, reprezentativ sau nereprezentativ, n-avem altul, cu el defilăm și acolo raportul de forțe îți este defavorabil” (https://moldova.europalibera.org/a/pot-guverna-principiile-%C3%AEn-politic%C4%83-/29819215.html).

Cu toate acestea, considerăm, timpul va demonstra care va fi decizia finală a forțelor politice ce fac parte din noul legislativ, în cazul dacă vor funcționa procedurile corespunzătoare. Conform dispozițiilor constituționale din R.Moldova este necesar ca cel mult într-o lună de zile după scrutinul electoral să fie convocată prima ședință a legislativului, ceea ce deja a avut loc în ziua de 21 martie 2019. Despre prima ședință a noului legislativ moldav își expune părerea jurnalista Liliana Barbăroșie: „Deşi s-a întrunit joi în prima sa şedinţă – o şedinţă de constituire care presupune în mod automat, însă nu obligatoriu, alegerea conducerii forului legislativ, noul parlament de la Chişinău nici nu a încercat să numească un speaker, iar motivul este simplu – nu există încă o majoritate parlamentară” (https://moldova.europalibera.org/a/dec%C3%A2t-un-guvern-de-transfugi-mai-bine-anticipate-(pre%C8%99edintele-igor-dodon)/29834909.html). În cazul dacă vom presupune că nu va exista o majoritate parlamentară, atunci după multe alte proceduri legislative și termene stabilite în acest scop președintelui țării, Igor Dodon, i se va oferi dreptul de a dizolva noul Parlament și, respectiv, de a declara un alt scrutin electoral pentru alegeri anticipate. Conform specialiștilor în domeniu se constată că realizarea unor alegeri parlamentare anticipate nu vor rezolva nimic bun pentru societate, iar formațiunile politice nu vor avea nicio asigurare că vor acumula niște rezultate mai bune decât acestea. Dacă să privim cu atenție aceste lucruri care s-ar putea întâmpla, atunci situația din societatea moldavă ar putea deveni și mai critică, deoarece poporul este prea istovit de procesele alegerilor; nici statul, credem, nu mai are mijloacele financiare suficiente în acest scop; dar și pentru partidele politice realizarea unui scrutin electoral este destul de scump și anevoios. În acest sens, comentatorul Ion Tăbârță, IDIS „Viitorul” din Chișinău, afirmă: „Totuși, eu cred că Partidul Democrat mai degrabă ar încerca să meargă pe formula formării unui Guvern, pentru că în așa mod ei vor conduce Republica Moldova încă patru ani de zile”( https://moldova.europalibera.org/a/scenariul-anticipatelor-%C8%99i-r-moldova-din-nou-%C3%AEntr-o-schem%C4%83-de-sp%C4%83lare-de-bani/29810933.html). Însă, Andrei Popov, președintele Institutului pentru Inițiative Strategice de la Chişinău, într-un interviu la Europa Liberă, spune: „Pentru mine lucrurile sunt destul de clare, pentru mine. Coaliția există de facto, este o coincidență de interese tactice… Și cred că ei împreună – PDM-ul și socialiștii – prin canalele media pe care le au vor încerca să ambaleze soluția la care se va ajunge mai devreme sau mai târziu, acel vot pentru un Guvern controlat de PDM… PSRM și PDM – pentru a pregăti terenul mediatic, pentru a pregăti opinia publică și ulterior a vinde un asemenea vot nu ca o trădare a electoratului său, ca o cedare, ca o coaliție, dar ca o măsură urgentă pentru a salva țara, că a pune vina și unii, și alții să pună vina pe ACUM, încăpățânarea, rigiditatea, lipsa de maturitate politică a Maiei Sandu și a lui Andrei Năstase, iată ce a condus la această măsură de avarie. Acesta n-a fost planul nostru, noi am vrut cu ACUM – și unii, și alții vor spune. Relevant este faptul că nici PDM, nici PSRM nu au exclus posibilitatea unei alianțe, așa cum au făcut deputații ACUM și liderii celor două formațiuni – PAS și Platforma DA. Iar pentru mine asta este una din multiplele confirmări ale faptului că, cel puțin la nivelul de sus, între liderul democrat și Igor Dodon palma s-a bătut demult și acum se lucrează doar pentru a camufla acest nou episod de cârdășie și de susținere reciprocă, dar să prezinte anume lucrurile și să păcălească în continuare electoratul care să creadă că nu a fost niciun fel de trădare nici dintr-o parte, nici din alta”(https://moldova.europalibera.org/a/andrei-popov-am-multe-indicii-c%C4%83-palma-a-fost-b%C4%83tut%C4%83-demult-%C3%AEntre-plahotniuc-%C5%9Fi-dodon-/29830586.html).

Ca să fim optimiști, cu toate că e destul de complicat, în cazul găsirii unei soluții optime pentru funcționarea noului legislativ, dar și formarea unui nou Guvern, atunci ar trebui ca toți parlamentarii (atât cei care în trecut au mai fost prin băncile legislativului, cât și cei noi care deja vor fi pentru prima dată) să conștientizeze bine faptul că la momentul dat este deja nevoie de o reformare urgentă și radicală a comportamentului politic și civil, pentru ca prin aceasta să se contribuie la acele schimbări care să corespundă unei societăți civilizate în dezvoltare. Deci, să ne bizuim totuși pe faptul că toți acei politicieni, indiferent de culoare/ origine/ orientare politică, ce locuiesc și activează pe pământul basarabean vor conștientiza acest lucru într-o zi probabilă, corespunzător, vor respecta cu demnitate și verticalitate obligațiunea morală în numele alegătorilor și societății. Iar remodelarea principiilor personale urmează a fi corelate, inevitabil, cu principiile și interesele publice, acestea axându-se integral pe o normă de conduită umană autentică și pe un criteriu real al bunăstării sociale. În caz contrar, mai departe nu se poate continua în modul care există astăzi; în continuare nu se mai poate tolera răul, manipularea, abaterea de la moralitate, abaterea de la datoria administrativ-statală din partea clasei politice/ clasei dominante, deoarece este prea mult și toate nelegiuirile și inechitățile sociale prezente în cadrul țării sunt o povară extrem de enormă pe umerii poporului/ concetățeanului.

————————————-

Dr. Galina MARTEA

Olanda

23 martie 2019

 

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VIII)

Păgâni şi creştini la sud şi est de Carpaţi

Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpaţi, linia limesului Transalutanus şi Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia şi din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăţi multietnice, datorată convieţuirii geţilor (autohtonilor), cei mai numeroşi, cu seminţiile germanice (vizigoţi, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmaţi, roxolani, alani), daco-romani şi alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de Mureş- Cerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistenţa unor credinţe, practici şi rituri de tradiţii diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar şi creştinismul. Realitatea istorică menţionată, etnică, religioasă, culturală complexă ne ajută la înţelegerea permanenţelor, discontinuităţilor şi elementelor noi din evoluţia fenomenelor religioase, în spaţiul extra-carpatic, precum şi premisele caracterului popular al creştinismului românesc. Aflat în afara Imperiului, locuit de o populaţie eterogenă sub aspect etnic, lingvistic şi cultural, teritoriul de la sud şi est de Carpaţi trebuie să fi fost, în secolul al IV-lea, un bastion al păgânismului. Patrimoniul religios al populaţiei getice nu se deosebea esenţial de acela din secolele II-III. Este vorba, în aceste teritorii, despre o societate în care absenţa oricărui locaş de cult, inexistenţa unei caste sacerdotale şi a unei literaturi religioase, lipsa simulacrelor, a sacrificiilor şi ofrandelor denotă faptul că ideea de religie nu presupunea neapărat conceptul de divinitate. Universul religios se reducea la credinţe, practici şi rituri a căror semnificaţie sacră decurgea din ele însele-unele elemente vechi ale spiritualităţii getice clasice au supravieţuit în această epocă târzie.

Izvoarele literare nu oferă informaţii bogate despre credinţele păgâne ale societăţii multietnice de la sud şi est de Carpaţi, doar descoperirile arheologice oferă date mai semnificative. Mulţi dintre locuitorii alogeni şi poate autohtoni ai spaţiului extra-carpatic, care erau incineraţi, dar şi înhumaţi, erau însoţiţi de ofrande animale şi vegetale. Obiectele aflate în morminte au o semnificaţie cultuală şi reprezintă o importantă sursă pentru cunoaşterea superstiţiilor şi cutumelor din secolul al IV-lea, la sud şi est de Carpaţi. Din analiza întreprinsă rezultă că păgânismul, la sud şi est de Carpaţi, se înfăţişa sub forma unor credinţe, superstiţii, rituri, practici de origini şi tradiţii diverse. Creştinismul în ascensiune a trebuit să disloce nu un sistem religios coerent, unificator, ci un ansamblu de mentalităţi, marginale, ale credinţei. Progresul creştinismului în spaţiul extra-carpatic se izbeşte de tăcerea izvoarelor, multe informaţii scrise, dar puţine date arheologice, iar izvoarele scrise sunt contradictorii, de aceea istoria creştinismului, în Moldova şi Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creştinismului la sud şi est, în rândul populaţiei autohtone şi alogene, a fost rezultatul unor factori (influenţe), realităţi locale interne şi condiţionări externe. Începutul religiei creştine în spaţiul extra-carpatic s-a plasat în sudul Moldovei, încorporată în Moesia Inferior până la sfârşitul secolului al III-lea.

Creştinismul pătrundea, în secolul al IV-lea, şi în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credinţe, la sud şi est de Carpaţi, a fost contactul permanent, sub diferite forme (circulaţie internă, acţiuni politice, stăpâniri periodice, relaţii economice) al populaţiei din stânga (nordul) Dunării cu romanitatea sud-dunăreană. Pentru autohtoni, răspândirea creştinismului a reprezentat continuarea însuşirii unor elemente de civilizaţie romană, noua credinţă a fost un mijloc de integrare a etnosului getic (dacic) într-o lume ale cărei valori nu-i erau străine. În secolul al IV-lea, s-a născut în mediile populare (probabil) conceptul de „Romania”, prin care se desemna, deopotrivă, „unitatea ecumenică” înfăptuită de Imperiul creştin, „sentimentul colectiv” şi „voinţa celor ce-i împărtăşeau religia” de a-i fi cetăţeni şi de a-i îmbrăţişa civilizaţia (Meslin). În felul acesta, apartenenţa la comunitatea creştină înlătura barierele etnice şi propunea o nouă identitate, cea dintre romanitate şi creştinism. Paul Orosius spune: creştinii persecutaţi de Athanarich (regele vizigot) pentru credinţa în Hristos, cei mai mulţi dintre ei „au fugit pe pământ roman, fără teamă de duşmani, cu încredere că mergeau la nişte fraţi”. Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creştin dunărean  a conştiinţei apartenenţei la „Romania” (creştină).

Nucleele creştine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroşi creştini s-au refugiat la barbari, dar şi în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane  (goţii) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanţi ce au contribuit la consolidarea şi răspândirea noii religii, la sud şi est de Carpaţi, menţionăm construirea de romani pe malul stâng al Dunării a unor puncte fortificate şi controlul unor teritorii din nordul Dunării, până la Brazda lui Novac, din câmpia munteană, şi sudul Moldovei. Ca factori însemnaţi s-au aflat şi „puncte de trecere” comune de pe linia Dunării: Durostorum, Noviodunum, Dinogetia. Şi locurile de pelerinaj din Scythia Minor au avut un rol în atragerea creştinilor din nordul Dunării. Un rol decisiv în ascensiunea creştinismului la nord de Dunăre l-a avut implicarea directă a autorităţilor imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante şi pentru populaţia autohtonă getică şi daco-romană. Istoricii au subliniat motivaţia politică a convertirii şi prioritatea puterii laice în faţa celei ecleziastice în misiunile creştine printre barbari. În nordul Dunării, acţiunea de convertire la creştinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goţi şi pe sarmaţi, cu „ajutorul trofeului creştinismului ”, în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinţei pentru creştinii din nordul Dunării. Acţiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creştinătate a populaţiilor „extra fines” a fost elementul cel mai eficace pentru universalismul roman. Astfel, consacrarea, în 341, a lui Ulfila ca „episcop al creştinilor din ţara getică” a fost cel mai semnificativ gest politic al Imperiului la nord de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este şi o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunităţi creştine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împăraţi, el a trimis episcopi şi misionari printre goţi (arieni). În concluzie, creştinarea devenise garantul fidelităţii faţă de Roma.

 Răspândirea creştinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunităţile nord-dunărene şi cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate şi de extinderea jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârşitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia şi a „ţinuturilor barbare” dependente de acestea. Difuzarea credinţei s-a manifestat prin evanghelizarea neamurilor de la gurile Dunării-în acest sens s-au desfăşurat şi acţiunile Sf. Ioan Gură de Aur şi ale reprezentanţilor lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menţionat: exilarea în „Scythia” de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia şi viaţa creştină exemplară a adepţilor săi au contribuit la difuzarea noii credinţe la nordul Dunării. În privinţa confesiunii, credincioşii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocşi şi eretici, arieni şi audiani, dar ei convieţuiau în linişte, o particularitate a societăţii multietnice şi religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creştini din nordul gurilor fluviului erau ortodocşi (niceeni): ei erau atât autohtoni din teritoriile controlate de Imperiu cât şi prizonieri capturaţi de goţi şi carpi-ba chiar, în primul sfert al secolului al IV-lea, în „Gothia” de dincolo de Istru exista o episcopie ortodoxă, condusă de Teofil, participant la conciliul de la Niceea, din 325.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

22 martie 2019

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Berlin – Ursulețul gastronom

August 2018: opt zile la Berlin, căldură mare! Temperaturi peste 30 de grade Celsius, inclusiv noaptea. Orașul fierbe la propriu și la figurat. În asemenea condiții prima oprire se impune de la sine la o terasă la care ne stingem setea cu „carcalete” autohton, Berliner Weisse. E rece ca gheața berea aromatizată cu sirop roz, de zmeură, sau verde ca fierea, din ierburi. Pentru o clipă am ezitat să mă ating de ea, văzând că se servește în pahare mari, cu picior și că se bea cu paiul. Prea semăna a vin otrăvit! Până la urmă însă gustul bun m-a convins.

Surprinzător de rece era și apa din țâșnitoarea de la colțul străzii. Pe un panou publicitar de lângă ea se putea citi un mesaj formulat în ton obraznic: „Toți ne critică pentru aerul poluat, dar nimeni nu vorbește despre minunata noastră apă potabilă”. „Măi să fie”, îmi zic și iau o gură de probă din ea. Fără glumă, surpriza a fost colosală! O apă rece și limpede, ca de izvor!

„Te pomenești că umblă cu șiretlicuri și-o aduc filtrată și răcită”, mi-am zis în sinea mea. Dar n-aveam dreptate. S-a dovedit mai târziu că și apa de la hotel, de la duș, de la chiuvetă, practic de peste tot era la fel de răcoritoare și de bună. Dintre toate capitalele europene pe care le-am marcat pe „harta mea lichidă”, numai Viena mai are o apă așa de rece. Îți îngheață dinții și-ți amorțește limba dacă nu ești atent! Plasez mental apa Berlinului pe locul întâi în ierarhia băuturilor mele preferate pentru următoarele mele opt zile și-mi văd mai departe de drum.

Pe lângă hrana lichidă, capitala Germaniei excelează la gastronomia de mare clasă, reprezentată de tot felul de restaurante cu dichis, mândrindu-se cu mulți bucătari-șefi distinși cu stele Michelin. Mi-am zis, iarăși, în sinea mea: ”las´ că n-am venit să investesc sume mari în mâncare” și iarăși aveam să primesc o lecție. Pentru că nu trebuie să fie scump tot ce e bun! Dar despre asta vorbim ceva mai încolo. Cert este că viața la Berlinul, în general, nu este deloc costisitoare. Nu numai la produse alimentare, ci la mai toate bunurile de consum. Și asta în ciuda faptului că este capitala prosperei Germanii. Exceptând chiriile, care cresc vertiginos, Berlinul a rămas un oraș pentru toată lumea, poate și pentru că n-a uitat de vremea în care era pe jumătate comunist, tăiat pe dindouă de absurdul său zid.

„Sărac, dar sexy” („arm, aber sexy”) îi place berlinezului să fie. Arta de a celebra grijile și de a le ignora concomitent e la mare căutare. În meniul restaurantului la care ne-am oprit e tipărită o poezioară din folclorul local, care sugerează cam același lucru: „De viața te-nghiontește/ Nu plânge după ea./ Pe-o cracă te-aciuiește/ Și bate-ți joc de ea.” („Jibt dir det Leben eenen Puff, denn weine keene Träne! Lach dir´n Ast und setz dir druff und baumle mit de Beene“).

Revenind la gastronomi, mi-au rămas în minte câțiva mai neobișnuiți. De exemplu, un restaurant al unui unic și singur liber întreprinzător, șef și bucătar în același timp, strict specializat pe sardine la conservă. Poate că alimentul acesta nouă ni se pare banal, dar în multe țări trece drept delicatesă fină. Evident, depinde de ce conține conserva. Restaurantul cu pricina are 120 de tipuri de sardină în meniu, care mai de care mai sofisticate, cu uleiuri și sosuri din cele mai rafinate, servite în cutiuțele lor originale. În ele plutesc peștii la distanțe, aș zice aproape normate, nici prea înghesuiți, nici prea liberi, având proveniențe și varietăți din cele mai dichisite, fiind aduși din te miri ce colțuri de lume. Mușterii se înghesuie la ușa neobișnuitului local!

Altul s-a specializat pe servirea aluaturilor necoapte, deci în faza în care se află când nu te poți abține să nu lingi blidul. Acest produs le amintește multora de ghidușiile copilăriei, pe când își făceau de lucru prin bucătărie, ținându-se de fusta mamei. Cu arome de vanilie sau fructe, pufoase sau cleioase, aluaturile se vând sub forma unuei mingiuci îndesate într-un cornet de înghețată. Lumea își linge degetele după ele. Cel mai inovativ este însă șeful restaurantului care s-a axat exclusiv pe produse locale. Într-atât de învederat e proprietarul său încât nu permite nici măcar accesul piperului, uleiului de măsline sau lămâii în bucătăria sa, pentru simplul fapt că ele nu cresc pe teritoriul Germaniei. El însuși umblă îmbrăcat după moda de acum o sută de ani, la veston și papion, și are o mustăcioară răsucită pe la vârfuri, ca pe vremea lui Charlie Chaplin. Protipendada orașului se dă în vânt după felurile lui de mâncare, intenționat minimaliste. De exemplu, mulți comandă țelină prăjită, sau sfeclă la cuptor, dar pregătite cu metode moderne, care le intensifică gustul așa de tare, încât papilele gustative își amintesc de frageda pruncie, când totul era mai profund și îndesat de arome. Ca la bunica…

Comanda se face din timp; la fel și rezervarea. Ferească Sfântul însă să nu vii, sau să contramandezi în ultima clipă! Temperamentalul gastronom e renumit pentru tiradele pe care ține la telefon celor care îndrăznesc să nu se țină de cuvânt. „Cum adică nu veniți?! Păi eu am gătit pentru voi. Așa faceți și la mama acasă? Rușine să vă fie!” Dacă, însă, se mai întâmplă să-i fie simpatic clientul, atunci se schimbă situația. Stă cu el la taifas până uită să închidă localul și-l răsfață cu trufandale, servindu-l personal și explicându-i cu lux de amănunte secrete gurmandistice, ca de exemplu diferența dintre untul făcut din smântână dulce și cel maturat, pe care-l ține într-o putină, acoperit cu apă. Sau îl învață pur și simplu să facă distincția dintre un ou și… alt ou. În ciuda luxului aparent, prețul mesei în restaurantul său e încă plătibil, orarul de lucru flexibil, vesela și tacâmurile simple, apoape țărănești, iar mobilierul fără pretenții. Unele feluri se mănâncă direct cu mâna iar linsul pe degete e semn de bună creștere. Interzis este însă accesul membrilor partidului de dreapta, AFD. Un curaj destul de mare din partea gastronomului nostru nărăvaș!

Berlinul se mândrește așadar pe bună dreptate că a depășit clișeul de incontestabil  „oraș-inventator” al chebapului și al vestitei „Currywurst”. Cu toate acestea, ar fi mare păcat să evităm aceste două produse clasice berlineze, pentru că sunt în continuare cele mai bune din toată Germania. Dovadă stau cozile interminabile care se formează în fața câte unui chioșc aparent insipid, din vreo stație de metrou, unde lumea mănâncă direct din mână, la botul calului.

Se zvonește că absolut toate ciosvârtele de chebap care se frig în orice parte a Germaniei sunt livrate exclusiv de unul și același producător, cu sediul la Berlin. Bineînțeles că mai nou există și chebab vegan. Iar în ce privește vestitul „Currywurst”, cârnatul crocant, bine prăjit, presărat din abundență cu pudră de curry, nu mică mi-a fost mirarea când am fost întrebată la tarabă dacă nu cumva îl vreau în varianta fără pieliță. Ca să vezi, până și în lumea fast-foodului se fac concesii noului val!

Celor grăbiți, care nu se dedau modei restaurantelor tip slow, unde masa se ia în tihnă, asistându-se la prepararea produselor direct sub privirea consumatorului, li se propune pur și simplu metoda localelor tip-bliț. Va Veloce este opusul lui Va Piano. Apropo cârnați, un studiu recent demonstrează că porecla „Sauerkraut”, sau, pe scurt, „Krauts” (varză) pe care le-au dat-o anglosaxonii germanilor nu mai este actuală. Potrivit statisticilor, mâncarea preferată a nemților este incontestabil cârnatul, în toate variantele sale posibile. „Wurst!”, comentează la faza aceasta unii, cuvântul polivalent, care la germani înseamnă și „na-ți-o friptă”, ”mare bânză” sau pur și simplu „ete scârț”.

În cealaltă extremă, adresa la care se pot gusta cele mai sofisticate delicatese, în frunte cu stridiile vii și șampania scumpă a rămas de când lumea etajul dedicat produselor alimentare din vestitul mega-magazin „Kaufhaus des Westens” (pe scurt KaDeWE), situat pe cel puțin la fel de renumitul bulevard Kurfürstendamm (pe scurt „Ku´damm”). Pe aceeași arteră circulată se află și notoriul punct de întâlnire al spionilor de pe vremea războiului rece, cunoscuta cafenea circulară, suspendată Café Kranzler, cea care a făcut carieră prin filmele cu James Bond, Jason Bourne și nu numai. Din păcate s-a reprofilat și vinde acum inofensive cafeluțe bio și prăjiturele din făinuri integrale, ce-i drept la prețuri cam pipărate. Recunosc că am fost nițel dezamăgită…

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Berlin – Ursulețul gastronom”