Dorel SCHOR: Fani Cohn – noutatea expresiei artistice

În urmă cu mai mulți ani, sculptorița Fani Cohn apărea pentru  mine și pentru mulți alții ca o frumoasă și foarte plăcută revelație. Ea pătrundea în lumea artelor plastice dintr-odată, cu modestie și fără tam tam-uri, dar ca un om de artă format, matur, gata să expună în galerii de nivel. Era autoarea unor sculpturi moderne, cu o structura compoziționala foarte bine elaborată.

Desigur, în spatele “premierei” erau multe zile și nopți de frământări, de studiu, de încercări, de trudă ambițioasă și creatoare. Acum, după ce a expus de multe ori și numele Fani Cohn este o garanție de arta confirmată, e interesant să consemnăm opinia mai multor specialiști despre stilul, limbajul artistic și subiectele ei preferate. Voi nota de la început, fără surprindere, diversitatea părerilor .

Sculptorița lucrează în bronz și teracotă, materii ferme dar numai aparent inflexibile. Subiectele creațiilor ei sunt diverse si numeroase, marcate întotdeauna de vitalitate și intensitate psihologica. Sculpturile au toate o anumita distincție și o deosebită puritate, în ciuda limbajului modern si proporțiilor uneori neconvenționale. Iată de ce unii critici o apropie de Henry Moor când domina formele geometrice, de Modigliani sau de arta primitivistă în cazul statuetelor alungite, de Jaques Lipchitz și Alexander Arhipenko atunci când  se apropie de cubism, de folclorul românesc și de Brâncuși când retrăiește amintirile tinereții, sau de așa numita sculptură cnaanita a lui Amos Keinan și Itzhak Danziger, când reflecta trecutul arheologic al Israelului…

 

 

În realitate, Fani Cohn a asimilat ce i-a plăcut și a trecut stilul, subiectul și execuția prin filtrul personalității ei. Nu greșesc afirmând că, în esență, e vorba de modernism în dialog fructuos cu rădăcinile europene ale sculptoriței. Deslușim cu ușurință, în confruntarea permanentă cu spațiul și materia, intenția de a idealiza femeia. În ciuda unei bune solidități structurale ale operelor ei, Fani Cohn reușește să comunice discret senzualitate, lirism, armonie…Ceea ce nu înseamnă ca nu descoperim în interpretarea  personală a autoarei elemente dramatice, de neliniște și mister.

Dincolo de influentele firești și benefice ale unor maeștri, Fani Cohn își formează un stil și o viziune proprie, o nouă expresie estetică, un inedit spectacular. Compozițiile ei au adâncime. Distorsiunea liniară și relațiile spațiale sugerate servesc aspectului tridimensional, fapt care realizează fericitul rezultat al accesibilității. Noutatea expresiei, autonomia unor idei, simbioza figurativului cu abstractul sunt tot atâtea elemente  ale reușitei.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Articol publicat în Revista Niram Art

Eleonora SCHIPOR: Eminescu – veșnic viu în inimile noastre

Prof. Eleonora Schipor și Elena Calancea lângă bustul Marelui Eminescu la mănăstirea Putna

*

În fiecare an ziua nașterii poetului nepereche al neamului nostru este marcată în mod deosebit în incinta CIE Cupca.

Astfel chiar în ziua nașterii Luceafărului  în toate clasele  au  loc lecții eminesciene, la care se vorbește, ținând cont de vârstă,  despre viața și opera marelui nostru clasic.

În coridorul școlii este amenajată o importantă expoziție de cărți, ziare, reviste, desene de și despre Eminescu. Expoziția este pregătită de profesoarele de limba maternă a școlii noastre. Desenele aparțin școlarilor noștri. Elevii claselor mijlocii petrec și o mică victorină răspunzând la întrebările profesoarelor. Ele se referă la opera poetului.

 

Prof. Lucica Dușceac împreună cu elevele din clasa a X-a

         Elevii claselor mari privesc și  filme la calculator  despre măsuri organizate în cinstea marelui poet.

         Grupa vocală a școlii noastre sub conducerea profesoarei de limbă maternă Lucica V. Dușceac au interpretat cântecele „Eminescu” (versuri – Gr. Vieru, muzica Ion-Doina Aldea Teodorovici), cât și „Seara pe deal”, „Și dacă…”, „Pe lângă plopii fără soț” și „Mai am un singur dor” de M. Eminescu.

         Un recital poetic  susțin elevii claselor mici și mijlocii îndrumate de profesoarele de limbă maternă.

         Măsuri dedicate lui Mihai Eminescu vor avea loc pe parcursul lunii ianuarie.

         Astfel planificăm să organizăm o serie de măsuri cu membrii cenaclului literar LĂMÂIȚA, dar și cu membrii cercului «Tinerii muzeografi» în incinta muzeului istoric din Cupca.

Eminescu e poetul…

 

Mai presus de legea firii

Și de viață în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Taină, vis și legământ.

 

Răsfoind a vieții carte,

Scris e peste ani, deplin,

Eminescu e Poetul –

Doină, viață și alin.

 

Colindând prin constelații

Pe al lacrimilor zbor,

Eminescu e Poetul –

Veșnicie, cânt și dor.

 

Dăinuind peste milenii

Visul dorului de-un veac,

Eminescu e Poetul –

Crez, duminică și leac.

 

Ne-am născut pe-aceste plaiuri

Înfrățindu-ne-destin,

Eminescu e Poetul –

Codru, stea și dulce chin.

 

Tot urcând înspre înalturi

Cu el facem legământ,

Eminescu e Poetul –

Un Luceafăr dalb și sfânt.

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Bucovina de Nord/Ucraina

16 ianuarie 2019

Nelu PREDA: Limba noastră

Limba noastră

 

Limba noastră-i armonie, susur dulce de izvor,
Mărturie mereu vie, despre-un mândru brav popor.
Dacii liberi ne-o lăsară, moștenire glorioasă,
Toți românii o păstrară și-o vorbesc și-acum în casă.
Chiar de-s răspândiți în lume, pruncii lor știu românește,
Românesc e al lor nume – cinste celui ce îi crește.
Limba noastră e fecundă, balade, basme și doine
Propagate ca o undă, sunt știute de oricine.
De la munte pân’ la mare, din apus în răsărit,
Te-nțelege orișicare, nu contează de ce rit.
Mulți pretind că ești adusă, de romani cu foc și pară…
Dar latina nu-i pătrunsă, nici în propria lor țară!
Alți-au încercat prin veacuri, limba să ne-o-nstrăineze,
Slavi, tătari, sau pui de unguri, fură doar să eșueze.
Limba noastră ne unește și acum și-n viitor,
Sufletul pe românește, simte – suntem un popor!
De aceea, noi cu toții, cât vom fi te vom vorbi,
Și-oriunde ne poartă sorții, sunetele-ți vom sorbi!

––––––––

Nelu PREDA

17 ianuarie 2019

Maria LEU: Nostalgie

Nostalgie

 

Mi s-a spart inima in mii de bucati,
Si-ncerc sa mi-o adun din mine,
Si viata-mi e-impartita-n doua parti,
Una cu tine, una fara tine.

Din ochi imi curg cascade reci de ploi,
Ma-nvaluie durerea ca o boala
Si nu stiu daca tu vrei sa fim doi,
Sau nu-s decat relatia banala.

Ma-mpiedic de-al meu dor, dar ma ridic,
Si rand pe rand ma-ntreb:de ce ma doare
Aceasta dragoste?si-n ochi ridic,
O lacrima ce din iubire moate.

16 01 2008

————————————–

Maria LEU

Anatol COVALI: Dar dacă

Dar dacă

 

Mă mir că am ajuns aşa departe
având ca dar o viaţă mai aparte,
pornită greu cu piedici şi cu chin
ce-au încercat să schimbe-al meu destin.

Mi-au fost ursite însă două haruri,
care m-au scos din primele coşmaruri,
ce mă doreau în sfera lor captiv,
şi ţelul l-au schimbat definitiv.

Pot spune că sunt mândru că în ele
am fost mereu culegător de stele,
pe care le-am sculptat necontenit,
până ce-am vrut să iasă a ieşit.

O viaţă împlinită şi deplină
m-a-mbrăţişat cu blânda ei lumină,
dar dacă-am fost învingător mereu
e pentru c-am pus umărul la greu !

————————————–

Anatol COVALI

București

17 ianuarie 2019

Nina TĂRCHILĂ: Timp fără tine

Timp fără tine

 

se zbat sub pleoape aşteptări de tine,
îmi dezveleşte noaptea nu ştiu cine
şi nu ştiu cum te tot respir în gând
iar „mai târziu” e fructul lui „curând”,
fruct când amar de tot şi când divin
şi plâng cu el şi-apoi la el mă-nchin,
îmi moţăie şi stelele pe drum,
nesomnu-mi te visează nu ştiu cum
şi ochii lui deschişi ca un răsfăţ
nasc ochii tăi de care mă agăţ
şi-aşa trăiesc murind fără să ştiu,
plutind între „curând” şi „prea târziu”,
iar pe-acest drum şi trudnic şi păgân
nici mie însămi nu îmi mai rămăn
că mă duci tu cu tine şi nu ştii
ce freamăt creşte-n drumuri când nu vii,
cum cade timpul ăsta fără tine
buimac şi-nfometat s-ajungă „mâine”,
cum smulg din sânge chipul tău plecând,
scrâşnind din ore cercul unui gând
în care-nchid târziul şi te-aştept –
şi-n loc de inimă, doar tu îmi baţi în piept
şi înc-o seară-mi cade-n dor pe drum,
tu-mi baţi în piept dar n-am cui să o spun,
iar pe sub pietre-nmuguresc făclii
să nu te rătăceşti de-o fi să vii …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

17 ianuarie 2019

Cristian Gabriel VULPOIU: Răsărit de soare

RĂSĂRIT DE SOARE

 

Un zâmbet larg ce pierde amurgul în visare,
O lacrimă de rouă șoptește un descânt
În vitralii regăsesc lumina-ți ca de soare
Mă îmbrac fără să vreau în al dragostei veșmânt.

Tu, răsărit de soare peste noaptea-mi de smarald,
Ce scaldă crepusculul direct în spuma mării
Cântă acum la alăută al valurilor fald
Zâmbind frumos de sub corola primăverii.

Tu care iluminezi toată neființa mea,
Atunci când ai însăși lumina drept sorginte
Clepsidră, timpul îl măsori în pulbere de stea
Ce șăgalnic se abate spre noi să ne alinte.

Tu noaptea o prefaci în petalele unui vis,
Ascuns la rându-i subtil după perdeaua unei șoapte
Suntem doar o clipă a universului promis
Cu darul zeilor și-ntr-un alta de stele coapte.

Vreau să mă îmbăt cu ale tale scumpe raze,
În vis să mi te-nchipui, o prea frumos luceafăr
Cu a ta iubire, zeiță, chipul mi se luminează
Hai iubito împreună să deschidem al nemurii cufăr.

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

17 ianuarie 2019

Maria Diana POPESCU: Emilia Ţuţuianu – „Pentru tine, când vei veni…”

Psihologul Emilia Ţuţuianu, spirit stăruitor în bine şi frumos, pune în circuitul literar  un mic seif cu sculpturi ornamentale, filigrane de ordin senzorial sau intelectual, inserate într-o complexă ordine poetică, un dulce-amar-incitant dialog între sinele poetic şi lumea dinafară. Cît de consecventă este poeta cu sine însăşi, cît de supus şi delicat suprapune viaţa sa peste scris, vom desluşi în încercare sa de a ne înfăţişa, prin versuri de fineţe, ceea ce se întîmplă în intimitatea – de atîtea ori dureroasă şi dramatică – sufletului omenesc. Cartea de poeme, ediţie bilingvă „Pentru tine, când vei veni”, „For you when you come …” (traducere în limba engleză – Dianu Sfrijan), Editura „Singur”, invită cititorul să se bucure de un lirism mătăsos, transparent şi, inclusiv, de lucrurile simple care ne înconjoară. Inventarul poetei e pus într-o ordine geometrică: „…pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau„  erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere”. Iată, imaginaţia ia forma unui cerc evadat din prozaismul existenţei, din realitatea imediată. Iubirea pare captivă într-un punct, într-un con de umbre şi lumini, într-un icosaedru sau o elipsă, lunecoasă, ca un bulgăre de zăpadă în palma fierbinte, exerciţii pe care trebuie să le aşeze cititorul într-un puzzle propriu. Mărturie stau versurile: „Nu puteam evoca,/ înapoia gândului,/paşii încordaţi,/ căutători de linişte/ zăpada albă – iubire!/ Mireasa de har/ mă-nvăluia în jurul ei,/ pe tine căutându-te/ să-ţi spun că, acolo, ei/ erau trecuţi şi uscaţi…”

O poezie cu sonorităţi delicate, aşa cum este şi existenţa poetei, într-o teză de sorginte confesivă, ce nu exclude realitatea cu aspecte, cînd plăcute, cînd implacabile, o teză lirică extrem de sensibilă, ce operează cu un fel de megarealitate, de fapt, cu predilecţia pentru simbolistica realităţii, pentru că Emlia Ţuţuianu este o poetă a sufletului. Lui i se adresează egal-inegal cu versuri tinereşti şi mature: „Desprinsă din sufletul tău,/ o stea va rătăci mereu…/ Va veni o clipă,/ cu zile fără de dureri,/ când ne vom privi tăcut…/ În ectenii sacre”. Emilia Ţuţuianu, prudentă visătoare-poetă-femeie deféră cititorului spre lectură un volum ce reclamă fragilitate, zvîrcolire şi sensibilitate, un volum în care eşti urmărit de sentimentul că ai în faţă poetul care suferă de sete între izvoare, în propria formulă lirică, cu propriile cadre şi reguli de scriere, de unde şi tendinţa, uşor sesizabilă, a versului scurt, exprimat cu naturaleţe, dar şi cu o anume suveranitate: „Cuprind în braţe căldura verii/ şi-n suflet vreau s-o strâng /pentru tine, când vei veni…/ Singurătatea, vicleană vietate,/ sfidându-mă duşmănos, mă privea…/ Mă ghemuiesc în mine, obosită./ Şi adun, în braţele ce-mi flutură  în vânt,/ amintirile rămase,  din alt timp”.

De unde vine această atitudine a poetei? Din puternicul sentiment de iubire. Panorama poemelor pare pictată în tuşele subţiri ale sentimentelor, dublate de spovedania sufletului său, asediat de dorinţe, reţineri, iluzii fragile, visuri ascuţite sau plăpînde, de scîncete coborîte în fîntînile inimii, de singurătatea sticloasă de la masa tăcerii, de neliniştile şi zbaterile eului, de rana nepansată a însingurării, de intuirea întregului, pornind de la punct, de cunoaşterea de sine prin cunoaşterea iubirii, cosmosului, divinului: „Ca Persefona  am străbătut labirintul/ şi am simţit, în ceafă, răsuflarea-i rece./ Cu fiecare pas cutezat,  se deschidea,/ adânc, rana de sub pleoape…”.   Abandonîndu-se condeiului, Emilia Ţuţuianu încifrează în vers iubirea şi fiinţa iubită, supuse implacabilului treacăt al timpului, etern în mersul lui. Abia şoptită, iubirea în poezia sa este iubirea poetei-căutătoare de certitudini, este „taina unui alt răsărit”, este „joc, dorinţă, nostalgie, acceptare, destin, revenire, vis” sau poate mecanismul superior al unui joc alăturat altor motive, precum: „labirintul, florile de mac, salcia, zefirul, petalele de trandafir, bobul de dor cu amintiri”, circumscrise în spaţiul imaginarului, ca relief al meditaţiei, ca univers ocrotitor. Lipind versurile  unele de altele cu fragilitate şi seninătate, poeta reuşeşte exerciţii de expresivitate şi sinceritate, unde cititorul poate observa cît de frumos şi delicat suprapune viaţa sa peste scrisul său:  „Gândurile mele-aleargă,/ tot pe drumul dinspre zi,/ am rămas prinsă în rugă,/ aşteptându-te să vii”.

Context în care, iubirea se profilează ca fiind categorie structurală a registrului liric, prin care dorinţa, chemarea suferinţa, aşteptarea şi speranţa pot deveni transparente. Prin poezie, psihologul Emilia Ţuţuianu  devine interlocutor în planul imaginaţiei, mediu propice de exteriorizare a fiorului subtil care se degajă din vers şi, spre care, cititorul este intens focalizat. Recuzita cuprinde antidotul unei disperate solitudini şi emisii sufleteşti, prin firescul înot în iubire, discursul poetic fiind un edulcorat poem de dragoste, într-o exprimare de bun gust şi romantism: „Şi – m-am pierdut în tine Eu/ şi – te-ai pierdut în mine Tu/ sorbind, din aurore flori,/ iubirea…/ Plimbatu-ne-am de mână/  printre aştri,/  doi visători…”.Deşi, uneori, de la fereastra poemelor se întrevede o implacabilă înfrîngere, în acelaşi timp, în labirintul lor se configurează o veritabila geografie a iubirii imaginare şi a singurătăţii: iubirea ca purgatoriu necesar şi singurătatea ca fond al existenţei sale: Mai vine o noapte-/ şi afară plouă./ Des şi mărunt,/ din empireul de plumb./ Nesfârşită singurătate,/ mereu ne-ntâlnim,/ în noaptea cenuşie…”.

Fiecare poem are propria identitate muzicală: a singurătăţii, iubirii inaccesibile, deznădejdii, amintirii, căutării, chemării, poeta stă de vorbă pe rînd cu toate simţurile, stă de vorbă în versuri salvatoare, care par a veni din sferele romantismului să se privească în oglinda sufletului ei, unde imaginea lor este întipărită pe vecie, printr-un secret asemănător dagherotipiei: parcă au mai fost scrise cîndva, poate într-o existenţă anterioară („De ce?”, „ Un alt răsărit”, „Taina”, „joc” etc). În prefaţa cărţii, Eugen Dorcescu afirmă că „tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii”. Emilia Ţuţuianu a reuşit să ascundă sub mantia versului, un principiu ordonator de sentimente, astfel ca linia trăirilor, constrînsă de decenţă şi rigori, să se înalţe spre subtilitatea semnificaţiei.  Cu privirea pierdută în depărtări, poeta priveşte, parcă din oniric, printre dinţi de stîncă, chipul iubirii de o realitate atît de pură, atît de senină, încît pare a coborî din lumina albastră a orizontului, către versul fermecător prin puritate, suavitate expresivă în acel amestec de feminitate şi frumos. Emilia Ţuţuian nu caută iubirea spre a exprima frumosul, ci caută frumosul pentru a se înalţa către iubire. Despre acest lucru vorbeşte în întreg, volumul, acum cînd atinge acest prag, îl simţim vibrînd de o muzicalitate sensibilă, de fiorul iubirii ce se manifestă în noi prin iubire. Poemele vorbesc de la sine şi, prin ele, Emilia Ţuţuianu se poate legitima ca poet.

Emilia Ţuţuianu – Joc

De mică, am visat să merg pe valul apei înspumat,/ s-adun în ochi mişcarea lui şi reflectarea cerului,/ să simt răcoare-i la picioare,/ să simt că-ntregul corp mă doare.// Şi într-o zi…/ priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau/ şi pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau/ erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** M-am aplecat şi-am strâns şi eu…/ Le-am aşezat chiar la uscat,/ le-am ridicat şi m-am jucat/ zvârlind în sus pe rând, mereu,/ una, două, trei, patru…dar au picat/ din nou în praf. S-au murdărit!

Game

Şi-atunci iarăşi am pornit/ pe prundul aspru să găsesc/ doar pietre albe, negre, maro şi cenuşii…/ *** Trecut-au anii…Te-ntâlnii pe malul apei argintii/ eram ca doi îndrăgostiţi, ce-nlănţuiţi/ mergeam încet, călcând uşor,/ nisipul ridicând în zbor./ Dar, deodată, am simţit intrând în tălpi/ prundişul galben-cenuşiu/ şi am strigat, ca şi atunci când pietricele azvârleam/ în apa în care mă scăldam;/ înnebunită am ţipat: Sunteţi aici? Nu m-aţi uitat?// … Le-am strâns apoi pe toate-n mâini/ albe şi negre, maro şi cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere,/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** Strângeam, strângeam şi trupul mi-l simţeam/  plin de fiori şi de durere…/ Dar nu ţipam; ci iar strângeam,/ mai tare, tot mai tare vream…// *** Şi sângele simţeam că-mi fierbe,/ ceream ceva şi nu ştiam/ că-n mâini s-a plămădit durere şi plăcere,/ şi pietrele-mi intrau în piele iar/ sângele curgea şuvoi…/ Iar mâinile lipsite de viaţă şi moi/ se  desfăcură încet, pe rând,/  ca şi o vorbă dintr-un gând./ Pe degete, sângele-mi făcuse inele/ iar ele, sfintele pietricele,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere,/ nu mai erau: albe, negre, maro, cenuşii,/ ci roşu aprins, cu pete aurii/ şi-n mâini parcă aveam zeci, sute, făclii.// *** Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ/ şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt:/ „Ce-amarnică-i truda!”…/ Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat/ pietricele s-adun: albe şi negre, maro, cenuşii/ să le dau strălucirea, să le fac roşii-aurii…. 

——————————–

Maria Diana POPESCU

16 ianuarie 2019

http://www.art-emis.ro/

Dunia PĂLĂNGEANU: Adagio eminescian

Adagio eminescian

 

Ce te legeni, codrule vlăscean,
aici lângă Dunărea căruntă
ascultă cum ațipește vântul
și cum din lotcă sirenele cântă
printre sloiurile luminând cheiul
și inima mea,clepsidră ninsă,
pe sub stele- flacără prelinsă,
vremea ta trece tremurând desuet,
albastre zori,crengi la pământ-
un marinar recitând un sonet
cadențe reci ,duh de mormânt,
altare de gheață și de cuvânt
stea tremurată în ochi violet
luceafăr odihnind pe-un minaret.
Încet,mai încet,tot mai încet…
Cumva a plâns Eminescu?

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

15 ianuarie 2019

 

Foto: Bustul lui Eminescu în parcul Alei din Giurgiu

Emilia-Paula ZAGAVEI: Aș vrea…

Aș vrea…

 

Ascultă
Tăcerea ce domină
Coridoarele
Îmbâcsite cu amintiri
Ale trecutului.
Aș vrea
Să te trezească
Liniștea acestei clipe
De singurătate.
Aș vrea să te doară
Nepăsarea gestului
Rămas agățat
În cuiul ruginit
Al uitării.
Undeva, sub soare
Aș vrea
Să trăiești și tu
Durerea iubirii,
Ce-mi macină sufletul
Greu de atâtea războaie.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

16 ianuarie 2019