Maria HOTEA: Când peste amintiri

Când peste amintiri

 

Mă întorc din vreme- n vreme,
pe aleea pietruită
Iar toamna – mi dăruieşte,
o frunză îngălbenită,
Îmi plânge cerul lin ,
cu lacrimi cristaline
Peste copaci goi
ce- s goi la fel ca mine…

 

S- a dus demult seninul ,
pierdut e- n depărtare
Iar paşii-mi rătăcesc,
când nostalgia doare,
În clipe ce se scurg,
ce oare să-mi doresc?
Când simt că timpu- mi trece
şi locu nu- mi găsesc!

 

Iar soarele- n amurg
se- neacă- n larg de mare
În zborul lor grăbit,
văd păsări călătoare,
Pe cer un colţ de lună,
din nori mi se arată
Iar eu în lumea mea
prin vise sunt uitată.

 

Suspină în tăcere ,
doar inima- mi din piept
Speranţa mi- e pierdută,
eu însă tot aştept ,
În clipele ce trec
aş vrea să mai rămână
Doar cioburi din iubirea
ce- mi e acum străină.

 

Doar gândul mai străbate,
prin amintiri pierdut
Căci timpul nemilos
nu ştiu când a trecut ,
Ori poate eu port vina,
căci am trecut prin el
Iar sufletul din mine
mi- a fost mereu rebel .

 

Când peste amintiri,
mirată acum privesc
Mă întreb dacă prin ele,
frumosu- l regăsesc,
Doar cu regrete însă
simt cum uitarea- aşterne
Praful şi nostalgia
ce- n gânduri îmi tot cerne!

——————————-

Maria HOTEA

1 septembrie, 2018

 

Victor COBZAC: Ieri m-am întors de la Iași

IERI M-AM ÎNTORS DE LA IAȘI

 

aglomerație de priviri

încrucișări de priviri timide

ochi care se cunosc

ochi care se recunosc

și o mare de ochi plini de rouă

care abia de fac cunoștință

 

aglomerație de tăceri

aglomerație de guri mute

buze crăpate buze mușcate

buze care se atrag

între ele ca pruncul de sân

se vor pe rând sărutate

 

aglomerație de mâini

aglomerație de falange

care se strâng convulsiv

până la trosnet de oase

palme transpirate de faptul

că s-au întâlnit abia acum

 

aglomerație de oameni

aglomerație de suflete vii

aglomerație de priviri

aglomerație de tăceri

aglomerație de mâini

care șterg pe furiș o lacrimă

 

aglomerație de tăurași infinit

aglomerație de stele pe cer

ploi așteptate de humă

ploi de cuvinte alese

oameni cu inimile larg deschise

cu mâinile streașină la ochi

 

aglomerație de obraji sărutați

aglomerație de lacrimi secate

aglomerație de dor necuprins

lumânările ard rând pe rând

sfârâie ceara lunecă-n jos

trunchi de copac înfipt într-un vis

 

aglomerație de plete cărunte

aglomerație de averse din ochi

aglomerație de șoapte toride

toate știu un drum cunosc o cărare

pietruită cu cioburi de gând

tivită cu fir de memorie trează

 

aglomerație de neliniști

aglomerație de frunze-n cădere

aglomerație de anotimpuri

sunt oprite la vama tăcerilor

la poarta sărutului de frate

povara căutărilor de sine

——————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

6 septembrie, 2018

 

Galina MARTEA: Lirica și proza Marianei Gurza

Născută sub semnul zodiacal al balanței, Mariana Gurza (născută în 2 octombrie 1955, Caraș- Severin) este personalitatea care prin harul scriitoricesc contribuie, în nenumărate rânduri, în completarea culturii și literaturii naționale românești. Este vorba de lucrări literare în versuri și proză, iar autoarea acestora fiind Mariana Gurza – poet, prozator, eseist, dar, în același timp, și editor. Fiind bine cunoscută în calitate de poetă, Domnia Sa a publicat de-a lungul timpului 12 volume de poezii, printre care cele mai semnificative – „Paradox sentimental” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), Gânduri nocturne (Editura Augusta, Timișoara, 1999),  „Nevoia de a sfida tăcerea” (Editura Augusta, Timișoara, 2000), Lumini și umbre (Editura Augusta, Timișoara, 2001), Lacrima iubirii (Editura Artpress, Timișoara, 2003), Ultimul strigăt (Editura Eubeea, Timișoara, 2006), Șoapte Gândite (Editura Atticea, Timișoara, 2006), „Pe urmele lui Zenon / On Zeno’s footsteps” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura Eubeea, Timișoara, 2012), „Dumnezeu și umbră / God and shadow” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura Singur, Colecția Scrisul de azi, 2016) și alte 4 volume de proză – Destine umbrite (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici, aprecieri, editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). După lecturarea acestora putem constata că întreaga operă literară a Marianei Gurza este o viziune largă asupra fenomenelor și lucrurilor ce aparțin existenței umane din acest univers, respectiv, este o viziune plină de sensibilitate accentuată asupra lumii spirituale prin intermediul căreia se resimt și se desprind constant stările sufletești ale scriitoarei, în centrul subiectelor fiind în mod prioritar suferința și îndurarea, dar și indolența semenului său. Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poeta are un mare spirit de imaginație, astfel fiind capabilă de a reda cu multă iscusință mesajul artistic (atât prin poezie, cât și prin proză) printr-o formă nespus de concretă, evident, acesta fiind conceput de un conținut arhiplin de sentimente inocente față de oameni, țară, copii, părinți, univers, deci într-un cuvânt: față de tot ceea ce este prezent în viața pământească, firește, proprie omului.

Orice vers liric din creația poetică a Marianei Gurza este realizat în jurul cuiva sau a ceva, bazat pe factorul ideal al existenței – spiritul și, firește, credința în puterea divină. Este ceva fenomenal de frumos, totul reflectând capacitatea poetei în a descrie emoția umană prin conținuturi literare care, la rândul lor, sunt un izvor de învățăminte sau, mai bine zis, o sursă de lumină spirituală destinată omului, destinată oricărei comunități umane – „Pe malurile timpului,/ vremea rece şi ploaia/ răcoresc suflete./ Unii zidesc palate în sfidare/ fără să întoarcă privirea,/ fără să le pese de molimă,/ de cancer, de tot ce ucide/ în noi şi printre noi./ iar eu, cu rugul întrebării/ încotro/ prea rar/ pricep sensul cuvintelor/ care scriu/ numele pomeniţilor.”(Sfidare). Cu aceeași formă de reflectare autoarea relatează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat coasa/ pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil născut/ în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-o ca pe/ pruncul părăsit.”(Vremuri crude); consecutiv, gândul fiind urmat cu o altă imagine artistică foarte frumoasă: „Luntrea ostenise./ S-a întors fără mine/ şi fără vâslaş./ Rămăsese în ea/ inima mea rătăcind îngheţată/ şi plânsul ca un tunet/ căutându-şi/ dragostea luată de vârtej”(Umilința mă mistuie). Trecerea de la o condiție la alta sau trecerea de la o emoție la alta în aceeași formă clară și concisă, care este însoțită de acțiunea contemplației obiectului estetic, explică faptul cât de umană este personalitatea scriitoarei în raport cu propriile exigențe, dar și cu cele sociale/ comunitare, în modul acesta demonstrând un comportament respectuos față de sine și lumea înconjurătoare, negreșit, morala integră fiindu-i creștină, cu adevărat – „Am crezut că ştii/ cine sunt/ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.”(Spune-mi cine sunt). Fiind foarte atentă la schimbările ce au loc în evoluția omului și în univers, Mariana Gurza, poeta harului divin, simte cu multă ușurință respirația reală a timpului, a naturii, a întregii constelații, corespunzător, în modul cel mai obiectiv imprimând totul prin vibrația artistică a cuvântului, aceasta numindu-se „creație poetică autentică” – „Încă un poet ars pe rugul iubirii,/ când începusem să uit/ că fiecare avem vămi de plătit,/ că în fiecare din noi/ mai e un ins,/ care mereu/ rămâne dator/ cu o iubire.”(Visând în miezul de cuvânt). Traversând necontenit cu gândul prin curenții timpului, scriitoarea este preocupată, în același timp, și de pasivitatea, nepăsarea și lipsa de interes a omului față de ceea ce se petrece în jur: „Tu şi timpul/ aţi trecut unul pe lângă altul,/ neştiindu-vă./ Până-ntr-o zi…/ când el s-a numit altfel/ decât timp, s-a/ făcut culegător de stele,/ inimă,/ trandafir,/ scoică…/ Şi zbuciumul inimii/ şi chinul trupului pălmuit,/ avea urme de sfâşiere…”(Trece timpul). Cât despre complexitatea comportamentului uman în astă lume, autoarea își declară emoția artistică cu multă durere și indignare: „Am crezut că dragostea ta/ are gust/ de păpădie,/ apoi de apă de mare,/ sau de nucă de cocos./ Dar avea gustul coclelii/ arginţilor lui Iuda./ Pe chipul meu/ dus-întors/ trecuse viaţa…”(Durere). Pe lângă meditațiile pline de zbucium și încordare pentru timpul necăjit, pentru omul și societatea umană care este mereu în decădere, pentru idealuri și năzuințe inexistente, poeta, cu arta cuvântului, se vrea transferată și în limitele tăcerii, a liniștii, a împăcărilor sufletești, astfel declarând credință deplină în tot ceea ce este divin: „Când voi fi întrebată/ de ce-am trecut munţii/ voi aşterne pe albul cerului/ povestea melcului care-şi/ poartă visu-n spinare,/ sperând/ să poposească şi el,/ aidoma mie,/ în lăcaşurile sfinte./ Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerită,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la început,/ când am cunoscut lumina,/ şi pace, şi încrederea/ în puterea Ta,/ Doamne al meu./ Acum, mă rog Ţie…”(În căutarea liniștii). Prin respectiva descriere poetică identificăm o ființă umană, o scriitoare ce are o mare dragoste și încredere în divinitate, aceasta fiind considerată drept cârmuitoarea lumii. Totodată, putem defini că lirica Marianei Gurza reprezintă acea categorie a esteticii prin intermediul căreia se profilează vizibil sentimentul uman față de întreaga complexitate a valorilor umane. Nespus de frumos totul, dar, în același timp, și nespus de metaforic totul. În contextul dat, vom menționa că despre genul poetic al Marianei Gurza și-au exprimat părerea mai multe personalități distincte din cultura națională românească, dar, nemijlocit, și mulți critici literari de o notorietate aparte: „Mariana Gurza (n.2 octombrie 1955) – poetă, editoare și eseistă creștină. Însemnări și reflecții „nobile și sentimentale”, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic și metodologie imagistă în cărți reprezentative de poezie…”(Artur Silvestri); „Doamna Mariana Gurza, cuprinsă de fiorul liric încă din tinerețe, surpinde prin poemele sale atât eternele paradoxuri ale iubirii, cât și alte stări prin definiție umane: tristețea, dorul, pasiunea, iubirea de țară și neam, răzvrătirea, incertitudinea și nu în cele din urmă, credința. Pătrunsă de un puternic simțământ religios, poeta, scriitoarea si ziarista Mariana Gurza, închină scrierile sale, atât lirice cât și eseistice, puterii divine, patriei și întregii lumi. „Suflet fremător și suferitor”, inundat de „o devoratoare iubire pentru neam și glie” doamna Gurza își lasă cu certitudine amprenta asupra literaturii contemporane și nu numai”(Adrian Dinu Rachieru).

Cu o notă aparte, vom străbate și creația artistică în proză a Marianei Gurza. Este un capitol la fel de interesant și emoționant al scriitoarei care, de asemenea, prezintă un interes deosebit pentru publicul cititor. Respectivele compuneri literare se regăsesc în volumele Destine umbrite (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici și aprecieri, Editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). În acest subiect al discuțiilor cu referire la volumul  Destine umbrite ne vom întâlni din nou cu opinia criticului literar Adrian Dinu Rachieru, care spune: Destine umbrite” (2008, Editura Atticea) reprezintă primul volum de proză al doamnei Mariana Gurza, un op ce reunește încercările eseistice ale acesteia. …sub titlul „Destine umbrite” noul op se vrea o carte de neuitare… o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam și glie…”. Însă, Vasilica Grigoraș ne mărturisește următoarele despre volumul „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet”, Editura Mușatinia, 2017: „În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori. Nădejdea ne salvează. Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult decât interesante; ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor. Cred că apariţia acestei lucrări de referinţă este răspunsul divin pentru sentimentul de empatie şi dăruire celorlalţi, altfel spus, confirmă valabilitatea legii atracţiei.”. Prin urmare, precum este lirica poetică, așa este și creația artistică în proză a Marianei Gurza, realizată într-un limbaj expresiv și deslușit, având elementul de construcție despre viața cotidiană a lumii, cu toate subtilitățile și manifestările existenței; despre realități umane, dar și imaginare, corelate cu conținuturi spirituale, cât și materiale. În mod aparte, cu o pătrunzătoare capacitate scriitoricească, sunt prezente descrierile despre natura omului, atât ascunsă, cât și cea vizibilă/ perceptibilă, ce este trecută prin forme vitale ale existenței, astfel fiind desemnată structura internă și externă a unei teme, a unui proces. Realizând cu multă atenție toate mijloacele de expresie, prozatoarei îi reușește de minune să pătrundă ușor în adâncul evenimentelor care se vor relatate.

Continue reading „Galina MARTEA: Lirica și proza Marianei Gurza”

Emma POENARIU SERAFIN: O noapte

O noapte

 

Doarme noaptea peste ape, doarme și e rece
Ochiul și-a deschis odihna și-a închis privirea
Vântul toamnei ne adoarme, ne cântă și trece
Numai Luna care crește, adormiți ne-ar vrea.

 

Peste capătul de lume prinsă prin săruturi
O steluță curcubeu de zici că nu-i stea
Strânge sufletul din ape ca un zbor de fluturi
Și-l așază pe pădurea, din simțirea mea.

 

Noaptea trece fulg și boare ninsă-n împlinire
Visul crește ca o pâine și la porți așteaptă
Dumnezeu în prag de tine tare te iubește
Și din mare-ngăduință pare că te iartă.

 

Pun genunchiul peste-o umbră pe faptele grele
Dintr-un colț de ochi fierbinte lacrimile cad
Capul pieptului se zbate și-i mai sus de stele
Iar cu lacrimile nopții, încerc să mă scald.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

1 septembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Fi-mi candelă

 

Te-aș vrea candelă în această noapte,
Sã-mi luminezi pustiul nepătruns,
În colțul inimii cel mai ascuns
Să mă inunzi cu luminoase șoapte.

 

Te-aș vrea candelă, țurțurii de gheață
De pe pervazul minții să-mi topești,
Să-mi picuri, ca o zână din povești
Din fagurele buzelor dulceață.

 

Te-aș vrea candelă pâlpâind cuminte
Pe-altarul alb al sufletului meu
Când stând la sfat, eu, tu și Dumnezeu
Semnăm în alb nescrise legăminte.

 

Fi-mi noaptea asta candelă pupilei
Și-aprinde-mă în zorii cruzi ai zilei…

 

Dangăt

E toamnă…aud dangăt de secure…
Și-agață fagii vârfurile-n boltă.
Uscate frunze-n mine se revoltă.
Mi-e frig…fac focul…Iartă-mă, pădure!

 

Poveste de dragoste

 

Dacă nu ți-aș fi, dacă nu mi-ai fi,
Ar ploua degeaba pe pământ,
Totu-ar fi anost,
Goană fără rost,
Nu ar fi lumină în cuvânt.

 

Dacă nu mi-ai da, dacă n-aș primi
De la tine flacără de dor,
Pescăruș aș fi
Care ar boci
Valurile ce pe plajă mor.

 

De nu m-ai iubi, de nu te-aș iubi,
Am trăi o veșnică eclipsă,
Așteptând tăcuți,
Îngroziți și muți,
Judecată și apocalipsă.

 

Însă cât îți sunt și cât tu îmi ești
Se mai scriu de dragoste povești…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

1 septembrie, 2018

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme”

Mariana Zorița TURDA: Un dar în toamnă

Un dar în toamnă

 

Atinge-mi buzele în noapte,
Cu gura-ți plină de iubire,
Iubește-mă cum toamna frunza
Dându-mi tablou de înflorire !

 

Atinge-mi părul,
Cu grijă îl resfiră,
Pe perna moale și inspira
Parfumul dulce de iubire !

 

Vino pe pieptul meu,
Așează-ți capul , liniștit,
Adormi cu drag și fără grijă,
Iubește-mă în vis !

 

Să-mi mângâi trupul…în tăcere,
Cu sentimentul întregirii,
A unui tot ce-aș vrea să-mi fie…
În toamnă un dar al împlinirii !

——————————-

Mariana Zorița TURDA

1 septembrie, 2018

 

Eleonora SCHIPOR: Un nou an școlar și-a luat startul

Vara-i undeva departe,

Pe potecile verzii.

Azi te întorci din nou la carte –

Doar e prima zi…

          Cândva recitam aceste versuri când eram și noi elevi. Anii au trecut, dar poezia  a rămas actuală până azi.

          …Un nou an școlar și-a luat startul în toate școlile din Ucraina. Începutul lui septembrie este  deosebit pentru elevi, profesori, părinți, dar și pentru toți acei a căror viață este legată de școală.

          A început un nou an școlar la CIE Cupca. El a fost binecuvântat de  preotul bisericii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, tânărul Ilie Cuciurean. Directoarea școlii, doamna Maria Lazurca, a rostit un cuvânt de felicitare, apoi a  înmânat o serie de diplome celor mai buni elevi care au obținut rezultate deosebite la învățătură în anul trecut de învățământ, dar și pentru participare la olimpiadele raionale și regionale, la diferite concursuri, festivaluri etc. Pentru prima dată au fost oferite diplome cu mențiune din partea direcției școlii elevilor care s-au evidențiat în mod deosebit, obținând cele mai bune rezultate la învățătură la categoriile diferite de vârstă.

          Adevărata surpriză a sărbătorii a fost apariția unei noi clase. Însoțiți de părinți, având emoții, buchete de flori, au pășit pragul școlii micuții clasei  I-a. Sub conducerea învățătoarei Mariana Opaeț ei au recitat primele poezii și au cântat primele cântece în postura de elevi. Absolvenții clasei a XI i-au  condus de mânuță în clasa lor, iar de la elevii clasei a II-a au primit în dar tradiționala  Cheiță a Cunoștințelor. Acești micuți vor studia după un nou program. Clasa lor este o adevărată împărăție de basm, dotată cu multe lucruri folositoare pentru adaptarea lor în noul mediu. Aducem mulțumiri pentru buna pregătire a sălii de clasă de tip nou secției raionale de învățământ Hliboca, părinților, direcției școlii, învățătoarei Mariana Opaeț. Să le ajute bunul Dumnezeu în toate!

          Prima lecție din acest an de învățământ a debutat cu succes. În majoritatea claselor la această lecție au asistat și părinții. Înainte vor fi zeci și sute de lecții, mai ușoare, mai grele, recreații, lucrări, teste, retrăiri, griji, bucurii… așa e viața de elev. Părinții și dascălii le vom fi alături.

          Sperăm că vom avea parte de un an bun. Ne vom bucura de susținere și încredere din partea părinților, dar și a celor demnitari de care depinde soarta școlii. Întru-n ceas bun!

—————————————

Eleonora SCHIPOR,

profesoară superioară la CIE Cupca, Bucovina de Nord / Ucraina

4 septembrie, 2018

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (16)

Sub aparenţe liberale, Constituţia otomană nega de fapt dreptul la eliberare naţională al popoarelor aflate sub suzeranitatea Porţii. Primul articol menţiona expres că ,,Imperiul otoman cuprinde regiunile şi posesiunile prezente, precum şi provinciile privilegiate; el formează un corp indivizibil, din care nicio parte nu poate fi desprinsă sub niciun motiv”, iar art. 8 preciza că ,,toţi supuşii Imperiului”, fără deosebire, sunt otomani, ,,oricare ar fi religia de care se ţin”. Aceasta era mentalitatea conducerii otomane, în decembrie 1876, la adoptarea Constituţiei ,,liberale”, ceea ce vădea o dată mai mult anacronismul suzeranităţii Porţii. Faptul că România era considerată drept o simplă ,,provincie privilegiată” otomană a reprezentat pentru opinia publică românească ,,o lovitură de trăsnet” şi ,,o crudă ofensă”. Guvernul şi Parlamentul au protestat împotriva prevederilor Constituţiei otomane care tindea să anuleze libertăţile, drepturile şi atributele suveranităţii, consemnate în tratate. Cele două Camere erau convocate separat, în şedinţă secretă, la 21-22 decembrie 1876, şi s-a luat hotărârea de a nu recunoaşte prevederile Constituţiei turceşti şi de a se protesta împotriva încălcării unor drepturi asigurate prin tratatele europene. Savfet cerea formal ca nota de protest să fie retrasă (el afirma că ,,totdeauna am fost provincie turcească”), în acest caz, fiind dispus să declare că ,,Poarta n-a avut intenţia, nici direct, nici indirect, să atingă situaţia Principatelor Unite astfel cum reiese din tratate” şi ,,nici să modifice condiţiile de existenţă politică a vreunei ţări care face parte integrantă din Imperiul otoman”. Dar guvernul român aştepta din partea Porţii o ,,declaraţie formală”, în care să se invoce textul capitulaţiilor.

În şedinţa Camerei, din 22 decembrie 1876, primul-ministru I. C. Brătianu ,,avu unul din cele mai frumoase momente ale lui” (Iorga): după ce-a respins atacurile neutralistului (turcofilului) Blaremberg, el afirma că ,,România se află în faţa călcării drepturilor sale”, drepturi pentru care ,,generaţiile de astăzi luptă de o jumătate de secol…”. Şi el enunţa aceste cuvinte memorabile: ,,Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu a putut să pătrundă până în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu constituţia lui”. În această cuvântare ,,aşa de avântată” (N. Iorga), el sublinia: ,,Să nu aşteptăm ajutorul de la nimeni. Experienţa trecutului ne dovedeşte că drepturile cuiva nu se respectă şi nu găseşte apărători la străini”, decât atunci când un popor ,,are conştiinţa datoriei sale şi este capabil să facă sacrificii pentru a se apăra”. Brătianu accentua că, ,,dacă toţi am fi într-o unire”, atunci nimeni ,,nu poate să ni răpească niciunul din drepturile noastre decât numai călcând peste corpurile noastre îngheţate…”. El arăta: ,,Chiar dacă toate ţările din Europa…ar zice ca România să fie o provincie turcească, noi să nu suferim una ca aceasta”. După ce au fost respinse observaţiile lui M. C. Epureanu, care subestima demersul turcesc, Camera vota moţiunea care aproba ,,demna hotărâre” (Iorga) a guvernului. Dar, în aceeaşi vreme, la Senat, I. Ghica semna o altă moţiune, prin care se pronunţa pentru o politică ,,neprovocatoare”, la care se ralia C. Bosianu şi L. Catargiu. Majoritatea puterilor au aprobat protestul guvernului român, iar presa străină evidenţia legitimitatea acestuia.

Martori oculari, printre ei consulul general britanic, Mansfield, relatau că prevederile Constituţiei turceşti au provocat la Bucureşti o ,,unanimă indignare” şi un sentiment de revoltă împotriva Porţii. Un alt martor, colonelul rus Parensov nota şi el: ,,…Faptul că România…este considerată o provincie otomană a produs aici, în toate straturile societăţii, o puternică iritaţie”. Atmosfera din acele zile este zugrăvită veridic de ziarul ,,Românul”, din 24 decembrie 1876/5 ianuarie 1877: ,,Agitaţiunea care a domnit în zilele din urmă, în Bucureşti şi în toată România, unde izbirea (lovitura) ce ne aduce Turcia a fost cunoscută, (…) indignaţiunea ce se manifesta cu curagiu şi în gura mare…” au declanşat ,,un curent de indignaţiune patriotică, pe care nimeni n-a cutezat a-l înfrunta în faţă…”. În fruntea agitaţiilor naţionaliste din decembrie 1876, de la Bucureşti şi Iaşi, se aflau tinerii studenţi. În capitală, ei organizau dese întruniri şi insistau ca România să scuture suzeranitatea otomană-la o astfel de întrunire, ei au cerut guvernului să aprobe înfiinţarea (şi instruirea) unui ,,batalion de studenţi voluntari”.

  Atitudinea intransigentă a Porţii şi indecizia puterilor europene de a oferi asigurări, în privinţa neutralităţii, au silit România să se îndrepte spre negocieri secrete cu Rusia. Încă la 16/28 noiembrie 1876, sosea la Bucureşti contele Al. Nelidov, pentru iniţierea unor tratative între cele două ţări privitoare la trecerea trupelor ruse pe teritoriul ţării. Fără să informeze pe N. Ionescu, oponent al negocierilor cu partea rusă, Brătianu a tratat în secret prevederile principale ale convenţiei. Negocierile au continuat cu baronul Stuart, agentul diplomatic rus la Bucureşti, apoi cu Bobricov şi Popov, trimişi ai marelui duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Basarabia. Aceste negocieri, dificile, s-au încheiat cu întocmirea de proiecte ale unui acord politic şi militar, dar Carol şi Brătianu au amânat semnarea acordului în speranţa unei reuşite a Conferinţei de la Constantinopol. Falimentul conferinţei a dus la înrăutăţirea raporturilor între România şi Turcia şi a avut un efect decisiv şi asupra legăturilor româno-ruse.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (16)”

Viorel ROMAN: Modernizare și occidentalizare

D-nii Liviu Dragnea, seful Partidului de guvernamant din 1946, PMR, PCR, FSN, PSDR, PSD, Parlamentului, Guvernului, Curtii Constitutionale, Avocatul Poporului etc. si presedintele Klaus Werner Iohannis personifica incompatibilitatea „Statelor paralele ilegitime“, in acelasi timp si  http://www.logossiagape.ro/2018/02/13/viorel-roman-razboiul-dintre-statele-paralele/

inadvertenta dintre feudalism si capitalism, traditionalism si rationalism, modernizare, economia de subzistenta si de piata, devalmasie, colectivism si individualism, teocratie si statul de drept, orient si occident, ortodoxie si catolicism. Carpatii despart civilizatiile crestine, Imperiul Sf. Petru, Roma si Imperiul Sf. Andrei, „treia Roma“, Moscova, inconciliabile de un mileniu, de la Marea Schisma.

http://www.asiiromani.com/statul-catolic-cu-popor-ortodox-e-romania/

https://valcea-turism.ro/statul-catolic-cu-popor-ortodox-e-romania/

Feudalismul

e un sistem socio-economic al economiei de subzistență unde piramida Puterii este identica cu cea a Bisericii nationale in simfonie cu statul. Puterea discreţionară, feudala si azi la ortodocsi, unde proprietatea privata e moft, e tema filmului „Leviathan“ de Andrei Swjaginzew. Pentru BBC si semnatarul acestor randuri, e unul din cele mai bune filme ale secolului. Monstrul din Vechiul Testament apare în „Ciocoii vechi și noi“ de Nicolae Filimon, în „Ticăloşii“ de Șerban Marinescu, „Undeva la Palilula“ de Silviu Purcărete, în „De ce e România un stat feudal, până unde ajunge șpaga de la vamă?“ de Lucian Davidescu, in „România Feudală vs România Europeană“ de Iulian Fota, la Mircea Druc, in revista Lumea, 2018/5.

http://armoniiculturale.ro/2018/08/30/pr-dr-viorel-roman-teocratia-ortodoxa-moldo-valaha-1-29/

România feudală

Din 2012 s-a renunţat la construcţiei unei Românii occidentale, constata Iulian Fota, consilier prezidential, … „şi ne-am apucat de construcţia unei Românii Feudale. Am câştigat alegerile parlamentare, ţară este a mea, sunt ministru eu sunt vătaful, sunt numit manager de spital, spitalul este al meu, sunt preşedinte de partid, este al meu, rector, tot a mea este universitatea.“ Dragnea, la a carei viata s-a atentat recent, vrea sa revina la normalitatea feudalismului ortodoxo-comunist, la principiu de bază propriu organizării și activității partidelor socialiste și muncitorești, care susțin conducerea centralizată cu participarea colectivității. Recentralizarea deciziilor si resurselor a PSD-ului intra in conflict presedintele tarii, cu adeptii capitalismului, individualismului, advarsarii reinstaurarii iobagii ortodoxo-comunist din vremea dictaturii lui Nicolae si Elena Ceausescu, care se bucura insa in Vechiul Regat de adeziunea maselor largi populare dependente de buget.

România la o răscruce istorică

Pentru a intalege acest conflict intre „Statele paralel ilegitime“, fiecare din perspectiva celuilalt, iata si un punct de vedere anonim: „Ceea ce a încercat să realizeze comunismul românesc a fost o feudalizare modernizată a țării. Dincolo de toată povestea comunismului științific a lui Marx, comunismul real se instaurează nu prin abolirea proprietății private , ci prin confiscarea ei de un grup ce acționează după regulile bandei de gangsteri. Violența împoriva elitelor politice și economice, omerta presei, închiderea granițelor, supravegherea cetățenilor și dispunera totală de veniturile țării, fac din comunismul real o parazitare ce se pretinde legitimă, orientată „științific” spre un viitor prosper care se tot amână. Orice țară căzută pradă comunismului devine un lagăr de concentrare la nivel național. Ajunsă proprietatea de facto a unei familii România funcționa prin relații de vasalitate dirijate de Partidul Comunist, feudal-ortodoxo-comunist. Feudalismul presupune niște relații sociale sintagmatice, de familie, și în care loialitatea și servilismul față de șef prevalează relațiilor profesioniste. Se creează astfel o stratificare fermă a națiunii, cea între o clasă comunist-feudală privilegiată și restul populatiei ce devine o populație de șerbi. Găsim în această descriere și explicația blocajului economic în care intră o asemenea țară în care criteriile de selecție a persoanelor de conducere sunt orientate spre loialitate în dauna profesionalismului și creativității, știut fiind că profesioniștii sunt oameni liberi, greu de înregimentat. Ortodoxo-comunismul real se bazează pe neisprăviți, mimetiști profesionali, oameni ale căror carențe îi fac disponibili pentru supravegherea păturii oprimate și exploatate. Această neisprăvire profesională, dar și sufletească explică și nevoia de lux și de mărire ca răsplată a valorii, a lipsei de valoare, de fapt. Ceea ce se întâmplă astăzi în România e un conflict major între clasa feudală postrevoluționara, devenită feudal-mafiotică, și o conștiință liberă ce s-a născut între timp. Nu e întâmplător faptul că diaspora românească e atât de conștientă de situația gravă în care se află țara. Rahitica victorie în alegeri a forțelor feudale, victorie bazată pe absenteismul unor oameni scârbiți de politică, a reprezentat șansa unei capturări a țării printr-o privatizare a justiției și, după cum se vede, a forțelor de ordine ce ar urma să devină gărzi pretoriene ale stăpânilor feudali. Ceea ce a câștigat diaspora în Occident este codul libertății, si materiale. Indiferent că îngrijesc bătrâni sau lucrează ca doctori sau superspecialiști in firme de prestigiu, acești oameni știu că sunt liberi să-și vândă munca și o fac cum cred că e mai bine pentru ei, în state ce funcționează realmente pe principii democratice. Feudalitatea românească actuală s-a văzut teribil amenințată de faptul că instituțiile au început să funcționeze dincolo de controlul lor. Nu e întâmplător faptul că guvernarea actuală se întemeiază pe relații de județ care sunt adevărate relații de familie în care loialitatea primează – vezi actulalul prim-ministru etc. Se urmărește restaurarea unei societăți etajate sub camuflajul unei democrații formale. Marea lor problemă e cum să înșele organismele europene și o fac după metoda hoțului care strigă ”Hoțul!”. Justificările lor bazate pe o rețea de dezinformări funcționează la un anumit segment al populației ce nu s-a putut elibera de conștiința de șerb, dar pentru cei care au înțeles și au trăit libertatea ele nu mai au nicio putere. O altă problemă pentru ei este alegerea unui președinte de orientare occidentală si aici e vorba atât de Traian Băsescu dar și de Klaus Iohannis ce au fost și sunt cât se poate de conștienți de existența acestor forțe malefice în societatea românească. Discreditarea președinților prin cele mai abjecte minciuni, suspendarea fără temei fac parte din arsenalul toxic pe care îl folosesc în lupta lor disperată de înstăpânire totală asupra țării. Asemeni unui șarpe constrictor ce-și sufocă prada se urmărește sufocarea Justiției pe baza unui scenariu realizat cu ajutorul, mărinimos plătit desigur, al unor consilieri ai răului. Asistăm de fapt la o lovitură de stat discretă, camuflată în haina unui vot democratic. Se încearcă capturarea instituțiilor statului de drept, aducerea lor la ordine și e vorba de ordinea strâmbă a unor interese de infractori. Ultima lar ispravă în care sute de jandarmi au fost făcuți să-și calce jurământul făcut poporului de o conducere aservită grupului infracțional ce a dizolvat cu totul PSD-ul ca partid politic a devoalat situația reală în care se află România. Suntem la o răscruce istorică…“

Modernizare și occidentalizare Continue reading „Viorel ROMAN: Modernizare și occidentalizare”

Corneliu NEAGU: Timp și destin (poeme)

GÂNDUL

 

O, cum se duce gândul pe căile astrale

şi în infimul clipei, ajuns la infinit,

destramă vraja sorţii în visuri vesperale

la porţi întredeschise pe muchii de cuţit.

 

Şi nici măcar lumina nu poate să ajungă

acolo unde gândul deja a fost ajuns

şi nici trăirea clipei nu poate să se stingă

căci tot ce face gândul rămâne nepătruns.

 

Pe ce suport ajunge la marginile lumii? –

sau dincolo de margini, în infinitul mic

al clipei resimțite, trecând prin toţi atomii

ce par a face timpul aproape din nimic?

 

Pe muchii de-ndoială această paradigmă,

cu mintea mă împinge, mereu mai hotărât,

spre detaşarea calmă de tragica enigmă

adusă de-ntrebarea: ce-a fost la început?

 

TIMP ȘI DESTIN

 

O, cum se duce timpul pe căile astrale

și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,

lăsând-ne în gene repere ancestrale

să jaloneze calea urmașilor ce vin.

 

Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele,

fără să știm, anume, ce fi-va după noi,

călătorind cu gândul spre neștiute stele

la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.

 

N-ajunge nici lumina acolo unde gândul

ne poartă într-o clipă prin spațiul infinit,

să ne aducă taina ce-a zămislit cuvântul

la marginile lumii în timp nedefinit.

 

Cuvînt-dumnezeire, ce arde ca o torță

în sufletele noastre, orfane pe pământ,

ca să primim în cuget nemuritoarea forță

din veșnicia sacră a Duhului Cel Sfânt.

 

TITANUL

 

Pe curba directoare a miturilor scoase

din zvonuri aruncate în noul anotimp

îl plânge încă Omul pe cel care furase

secretele păstrate de zeii din Olimp.

 

Continue reading „Corneliu NEAGU: Timp și destin (poeme)”