,,Să ia aminte Neamul Românesc! Dumnezeu grăiește românilor din pribegie, mângâindu-i”

,,Eu sunt Păstor, Eu sunt cuvânt de dor. Eu sunt Dumnezeu Cuvântul, Eu sunt Cel ce cârmuiesc cerul și pământul de la margini la margini, și am de la Tatăl Savaot să lucrez tot ceea ce El Îmi dă să fac.

M-a trimis Tatăl să lucrez pe vatra neamului român și să-Mi pregătesc din mijlocul acestui neam un popor primitor de Dumnezeu și de lucru din cer peste el pe pământ, că a venit vremea să vin iarăși de la Tatăl după om, și iată-Mă cuvânt de slavă deasupra pământului român, iar norii slavei Domnului Mă poartă și-Mi tăinuiesc slava și fața, ca să pot lucra taina facerii cerului cel nou și a pământului cel nou, căci noi le fac pe toate, precum este scris.

O, pace vouă, celor ce Mă primiți și-Mi scrieți în cartea sa cuvântul! Scrieți carte cu trimitere acum, căci cuprind acum cu dor și cu îmbrățișare fiii neamului român întorși pe vatra lor o clipă, cu gând de pace și de duh de frăție, căci sunt pribegi de țară și de neam din pricina celor ce s-au așezat mari peste țară de o bună bucată de vreme, și care n-au milă de acest neam, că sunt amețiți de duhul puterii peste norodul cel de sub ei.

Vin fiii pribegi, vin în țară, în țara părinților lor și a lor, căci își văd robit neamul și obiceiurile străbune și taina lor frumoasă în mijlocul popoarelor de pe pământ.

O, pace vouă, binecuvântare vouă, copii pribegi de țară! Iată țara sub lacrimi, iat-o sub robia celor ce stau tari deasupra ei, iar voi plângeți străini, și v-au luat foc inimioarele în voi de dorul și de mila patriei în care v-ați născut și ați crescut. Duhul minciunii și al lăcomiei de putere și de avere, acești dușmani de țară stăpânesc inimile celor ce stau lipiți de scaunele de cârmuire de mulți, mulți ani ai răbdării neamului român. Mă aplec înaintea voastră și vă sărut pașii și urmele lor, că iată, puneți piciorul în țară venind rânduri, rânduri ca să treziți veghea fraților români și să vă uniți prin dor și prin nădejde ca să faceți lumină și dreptate peste scaunele de sus ale țării și ca să nu cadă țara sub vrăjmașii ei.

Cobor cu cetele de sfinți și de îngeri, Eu, Domnul, cobor la voi cu oștirile de sus și mângâi lunga voastră despărțire de țară, o, fii români, fii pribegi de țară. O, fiilor, nimic nu este frumos pe pământ fără Dumnezeu în toate. O, cum să facem să fiu și Eu Cel iubit de om și urmat de om după voia Mea pentru fericirea omului? O, nu mai știe omul de Făcătorul cerului și al pământului și al omului. Fiilor, fiilor, sunt și Eu ca și voi, sunt și Eu pribeag de casă și de neam, căci casa Mea ar fi să fie biserica, iar neamul să-Mi fie creștinii cei iubitori de Dumnezeu și de poruncile vieții, numai că slujitorii bisericii Mele s-au amestecat de tot cu cele străine de sfinți și de părinți, iar neamul creștinesc nu mai are iubire de Dumnezeu, și nici povățuitor peste el pentru mersul lui cu Domnul. O, de s-ar așeza în țara română pacea între Mine și neamul român! Țara română e țara Mea cea de azi, la care M-a trimis Tatăl să-Mi fac cetate și să-Mi așez pe vatra ei cartea cuvântului gurii Mele, toiagul de cârmuire peste popoare și peste regi și peste limbi. O, frumoasă este în cer scrisă povestea acestui neam și a pământului ei! Ea este taina lui Dumnezeu cea de la începutul facerii lumii și cea de la sfârșit de timp, iar Tatăl M-a trimis cuvânt în ea și mângâi mereu cu cuvântul glia ei, și pe cei ce cred venirii Mele de azi cuvânt peste pământ, ba și peste cei ce nu cred Îmi cobor cuvântul mângâierii.

O, fiți biruitori pentru bine, fiilor, și mult aș vrea să ajungă la inimile voastre grăirea Mea cu voi, pe care o așez acum pe cale spre voi. Eu sunt aici cuvânt pe vatra neamului român, și am istorie scrisă pe această vatră și este așezată pe cale cu nume de Nou Ierusalim, nume mare, pe care voiesc să-l așez pe creștetul ei și să Mi-o fac mireasă, s-o sfințesc și s-o împodobesc cu podoabe de sus, că măreață este scrisă la Mine soarta ei cea de mâine, iar cei ce au apăsat peste ea prin vremi, se vor zdrobi cu duhul față în față cu multa ei slavă de la Dumnezeu pentru răbdarea ei cea de sub cruce în toată vremea crucii ei.

O, fiilor sosiți acasă, în țara Mea și a voastră, vă întăresc pașii cu binecuvântarea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Vă dau duhul înțelepciunii de sus, vă mângâi, fiilor pribegi, că am suspin după voi, și iată, și voi aveți, și vă doare de țară, fiilor. Eu, Domnul, voi împlini dorul vostru și dorul Meu, iar nădejdea să vă fie tare, ca și credința, că multă necredință încearcă încă mulți asupra statului Meu cuvânt pe vatra neamului român de atâta vreme, dar am ieșit cu vestea aceasta în anul 2005, când am așezat pe masa acestui neam cartea Mea cea de azi, cuvântul Meu de până atunci, și iarăși altă carte apoi, căci Eu culeg în carte glasul cuvântului Meu, că am popor primitor și i-am dat lui urechi de auzit cu ele de la Dumnezeu, așa cum proorocul Moise Îmi culegea cuvântul cel pentru Israel, popor pe care Domnul îl păstorea.

Vă fac întâmpinare cu glas de trâmbiță, glasul cuvântului Meu. Vă cuprind în mângâieri de sus, fiilor. Oștirile de sfinți vă însoțesc și vă ajută biruința, ca să fie de sus biruința și să fie cu Domnul. Pace vouă, o, pace vouă! Iubire și nădejde vouă! Eu sunt Cel ce sunt, și am grijă de biruința cea bună, o, fii români, iar voi fiți strâns uniți, cei de acasă și cei plecați departe, și care vin și ar veni acasă pentru o țară dulce și curată, cu fii harnici, iar Eu să le fiu lor Dumnezeu. Amin.

***

Am grăit neamului român ca să fiu cu el pe cale în zilele acestea fierbinți, când pașii celor pribegi de țară se întorc cu dor pe această vatră, iar Eu, Domnul, le însoțesc pașii și dorința lor cea sfântă, cea pentru dreptate peste țară și de curățirea de peste ea a celor ce sunt dușmani pe destinele ei și ale fiilor ei. Iată-i veniți rânduri, rânduri, plini de nădejde de bine și bucurându-se în dorul de acasă de sosirea la frații lor, și mână în mână, inimă cu inimă uniți, ei prind nădejde, căci Eu, Domnul, le dăruiesc lor duhul însuflețirii și rod de biruință bună pentru țară și pentru întoarcerea lor acasă, și o dată cu aceasta crește dorul sfinților Mei, mai ales a celor români din cer ca să vadă ei țara venirii Mele cuvânt pe pământ plină de ziua slavei Mele, o, fiilor, căci este scris în Scripturi să fiu biruitor.

O, Eu sunt Cel ce sunt, Eu sunt Cel ce neliniștesc inimile fiilor neamului român și scol la veghe pentru țară duhul lor. Trag clopotele și, gata, se adună cei treziți la veghe și împlinesc ei cuvântul Meu cel rostit.

O, fiilor veghetori în calea Mea când vin să grăiesc pământului, a fost să grăiesc acum pentru ceea ce ochiul Meu vede și privește cu nesaț, cu dor și cu mângâiere peste clipele de întâlnire ale inimilor fiilor români pe vatra lor părintească, cei de acasă cu cei pribegi departe și cu durere în ei în așteptarea înnoirii și a curățirii țării de nedreptate, de asuprire și de apăsare, fiilor. Acum Eu și sfinții Mei, Eu și voi, stăm în sprijinul acestei mărețe întâlniri și a simțămintelor fiilor acestui neam. Sunt zile mari, fiilor, zile de istorie sfântă. Este nevoie de pace și de putere prin pace. Așadar pun cuvânt de temelie sfântă și spun:

Pace vouă, o, pace vouă, fii români! Pace întâlnirii voastre acum, aici, pe vatra părintească!

Și, pace vouă, celor ce stați pe scaunele de sus ale țării! Ascultați acum cuvântul Meu vouă! V-am dat povață sfântă să dați prilej păcii între frații români. O, e păcat să luptați unii împotriva altora, voi, frați ai aceluiași neam și pământ. Dorul de putere și de slavă vă face să vă mușcați între voi. O, e păcat, e urât, și de aceea, pace vouă! Dați loc păcii între frații români, că nu e pace între frați, și văd popoarele și e rușine.

O, să nu se muște frații între ei, ci să se sprijinească cu dăruire sfântă, iar lăcomia și dorul de putere să nu se pomenească între frați, ci numai buna armonie, numai iubire și înțelegere, numai pace și iar pace, o, fiilor.

O, ascultați acest cuvânt sfânt, voi, cei ce v-ați așezat pe scaunele de cârmuire ale țării! O, împliniți cuvântul Meu, că iată-l: Pace vouă, pace vouă, pace vouă! Lăsați pacea să se așeze între frați!

Eu, Domnul, veghez cu oștirile cerești deasupra pământului român și suflu peste fiii acestui neam dulce mângâiere și duhul înțelepciunii sfinte. Eu stau la cârmă și port cu mare taină prin valuri această arcă, țara română, țara Mea de venire a doua oară de la Tatăl acum, la sfârșit de timp, și aștept, aștept schimbarea la față a neamului român, pe vatra celei frumoasă și atâta de frumoasă țară, țara voastră, țara Mea cu voi, o, fiilor români. Amin, amin, amin.”

27 iulie/9 august 2018

Citeşte mai mult…

http://www.noulierusalim.info/the-sermons/6615/

Continue reading „,,Să ia aminte Neamul Românesc! Dumnezeu grăiește românilor din pribegie, mângâindu-i””

Günter KUNERT: A lupoezinii

Fotografie Germain Droogenbroodt, Ithaca 27.7.2018

 *

a lupoezinii

Asemeni feței tale, ce-n camera obscură,
Neclară și străină de-abia se deslușește
Stă atârnată luna pe bolta de tăciune.

O văd scăldată-n dalbă lumină sclipitoare
Disc șlefuit cu trudă dintr-un metalic ciob

Ce-n după-amiezi albastre pe cer ni se arată
Pălind epuizată, schimbându-se ades,
De parcă un zburdalnic copil ar fi pictat-o,
Amestecând vopsele diluate neglijent
Și totuși încărcate de frăgezimi duioase.

Günter Kunert, Germania, 1933

Din: “Erinnerung an einen Planeten“ (*Amintiri de pe o planetă), Ed. Hanser

 

(Das Gedicht vom Mond// Wie dein Gesicht im dunklen Zimmer/ So aufgelöst und fremd/ Hängt auch der Mond am schwarzen Himmel// Hell sah ich ihn und weiß/ Und hart geschliffen wie ein Stück Metall.// Am frühen blauen Nachmittag/ Manchmal auch blass und matt/ Als hätte ihn ein Kind gemalt/ Mit schlechten Farben/ Doch voll Zärtlichkeit.)

Vasilica Grigoraş cu admiraţie printre „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă

Când anul 2018 începea a se desprimăvăra, Brânduşa Dobriţă, o viaţă profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială “Ştefan cel Mare”, un gimnaziu de elită din municipiul Vaslui a publicat două cărţi la Editura PIM, Iaşi. Prin prisma profesorului instruit şi dedicat, cu experienţa câştigată într-o carieră didactică îndelungată, autoarea oferă spre lectură „Poveştile Marei” (versuri), o carte dedicată nepoatei sale dragi şi „Amintiri, portrete şi nu numai…” (proză scurtă), cu un „Cuvânt înainte” al scriitorului, criticului de teatru şi profesorului Teodor Pracsiu şi un alt material introductiv, intitulat „Caligrafii narative”, semnat de jurnalistul şi scriitorul Daniel Dragomirescu.

Sursele de inspiraţie pentru volumul de proză sunt propria viaţă, familia, prietenii, cunoscuţii în diferite perioade ale vieţii, de când a deschis ochii cu băgare de seamă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei.

Deşi imaginaţia a jucat un rol important în scrierea cărţii, mare parte din evenimentele descrise se bazează pe întâmplări reale. Întâlnim trăiri jucăuşe ori triste, cutume, deprinderi încetăţenite şi dorinţe manifeste în viaţa de la ţară. Eroii amintirilor construiesc cu migală, firesc o mini-societate, familie care parcurge faze şi urcă trepte ale mai multor generaţii. Străbunici, bunici, părinţi, copii, unchi, mătuşi, veri…, fiecare cu priceperea şi osteneala sa seamănă cu grijă, apoi culeg roadele muncii lor. Povestitoarea dovedeşte o bună cunoaştere a vieţii de familie, absoarbe ca o sugativă de bună calitate cerneala din papirusul  povestirilor adulţilor. Filele acestor povestiri despre personaje dragi din familie stârnesc val de emoţii atât în sufletul Brânduşei, cât şi în inima cititorului. Viaţa de zi cu zi este o sursă inepuizabilă de inspiraţie, iar autoarea cu cele mai iscusite procedee sondează morala oamenilor, preocupările, stările de spirit… Toate acestea dovedesc promtitudinea condeiului Brânduşei, o înţelepciune prudentă şi totuşi penetrantă în cele mai mici amănunte din anumite scene de viaţă, deşi aşa cum mărturiseşte „Amintirile vin năvalnic şi mi-e greu între atâtea scântei şi neguri”. (În dor de ducă)

Stilul scriiturii este simplu şi clar, vioi şi uşor de identificat de la prima lectură, deşi ca structură este plină de digresiuni, momente de refecţii, observaţii răzleţe, descrieri de natură… Sunt însăilate abil opiniile adulţilor cu privire la fapte, situaţii, personaje…

Limba literară utilizată constituie un excelent exemplu de felul în care un meşter talentat al scrislui poate folosi cuvintele şi expresiile curente, creând imagini de mare frumuseţe estetică. Povesteşte despre grădină ca despre un tărâm cu adâncimi de necuprins, în care autoarea a cunoscut miracolul vieţii, pentru că „Vorbea bunicul despre  grădină ca despre o lume tainică în care totul se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte. (Bunicul Grigore)

Proza din această carte are o coloratură lirică, abundă în figuri de stil, adevărate striaţii fine scoase în relief, ori săpate în adâncurile naraţiunii: „doamnele dalii cu pălării florentine superbe”, „mazărea pocnea în găoacea ei ca o sprinceană de fată mare”, iar autoarea era „un spiriduş curios şi pofticios”…

Minunate descrieri de natură, comparabile cu cele sadoveniene atrag prin imaginaţie şi limbajul elevat: „Venind de la „şuşaua” naţională, mândria locurilor, lăsând în dreapta satului Bălţaţi, dai de un platou unde vânturile aspre se bat în voie, zdrenţuindu-se doar în scaieţii pitici cu flori roz, mari şi provocatoare între spini usturători. Cu vântul în faţă, încerci să-ţi faci loc, urmărind cărarea. N-ai de ce să-ţi sprijini privirea, căci zările sunt departe. Te agăţi de scaieţii care te roagă să-i iei cu tine, „în dor de ducă”. Şi când crezi că ai pierdut orice speranţă în a mai da de vreun picior de om, le zăreşti deodată pe amândouă: biserica şi groapa satului. Este o imagine tulburătoare pentru călătorul obosit, o imagine atât de aproape de Dumnezeu: Raiul şi Iadul, înălţarea şi căderea, mântuirea şi pierzarea.” (În dor de ducă)

Pe firul arniciului din care este împletită cartea, sunt înnodate cu trăinicie drăgălăşeniile copilăriei şi experienţa de neuitat a fetiţei  Brânduşa, care a jucat rolul principal, alături de marele actor Ion Caramitru în filmul „Baladă pentru Măriuca” (1969). Candoarea adolescenţei şi  farmecul studenţiei aduc aminte de prima dragoste, autoarea conturând cu cele mai luminoase tuşe portretul îndrăgostitului, pe ritmul muzicii inimii şi al paşilor de dans eclatant, cu priviri gingaşe pe sub sprinceană şi înţelesuri subtile, bătăi de inimă în galopul cailor de rasă şi zboruri de fluturaşi prin stomac, greu de ţinut sub obroc. Sentimente înălţătoare trăieşte autoarea alături de alesul inimii din studenţie, Cibi, poetul şi profesorul eminent de limba română, şi copilul lor, Claudiu, căruia îi dedică povestirea „Gâzulucul poliţist”.

Cartea are şi o mină tristă; arborele genealogic al autoarei este unul de viţă nobilă, în care  doamnişoarele de pension au fost nevoite să se adapteze vieţii impuse de comunism. Ceea ce s-a păstrat cu sfinţenie a fost urmarea profesiei de dascăl, învăţător a înaintaşilor din familie.

Revenirea, reîntoarcerea la rădăcina existenţei îi aduc autoarei în minte gânduri din povestirile rudelor din vremurile de război, cu ororile, dramele, pierderile de vieţi, fricile, neajunsurile şi dorurile de cei dragi. În timpul războiului, venirea ruşilor a fost una dintre cele mai mari atrocităţi ale populaţiei. Din povestirea Brânduşei aflăm că au intrat în „casă şi au făcut-o grajd”, iar animale şi păsările, toate au fost mâncate cu neruşinare de aceştia. De fapt, acest comportament barbar a fost menţionat de mulţi dintre scriitorii din România în scrierile lor.

Scriitoarea ne spune cu mândrie că înaintaşii din neamul său aveau „suflet de aur”, „erau bolnavi de dragoste de oameni” şi aveau demnitatea sădită în sânge, declarându-se duşmani ai potlogăriilor şi nedreptăţilor. Aceasta era în mare parte, tipologia personajelor din viaţa satului şi, întărind această idee, autoarea precizează că nu se poate să nu slujeşti unor asemenea Oameni şi nu se poate să nu fii mândră de ei.

Meticulozitatea autoarei constă şi în menţionarea numelor de localităţi,  sate cu semnificaţie profundă pentru săteni, dar şi pentru învăţători, cei care „fac apostolatul la sat”.

Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie în formarea ca om, ca profesor şi artistă. Găsim în carte ecoul peste timp al copilei,  fiică de învăţători, admiratoare a obiceiurilor, datinilor, a folclorului participând la serbările şcolare şi la diferite concursuri, festivaluri, şi cu sete de învăţătură, plecată de timpuriu, de copilă în dulcele târg al Ieşilor pentru a se adăpa la izvorul învăţăturii, cu minunata cană de lut a alfabetului limbii române.

Sărbătorile din mediul rural erau apanajul bucuriei săteanului, de la mic la mare. Crăciunul şi sărbătorile de iarnă şi toate obiceiurile legate de acestea sunt prezentate cu acurateţea observatorului, dar şi a participantului la desfăşurarea evenimentelor. Şi este lesne de înţeles şi faptul că, Brânduşa, copil fiind are întipărită în inimă mila şi frica la tăierea porcului în ziua de Ignat. Însă, cu cât acest lucru era mai dramatic, cu atât preparatele erau mai gustoase.

Naraţiunea evenimentelor este plină de amănunte, împănată sincer cu formule morale de convieţuire, într-o diversitate de sentimente a vieţuitorilor satului. Întâlnim şi situaţii în care unii nu au ajuns să se maturizeze, cu atât mai mult să se complice cu lucruri importante, însă  relaţiile dintre oameni nu ajungeau la conflicte ireconciliabile.

„Amintiri, portrete şi nu numai…” este o călătorie în timp a autoarei, cu minunata caleaşcă a sufletului, având ca însoţitori pe cei mai apropiaţi şi iubiţi oameni din viaţa sa, drumeţind pe şosele asfaltate şi luminate din harul Domnului ori prin hăţişuri întunecate şi mocirloase din ispita unor minţi diabolice. Cartea poate fi văzută şi ca o scurtă cronică a vieţii şi convieţuirii în secolul XX şi începutul veacului XXI.

Mesajul Brânduşei din această carte este acela de a ne întoarce la simplitate, să renunţăm la ceea ce este înzorzonat, împopoţonat cu lucruri, idei, ifose de import, pentru că am devenit nişte snobi, iar   snobismul manifestându-se astăzi ca un sport de masă.

Aducând în atenţia cititorilor şi motto-ul volumului, de fapt o autodefinire a autoarei: „Eu fac parte din acea categorie de oameni nostalgici, cu vocaţia tragicului, veşnic nemulţumită, mereu cu nevoia de-a fi compătimită de cineva, care nu iubeşte ziua de azi decât mâine, când n-o mai are.”, sper că v-am făcut mai curioşi şi vă invit să citiţi „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă.

——————————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

10 august, 2018

Corneliu NEAGU: Amurg

AMURG

 

Se scurge fără rost această vară,
tu încă mai visezi că suntem amândoi,
dar amintirile încep să moară
pe malul râului, sub plopii tot mai goi.
Rafalele de vânt, dezlănțuite,
alungă frunzele căzute din castani
sub băncile-ncărcate cu ispite,
rămase-n neuitarea scrisă peste ani.

 

În chioșc cânta fanfara militară,
parcă aud și-acum fligoarnele urcând,
la cumpăna dintre amurg și seară,
când apăreau târziu amantele plângând.
Le consolam cu întâlniri discrete
în mica mea mansardă, sub acoperiș,
unde-ajungeau cu anemone-n plete
pe treptele urcate noaptea pe furiș.

 

Când zorii se iveau lângă fereastră,
le-mbrășișam în prag, cu ultimul sărut,
plângeau de dor garoafele în glastră,
din colțul său, privea motanul abătut.
Plecarea ta a fost atunci grăbită –
de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi?
Nu căuta nicicum vreo ispită –
în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!

—————————-

Corneliu NEAGU

10 august, 2018

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: „Ridicol” de …liberă

„Ridicol” de …liberă

 

m-am pustiit de tine
umplându-mă cu mine
lacrima de a nu-mi fi
s-a copt în lacrimile de a-ți fi

 

se rostogolesc pietre-ani
peste mormântul iluziei
că ne-am fi privit în doi
dincolo de cheia răsucită în instinct

 

beau ziua de mâine
din cupa zilei de ieri
spre a-mi minți eternitatea
că aș fi ridicol de inexistentă

 

te-ai rugat de libertate
până la odihna autenticului strigăt
iar zăbrelele renunțării
îți viscolesc trupul ca pe cuvinte

————————————

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău, Basarabia

10 august, 2018

Anna-Nora ROTARU: Lacrimile, ce dor de dor…

LACRIMILE, CE DOR DE DOR…

 

Ce plângi maică, tu, sărmană, ce necazuri te-au chircit,
Oare ce mână dușmană, într-un șanț te-a îmbrâncit ?
Tu, ce-ai fost așa șoimană, ai născut, greu ai muncit,
Cum să ceri azi de pomană ? Drumuri pașii-au bătucit,
Șiruri, lacrimi de dojană, sapă-n chipul tău zbârcit,
Cu privirea-ți, vie rană, în ochi sterpi de-atât bocit,
Mergi agale-mpleticit…

 

Tu, ce-aveai de toate-n casă și-ți știai de socoteală,
Așteptând copii la masă, îți puneai de plămădeală…
Mulțumind ce Domnu-ți lasă, munceai fără oboseală,
Făceai crucea evlavioasă, mulțumind de-agoniseală
Și din viața sărăcăcioasă, far’ să stai mult la tocmeală,
Ajutai și pe-alți să iasă, cât puteai, din cătrăneală,
Fără bai și osteneală…

 

Și-azi, n-ai casă, nici ogradă, nici măcar vreo încăpere,
Dup-atâți ani de corvoadă, n-ai vreun loc pentru ședere…
Te-au zvârlit ca zdreanța-n stradă, cauți tu locuri stinghere,
Sau de-i cald, de-i frig, zăpadă, lumea ta e doar tăcere…
Nu mai vin copii s’te vadă, că sunt scumpi azi la vedere,
N-au ei timp să mai purceadă, când acum tu n-ai putere
Și nimic nu au a-ți cere…

 

Nu le doare lor măseaua, nici pe-acelor lumi creștine,
De te văd, ei trag perdeaua, că-i jenant și li-e rușine…
Nu mai știu de mahalaua, prea își au priviri străine,
Sunt boieri și tu beleaua, nu mai vor a ști de tine…
Fără cuib, ca rânduneaua, îți cerșești colțul de pâine,
Doar de-or auzi cazmaua, că murit-ai ca un câine,
Poate… or veni-ntr-un mâine…

 

Maică, ești pe lume singură, nu mai pari ca altădată,
N-ai ce pune-n lingură, de ce-ți fu de preț, trădată…
Faci broboada ștergură, fruntea s-o ștergi, asudată
Și te pierzi în negură, în val de gânduri cufundată…
Timpul nu te-asigură, că viața s-o schimba vreodată…
Colo-n sus, pe măgură, găsi-vei-n veci, ce niciodată,
Liniștea, nu ți-a fost dată…

Moto: „o mamă hrănește zece copii, zece copii nu hrănesc o mamă”…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

9 august, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Foamea a uitat de mine

 

Peste depărtări uitate, plâng izvoare printre stânci
Ochiul Cerului se sparge , într-o lacrimă de foc
Covoraș de frunze-n dungă dorm în văile adânci
Mugurele-mpărației simt că vrea să intre-n joc.

 

Zbor de pasăre măiastră lasă-n urmă fulgii goi
Vântul fuge și se-ntoarce într-o margine de lac,
Umbrele necunoscute se ascund pe după noi
Toată grijle pustiei , prin apusuri, loc îşi fac.

 

Cerul a- nghițit tot focul , strâns de-un veac la fierărie
A suit şi nicovala și trosnește din ciocan
Sub aripi strânge fierarul să-l învețe meserie
Și la poartă-i miorița ce-i pierdută de-un cioban.

 

Eu pe fânul din căpiță adun timpul într-un loc
Mic îl fac si deapăn iute cât un măr ce-n pârg a dat
Îl arunc pe bolta serii , ca-n ștergarul ei de foc
Și-mi chem câinele cu mine ,să audă-n palme bat.

 

Lăsăm grijile la poartă sufletului mic si blând
Și culegem romaniță într-un coș larg de nuiele
Vine ziua,trece noaptea fără timp și fără gând
Fără grijile mărunte, fără nori și temenele.

 

Adormită pe căpiță si sub umbra unui nor
Vreme vine, vreme pleacă și cu ea plecăm și noi
Miorița singurică zbiară-n van fără ciopor
Cerul a-nceput să plângă , lacrima din ochii goi.

 

Foamea a uitat de mine și-n picior doarme un ciot
Câinele suflă mai tare si căldura lui mă cerne
Îi strâng trupul cald în brațe , cu urechea peste bot
Și copil adorm ca-n brațe , în a Cerurilor perne.

 

Sfânta pădure

 

Prin verdele profund mai cântă vara
Pe mine și pe tine, tot mereu,
Acordurile-i fine, cu vioara
Și un arcuş, creat din curcubeu.

 

Copaci m-ai strâng din frunzele ce-i dor
Și leapădă doar crengi ce nu-înțeleg,
Că-n toamna ce le-aşteaptă ,parcă mor
Și moarte le rămân un an întreg.

 

Pe scoarța ruptă, le-a crescut o gură
De nici nu poate să le-aducă vină
Că-i pregătită de cuminecătură
Pentru a cere de la Dumnezeu Lumină.

 

Pe malul apei mă trec să privesc
Un vârf de munte unde cresc zăpezi,
Mai văd pe nori un vers ce îl citesc
Și-un apostrof, care de-abia-l mai vezi

 

O frunză din pădure-mi spune , scrie
Ce vezi aicea, nu-i un vis din vis
Și mâna-ncepe-o nouă poezie,
Iar tocul și cerneala s-au deschis.

 

Finalul ei nu pot să-l mai citesc
Ca rimele nu știu ce este frica,
Din vara ce se pleacă şi-o iubesc
Zburând fără să pot să-i zic nimica.

 

O Doamne simt minunea din minune ,
Iar vorbele – amorțite, toate-mi tac.
Închin pădurii sfântă rugăciune,
Iar pân’ să plec, cu limba , cruce-mi fac.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme”

Vasilica GRIGORAȘ: Vrăbiuţele

Vrăbiuţele

 

Într-un arbore în floare,
Un mare stol de zburătoare
De dimineaţă se-opresc
Şi-n gura mare se sfădesc.

 

După o ţopăială ca la carte,
Stolul mare se desparte,
Unele poposesc pe pervaz
Şi-acolo povestesc cu haz,
Altele pleacă perechi, perechi
Şoptindu-şi dulci vorbe la urechi.

 

Dacă umblă cu vorba peste tot
Şi-n preajma lor e numai zgomot,
Pentru puii lor, vrabia şi vrăbioi
Construiesc un cuib în ritm vioi,
Căptuşit cu puf sau pene moi,
Aşa precum e-n pat la voi.

 

Cu mare dragoste îi îngrijesc,
Cu glas suav le ciripesc,
Baie-n colb le pregătesc
Şi de duşmani îi păzesc.

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

9 august, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Trenul vieții

Trenul vieții

 

Drum lung e timpul…e pe șine…
și poartă sarcini multe și poveri,
în gara care încă nu mai vine
l-au așteptat prea mulți alaltăieri și ieri….

 

Și casa era-nchisă…ce păcat!
Peronul mult prea plin de călători
iar trenul cu vagoane s-a stricat…
și altul nu mai vine până-n zori….

 

Şi scrisa e povestea în jurnale
pe foaia de tutun îngălbenită,
din Cer s-aud doar surle şi chimvale….
şi ploaia rece pică…şi iar pică!

 

Rămâne scrisă doar uitarea
cu un cărbune pe un gard de lemn,
se schimbă iar macazele în zarea
când Soarele îţi dă al lui salut solemn!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

9 august, 2018

Ioan POPOIU: Evocare – Vasile Andru

Ieri, 8 august 2018, ora 15, la Colegiul naţional ,,Dragoş Vodă”, din Câmpulung Moldovenesc, a avut loc un colocviu, o evocare a lui Vasile Andru, scriitor, personalitate charismatică spirituală şi întemeietor de şcoală a cunoaşterii.

Despre viziunea sa spiriuală au vorbit soția scriitorului Silvia Andrucovici, scriitorii bucovineni, Ion Filipciuc, Ioan Popoiu, Gheorghe Patza, iar în încheiere sora scriitorului, Elena Andruhovici, autoare a unor cărţi de amintiri.

Vasile Andru este autorul unor romane, ,,Noaptea împăratului”, ,,Mirele”, ,,Grădinile ascunse”, dar şi autorul unor cărţi şi eseuri de factură spirituală, ,,Progresia Diana”, ,,Terapia destinului”, ,,Viaţă şi semn”, ,,India nevăzută”, ,,Istorie şi taină la Muntele Athos” ş. a. Viziunea spirituală a lui este una profundă, formativă, atractivă, orientată spre cunoaştere şi ,,optimizare” umană. Cărţile (eseurile) sale veneau dintr-o ,,zonă de tăcere”, cum se exprima autorul, şi răspundeau unei mari nevoi de sacru. Eseurile sale alcătuiesc un cuprinzător ,,jurnal iniţiatic”, în care ni se vorbeşte despre cercuri de practici sapienţiale, despre curente de spirit contemplative, ,,oratio mentis”, isihasm. El se referă apoi la spaţiul carpatic, la lucrul ,,tainic” românesc, la gânditorii mistici ascunşi, la pustnicii pe care i-a cunoscut şi de la care a învăţat, convins că sacrul este chemat ,,să regenereze” fiinţa. Carţile lui Vasile Andru propun, într-o lume pragmatică, o ,,artă de a trăi”, o deschidere spre viaţa contemplativă, o ,,dinamică” mentală axată pe esenţial, cultivă nevoia de experienţă spirituală. Oamenii nu pot trăi numai în imediat, caută repere, în noi există ascuns ,,nostalgia întregului”, dorinţa de regăsire a spiritului ,,omului primordial”. Confruntaţi cu ,,desacralizarea” conştiinţei, trebuie să ne îmbunătăţim prin cultură. Vasile Andru identifică două trepte ale cunoaşterii prin cultură: 1. cultura informaţională, la care ramân cei mai mulţi, şi 2. cultura revelatorie, destinată căutătorilor spirituali.

——————————-

Ioan POPOIU

Câmpulung Moldovenesc

9 august, 2018