Lună: iulie 2018

Nina TĂRCHILĂ: Autoportret

Autoportret

 

miros a soare când într-un freamăt te-aştept
şi-a nor căruia i se văd lacrimile, când mă doare…
mi-aş cumpăra un kilometru de cer doar al meu
sub care să pot fi mereu jumătate femeie
şi jumătate, pasăre cântătoare.
uneori mi-aş îndesa în gură atâtea tăceri
încât ţi-ar asurzi inima cu viscolul lor
şi mi-aş păstra ascunse doar două vorbe şi-o şoaptă
cu care să ţes aripi ecoului trimis către tine
să-ţi spună aiurite poveşti despre dor.
tu n-ai să-l auzi dar eu tot o să miros a soare când te aştept
şi-a nor căruia i se văd lacrimile, când mă doare –
că şi fără tine şi fără un petec de cer doar al meu,
eu tot am să fiu mereu jumătate femeie
şi jumătate, pasăre cântătoare…

––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

6 iulie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Timpul iubirii (poeme)

 

În spațiul dintre bătăile inimii

 

 

Câmpuri, sfere, dimensiuni și-atâtea lumi de explorat.

În această mare călătorie,

lumina albă, strălucitoare, o regăsești

în suma tuturor culorilor.

 

Câți îngeri pot dansa pe vârful unui gând?

În visul unui trecut îndepărtat cobori năvalnic, ca și apa,

în căptușeala de la piept a hainei îți coși tainele,

o lume întreagă poți construi

în spațiul

dintre bătăile inimii.

 

Un timp imaterial de speranță, un timp de iubire!

O flacără se ridică în văzduh

și forțe nevăzute

se-nvolburează sub pielea diafană.

Un curcubeu abia se vede,

dar știi că e acolo.

Pleoapa ți se răcorește.

În spațiul dintre cuvinte și priviri,

plăsmuite insule,

cascade, maluri și râuri, unindu-se,

se varsă, palpabile, în inimă.

 

Un măr îl mănânci doar când e copt.

Dacă cineva aude, atunci să audă,

dacă cineva vede, atunci să vadă,

dacă cineva simte, atunci să simtă!

 

În lumina aurorei, Nemesis, fiica Nopții, te privește.

Bucuria avântată e strâns împletită

cu primejdia despărțirii veșnice

ce-atârnă ca lama de cuțit.

Nimic prea mult.

Sufocată, inima-ți strigă, agită cerul,

mult timp un strigăt rămâne în văzduh,

găsește-o altă inimă,

cuvântul devine trup, călcând pământul.

 

O clipă de o intensitate tragică ai la dispoziție să o străbați.

Un timp ne-a fost sortit.

Nemuritoare, clipa, s-o facem!

În piatră îți gravezi numele.

Lumea din jur și lumea dinlăuntru se reînnoiește.

Pe drumurile pe care le faci mergi spre Cer.

 

 Insulele Aleutine

 

Cu tine, o lacrimă

și ploaia

șiroind

pe buzele tale,

mirosind a tine

și a migdale senine.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Timpul iubirii (poeme)” →

Anna-Nora ROTARU: Timpul, cu tine s-a oprit (poeme)

O ALTĂ CALE, ALT ZENIT…

 

Mai vino câteodată să mă mai vezi ce fac,
Să vezi ce haină ți-am împletit cu-andrele…
De multe ori o stric, de nu-mi pare pe plac,
Chiar ferfeniță o fac, ades vrând s-o prefac
Chiar și culori i-am pus, cu visurile-mi rebele,
Pictând sori, lună și stele…

 

Așa… să treacă vremea, c-ai plecat demult
Și drumul spre căsuța mea ți-e troienit…
Amândoi ne-am schimbat poate prea mult,
De ani, ce ne căzură pe umeri, în tumult…
Orologiu mi-a rămas în colțu-i-ncremenit
Și geamu-n colb, îngălbenit…

 

Hai pe-ulicioară, chiar de bântuie fantome,
Pe la colțuri curioase cu priviri fosforescente…
Pândesc doar jinduind, trezite ca din come,
La vreo viață mai vibrantă, plină de arome…
Nu te teme, că ne-au mai rămas momente,
Chiar de-s clipe somnolente…

 

Mai vin-o pe la mine, mâinile să mi le-ntinzi,
Mai prinde-mă de braț, cât sunt eu de fragilă…
Cu dor, ca altădată, poate vrei să mă cuprinzi,
Doar stai să-ntorc anapoda, de pe pereți oglinzi,
Să nu se oglindească-n ele a diavolului pupilă,
Și chipu-mi veșted, de argilă…

 

Cu palma ține-ți șoapta, peste uscate buze,
Că mult timp n-avem și-o să ne fugă izgonit…
Doar ce ne-a mai rămas, un pic să ne amuze,
Jucându-ne de-ascunselea, cu clipele mofluze,
Să le-amăgim pe drumul, de noi desțelenit,
Pe-o altă cale, alt zenit…

 

 

TIMPUL S-A OPRIT ÎN LOC…

 

Am crezut că totul între noi s-a terminat
Și mi-am zis, că poate chiar așa-i mai bine…
Zilele treceau și te simțeam tot mai-nstrăinat,
M-am oprit din cursă, sufletul m-a îndemnat,
Să pun capăt goanei, dup-o iubire cu suspine…

 

Trăirile să le-ascund într-un ungher în minte…
În viață să-mi pătrundă soare, cu a lui lumină…
Pe sutele și mii, noian de dragoste cuvinte,
Pe veci, chipurile spuse, înflăcărate jurăminte,
Să le uit, că o altă iubire poate o să-mi vină !

 

O voce îmi spunea : „du-te și iubește,
Că timpul e cu tine, mai nimic nu te reține”…
Că, trebuie de tot să uit ce mă-nvrăjbeste…
Să ies, îmi striga mereu: „du-te, te grăbește,
Uită-te la trecătorii ce stau pe la vitrine
Că printre toți, e acel ce ție-ți aparține” !

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Timpul, cu tine s-a oprit (poeme)” →

Maria HOTEA: Poesis

Nu mă sperie greul

 

Am dăruit din suflet-mi cu ardoare și drag
Speranță, iubire,candoare, bunătate,
Iar astăzi cu bucurie îmi zâmbesc în prag
Ale verii zile însorite ce-mi sunt minunate.

 

Parfumul florilor gingașe mă îmbie cu dor
Să trăiesc cu intensitate clipele senine ,
Mă încred în vise sublime ce nu mor
Speranța o simt mereu că o am în mine .

 

În inima curată am mereu nespusă iubire
Şi zi de zi cu dragoste știu să o dăruiesc ,
Aşa cunosc și simt adevărata împlinire
Viața cu dragoste din plin eu mi-o trăiesc.

 

Nu mă sperie în clipe triste greul nicicând
Fac doar în liniște,cu calm,un pas înainte ,
Pasări minunate se înalță în zbor cântând.
Îndemn îmi sunt, păstrându- le în minte!

 

 

Sunt vise ce rămân neîmplinite         

 

Într-o bulă de cristal
aș vrea uneori să pot trăii,
Marele ceasornic al timpului
să se oprească
Clopotele morții
să nu mai bată în largul zării,
Să nu existe singurătate
și nici durere trupească!

 

Iubirea sublimă în liniște
peste tot să domnească,
Să nu pot vedea dar totuși
să văd minunățiile ei
Să nu pot merge
dar pașii s-o întâlnească,
Să nu pot auzii
dar să știu miracolul armoniei!

 

Aș vrea să găsesc un loc în care
să nu fie trecut
Și amintirile să le regăsesc…
ele să existe
Prezentul să fie
întruchiparea viitorului necunoscut,
Dar toate acestea sunt vise
ce rămân neîmplinite!

–––––––––

Maria HOTEA

5 iulie, 2018

 

Simina PĂUN-MOISE: Femeia

Femeia

 

Prin definiție,
femeia este nebună!
Femeia este, o ne-bu-nă!
Nebună de iubire,
nebună de viață,
nebună de copil,
nebună de legat!
Prin definiție,
femeia este născută în cămaşă de forță,
iar nodurile dacă i le desfaci,
femeia,
în nebunia ei bolnavă de toate,
pământul îl dă peste cap,
îl răscoleşte şi te răscoleşte,
până când nebunia ei
cuprinde tot pământul.
Şi atunci,
cu totii suntem nebuni de legat.
Suntem nebuni,
pentru ca suntem născuți din femei nebune.
Ele sunt legate cu cămăşi,
noi cu firele verzi ale vieții
ce ne-o dau ele.
Cu verdele trainic
ce nu se rupe nici când femeile nebune,
nebune după noi,
se duc dincolo de uitare,
dincolo de visare.
Femeia, este definiția nebuniei.
Nebunie fără de care am fi atât de dezordonați
şi viața fără firul verde ne-ar fi,
fără firul de care suntem atât de legaţi.

–––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

5 iulie, 2018

Dulce María LOYNAZ: Dacă mă iubești, iubește-mă toată

Amadeo Modigliani, 1884 – 1920

 *

Dacă mă iubești, iubește-mă toată

 

Dacă mă iubești, iubește-mă toată,

nu pe porțiuni de lumină sau umbră…

Dacă mă iubești, iubește-mă neagră

și albă. Și gri, și verde și blondă,

și brună…

Iubește-mă ziua,

iubește-mă noaptea…

Iar în zori, cu fereastra deschisă!

Dacă mă iubești, nu mă ciunti.
Iubește-mă toată… Sau nu mă iubi deloc!

Dulce María Loynaz, Kuba (1902 – 1997)

Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din “Antología Lírica”, Colección Austral, Espasa Calpe, Madrid

***
Si me quieres, quiéreme entera,//Si me quieres, quiéreme entera,/no por zonas de luz o sombra…/Si me quieres, quiéreme negra/y blanca. Y gris, y verde, y rubia, /y morena…/Quiéreme día, /quiéreme noche…
¡Y madrugada en la ventana abierta!…//Si mi quieres, no me recortes./¡Quiéreme toda …O no me quieras!

Emma POENARIU SERAFIN: Țara mea (poeme)

Simfonia nopții

 

Trece apusul, Cerul nu mai poate
Strânge buchete-n ziua fară vină,
Pe fruntea nopții prinde nestemate
Din galben ce-a ieșit din carantină.

 

Se vinde ziua nopții și dispare
Tablou pictat culorilor fatale ,
Iar dansul din lumină astfel moare
Prin noaptea ce se naște din răscoale.

 

Apare-n cer la bal și-o, zână bună
Orchestra cerului din nopți e plină
Și cântă simfonia-n nopți răsună ,
O stea mi-a recitat de noapte bună.

 

Închid și ochii, Cerul pun pe pleoape
Rețin privirea nopții-n vers pustii
Îmbrățișez a cerului aproape
Și-o mână se dezmiardă-n poezii.

 

Ceru-i pom cu fructe

 

S-au culcat în noapte stelele pe frunte,
Unele suave, altele amare.
Una mare tare , altele mărunte,
De la toate-n suflet, vreau să-mi cer iertare.

 

Au venit spre mine, stele sfinte-n noapte
Și-au adus cu ele, roiuri de lumină.
Unele mai triste, de par că sunt moarte
Alte lampadare, de pus în grădină.

 

O steluță mică, vine înspre mine,
A cules lumina, toată de la soare.
Curcubeu pe rochii, tare bine-i vine
Bate din aripe, bate din picioare.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Țara mea (poeme)” →

Marin BEȘCUCĂ: Poemele dimineții

O amintire…

 

… zorii foșnesc printre
amintiri,
toamna mi s-a urcat în tâmple,
deși e iarnă,
și ninge !
ninge cu mângâi de fulgi,
ninge-n mii și mii de dungi,
visele să ți le alungi,
dincolo de corifei !
ce-au dat cu pumnul în zei,
cuib de păsări în azur
STAU CU OCHII FIX ÎN FUM,
lacrimi nu curg !
cum să curgă peste
mângâieri de iarbă,
înstelată !
caldă …
albă …
moși cu ochii de cărbune
știu căințele s-adune,
pași pioși peste frunziș,
vârcolaci în aluniș,
mi-ar suge toamna din tâmple,
s-audă părul de mă plânge,
cărți poștale de iubire
se ascund în bulgăre,
anii …
câte trei într-un copac,
îmi seamănă-n geam pădure,
mierlă tu,
eu pitpalac …

 

… Ceaiul de 5 !!

… i-atâta trist în mine,
și plouă …
grindină în creieri,
și fulgere și tunet în alveole,
trăznet în atrii ..
și el,
desculț,
doar în maieu,
vânăt la ochiul stâng,
nasul tumefiat …
cuvântul mi-l deplânge,
mângâiul mi s-a frânt,
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Poemele dimineții” →