O mărturie şi un îndemn pentru zilele obişnuite, dintre sărbători

Deşi suntem în prag de vară, gândurile mă poartă spre Paştele trecut. Îmi amintesc de bucuria sărbătorii, de momentele de înălţare şi înluminare sufletească,  dar mai ales de faptul că am împărţit cu dărnicie urări de bine şi de sănătate, dorind, ca în fiecare an, “Paşte fericit” tuturor celor dragi şi apropiaţi. Ca în fiecare an… Şi totuşi anul acesta nu este unul obişnuit de vreme ce am hotărât să scriu despre fericire, adresând rândurile de mai jos Cititorilor acestei distinse publicaţii.

Mă gândesc cât de diferit abordăm subiectul fericirii în timpul şi după sărbători, cât de diferiţi suntem de noi înşine când de Paşti, cu sufletul plin de primăvară  vorbim deschis despre fericire, ne amintim că există, ne-o revendicăm cu curaj, ne-o dorim şi o dăruim cu sinceritate prin cele două cuvinte simple: “Paşte fericit!”. Fără doar şi poate sărbătorile se desfăşoară sub semnul fericirii. Dar cum rămâne cu zilele obişnuite, zilele lucrătoare dintre sărbători?  Răspunsul îl ştie fiecare dintre noi. După ce revenim la “normal” realizăm cât de grele sunt vremurile şi cât de mult ne apasă  frica, cu nenumăratele ei chipuri şi înfăţişări. Ritmul nebunesc de viaţă ne debusolează, ne abate şi ne poartă departe de calea aleasă în zilele sărbătorii. În confruntarea cu cotidianul fericirea devine pur şi simplu un cuvânt prea mare.

În ciuda tabloului schiţat mai sus în nuanţe descurajant de sumbre sau poate tocmai datorită lui, anul acesta am hotărât să nu trec cu obişnuita uşurinţă peste faptul că am urat fericire celor apropiaţi.  Luând pentru prima oară în serios urările făcute de Paşti, mă încumet să scriu aceste rânduri dedicate fericirii noastre de zi cu zi, atât de fragilă şi de neglijată. Vorbesc de pe poziţia oamenilor  obişnuiţi, printre care mă număr şi eu. Fericirea pentru care am de gând să pledez nu este una a realizărilor măreţe, pe care  mărturisesc că nu o cunosc ci una accesibilă, la îndemâna tuturor – fericirea lucrurilor mici şi a faptelor mărunte, aparent banale, aparent lipsite de importanţă.

Atât de multe s-au spus şi s-au scris despre fericire încât numai gândul abordării acestui subiect vast şi intimidant te poartă imediat spre întrebarea: ce aş mai putea adăuga nou?  Adevărul este că prin această încercare nu vizez originalitatea ideilor sau ineditul exprimării şi poate de aceea glasul îndoielii, care mărturisesc că nu m-a ocolit, n-a reuşit să mă abată de la ţelul propus. Dorinţa mea este ca aceste rânduri să constituie un îndemn la trezire şi o chemare la revizuirea propriei existenţe, pentru punerea unui alt început în viaţă, unul bun. Să luăm atitudine faţă de propria noastră fericire, acesta este mesajul pe care l-am primit şi eu la rândul meu şi pe care vreau să-l transmit mai departe prin intermediul cuvântului scris.

Pentru a trece pragul tărâmului luminos numit Fericire este nevoie să plăteşti o vamă… şi de aceea vă întreb pe fiecare în parte: “Eşti fericit, prietene?”. Nu este vorba de o întrebare retorică ci de una care se vrea luată cu adevărat în serios. Nu are importanţă dacă răspunsul va fi “nu” sau “da”, un ezitant “uneori” sau un întristător “nu ştiu” căci  “nu răspunsul este acela care luminează ci însăşi ÎNTREBAREA”!

Ni se întâmplă uneori în viaţă să aşteptăm disperaţi la porţile zăvorâte ale fericirii, frustraţi de inaccesibilitatea ei şi pierdem din vedere tocmai faptul că nu am bătut şi nu am cerut… Să fi uitat îndemnul biblic “Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide”?
Toate au un început, iar în cazul începutului despre care vorbim, kilometrul zero coincide cu  iscoditoarea întrebare “sunt eu oare fericit?” şi mai ales cu hotărârea de a-i da un răspuns cinstit, pas deloc uşor având în vedere că el presupune, înainte de toate, o confruntare cu noi înşine. Orice drum şi orice călătorie din prezent spre viitorul dorit nu se poate naşte dacă nu ţi-e clar unde te afli şi unde vrei să ajungi.

Îi datorez Cititorului o dezvăluire şi anume că întrebarea cheie adresată mai sus nu îmi aparţine. Cel care a abordat cu curaj  subiectul fericirii, animat de intenţia nobilă de a servi drept călăuză fiecăruia dintre noi, a fost scriitorul Mihai Rădulescu. În anul 1997, în cadrul unei serii de emisiuni radiofonice pe postul Radio România – Tineret, autorul şi-a purtat ascultătorii într-o expediţie a cunoaşterii  de sine, a căutării, a înţelegerii şi învăţării fericirii. Cu un an mai târziu, inspirată de aceste emisiuni a luat naştere o carte – Morală practică a creştinului începător şi o generoasă invitaţie: “Să căutăm împreună  a afla ce este fericirea!” Acolo, în acel îndreptar de credinţă în care Cititorul este îndrumat pas cu pas cum să-şi facă o viaţă frumoasă, întrebarea “Eşti fericit, prietene?” m-a aşteptat timp de 10 ani, să o descopăr şi să o urmez.

Poate la o primă vedere, a fi întrebat cum stai la capitolul fericire pare un gest obişnuit, întâlnit la tot pasul. Mărturisesc că am avut curiozitatea să aflu cât sunt de numeroşi mânuitorii cuvântului scris preocupaţi de subiectul fericirii în beneficiul semenilor lor. În urma căutărilor întreprinse pe Internet, am fost îndreptată către mii de pagini conţinând întrebarea “eşti fericit?”. Când am adăugat  însă virgula de rigoare şi după ea cuvântul “prietene”, am fost surprinsă să descopăr unicitatea formulării, ca şi cum Mihai Rădulescu ar fi fost singurul care a avut pornirea să ne abordeze cu blândeţe duhovnicească, înlesnindu-ne apropierea de noi înşine prin întrebarea: “sunt eu oare fericit?”. În acest maraton al vieţii de zi cu zi, să vină un seamăn al tău, şi, punându-ţi prieteneşte mâna pe umăr să te îmbie s-o porniţi în doi pe drumul deprinderii fericirii, mi se pare un act de înaltă nobleţe sufletească, de iubire a aproapelui în adevăratul sens al cuvântului.

Adevărul este că până în urmă cu doi ani nu am ştiut nimic despre înclinaţiile  scriitoriceşti şi nici despre impresionanta creaţie literară a celui care mi-a fost profesor de engleză în primul an de liceu. Pentru mine, Mihai Rădulescu a fost şi a rămas cel mai remarcabil dascăl cunoscut, de care mă leagă nu numai respectul şi consideraţia, dar şi o amintire preţioasă din anii îndepărtaţi ai adolescenţei  – povestea “Bibliotecii de împrumut”.

Neuitandu-mi promisiunea de a vorbi despre fericirea faptelor mărunte, mă adresez prietenului Cititor cu o nouă întrebare: poate oare uşoara bătaie din aripi a unui fluture să producă o tornadă la celălalt capăt al pământului, la distanţă de mii şi mii de kilometri de locul banalului “eveniment”? Întrebarea ca şi răspunsul afirmativ, bine cunoscute celor familiarizaţi cu “teoria haosului”,  par să nu aibă nici o legătură cu subiectul acestei scrieri. Şi totuşi, la o privire mai atentă, realizăm  ca în viaţa fiecăruia dintre noi există momente cruciale, în care o acţiune minoră declanşează un întreg lanţ de evenimente ce conduc în cele din urmă spre rezultate dramatice, legate de fericirea sau nefericirea noastră personală.

Credinţa mea este că există un fluture al fericirii şi sunt convinsă că el a bătut din aripi în acea zi a anului 1971 când în timpul lecţiei de engleză domnul Rădulescu a hotărât să ne explice nouă, elevilor dumnealui, ce înseamnă Cartea şi în câte feluri ne poate ea sluji.  Exemplul din viaţa personală de care  s-a slujit profesorul nostru pentru a-şi susţine afirmaţiile, acea poveste adevărată despre o bibliotecă de împrumut m-a impresionat atât de puternic încât şi astăzi, după atâţia ani, o păstrez cutremurător de vie în memoria minţii şi a sufletului, gata să o povestesc oricui ar fi interesat să o asculte: “Plecând pe front şi temându-se că nu se mai întoarce – cum lăsa în urmă o soţie tânără, fără serviciu, şi un copil neajutorat, care nici măcar şcoala primară n-o începuse -, îşi mută, tatăl meu, cărţile, adunate de la vârsta de paisprezece ani, într-o prăvălie închiriată în spatele bisericii Sfântul Gheorghe, pe strada Cavafii Vechi. Şi-şi denumi biblioteca ce-l slujise cu credincioşie până atunci: bibliotecă de împrumut. Plăteai un abonament modic şi luai cărţi acasă pentru o perioadă necesară delectării, informării, instruirii sau sufocării timpului suferinţei, ce murseca existenţele familiilor de ostaşi. Din aceşti bani ne-am întreţinut noi, mama şi cu mine, până la întoarcerea tatei de pe front.”

Fără doar şi poate intenţia domnului Rădulescu de a ne introduce pe noi, proaspeţii elevi de liceu, în spaţiul sacru al Cărţii, ca şi hotărârea de a ne da o lecţie de viaţă care să ne slujească în viitor, nu a avut nimic măreţ în ea. Şi cu toate acestea, mărturia adusă în continuare ne va arăta cât de miraculoase sunt puterile ascune într-o acţiune minoră izvorâtă din dragoste şi credinţă şi cum ne pot ele purta spre clipe de plinătate, de  nebănuită fericire, atunci când timpul potrivit soseşte…

În octombrie 2008, la mii de kilometri depărtare de liceul bucureştean în care am învăţat, inspirată de povestirea domnului Rădulescu, am deschis eu însămi o mică bibliotecă de împrumut în scopul autofinanţării unui modest proiect personal. Entuziasmul meu nu a avut margini când, după ce promisiuni de ajutor au fost date uitării, am reuşit să strâng pe această cale banii necesari cumpărării manualelor de studiu pentru o grupă de eleve de ale mele. “Cum de nu dai fuga să-i povesteşti domnului Rădulescu despre noua bibliotecă de împrumut?” La îndemnul soţului meu am hotărât să-l caut pe domnul profesor. Ce şanse aveam să găsesc un nume a cărui urmă o pierdusem încă din al doilea an de liceu, un nume atât de răspândit încât în cartea de telefon a Bucureştiului din acel an figura de 123 de ori? Şi cu toate acestea dorinţa de a împărtăşi bucuria proaspetei realizării cu cel care era cel mai în măsură să o aprecieze la adevărata ei valoare a ieşit biruitoare asupra neîncrederii şi a comodităţii. Am  scris numele dascălului meu pe Google şi, cu inima bătând de emoţie, m-am pregătit fizic şi sufleteşte să caut acul în carul cu fân…

De astă dată măruntei fapte, aceea a apăsării cu încredere şi speranţă pe o tastă de calculator, nu i-au mai trabuit decenii spre a stârni întreaga avalanşă de evenimente ce au urmat. Totul s-a petrecut mult mai repede, într-o sincronicitate perfectă a lucrurilor ce se întâmplă exact în locul şi la momentul potrivit, într-un singur şi unic scop.  Minunea nesperată s-a produs atunci când, printre miile de pagini primite ca rezultat, am ajuns de la prima încercare, printr-un fabulos “noroc al începătorului”, la site-ul “literatură şi detenţie” aparţinând scriitorului Mihai Rădulescu. Nu mi-a luat mult timp să înţeleg, citind biografia autorului, că prolificul scriitor de beletristică, cu o arie de manifestare impresionant de largă, este de fapt fostul meu profesor de engleză din  primul an de liceu. La asemenea descoperire nici că m-am aşteptat şi nici la propunerea de a scrie o schiţă despre cele două biblioteci de împrumut, pe care domnul profesor mi-a adresat-o odată cu răspunsul la lunga şi elaborata scrisoare pe care i-am trimis-o la scurt timp după ce l-am descoperit.

Să scrii scrisori frumoase este una, dar s-o porneşti într-o aventură a creaţiei fără nici o experienţă literară, după vârsta de 50 de ani, este cu totul şi cu totul altceva. Nu ştiu de unde mi-am tras curajul să dau curs provocării de a scrie, eu, cea mai începătoare dintre începători, în faţa scriitorului experimentat, a cărui  creaţie literară o descopeream fascinată, citind cu nesaţ scriere după scriere, dimineaţa şi seara, zi de zi. De fapt cred că ştiu ce m-a ajutat cel mai mult în acele clipe de încercare, inerente începutului oricărei ucenicii. Sfaturile domnului Rădulescu, răspunsurile la întrebări care mă frământau – nu cele din scrisorile scurte scrise în luptă cu boala ci cele din creaţia sa literară -, m-au susţinut şi m-au întărit în lupta cu îndoiala faţă de propriile-mi puteri: “După ce veţi fi învingător în cele mici, vă veţi alege măsuri mai mari, şi tot mai mari, şi tot mai mari… Cum să aspiraţi la lupte covârşitoare, dacă nu vă cunoaşteţi încă puterile ce vi se par meschine, dar, din care triumfător urcând, ieşiţi mai bun cunoscător al forţelor,  al limitelor ce vă sunt impuse pentru moment şi care trebuie neapărat depăşite de tindeţi la şi mai mari performanţe?”

Regăsirea dintre fosta elevă de liceu şi dascălul ei de engleză a fost de scurtă durată. După trei luni de la acel îndemn: “scrie, scrie fără de-ncetare şi ia atitudine faţă de viaţă”, înfrânt de boala necruţătoare, domnul profesor a trecut în nefiinţă. Din întâlnirea care acum înţeleg că a fost predestinată, s-a născut o schiţă pe care am intitulat-o chiar “Biblioteca de împrumut”, eveniment de genul celor care îţi împart viaţa în două – “înainte de…”  şi “după…”. Această perioadă de numai trei luni a fost marcată de momente de intensă trăire sufletească, când am cunoscut fericirea, entuziasmul şi elanul, dar şi frământările, îndoiala, tristeţea sau durerea.

Evenimentele legate de descoperirea unui drum propriu, nou şi nebănuit, al înfloririi personale,  pentru care numele de “tornadă a fericirii” nu este deloc exagerat, au constituit doar un început. Ecoul acelor întâmplări de la care au trecut aproape doi ani continuă să se resimtă şi astăzi, în prezentul scrierii acestor rânduri, cuprinzând prin cercuri din ce în ce mai largi tot mai mulţi oameni şi evenimente. Poteca croită atunci s-a transformat într-un drum de care fericirea nu este străină, iar eu, pot spune că mi-am câştigat dreptul să pledez în favoarea ei…

Fără a mai face distincţie între fericirea faptelor măreţe şi cea a micilor măsuri, căci această diferenţă nu există în realitate ci doar în închipuirea noastră, îi dau cuvântul domnului Rădulescu să ne amintească tuturor că ne-am născut cu dreptul de a fi fericiţi: “Seamănă fericirea oamenilor de seamă cu fericirea noastră, atât de umili în aspiraţiile ce nutrim? La prima vedere, deloc. Gândim că este fericirea unor oameni de excepţie şi că noi nu vom fi niciodată aşa ceva. Gândim astfel, pentru că orbiţi de vârtejul vieţii, n-avem niciodată timp să ne privim şi pe noi în oglindă. Or, dacă am face-o, am descoperi că suntem o persoană, adică o entitate unică. Fiecare persoană are dreptul, înscris de la naştere în cartea vieţii ei, de a înflori la maximum şi de a deveni o personalitate de excepţie. Fericirea noastră, aceea ce ne aşteaptă doar pe noi, este echivalentă cu a oricărui om de seamă şi constă în eforturile solicitate de înflorirea pomenită a personalităţii noastre.”

Nu aş fi  îndrăznit să scriu aceste rânduri despre un capitol special al vieţii mele dacă nu aş fi ajuns la înţelegerea, care trebuie transmisă mai departe, că mărturiile oamenilor obişnuiţi sunt tot la fel de importante pentru învăţarea fericirii ca şi biografiile oamenilor de seamă din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Oricât ar părea de paradoxal există legi, pe care le-am putea denumi legi ale fericirii şi propriei împliniri sau legi ale moralei creştine sau legi ale iubirii şi smereniei şi tot una ar fi, aşadar există legi întipărite în inimile oamenilor. Aceste legi nescrise aşteaptă să fie trezite şi activate, nu prin predici moralizatoare ci prin exemple vii şi grăitoare din viaţa celor ce au cunoscut fericirea.

După amintita trezire n-ar mai fi decât un pas, să ne alegem fapta sau măsura  potrivită nouă şi s-o pornim la drum. Acest drum, care în cazul meu este legat de numele scriitorului şi profesorului Mihai Rădulescu precum şi al foştilor săi prieteni şi colaboratori, ar putea fi drumul către fericire al fiecăruia dintre noi, cu o singură condiţie. Şi de aceea revin la întrebarea care ne-a însoţit de-a lungul acestei scrieri: “Eşti fericit, prietene?”

Aici se încheie pledoaria mea închinată fericirii, o scriere a întrebărilor destinate oamenilor simpli şi obişnuiţi. În vremuri de cumpănă pentru o trăire atât de înaltă şi de plină, îndrăznesc să sper că până la Paştele viitor, tot mai numeroşi vor fi aceia pentru care bătaia aripilor de fluturi va vesti fericirea. Căci la urma urmei “de ce să fim nefericiţi, dacă putem să fim fericiţi?”

*Notă: Toate citatele apărute în scriere aparţin scriitorului Mihai Rădulescu, extrase din volumul Morală practică a creştinului începător, capitolul teologie, site  www.literaturasidetentie.ro

–––––––––-

Monica LEVINGER

3 mai 2010 – Israel