Motto:

‘’Copilăria nu are, copilăria doar este.’’

(C. Zăgan)

Am fost expertă în teamă, am crescut într-o casă bântuită de nefericiți, de sentimentul înfricoșător al zilei de mâine care nu știi ce-ți va aduce.
Teama de abandon, teama de bătaie, teama că sunt un nimeni, teama că nu voi ajunge niciodată un om iubit, teama de viață pe care o duceam dar și teama de moarte…deopotrivă!
Mi-a trebuit ani buni să-mi înving demonii și să-mi fac curaj, să pot intra în casa copilăriei mele, într-o zi! După atâta amar de vreme, oare ce se mai poate întâmpla? Mi-am zis?!
Tot ce vine din multă durere te și provoacă să-ți cunoști limitele.
Surâd cu o tristețe de moarte în suflet, spunea Camil Petrescu, nu știu ce mi-a venit după două decenii să spun că sunt pregătită să-nfrunt orice, aproape cu o forță morală care mă surprinde și pe mine, fără să neg, în schimb e cel mai înalt act de bravură de care am dat dovadă…nici nu știu dacă trebuie să mă laud cu ea…
Cu cât mă apropiam mai mult de casa durerii, aproape instinctiv traversam strada, simțeam de fiecare dată același lucru, că pot face pe picioare un atac de cord și-mi pot semna singură sfârșitul.
Mă înhață pe de-a-ntregul o panică în care intram fără voia mea, ca și cum, legată fiind urma să fiu dusă în fața unei execuții publice.
Azi trebuie să deschid o Ușă, și-o voi deschide pentru că nu mai are ce să se-ntâmple după atâta amar de vreme.
Am mai plecat spre casa asta de multe ori dar, pășeam cu picioarele altuia, priveam cu alți ochi, mi se schimba încet dispoziția, îmi transpirau mâinile, oricât voiam să devin lucidă și să lupt, ceva mă lega imediat cu sârmă ghimpată și nu mai puteam înainta…
……………………………………….
Casa părintească ar trebui să fie un spațiu de oxigen și cel mai încărcat de emoție și trăiri frumoase, de aduceri aminte, ca-ntr-un cuib protector să fii, pentru că ea devine legătura noastă cu iubirea, cu atașamentul, aici cunoști tandrețea, aprecierea și fericirea de a fi copil.
Aici trebuie să fie cel mai sfânt domeniu al amintirilor și prima viziune a noastră despre viața omului…
Fiecare întoarcere, să fie cataplasmă pentru suflet, ce-ți redă liniștea, îmbrățișarea, bucuria celor care te-au adus pe lume, aici iți poți trăi Raiul tău și mii de alte sentimente de mulțumire, nu aici ai trăit, ai visat și ți-ai luat zborul?
Pentru mine, însă, casa părintească înseamnă un Memorial al durerii, frământări mii, izolare și zbucium sufletesc. În mintea mea se face întuneric dacă vreau să-mi amintesc!ea, pentru mine nu rămâne decât o temniță a terorii.
Doamne, cât mi-aș dori ca imaginea rezultată în urma acestei reflectări, să mi se schimbe într-o bună zi printr-o minune… sau măcar s-o mai pot îndura!
Deși nu te poți minți la nesfârșit, trebuie să-ți asculți și strigătul și revolta, să vii la luptă cu tine, e timpul să vrei să te vindeci, îmi spun! niciodată nu e prea târziu!
În casa aceasta nu mi-am găsit niciodată liniștea, nici echilibrul, n-am cunoscut ce înseamnă să trăiești și să te bucuri în sânul familiei, nu am învățat să mă joc, n-am primit daruri, n-am avut prieteni, nici sărbători, m-am trezit copil bătrân, bun de pus la muncă și cam atât!
Eram mai ușor de îmbrâncit decât de strigat pe nume, nici nu mai știu dacă chiar purtam un nume pe atunci…
N-am rămas în minte cu nici un ecou fericit despre ce înseamă ‘’acasă’’,sau ‘’copil’’, sau ‘’părinte’’ așa cum nu știu dacă am pentru mine, cuvântul ‘’mamă’’ înseamnă mai mult decât un banal substantiv comun!
Foarte rar, dacă treceam cu mașina, căutam cu privirea una din ferestre și atât! pentru că acolo m-am lăsat, cred!pe Mine! ești răvășit când te iau amintirile pe repede înainte, intri voit, parcă într-o comă în derulare…Și te-ntrebi, de la fereastra aceea am privit eu lumea un sfert de viață?!
Atât am stat în casa asta cu fruntea lipită de geam așteptând…
Întemnițarea era, paradoxal și singura mea liniște!
Cum intra cineva pe ușă începea scandalul, din orice și de la nimic.
Priveam printr-un ochi de geam și-mi rodeam unghiile, pană la sânge uneori, îmi înghițeam plânsul când auzeam râsete de copii și mă acapara cu totul într-un soi de sentiment străin mie, bucuria!
Ce știu e că inventam cuvinte care să-mi dea putere, le rosteam pe silabe pentru că mă scoteau din singurătate! Descoperisem că jucându-mă așa îmi legănam de fapt sufletul, așa cum copilul de la colț de stradă pus să cerșească, își leagănă trupul ca să-și învingă teama.
De două ori în două zeci de ani am avut curajul să-ncerc să m-avânt în așa străduință, deloc tentantă, de a-mi învinge și-nțelege teama! Și de a-mi caștiga măcar Pragul Terorii.
Eu de fapt îmi împingeam sufletul înainte, să-și recunoască măcar zidurile, cu mintea desenam mereu uși și ferestre gândind că numai așa îmi pot salva sufletul, pe toate laturile camerelor în marile mele evadări, așteptam în fantezia mea o ușă să se deschidă, s-o pot zbughi de-acolo.
Am urcat cu frica scările, nu-i uitasem nici uneia forma, erau în spirală și foarte înguste, iar sub ele, era locul unde mă piteam cu fratele mic în brațe până se terminau scandalurile alor mei.
Pentru că era o casă veche cu câțiva locatari, toți erau prezenți la spectacol, evident, toți erau salvatorii mamei, toți se temeau de agresor așa cum toți uitau de mine.
Eram un copil de câțiva ani, transformat în salvatorul celui mic, îmi luam fratele în brațe și mă ascundeam acolo ca-ntr-o scoică și așteptam să se facă foarte târziu, să se liniștească apele și mama să tragă cortina.
Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Fiecare din noi are un ,,Memorial” al durerii! (file de jurnal)” →