Anna-Nora ROTARU: A fost odată, ca niciodată…

A FOST ODATĂ, CA NICIODATĂ…

 

Cândva eram o copilă, mică şi neştiutoare,
Încă mai credeam, în zânele din basme…
Zglobie fetişcană, fiind veselă şi visătoare,
Mi-am lăsat speranţele, prin vânt să zboare,
Alungând din minte, vise urâte cu fantasme !

 

Adesea alergam, prin crânguri dese şi păduri,
Prin lanuri aurii, de floarea-soarelui şi grâu…
Necunoscutul nu mă-nfricoşa si nici norii suri,
Nu-mi păsa de-n bălţi, se-nglodau ai mei conduri,
Din izvor apa sorbeam şi mă scăldam în pârâu !

 

Ţineam în mână, strâns, a inocenţei mele cheie,
Porţi să deschid cu ea, de-ar fi fost ca să iubesc…
Şi când venise vremea şi când simţii scânteie,
În inima-mi copilăroasă şi trupu-mi de femeie,
Am mulţumit Celui de Sus, de dar dumnezeiesc !

 

Am învăţat ce-i viaţa, cum senzaţii noi să simţi,
Cum a iubire să tresalţi şi cum te năpădesc fiori…
Cum curg lacrimi de drag, prin suspine, rugăminţi,
Dorinţele cum sa le-neci, în şoaptele de dor fierbinţi,
Sub clar de lună spuse, din noapte până-n zori !

 

Şi… mult mai frumos a fost, ca-n basmele cu zâne,
Trăind viaţa adevărat, nu numai-n file de poveste…
La pieptul tau puternic, lăsat-am buzele să-ngâne,
Că mereu-ţi voi fi stăpână şi tu pe veci, stăpâne,
Pe pământ, cât o sa fim şi-acolo… în spaţiile celeste…

—————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

16 iulie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Vară pe cheia sol

Vară pe cheia sol

 

Soare pe cer,
Flori pe pământ,
Nori cu mister,
Seri din Cuvânt…

 

Cerne pe câmp ploaie albastră
Din zările cu norii învinși,
Si plouă…plouă-n alba fereastră
Cu picături din ochii deschiși…

 

Stele pe cer
Spun jurământ
C-un adevăr
Rupt din Cuvânt

 

Cerne pe timp secunde tăcute
Din ceasul trecut cu ore de vis,
Și bate, bate-n inimi pierdute
Același mister deloc convins…

 

Și trec în zori cocorii pașnici
Pe cerul tău lăsat orfan,
Și urcă-n zări pe munții veșnici
Cu dorul alb puțin profan…
………………………..
Si plouă, plouă
În vară nouă!

–––––––––––

Dan-Obogeanu Gheorghe

16 iulie 2018

 

Daniela PÂRVU DORIN: Fiecare din noi are un ,,Memorial” al durerii! (file de jurnal)

Motto:

‘’Copilăria nu are, copilăria doar este.’’

(C. Zăgan)

Am fost expertă în teamă, am crescut într-o casă bântuită de nefericiți, de sentimentul înfricoșător al zilei de mâine care nu știi ce-ți va aduce.
Teama de abandon, teama de bătaie, teama că sunt un nimeni, teama că nu voi ajunge niciodată un om iubit, teama de viață pe care o duceam dar și teama de moarte…deopotrivă!
Mi-a trebuit ani buni să-mi înving demonii și să-mi fac curaj, să pot intra în casa copilăriei mele, într-o zi! După atâta amar de vreme, oare ce se mai poate întâmpla? Mi-am zis?!
Tot ce vine din multă durere te și provoacă să-ți cunoști limitele.
Surâd cu o tristețe de moarte în suflet, spunea Camil Petrescu, nu știu ce mi-a venit după două decenii să spun că sunt pregătită să-nfrunt orice, aproape cu o forță morală care mă surprinde și pe mine, fără să neg, în schimb e cel mai înalt act de bravură de care am dat dovadă…nici nu știu dacă trebuie să mă laud cu ea…
Cu cât mă apropiam mai mult de casa durerii, aproape instinctiv traversam strada, simțeam de fiecare dată același lucru, că pot face pe picioare un atac de cord și-mi pot semna singură sfârșitul.
Mă înhață pe de-a-ntregul o panică în care intram fără voia mea, ca și cum, legată fiind urma să fiu dusă în fața unei execuții publice.
Azi trebuie să deschid o Ușă, și-o voi deschide pentru că nu mai are ce să se-ntâmple după atâta amar de vreme.
Am mai plecat spre casa asta de multe ori dar, pășeam cu picioarele altuia, priveam cu alți ochi, mi se schimba încet dispoziția, îmi transpirau mâinile, oricât voiam să devin lucidă și să lupt, ceva mă lega imediat cu sârmă ghimpată și nu mai puteam înainta…
……………………………………….
Casa părintească ar trebui să fie un spațiu de oxigen și cel mai încărcat de emoție și trăiri frumoase, de aduceri aminte, ca-ntr-un cuib protector să fii, pentru că ea devine legătura noastă cu iubirea, cu atașamentul, aici cunoști tandrețea, aprecierea și fericirea de a fi copil.
Aici trebuie să fie cel mai sfânt domeniu al amintirilor și prima viziune a noastră despre viața omului…
Fiecare întoarcere, să fie cataplasmă pentru suflet, ce-ți redă liniștea, îmbrățișarea, bucuria celor care te-au adus pe lume, aici iți poți trăi Raiul tău și mii de alte sentimente de mulțumire, nu aici ai trăit, ai visat și ți-ai luat zborul?
Pentru mine, însă, casa părintească înseamnă un Memorial al durerii, frământări mii, izolare și zbucium sufletesc. În mintea mea se face întuneric dacă vreau să-mi amintesc!ea, pentru mine nu rămâne decât o temniță a terorii.
Doamne, cât mi-aș dori ca imaginea rezultată în urma acestei reflectări, să mi se schimbe într-o bună zi printr-o minune… sau măcar s-o mai pot îndura!
Deși nu te poți minți la nesfârșit, trebuie să-ți asculți și strigătul și revolta, să vii la luptă cu tine, e timpul să vrei să te vindeci, îmi spun! niciodată nu e prea târziu!
În casa aceasta nu mi-am găsit niciodată liniștea, nici echilibrul, n-am cunoscut ce înseamnă să trăiești și să te bucuri în sânul familiei, nu am învățat să mă joc, n-am primit daruri, n-am avut prieteni, nici sărbători, m-am trezit copil bătrân, bun de pus la muncă și cam atât!
Eram mai ușor de îmbrâncit decât de strigat pe nume, nici nu mai știu dacă chiar purtam un nume pe atunci…
N-am rămas în minte cu nici un ecou fericit despre ce înseamă ‘’acasă’’,sau ‘’copil’’, sau ‘’părinte’’ așa cum nu știu dacă am pentru mine, cuvântul ‘’mamă’’ înseamnă mai mult decât un banal substantiv comun!
Foarte rar, dacă treceam cu mașina, căutam cu privirea una din ferestre și atât! pentru că acolo m-am lăsat, cred!pe Mine! ești răvășit când te iau amintirile pe repede înainte, intri voit, parcă într-o comă în derulare…Și te-ntrebi, de la fereastra aceea am privit eu lumea un sfert de viață?!
Atât am stat în casa asta cu fruntea lipită de geam așteptând…
Întemnițarea era, paradoxal și singura mea liniște!
Cum intra cineva pe ușă începea scandalul, din orice și de la nimic.
Priveam printr-un ochi de geam și-mi rodeam unghiile, pană la sânge uneori, îmi înghițeam plânsul când auzeam râsete de copii și mă acapara cu totul într-un soi de sentiment străin mie, bucuria!
Ce știu e că inventam cuvinte care să-mi dea putere, le rosteam pe silabe pentru că mă scoteau din singurătate! Descoperisem că jucându-mă așa îmi legănam de fapt sufletul, așa cum copilul de la colț de stradă pus să cerșească, își leagănă trupul ca să-și învingă teama.
De două ori în două zeci de ani am avut curajul să-ncerc să m-avânt în așa străduință, deloc tentantă, de a-mi învinge și-nțelege teama! Și de a-mi caștiga măcar Pragul Terorii.
Eu de fapt îmi împingeam sufletul înainte, să-și recunoască măcar zidurile, cu mintea desenam mereu uși și ferestre gândind că numai așa îmi pot salva sufletul, pe toate laturile camerelor în marile mele evadări, așteptam în fantezia mea o ușă să se deschidă, s-o pot zbughi de-acolo.
Am urcat cu frica scările, nu-i uitasem nici uneia forma, erau în spirală și foarte înguste, iar sub ele, era locul unde mă piteam cu fratele mic în brațe până se terminau scandalurile alor mei.
Pentru că era o casă veche cu câțiva locatari, toți erau prezenți la spectacol, evident, toți erau salvatorii mamei, toți se temeau de agresor așa cum toți uitau de mine.
Eram un copil de câțiva ani, transformat în salvatorul celui mic, îmi luam fratele în brațe și mă ascundeam acolo ca-ntr-o scoică și așteptam să se facă foarte târziu, să se liniștească apele și mama să tragă cortina.
Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Fiecare din noi are un ,,Memorial” al durerii! (file de jurnal)”

Emma POENARIU SERAFIN: Capra cu trei iezi ( după I. Creangă )

Poveste cu final neaşteptat

 

O capră cu albă blană, te rog să mă crezi,
Avea casa-ntr-o poiană și creştea trei iezi.

 

Unul mare cam năstrușnic şi neastâmpărat
Mijlociul nu ascultă, ba sub pat, ba-n pat.

 

Dar mezinul, puiul mamei, cel ascultător
Stă cu mama, o ajută, mătura-n pridvor.

 

Intr-o zi capra îi cheamă şi frumos le-arată
Că se duce după hrană, că mâncarea gată.

 

Voi închideți ușă bine, eu mă duc şi vin
Să nu deschideți la nime’ nici la lup hain.

 

Când mă-ntorc de la pădure eu vă cânt căpreşte
Voi nu deschideți că lupul, cel hain, pândeşte.

 

Când ajung la ușa casei astfel am să cânt
Voi ciuliți urechea bine nu-mi uitați cuvânt :

 

,, Trei iezi
Cucuieți
Uşa mamei, descuieți
Că mama v-aduce vouă”…..

 

Iezii îi promit la capră că se duc în casă
Și încuie uşă bine iar pe lup, nu-l lasă…

 

Capra pleacă liniștită după de-ale gurii
Și dispare-ntr-o clipită în pacea pădurii…

 

Când lupul observă capra ca a şi plecat
Vine la iezi să le cânte , cântecul lăsat.

 

Iezii nu îi deschid ușa, fără vre-un habar
Lupul pleacă să-şi ascută , dinții la fierar.

 

Apoi iarăși lângă ușă, cântă mai subțire
Iezii nu îi deschid uşa şi îl scot din fire.

 

Pleacă lupul , iar, în grabă tot pe la fierar
Să-i ascută limba bine și se-ntoarce iar.

 

Viclenia lui măiastră la uşă-o interpretează
Iezişorii cred că-i mama uşa o deşurubează.

 

Intră lupul şi îl prinde, pe cel mare dintre iezi
Mijlociul și mezinul cu o sfoară printre lăzi.

 

Leagă lupul fedeleș, şi-i arată spurcăciunii
Cum că iezii caprei albe, l-au făcut de râsul lumii.

 

Vine capra din pădure și cu lapte și cu sare,
Lupul prins ca-n pușcărie nu-i mai trebuie mâncare.

 

Și îl duc la primărie să îl facă de ruşine
Iar căprița şi cu iezii au scăpat de spurcăciune.

 

Morala :

De eşti lupul prefăcut
Astăzi iezii ,, te-au făcut “!

——————————–

Emma POENARIU SERAFIN

15 iulie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Căutări lirice

Clopot de bronz

 

 

Mi-a ajuns sufletul un clopot
de atâta depărtare.
Ding-dang…mă risipesc
în sunete de bronz…
Pe altarul de aramă al dorințelor
ard mocnit, în magice incantații.
Îngeri, ori fluturi, aterizează
pe câmpia de cristal a retinei
aducându-mi vești.
Vibrez lovindu-le aripile
cu șoaptele picurânde
din catedrala părăginitului trup…
Doar sufletul,
clopot
sub albastre întinderi
nemurește împreună cu tine
înspre și întru iubire…

 

Căutări

 

Doamne, dacă am mai trăit
încă o viață înainte
de aceasta,
sunt sigur că am petrecut-o
tot căutându-Te…

 

Unde erai când disperat
pe înălțimile munților,
în adâncimile mărilor,
în nemărginirea câmpiilor
și în trilurile ciocârliilor
te-am căutat?

 

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Căutări lirice”

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: Până mă mântuiești, Doamne…

Până mă mântuiești, Doamne…

 

Un ,,tu” mă plouă cu moarte,
Alt ,,tu” mă scurge de frici,
Câțiva ,,tu” îngheață de focul meu,
Iar singura ,,eu” sunt noi.
Cine ești tu cu alt tu și câțiva tu,
Dacă nu eu fiind noi?

 

Un ,,tu” a tăcut spre a se fi iertat,
Alt ,,tu” mă iartă pentru că deveni ,,eu”,
Câțiva ,,tu” exersează a fi ei,
Ca eterna ,,eu” să se boboteze.
Cum respirăm fie tu fie noi,
Până eu ajung să Îmi îmbrățișez Dumnezeul?

––––––––––––

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău, Basarabia

16 iulie, 2018

 

Anca-Maria DAVID: Sunt aici

SUNT AICI

 

Sunt aici
să-ţi prind sufletul în palmă,
Sunt acolo
navigând pe o mare calmă,
Sunt oriunde mă primeşti,
Să m-asculţi, să-mi spui poveşti.

 

Sunt oricum în gândul tău,
Nemişcat privind din hău,
Cum o viaţă ne iubim
Şi-n tăcere noi trăim.

 

Sunt aici
în umbra ta,
Sunt aici
când vei pleca,
Lângă tine eu voi fi
Când viaţa se va sfârşi.

–––––––––

Anca-Maria DAVID

16 iulie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Versuri

E lună plină şi am gânduri şirete?!

 

E lună plină,

sufletul m-a-nchis pe afară

şi-n mine nici o lumină

aripile care-mi cresc

nu mai duc la odihnă

zborul nu mi se mai pare firesc…

 

Şi pe acelaşi cer de metil

o eclipsa din nelinişti îmi ţes

când ştii că nu te mai poţi reîncarna

visele trebuie duse la azil

există un azil de vise,

nu mai întreba!

 

Aşa fac cu mine mereu…şi nu ştiu de ce…

e lună plină şi am gânduri şirete?!

te plângi că nu mai ştii să te asculţi,

dincolo de trecut si dincolo de orice

asa e, trăim cu faţa la perete,

viaţa are un dirijor din umbră

şi genuni fără punţi…

 

Poem de duminică

 

Azi e prima dată când mi-e drag să stau cu mine

azi, chiar nu mai am chef să schimb lumea

dar e un exerciţiu ludic să-mi pot expune sufletul

în lumina unui ciob de sticlă colorată de mine…

nu mai calc desculţă demult…

dar mă-ntreb, numai! unde se ţine

concursul de frumuseţe al dumnezeirii

când fiecare zi se ascunde după cealaltă

numai eu… alerg, alerg vrând multe să uit-

celulele mele toate au memorie

toate amintirile îmi ard sub piele

numai Chopin e cântecul meu de răspuns

să-nteleg cum de mi-e drag,

azi să stau cu mine

într-un labirint launtric când cineva

încearcă să urce o scară cu susul în jos…

 

Azi iubesc un singur mâine

 

Acolo unde-ţi puneai tu capul,

în golul din claviculă

începe rugăciunea singurătăţii…

acolo îmi ascund

eu…cuvintele

dar nu ştiu până când…

de ieri iubesc un singur mâine,

şi-un singur vers

ori prea îndrăgostit

ori prea flămând…

E adevarat?

de-ntind pe pernă mâna

îmi pui seminţe-n răni

sau mi te-arunci în gând?

nu mi-e totuna,

de-ntreb!

trec viaţa pe curat,

încărunţesc în somn

săpând într-un destin supus

cu palme de soldat…

Nu-mi iese ruga, deşi ard

şi caut rătăcită

o mie de-ntrebări sărate

pe trupul meu de răstignită-

sunt suflet slab sau cântec mut?

fără cuvinte azi

iubesc un singur mâine

şi-nvăţ cu noi ce-i de făcut…

 

Poemele cu ochii verzi

 

Se scutură crinii

peste tăcerea care mă scrie,

caut să te închid într-un poem

sau într-o simplă poezie

numai că tot ce frământ

e fără umbră şi doare,

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Versuri”

Viorel ROMAN: Criza d-nei Angela Merkel (4)

Criza d-nei Angela Merkel,  a ‘porților deschise tuturor’ vazuta de Giovanni Sartori (2013–2017) in Il Giornale, Milano.

– Profesore, ați spus recent că suntem supuși unei invazii. În Franța, intelectualii de stânga încep să vorbească asemenea colegilor lor de dreapta. Multiculturalismul a eșuat, fluxurile migratorii dințările musulmane nu mai pot fi suportarte, islamul nu se poate integra în Europa democratică…

Giovanni Sartori: Spun aceste lucruri de zeci de ani. Și dvs vorbiți ca dreapta … Stânga, dreapta, lucrurile astea nu mă interesează. Ce mă interesează este bunul simț. Vorbesc din experiență, pentru că studiez acest lucruri de ani de zile. Încerc să înțeleg care sunt mecanismele politice, etice și economice care reglează raporturile dintre Islam și Europa, pentru a propune soluții la dezastrul în care ne-am adâncit.

– Care dezastru?

Giovanni Sartori: Acela de a ne imagina că putem integra în mod pașnic o vastă comunitate musulmană, fidelă unui monoteism teocratic, care refuză să separe puterea politică de cea religioasă într-o societate occidentală democratică este o mare iluzie. Din această fantasmă s-a declanșat războiul, tot mai deschis, pe care îl trăim acum.

– De ce?

Giovanni Sartori: Pentru că Islamul, în cursul ultimilor 30 de ani, s-a trezit într-o manieră agresivă. Și-a inflamat adepții, gata să se arunce în aer, ajutați de noi tehnologii din ce în ce mai periculoase. Este un islam incapabil să evolueze. Este un monoteism teocratic înțepenit în secolul VII, incompatibil cu monoteismul occidental. După victoria de la Viena în 1683, aceste două realități s-au ignorat reciproc; astăzi se înfruntă din nou.

– De ce este imposibilă coabitarea?

Giovanni Sartori: Pentru că societățile libere occidentale sunt întemeiate pe democrație, pe suveranitatea poporului. Islamul este întemeiat pe suveranitatea lui Allah. Iar dacă musulmanii pretind să aplice acest principiu în Occident, atunci conflictul este inevitabil.

– Credeți așadar că integrarea musulmanilor în societățiel noastre va fi imposibilă?

Giovanni Sartori: De la anul 630 după Hristos, istoria nu a înregistrat nici o integrare islamică reușită în sânul societăților nemusulmane. Priviți la India sau la Indonezia. Deci, dacă în țările lor musulmanii trăiesc fără probleme sub suveranitatea lui Allah, dimpotrivă, în Occident… Dacă musulmanul imigrant din Occident continuă să adere la un asemenea principiu și refuză valorile noastre etice și politice, aceasta înseamnă că nu se va putea integra niciodată.

– Și multiculturalismul?

Giovanni Sartori: Ce numim noi multiculturalism? Ce înseamnă el? Multiculturalismul nu există. Stânga, care flutură fără încetare acest termen, nu știe nimic despre Islam, ea ține discursuri de ignoranți. Chinezul a continuat să rămână chinez și după 2000 de ani și coabitează pașnic în orașele noastre cu tradițiile și obiceiurile lui. La fel și europenii evrei. Nu și muslmanii. În sfera privată au dreptul de a-și profesa religia, dar politic trebuie să accepte suveranitatea populară. Altfel, nu au ce căuta în Occident.

– Dacă un ins de stânga v-ar auzi vorbeșe astea, v-ar trata drept xenofob.

Continue reading „Viorel ROMAN: Criza d-nei Angela Merkel (4)”

Monica ILAȘ: Poesis

o pagină nescrisă                  

 

Străluminarea suavă a ultimei silabe

prin înaltul ei transparent – ne apără,

încă de la început,

de freamătul vertical al toamnei –

desprins din respiraţia de ger

a stâncilor nemuritoare…

 

Nu vom afla înainte de întuneric

dacă judecata zeului trist ne va înalţa

peste suliţele înalte ale catedralelor

sau va însoţi miracolul sferei

– după descoperirea erorilor –

trecându-ne prin pagina nescrisă.

 

Nu vom afla nicicând

dacă suntem închipuirile străvezii,

peste care înţelepciunea stelelor

şi-a coborât valul tămăduitor,

fermecând ritmurile secundelor,

cu prelungiri de mătase !

 

În cunoaştere tainică, ne vor fi dăruite

ţărmurile mărilor nordice

şi toate semnele născocite

de gândurile lumii şi şoaptele biruitoare…

 

…Iar atunci vom vibra colorat

– incendiindu-ne văzduhul –

până când nu vom mai fi !

 

înfiorarea naşterii                 

 

Urmăream durerile secundei

căzând peste sevele gândului

adus de zeii închipuiţi ai erelor

iar stelele fixe înconjurau

ca nişte forme înmiresmate

înfiorarea naşterii .

 

Mumia curcubeului îţi bântuia

culorile…

 

De sub piramida gândului

se apropiau ţipetele misterioase

ale ultimei oaze de uimire.

 

Continue reading „Monica ILAȘ: Poesis”