Anca-Maria DAVID: Sfinții închisorilor

SFINŢII ÎNCHISORILOR

Sfinţii închisorilor ne privesc din cer,
Curge mirul sfânt pe pământ,
Dragostea de neam şi credinţă
I-a adunat în Sânul lui Avraam.
Au plătit pentru a lor credinţă,
În viscolul durerilor s-au zvârcolit,
Ţipete se auzeau peste tot,
Noaptea îngheţau de durere,
Nu era nicio mângâiere.
Iadul s-a dezlănţuit pe pământ,
Să le smulgă credinţa din gând,
Cu forcepsul trăgeau de cuvânt,
Să-i aşeze pe toţi în mormânt.
Frigul se aşternuse pe chip,
Era rece şi le tremurau gândurile-n oase,
Sufletele erau străpunse-n piroane,
Furtuni porneau din icoane,
Carnea se scurgea ca un scrum de pe oase,
Foametea urla între zăbrele.
Arde tăcerea-n cuvânt
Şi cuvântul se aude-n gând,
Gândul se înalţă spre cer
Şi cerurile în flăcări se aprind
De sângele vărsat pe pământ.

–––––––––

Anca-Maria DAVID

25 iunie, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Despre-o lumină

Despre-o lumină

 

de parcă te-ai născut ca să mă-nvii,
aşa firesc ştii să respiri în mine!
de parcă rătăcind printre nelinişti,
te tot trăiesc – şi nu mi-e rău, nici bine,
ci doar aşa cum trebuie să fie –
o linişte-a neliniştii că-mi eşti,
o spovedanie închisă-ntr-o scrisoare
pe care poate nici n-ai s-o citeşti.
ca două libertăţi într-o-ncleştare
neobosind singurătăţi să toace,
suntem o contopire născând viaţă
peste o moarte ce ne tot desface.
suntem un cântec din bătăi de inimi,
un tren ce n-are şine şi nici gări,
în partitura fără de răspunsuri
ne suntem unul altuia-ntrebări.
lumina mea de-absint şi miere caldă
amestecată-n sânge ca un drog,
prin anotimpuri de-ndoieli şi frică,
să nu te stingi, să nu mă pierzi, te rog!

––––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

25 iunie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Celei din ,,taină’’

Celei din ,,taină’’

 

Nu vei plânge niciodată, dorul pare depărtat

De un gând uitat în vremuri, peste care a plouat

Și s-a scurs cu apa-n valuri pan’ la capul Mării Moarte;

Triști rămân corăbierii…valul dorului să-i poarte…

 

Doar Credința te întoarce dintr-o tainică durere,

Inima neprihănită îți rămâne ca avere….

Gustul tainic de iubire, Soare între ghețuri reci,

Încălzește-un strop de iarbă pe tăcutele poteci…

 

Netrăind amarul clipei…negustând o fiere crudă,

Nu vei plânge peste ape…lacrima-ți răsare nudă…

Suflet cu pelin în brațe, flori de gheață pe Cuvânt…

Peste foaia cea velină, azi ai scris un Legământ!

 

Epitaf cu Cruce Nouă, chinul din Pământ răsare

Ca o floare în zăpadă, ,,fructul’’ ei amarnic doare…

Și se scrie o poveste în secunde fără sori,

Doar o Stea, la capul Lumii, încă străluceşte-n zori.

 

Că și ziua îți omoară noaptea albă de catran

Care-n brațe te cuprinde, cu amorul tău orfan,

Și se face punte lină între Viață și Abis…

A fost dorul tău de Viață, Raiul chiar s-a făcut Vis?!

 

A fost Îngerul la vreme, cu un crin în palma moale,

Un sărut ți-a dat pe frunte, unul mic să nu te scoale…

Som netulburat de zâne, inima cu dor să-ți bată,

Praf de stele căzătoare strălucesc pe a ta față?!

 

Am simțit oftatul vremii, suflet cu durere-n Porți,

Armonii și muze blânde, portative peste Sorți,

Doar pășește cu dorinţa, pasul tău făcut bemol…

Și iubește-mă în Taină…sufletul nu-ți fie gol!

––––––––––––––––-

Dan-Obogeanu Gheorghe

25 iunie, 2018

Harry ROSS: Aforisme

De când genialul Will a murit, veacurile au încărunțit, iar un alt Shakesspeare nu s-a ivit.

*

Dacă omul ar rămâne precum se naște pur și nevinovat, lumea at fi un paradis,  deschis pentru orice vis.

*

Potopul a fost primul care a vrut să înece omul.

*

Evreilor li se reproșează deșteptăciunea.

Un păcat mai mare n-ar putea  avea.

*

În picăturile de rouă strălucește o dinineață nouă.

*

Mâna face și tot ea desface.

*

Ochiul  vede dar nu totdeauna crede.

*

Gura vorbește,  gura rănește…

*

Comunicăm omeneșste ca să știm la ce anume altul ce gândește.

*

Spiritul nu vorbște, dar gândește și cântărește.

*

Ceea ce-i vizibil e și plauzibil.

*

Memoria nu are tată, nu  are mamă, dacă ar ține minte că e un copil cu multă  minte.

*

Când marile puteri se urăsc,  la nevoile omenirii nu prea se gândesc.

*

Convulsiile în politică stârnesc o  stare critică.

*

Scandalurile în căsnicie distrug și brumele  de armonie.

*

Ceea ce apa ia odată , nu se întoarce niciodată.

*

Dacă e să vină norocul, să aducă măcar ce așteaptă omul.

*

Nu miracolul ne lipsește, ci efectele lui  celeste.

*

Din toate lipsurile avem câte ceva. Orice adaos anume va ruina.

*

Poruncile dumnezeiești turnate în cuvinte rămân până astăzi sfinte.

*

Deși li s-a făcut dreptate, părțile în conflict ies de la jurați  nemulțumiți și supărați.

*

Rațiunea moțăie căci somnul o ronțăie.

––––––––-

Harry ROSS

Israel

25 iunie, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Stropi de noapte

STROPI DE NOAPTE

 

Stropi de noapte plâng pe geamul meu ca după tine,
Iar luna mă mîngâie cu ultimele-i raze
Nu mă mai curg șoapte de dor, ci râuri de suspine
Văd crezul iubirii mele în moarte cum vibrează.

 

În întunericul absurd al nopții, eu ascult încă glasul tău,
Simt pașii tăi parcă venind spre mine și tresar
Un înger îmi arde-n alăută a mea inimă
Rug de foc îmi este noaptea, ars de dorul cel hoinar.

 

Stropii sunt tot mai reci, aici în regatul nopții,
Icoane-mi sunt doar zorii și soarele perlat
C -așa au tras încă de la începuturi, sorții
Să rătăcesc la răspântii de drumuri grele fârtat.

 

Noaptea e tot mai rece iar pianul mă omoară,
Velința iubirii tale mă arde atom cu atom
Nu pot atinge templul tău, nu pot urca pe scară
Tu ești nemuritoare, iar eu dea pururi om.

 

În noaptea grea, când clepsidra mă curge spre genuni,
Când din pașii tăi și glasul tău, eu am făcut altar
Iar abisul mă obligă să-i port acum recile-i cununi
Inima-mi cea sordidă, eu ți-o ofer în dar.

––––––––––––

Cristian Gabriel VULPOIU

25 iunie, 2018

Eugen DORCESCU: Despre filia, agape, Eros & About philia, agape, Eros

Doamna Emilia Ţuţuianu aparţine acelor  the happy few, despre care, pe urmele lui Shakespeare şi Goldsmith, vorbeşte Stendhal, definindu-i drept „âmes sensibles”. Doamna Emilia Ţuţuianu este, categoric, un „suflet sensibil”.  După cum este, totodată, nu doar un individ uman, pur şi simplu, ci, mai cu seamă, o persoană, în accepţiunea pe care eu însumi, în smerenia mea, am conferit-o acestei noţiuni.

Anume: „Persoana este acel exemplar uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care poartă cu sine şi sentimentul, dar şi cultul valorilor, care îşi recunoaşte necesităţi spirituale conştientizate”.

Poemele cuprinse în această carte probează, cât se poate de convingător, excelenţa morală, reflexivă şi afectivă a poetei, nobleţea simţămintelor şi gândurilor sale, chiar dacă încadrarea tipologică, altfel spus: competenţa, nu angajează, neapărat, şi pretutindeni, şi indiscutabil, performanţa textuală, încadrarea axiologică.

Tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii.

Drama, fiindcă  mereu avem, pare-se, a face cu o iubire eşuată, se desfăşoară în plină lumină (în „Cetatea Luminii”), e comunicabilă integral, fiindcă nu afectează cu nimic imperativele decenţei: „Din Adevăr s-a zămislit lumina dragostei”. (Să se vadă şi Joc).

În alcătuirea ei intimă, vitală, Poezia Doamnei Emilia Ţuţuianu năzuieşte spre sinteza dintre filia şi agape, lăsându-i erosului un rol secund, deloc de neglijat, fireşte, dar secund, totuşi.

Este aceasta o însuşire de preţ, într-o vreme a dezinhibărilor comportamentale şi a brutalităţii  lingvistice, a dezastrului marilor iubiri. Poeta cântă o iubire care, chiar reală fiind, rămâne ideală.

Consecinţa imediată este deplasarea tensiunilor din evenimenţial în mental şi în imaginar, ceea ce implică şi o selecţie riguroasă a receptorilor. Sufletele cultivate, educate, sensibile, de o alcătuire diafană, vor fi foarte atente la mesajul şi la sonurile acestor stihuri. Ceea ce, presupunem, este pe placul, este dorinţa, este nădejdea autoarei.

Iată această Revenire:

 

„Cuprind în braţe căldura verii

şi-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni…

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă duşmănos, mă privea…

Mă ghemuiesc în mine, obosită.

Şi adun, în braţele ce-mi flutură  în vânt,

amintirile rămase,  din alt timp.

Inima se deschide ca o rodie,

cu picături roşii, ce se-amestecă,

în  scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arşiţa febrei…ce mă devoră”.

 

*

 

About philia, agape, Eros

 

Mrs Emilia Ţuţuianu belongs to those happy few, about which, in the footsteps of Shakespeare and Goldsmith, Stendhal speaks, defining them as âmes sensibles. Mrs. Emilia Ţuţuianu is definitely a “sensitive soul”. As she is, she is not only a human individual, pure and simple, but most importantly a person, which, myself in my humbleness I conferred her to this notion. “The person is that human bearer of excellence who lives for an ideal that carries the feeling and the cult of values that recognizes its spiritual needs to be made aware of”.

The poems contained in this book prove, as convincingly as possible, the moral, reflexive and affective excellence of the poet, the nobleness of her feelings and thoughts, even though the typological framing, that is to say, the competence does not necessarily uses everywhere and  indisputably the textual performance and the axiological framing.

The theme of the poems – Love – is approached with immense shyness and delicate periphrases; Love having nothing instinctual, vehement, shadowy, but consuming between vague aspirations, discrete regrets, intense desires but bashfully kept, perhaps even repressed, according to a code of common sense, of honour, of purity.

Drama, because we always have to do with a love missed, unfolds in full light (in the “City of Light”), is fully communicable, because it does not affect the imperative of decency: “From the Truth the light of love was conceived”. (“Game”).

In her intimate, vital composition, Emilia Ţuţuianu’s Poetry strives for the synthesis between philia and agape, leaving for Eros a secondary role, not neglected, of course, but less important. This is a priceless quality, in a time of behavioural disinhibitions and linguistic brutality, of the great love. The poet honours a love that, even real, remains ideal.

This is indeed what the author wished to convey…

As in “Return”

“I embrace the heat of the summer

wanting to fill my soul with it

and to keep it for you, when you’ll come.

 

Loneliness, a cunning creature,

spitefully defying, was watching me.

I find myself in me, tired

and I gather in my waving arms in the wind

the remaining memories of another time.

The heart opens like a pomegranate,

With red drops, mixing

in the merciless flow of Time,

with the sand of lost things,

with the torment of the tumultuous body,

with the burning fever … that devours

 

—————————————–

Eugen DORCESCU

Traducere în limba engleză, Dianu Sfrijan

~ Prefața volumului bilingv de poezie „Pentru tine, când vei veni…/ For you when you come…”, semnat de poeta Emilia  ȚUȚUIANU, Editura SINGUR, 2017, Colecția SCRISUL DE AZI ~

Mariana Zorița PURICE: Eu nu am timp

Eu nu am timp

Curând se face noapte
Și soarele apune
Și ziua aceasta pleacă
Și câte vor venii
Iar eu privind la stele
Încerc a-mi regăsi
Uitarea despre tine
Un vis neâmplinit !
Și peste timp
Privi-vom îndărăt
La ani ce trecură
La noi ce am ales
O cale ce ne doare
Ș-un drum făr- de-nțeles !
Eu nu am timp ș-aștept
Orgolii ca să treacă
Nici vicii ca să vindeci
Nici versul să-l pricepi
Pot doar să cer la viață
Un pic de sănătate
Un pumn de ani…ș-o carte
Să-mi scriu în versuri…
Din viața mea,o parte !

–––––––––––––

Mariana Zorița PURICE

24 iunie, 2018

Maria HOTEA: Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, de calda îmbrățișare
Iar nostalgia inima mi-o copleșește,
Privesc cum florile deschid corole-n soare
Parfumul lor suav doar vântu-l risipește !

 

Pe când zefirul blând se joacă-n părul meu
De al tău dor în inimă dorințe se înfiripă ,
În suflet simt iubirea ce ne-a unit mereu
Şi gândul iar pornește hoinar pentru o clipă.

 

Aş vrea să te ating, dar știu că nu se poate
Iar fiecare clipă trezește în mine frică,
În gândul meu dorințe îmi sunt amestecate
Speranța-n suflet însă iubirea mi- o ridică.

 

Tu n-ai să şti iubite mereu îmi eşti departe
Şi-n fiecare clipă ochii- mi aleargă-n zare,
Nu te zăresc şi încerc din amintiri uitate
Să văd iar chipul tău găsindu-mi alinare.

 

Mi-e dor de tine dar va veni iar vremea
Când ochi tăi cu drag mă vor privi ,
Din adâncimea lor voi alungă tristeţea
Şi-un licăr de sclipire.în ei se va ivi

 

Dar va veni o zi în care buzele vor rosti
Cuvinte dragi pe care mi-e dor să le aud,
În adieri doar vântul îmi pare a-mi şopti
Iubirea să n-o pierd şi-n suflet s-o ascund.

–––––––––––

Maria HOTEA

24 iunie, 2018

Alexandru NEMOIANU: ,,Vina” celui care a plecat

Cauza principală a răului care persistă în lume și de când este lumea, este mândria. Încă mai grav, dincolo de neputința de a ne controla mândria, stă și împrejurarea că, sub inspirația negativității pure, a necuratului, mândria a căpătat nespus de multe forme. Atâta de multe că din comoditate și lașitate nici nu mai suntem capabili să recunoaștem patima în sine. Una dintre cele mai grave forme de ignorare a mândriei este neputința și ne-voința de a asuma povara responsabilității personale, „vina” personală. Iar acesteia îi urmează una dintre cele mai pierzătoare înșelări, cea dintre mândrie și smerenie, înșelarea că am fi smeriți atunci când de fapt ne scăldăm în mândrie și părere de sine.
Mereu vom afla o „explicație”, o „scuză”, vom căuta „vina” altcuiva.
Așa cum spuneam această formă de păcat dăinuie de la începutul stării noastre pământești, în mai multe feluri se poate spune că acest păcat a fost chiar cauza, sau oricum a contribuit decisiv, la alungarea noastră din Rai.
Întrebați despre neascultarea lor atât Adam, cât și Eva s-au grăbit să dea „vina” pe altcineva; ea pe îndemnul șarpelui, el pe îndemnul femeii sale. Acele „scuze” șchioape nu au fost luate în seamă, și pe drept cuvânt, și astfel ne aflăm în rușinoasa condiție în care suntem. Dramatic este însă că de atunci și până acuma nu am învățat nimic și încă mai rău persistăm în aceiași „scuză”: „altcineva” este de vină. Cel mai adesea „cel plecat”.
Că așa este limpede ne-o spune Mântuitorul,: „Vai vouă cărturari și farisei fățarnici, că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților. Și ziceți: De am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel, dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei,23,29-32)
Aceste Cuvinte sunt nespus de amenințătoare.
Ele arată cel puțin câteva lucruri.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Vina” celui care a plecat”

Traian DORZ : O, om!…

O, om!…

 

O, om,  ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii dai,
căci ea, mereu, spre iad sau rai
pe mulţi o să îndrume.

 

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus…în veci nu-l mai aduni,
şi vei culege roada lui
ori mort, ori viu, odată.

 

Ai spus o vorbă, vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va întina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

 

Scrii un cuvânt…cuvântul scris
e-un leac sau o otravă,
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre ocară sau slavă.

 

Ai spus un cântec, versul său,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.

 

Arăţi o cale, calea ta
în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre cer sau spre durere.

 

Trăieşti o viaţă…viaţa ta
e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.

 

O, om! ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau laşi prin pilda care-o dai
pe mulţi, spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.

 

Deci nu uita!…  Fii credincios
cu grijă şi cu teamă
să laşi în urmă luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate neîndoios,
odată vei da seamă.

——————————

Traian DORZ

 

*Această poezie a fost scrisă cu adevărat de poetul Traian Dorz pe când avea domiciliu obligatoriu în Bărăgan! Într-adevăr în cartea „Din Ierihon către Sion” a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul se găsește și poezia aceasta „O, om!”. Dar sub ea, în subsolul paginii, este următoarea nota:  Această poezie s-a luat din cartea “Din Frumuseţile Vieţii Creştine”

În spațiul public apar ca autori Sf. Ioan Iacob Hozevitul sau poetul Traian Dorz…

Poezia este atât de frumoasă, încât indiferent cine a scris-o este hrană pentru suflet. Doi iubitori de Hristos!

Sf. Ioan Iacob Hozevitul