Anatol COVALI: Cântând iubirii (poeme)

Taci

 

Nici o-ntrebare.
Taci. Din tăcere
vom lua putere
şi-mbărbătare.
Fă din plecare
o mângâiere
şi-apropiere
din depărtare.

 

Taci şi priveşte!
Din amintire
vechea iubire
cântând soseşte.
Vezi cum zâmbeşte,
ce fericire
are-n privire
când ne priveşte?

 

Aprinde-n tine
ruguri albastre
şi ia din glastre
flori şi-n retine
fă-le tulpine.
Aruncă-n astre
visele noastre
cât sunt senine.

 

Vom reîncepe
vechea poveste
urcând spre creste
pe mândre iepe.
Şi vei pricepe
că-n mine este
ceva să-ateste
că nu-ţi dau stepe.

 

N-ai să găseşti

 

N-ai să găseşti nicicând, niciunde
iubire cum este a mea,
cu sentimente-aşa profunde,
având răcori şi-arşiţi în ea.

 

Continue reading „Anatol COVALI: Cântând iubirii (poeme)”

Irina Lucia MIHALCA: Două clipe, mai mult decât una (lirice)

Lumina clipei

 

În mâini ţii o carte îngălbenită de timp,

prizonier devii în clepsidră,

pe marginea prăpastiei

asculţi tăcerea,

cuvintele incantate

cu sonorităţile

unei limbi vechi, antice,

te poartă într-o altă lume,

îţi ating, în acelaşi timp, fiinţa,

purificând-o.

Totul e interconectat.

O altă forţă, fluidă, subtilă.

Câtă lumină doarme în clipă!

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Două clipe, mai mult decât una (lirice)”

Simina PĂUN-MOISE: Poeme

„Macii” de Claude Monet

 

Fiecare

 

Fiecare are locul lui în lume.
Fiecare are suflet și destin.
Fiecare este el un TOT anume,
Fiecare vine-n viață mort câte puțin.

 

Cocheteaza cum, cu cine poate.
Se iubesc frumos și nebunesc.
Tăvălite stau femeile pe spate,
Printre maci și flori de măr domnesc.

 

Vin barbații plini de ei la ele,
Să le-arate cum şi cine sunt.
Dar cărările le sunt întortocheate,
Nu ajung, şi bietele femei doar plâng.

 

Ori ajung în alte părți din lume,
Unde n-au ce căuta, firesc.
Dar şi-aici femeile-s nebune,
Tăvălite stau, dumnezeiesc.

 

Toate sunt femei, zeițe,
Toate sunt de farmec plin.
Şi le dau din cupa sânului să guste,
Când acasă, tăvălita lui e-n mare chin.

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poeme”

Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri

Absint de dor

 

Te întreb de ce stropii ce cad
Au glasul tău de esmerald
Și crepuscular în muguri ard
Pielelii ca un absint casap
Aprinzând artificii inimii
Flambate de zări de șoapte
Cu lampioane de ciocârlii
Și fulgerele cutanate
În tatuaje cu numele tău
Arzând pe pieptul meu
Ce se aprind și mai tare
Continue reading „Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Cuvântul

CUVÂNTUL

ploua în cer
era târziu și era frig
privirea se pierdea printre rânduri
crestam gânduri în noaptea aceea
plângeam și rătăceam în lumea intunecată
a celor de aici de mult plecați
mă desprindeam de dureri, de tăceri
de azi și de ieri
lăsasem mâinile libere
pentru a-L primi în casă
vinul era roșu
sânge ce curgea dintr-un suflet
clopote bat iarăși pe deal, toaca plânge în vale
nu știam ce roșu era sângele azi
pe cer așezasem un semn
pentru cei ce trec pe aici
pe masă, o pâine de casă
bucăți din trup răstignit…
pe o coală albă
un cuvânt și o cruce

––––––––––-

Viorel Birtu PÎRĂIANU

18 mai, 2018

Emilia ȚUȚUIANU: Poesis

Revenire

 

Cuprind în braţe căldura verii

şi-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni..

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă duşmănos, mă privea…

Mă ghemuiesc în mine, obosită;

Şi adun în braţele ce-mi flutură  în vânt,

amintirile rămase,  din alt timp.

Inima se deschide ca o rodie,

Cu picături roşii, ce se-amestecă

cu scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arşiţa febrei…ce mă devoră

 

Cine?

 

Cine poate să-mi răspundă?

Pacea sufletului să o găsesc,

ca viaţa să curgă clar, fără margini,

până dincolo de moarte,

până dincolo de întrebări…?

 

Voi răbda şi voi îndura orice,

cu speranţa că într-o zi

voi desluşi Adevărul,

și când orbirea, cedarea va veni…

mă voi opri…pecetluind întrebările

…cu tăcerea.

 

Flori de mac

 

Cât de roşii sunt florile de mac

ca pârgul buzelor de fată,

ce mistuitor sărutul aşteaptă

pentru a se închina iubirii

 

Cât de roşii sunt florile de mac

când nu le atinge arşiţa soarelui,

misterul lor e neliniştea grea,

ce-nalţă o rugă aprinsă de şoapte.

 

Destin   

 

Păşesc, privind tot înainte,

prin frunzele ce cad foşnind-

crâmpei de vise ostenite,

tresar sub pasu-mi obosit.

 

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Poesis”

Daris BASARAB: ”Atelierul de creație”

Prieten, încă din adolescență, cu artiști plastici în devenire, dacă i-aș aminti doar pe Mircea Ștefănescu, Mircea Bogdan, Nelu Mândruțescu sau Nicolae Otto Kruch, cu  toți elevi ai prestigiosului Liceu Confesional Emanuel Gojdu din Oradea anilor 1945 – 1949, m-am învârtit prin preajma lor cât am stat și eu și ei în orașul de pe Crișul Repede, am cunoscut în mediul în care se învârteau, cioplitori, sculptori, pictori, profesori, care oferindu-le condiții de lucru prin atelierele lor personale, îi și îndrumau, îi și protejau. Cei amintiți s-au realizat, fiecare în felul său, s-au împrăștiat prin țară, m-au adenmenit, i-am urmărit, iam vizitat, la Cluj, la Ploiești, la București. În toate perigrinările mele, urmând pașii lor în devenire, am cunoscut alte nume noi, atmosfera de lucru, ciudățeniile lor. L-am cunoscut pe marele profesor, sculptorul Romul Ladea, am urmărit cu el, din loja lui, spectacole de operă, în culmea emoției iam vizitat enormul său atelier de sculptură din Cluj, m-a lăsat să-l privesc lucrând la o lucrare monumentală, era în faza modelării în lut, necunoscându-i meteahna, l-am împins într-una din multiplele lui ascunzători, prin cârciumi necunoscute, lam admirat fără rezerve. În tinerețe lucrase pentru Casa Regală. Am dat de unele portrete interzise, într-o pivnițădepozit din Oravița unde mi-am petrecut zile bune, grele, dar pline de satisfacții profesionale. Am proiectat Instalații de purificare a apelor de mină cu conținut de Uraniu, La Dobrei și Ciudanovița, fără să știu măcar de existența marelui sculptor. Prin el l-am cunoscut pe minunatul tenor Cornel Fânățeanu, în casa, apartamentul, căruia am petrecut o seară de neuitat cu Nicolae Kruch și Mircea Bogdan. Era vorba de o bere, o bere lungă. Mircea excela în tot ce făcea, în felul cum golea berea dintr-o cană cu toartă de vreo doi litri, fără să respire, în felul în care povestea acaparând total atenția noastră, într-un limbaj de neimitat, specific ardelenesc, ca să nu mai vorbesc de gestică.  Cine l-a văzut interpretând rolul lui Flămânzilă poate înțelege și fără descrierile mele, care numai descrieri nu sunt, ce atmosferă întâlneai în lumea lor. Că au metehne, să li se ierte, dar trebuie înțeles din capul locului că lumea lor este o lume aparte, o lume a ”minunaților ciudați”, creatori de frumos, nu întotdeauna răsplătiți, dar dăruiți cu harul suprem al adevăraților educatori, de formatori de opinii. De la ei, de la toți, fără excepție, am învățat ceva despre creația artistică, am învățat să urmăresc munca lor de aproape, relația de prietenie dintre ei, respectul reciproc. Am început să petrec ore și ore prin atelierele de creație, să particip la cioplitul în piatră, să decopertez, să modelez. E o lume fantastică pe care n-o poți înțelege decât dacă te infiltrezi printre ei și participi ca un observator neutru, un fel de chibiț cu fermuar la gură. Am învățat să tac, să nu pun întrebări, cel mult din privire, să observ. Kruch mi-a oferit cea mai bogată experiență de viață, am devenit prieteni de nedespărțit, la bine și la rău. În atelierul lui de la Opera din Cluj, sau cel din Ploiești, am asistat la intâlniri cu sculptori și pictori, consacrați, striviți de ceea ce am numit cândva ”Rugul Creației”, sau și mai și de ”Rugul Existenței”. Nu se plângeau, se sprijineau, moral și material. Veneau medici, cum a fost excepționalul chirurg Condoiu, cu teme legate de modelarea în laborator a degetelor rupte, sau a altor părți anatomice smulse în accidente, prin crearea de modele pentru sălile de operații, când toți se străduiau să vină cu soluții, se formau echipe, apăreau perechi în tandem. Induvidialismul dispărea. În astfel de ocazii eram și derutat, și fermecat. Se convocau țiganii făuritori de instrumente, de scule de cioplit din cele mai alese aliaje de oțel. Făceau minuni și nimeni nu-i întreba de unde procurau materia primă. Era suficient să le ceri vreo sculă că te și înmormântau sub noianul de idei, care mai de care, dar toate la obiect. Uneori părea o atmosferă de haloimis, dar se încheia la un pahar de vin sau de tărie, în îmbrățișări ”frățești”, ca la cârciumă. Prezența mea nu-i deranja, din contra mă trimiteau după băutură, însoțit de Condoiu, cel cu relațiile de la Valea Călugărească. Alergam cu mașina contra cronometru, știind că răbdarea nu le era la îndemână. Condoiu nu accepta băutură de la cârciumile din oraș, chiar dacă eu ajunsesem să le cunosc mai bine decât mesenii însetați. I-am îndrăgit mult și am început să-i caut și prin taberele de creație.  Ultima mare tabără de creație, inrenațională, cea de lângă Sapoca, de la Măgura Buzău, așezată inspirat pe coama unui deal, ca într-un amfiteatru, m-a impresionat deosebit. Sculptorii așezați la distanțe apreciabile unii de alții, sus pe deal, priviți de jos, de la poalele dealului, lăsau o impresie de necuprins. Doar când luai dealul în piept, trecând printre blocuri de piatră în așteptare, auzind din toate părțile zgomotele ciocanelor care maltratau dălțile și, bineînțeles, pietrele ajunse nu știu cum pe treptele imaginare ale amfiteatrului, începeai să cauți repere pentru observație, să te sprijini cumva în călcâie, să observi figurile transpirate de efort și căldură, bărbați unul și unul, cu torsurile la vedere, îmbrăcate în țesătura fibrelor musculare, atletice. Erau de toate neamurile. Comunicau strigânduși unii altora într-un talmeș-balmeș lingvistic – predominau germana, rusa, franceza, italiana, spaniola, maghiara, româna regională. Semnele erau singura cale de comunicare nepoluantă, dar strivită de vocile spălate de aerul poluat de praful emis de polizoare. Minunat de obositor, dar minunat! Ajuns la Nicolae care se întreținea cu un neamț, am pus și eu o întrebare prin semne – suna cam ”ce aveți de gând?” ”Oooo, ceva măreț…Uite, vezi bolovanul ăsta de marmură de Vașcău, doară n-ai fi vrut să fie de Rușchița, vrem să ne asociem într-o colaborare, în doi, în tandem cum se spune. I-am văzut albumul, l-a văzut pe al meu, s-a mirat de dialectul meu ”vienez”, i-am explicat că de fapt este un dialect șvăbesc, adus de șvabii din vestul Germaniei în Banatul nostru și pe care, se pare că l-au împrumutat  austriecii de pe la noi, de la cei care fugeau în Austria. A râs, puțin încurcat, neînțelegând probabil gluma…Ne-am înțeles pe o temă de ”prietenie”, cu doi tineri întinzându-și brațele pentru o îmbrățișare, el un tânăr din Germania, ea o româncuță, personalizați prin costumații adecvate. Cam asta…Nu suntem singurul tandem, mai sus, dacă te uiți, vezi un cuplu de rus cu un italian, mai la dreapta, o unguroacă cu un  ucrainean…Ce mai! Înfrățirea între popoare…” Am mai spus-o, mă simțeam minunat și nu-mi venea să plec. Am coborât, totuși. Nu eram chiar de capul meu! N-am mai prins așa ceva și am păstrat din tot ce am văzut și auzit ideea tandemului în lumea artelor plastice. Peste ani, am mai dat peste un asemenea cuplu care, mai în glumă, mai în serios, soț și soție, amândoi pictori cunoscuți, Sever și Zizi Frențiu, lucrau la același tablou.

 Fără să vreau, am adoptat vechiul meu stil de a scrie, cel în ”cascadă”, care l-a revoltat pe bunul și neuitatul meu prieten, din anii 2004 – 2009, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, profesorul de limbă și literatură engleză, luptătorul anticomunist, deținutul politic, Mihai Rădulescu.  Când i-am vorbit de proiectul meu de a scoate un mic album cu lucrările lui Nicolae Kruch, după ce i-am arătat materialele de care dispuneam, s-a oferit să pregătească o prefață. N-a apucat s-o facă, spre regretul meu. Norocul mi-a surâs peste ani și cu prietenia și profesionismul Emiliei Țuțuianu Dospinescu, cartea, într-o excepțională ediție, a văzut lumina la Editura Mușatinia. Era o datorie să mă întorc, după dispariția celor amintiți, la cei a căror prietenie m-a onorat introducândumă în lumea lor fantastică. La un moment dat i-am relatat cele de mai sus lui Mihai Rădulescu. El, iubitorul de artă plastică, dragoste moștenită din familie, a rămas pe gânduri. ”Tandemul ăsta în arta plastică, e un fel de joacă…Orice lucrare plastică, sculptură sau pictură, este valoroasă prin unicitatea aportului adus, a talentului individual, care are, în fond, un caracter de amprentă, dragul meu prieten.” Ce să spun, mă cam dezumflase, amicul meu. Nici nu îndrăzneam să-l contrazic și nici n-am încercat. Îmi lipsea argumentul de bază. Eu nu am văzut lucrarea celor doi de la Măgura, eu am rămas doar cu ideea lansată în tandem, cu încrederea în talentul prietenului meu. Totuși, chiar bătând în retragere, l-am provocat pe Mihai la părăsirea domeniului artelor plastice și transferarea ideii de tandem în lumea literelor. A rămas chiar buimac. ”Nu, nu ține…Adică tu crezi că doi scriitori, prozatori, poeți, eseiști, critici, ar putea să facă, ce?! Să scrie pe bucățele o poezie, un roman?! Hai să discutăm ca între prieteni. Tu ai început să mă cunoști, dovadă observațiile pe care le lansezi uneori la adresa scrierilor mele, mă copleșești deseori cu laudele tale, mă admiri, o simt și sunt măgulit. Dar un lucru tu nu știi, totuși. Cât efort consum eu în timp ce scriu. Sunt foarte meticulos, pregătesc materialul, fac planul lucrării gândite, revin pe text, transpir. Eu, am început să te cunosc și eu. Îmi place proza ta, îmi plac și poeziile, în special sonetele. După ce am citit Povodul tău am rămas încântat, în afară de stilul inadmisibil al cascadei. Dar romanul curge, personajele sunt reale, sunt multe, apar și dispar fără a pierde nimic din caracterul lor primar. Ți-am spus că ai condeiul uns cu miere, asta după ce am citit Ecvestra, iar la întrebarea cum pregătești planul lucrării m-ai cam dat peaste cap. Cum adică nu pregătești niciun plan?! Te apuci, pur și simplu de scris, condus doar de ideea de bază și te joci cu mulțimea de personaje într-un dute-vino al lor. Știu că, la un mic dejun pe balconul nostru, am primt vizita unui prieten și te-am prezentat drept scriitor, dintre noi doi, prozatorul adevărat. Ai văzut, omul a zâmbit neîncrezîtor, era un mare fan al meu, eu am continuat să te laud.  Ei, spune și tu, cum am putea noi forma un astfel de tandem?! Eu sunt un scriitor realizat, tu ești un scriitor în devenire. Eu mă chinui scriind un roman, tu te joci parcă ai fi pe terenul tău de tenis, alergi. Trebuie să recunosc că stilul tău fără paragrafe, în cascadă, ți se potrivește, chiar dacă nu sunt de acord cu dreptul tău de a chinui oamenii. Așa ai făcut și cu celălalt roman al tău, Ecvestra, dar am reușit să te conving să-l paragrafiezi. Un roman în care n-ai fost un simplu narator, te-ai implicat cu trup și suflet. M-ai făcut să îndrăgesc personajele. Ce-ar ieși dintr-o astfel de colaborare. Nimic!…” Am abandonat cu timpul ideea cu tandemul, cel puțin în forma în care am înțeles-o, atunci, pe dealul amfiteatru al taberei de creație de la Măgura de Buzău. Dispariția intempestivă, dar, din păcate previzibilă, a lui Mihai, m-a aruncat într-o lume a părăsiților, a abandonaților. Alături de el am cunoscut adevărata prietenie, a dăruirii fără margini. Omul acesta devenea prietenul și îndrumătorul celor care ajungeau în preajma lui, sau apelau la el de la distanță .

Dar viața are o calitate aparte, ignorată de mulți, acea ”a pesar de tudo a vida continúa” a mozambicanilor mei, a căror  înțelepciune mă bântuie încă. A fost îngrozitoare pierderea suferită, m-am simțit orfan. Atunci a încolțit ideea cu ”Postumele” în care i-am dedicat versuri după versuri. I-am scris și ceva în proză, un dureros remember, ”Conacul lui Radul”. Așa am hotărât să mă despart de el. N-a fost să fie, o sintagmă care m-a însoțit în multe din scrierile mele. O admiratoare a lui Mihai, a Domnului Profesor, încă de pe băncile liceului, Monica Levinger, l-a dibuit pe internet și plecând de la o lucrare a maestrului ”Biblioteca de împrumut” i-a trimis un material inspirat și adaptat la noua sa condiție de fizician-profesor, măcinată de microbul scrisului. A început o corespondență, o insistentă încurajare, etc., etc. Mereu sub impresia copleșitoare a fostului ei profesor, plimbându-se pe internet, prin Scribd în speță, a dat peste Conacul meu. M-a găsit, m-a readus în lumea neuitatului Mihai, am început să corespondăm, să schimbăm informații, să ne apreciem reciproc, ca să nu spun – să ne lăudăm. O prietenie născută undeva pe unde, bazată pe amintiri comune, câte un telefon, o suită de vizite la noi acasă sau la o cafenea din Gara de Nord, după împrejurări, în drumul ei spre Piatra, la părinți. O prietenie benefică pentru amândoi și pentru cei ai noștri, care ni s-au alăturat din tot sufletul. A fost doar începutul revenirii la vremurile lui Mihai. A citit și Dimitrie Grama Conacul și m-a contactat ca pe un vechi prieten. De fapt Mihai mă pusese să urmăresc adnotările lui pe o carte de poezii a lui Dimitrie, ”Voi lua cu mine noaptea” și să-mi spun părerea.

Continue reading „Daris BASARAB: ”Atelierul de creație””

Victor COBZAC: Dorință

DORINȚĂ

Mă vreau copac,
În curtea casei mele,
Un nuc, sau poate-un măr,
Cu albinuțe mici în plete,
Mai bine un cireș amar,
Să-i fugă umbra pe perete,
Cu crengile să intre-n casă,
Tulpina să mi-o dau cu var,
Să guste cine vrea din mine,
Cei mici să urce de pe prispă,
În vârf cei curioși din fire,
Tata îl văd urcat pe scară,
Trage de-o creangă mai subțire,
Mama în poale mă culege,
Cu cea mai mare surioară,
Iar cea mică încă nu-nțelege,
Că un cireș îi este frate,
De sânge, care o iubește,
Mă vâră-n gură cât încape,
Ea râde și se veselește,
Iar eu m-aplec până la Pământ,
Cu crengile de roadă pline,
În loc de mâini, vreau să-i cuprind,
La rândul lor și ei pe mine,
Iar eu, cu frunzele, să plâng,
Bărbații plâng doar când li-i bine.

Mă vreau copac, în curtea casei,
Ici să mă nasc și ici să mor,
Să-i văd pe toți șirag pe prispă,
Atunci când o să-mi fie dor.
Mă vreau cireș amar, pelinul,
Parfumul meu cel preferat,
Să curgă lacrimi printre frunze,
Cireașa să se scalde-n ele,
Pentru a fi la gust… amare,
Numai un pic, la fel ca viața,
Mai dulci ca soarta de bărbat.

—————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

22 martie, 2018

Eleonora SCHIPOR: Ziua cămășii cusute

Anual ziua de 17 mai  este și ziua mondială a cămășii cusute (a cămăşii tradiţionale ucrainene). Ziua cămăşii tradiţionale ucrainene, marcată în fiecare an în a treia zi de joi din luna mai, a fost sărbătorită pentru prima dată în urmă cu zece ani, la iniţiativa unui grup studenţi de la Universitatea Naţională ”Iuri Fedkovici” din Cernăuţi. În prezent, însă, sărbătoarea este marcată în 50 de țări din întreaga lume.

            În cămăși cusute în diferite stiluri, având uzoare felurite au venit elevii și profesorii de la CIE Cupca.

            Ne-am fotografiat în fața școlii, pe aleea cu castani, care anul acesta au dat în floare mai devreme ca de obicei, întâmpinând cu drag pe toți cei care pășesc pe frumoasa noastră alee. Anul acesta sărbătoarea cămășii cusute a coincis și cu marea sărbătoare creștină Înălțarea Domnului. Așa că avem dublă sărbătoare în ziua respectivă.

            În imaginile respective îi vedeți pe elevii și o parte din pedagogii noștri îmbrăcați în cămăși cusute. Îi felicităm pe toți și credem că în anii următori toți cetățenii țării vor îmbrăca cămașa, iia, sau chiar costume în stil național. Principalul e să fie pace pe pământ și liniște în sufletele oamenilor.

———————————–

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

17 mai, 2018

Camelia CRISTEA: Înălțarea

Înălțarea

 

Se Înaltă Hristos în cerul deschis,
Departe de zarvă și gloata nebună,
Un înger vorbește de raiul promis
Și are nădejdea înfiptă pe strună.

 

Altarul se-aprinde în flacără vie
Lumini necreate lucesc în sfârșit
Cer și pământ sunt împreună,
Prin jertfa suprema s-au întâlnit!

 

Serafimi și îngeri și-acoperă ochii,
Lumina-i orbește când cerul e plin,
Cățuia se-aprinde în inima popii
Și umple biserica toată cu mir.

 

Mireni din strană oftează ușor
E taina acesta mult prea înaltă,
O inimă vie în piept încă saltă
Profundă traire ce n-am s-o măsor…

 

La o icoană a plâns busuiocul,
Aprins de Lumină s-a înfiorat
Așteaptă de-o vreme să vină sorocul
Să vadă norodul tot vindecat!

–––––––––––––-

Camelia CRISTEA

București

17 mai, 2018