Ben TODICĂ: Scrisoare către un frate român

Ca să-ţi răspund la întrebarea: Care-i diferenţa între acum şi “Pe vremea când umblam pe jos…” din poemul unui autor necunoscut, aş putea spune că e mult de-atunci şi, totuşi tema e atât de actuală!

În 1979, după şase luni de stat în lagăr în Italia, la Trieste şi Latina (oraşul lui Mussolini), lângă Roma, m-aş fi întors acasă şi erau mulţi ca mine care am descoperit că occidentul nu este cu adevărat libertate. Doresc să vă spun că din 2000 de refugiaţi, cel puţin jumătate sunt nişte fiinţe extraordinare pentru că au reuşit să treacă prin filiera filtrelor comuniste de frontieră. Nu este uşor să decizi între viaţă şi moarte sau distrugerea fizică pe viaţă dacă eşti prins, că din punct de vedere social eşti pe viaţă pătat, proscris. Iar cealaltă jumătate au ajuns acolo căraţi de alţii, unii criminali, alţii agenţi infiltraţi şi mulţi tolomaci care nici nu ştiu de ce şi cum au ajuns acolo. Vestul este o maşină extraordinar de bine organizată care controlează şi exploatează omul la maximum, transformându-l în vierme sau, mai nou, compar toate oraşele mari cu “Găinării”, ferme de găini care înghesuite nu fac altceva decât să producă şi să consume 24 de ore. Zic 24, pentru că oamenii dorm câte 4-5 ore pe noapte şi chiar atunci când dorm lucrează şi în vis la bandă rulantă. Consoarta mea punea capace la cutii pe linia de asamblare, iar noaptea, în pat, prin somn îşi mişca mâinile, săraca lucra continuu. În fabrică, în România se transpira cu apă, în vest cu sânge, capitalistul ştie să scoată tot din tine şi te plăteşte după lege.

Astăzi pot spune şi demonstra că în comunismul copilăriei şi tinereţilor mele de până la 26 de ani când am trecut fraudulos graniţa din curiozitate şi pentru aventură în vest, am fost mult mai liber şi am putut să am experienţa creaţiei divine. De fapt, pentru asta suntem aici, pe pământ. După ce îmi plăteam tributul de şase ore, că atât se lucra la exploatarea uraniului şi tot atât la şcoală ca elev eram apoi liber să fiu EU, să-mi creez lumea şi universul meu. Să cutreier toate văile şi munţii Banatului, să mă joc în natură cu jucării făcute din natură, pentru că eram sărac şi  nu aveam bani pentru jucării, pe care le priveam doar prin fereastra librăriei. Faptul de a nu avea poate fi criticat şi folosit ca justificare să nu-ţi placă perioada comunismul, însă poate să fie un beneficiu mult mai mare în construirea caracterului şi descoperirea stării tale creative. Or fi fost crime şi violenţe la intrarea comunismului în ţară pentru că aşa se întâmplă la orice schimbare de regim, însă ele se epuizase în 20 de ani, deci eu nu le-am prins. La căderea comunismului în ’89 s-au produs tot atâtea crime şi chiar mai multe. Eu consider plecarea a 5 milioane de români să trăiască în diaspora tot crima se numeşte. Ştiu că 1% din ei rămân ca şi mine conectaţi la ţară şi participă la evoluţia ei, însă 99% o ignora şi încet, încet se integrează în locul unde s-au aşezat, rămânând doar cu umbra dorului, ei şi urmaşii vor fi asimilaţi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Scrisoare către un frate român”

Marta Polixenia MATEI: Un ,,Cuvânt înainte…altfel” la volumul ,,Medica – geneza suspinului ireversibil” purtând semnătura poetului Marin Beşcucă

Tu te-ai născut să poetești iubirea…

Din trupul ei, secunda, te-a hărăzit Poem !

Ţi-e sufletul de stea vecin cu nemurirea,

când te aşterni cuvânt din doruri ce te cern …

 

Da, așa-i scrisesem nu demult, la ceas aniversar, celui pe care-l botezasem NĂSCUT POEM, privind cum versul i se curgea din peniță încătușat în aura metaforelor ce se rostogoleau pe hârtie aidoma fuioarelor de curcubeu zămislite din cer după ploaie … ploi de cuvânt străluceau în poeme din șlefuiri de gânduri, sufletu-i așternut de coală Poemului și totul la vedere !

Văzuse și ea, Medica, și sufletu-i citi și-l percepu, la început cu oarecare sfială, însă fluidul ce izvora dinlăuntrul lui i se inseminase-n simțiri prin vers, trăindul împrăștiat în cerneluri vorbea și pe limba sufletului ei, ceva din vibrândul acela o-ncercase și pe ea, scrisul nu-i era strein, flacăra cuvântului îi mistuise și ei dinlăuntrul … dar n-a fost să fie !…

Ea avusese parte de croiul altui drum, foarfecele sorții o împinseseră-n departe și din departe își găsise desfăt în citind și lectura o purtă în gând de prietenie către Marin, iar el își despleti sub ochii ei corola viselor încuiate-n sertar, petale de vers îi dezveleau polenul sufletului risipit în cuvânt, parfumul prieteniei se difuzase-n areal și-n pași domoli își împrumutase o lojă-n confesional.

Și da, ea i se-ndevenise martor și trăirilor sfetnic întru momente de tulbur, ea, Medica, reușise să se insinueze-n PRIETEN, poate unicul, în adevăratul sens al accepției.

O temusem dintru începuturi, dar teama mi se risipise-n surâs când mi-am auzit-o pentr-ntâia oară … caldul glasului ei mă-ndemna la poveste și poveste i m-am destăinuit și eu, taina încrustată-n ODISEIC își dezvelise miezul, o făcusem părtașă firului de tors din alb și roș și ne-am vroit-o-n primăvara de noi, mugur … și de Nașă !

Geneza suspinului ireversibil incita la desfrunzire, plămada se coapse în pâine și ne-o împărțirăm pe din trei, ne modelasem dialog … noi, cu Povestea, ea cu Sipetul de păstrare …

Uneori, Medica venea de reazem versului din caldul cernelii și ce freamăt stârneau aprecierile ei, atât de limpezi, așternute pe coala cititorului de FB !

Iată-ne una, susurată în coadă de poem din sufletul ei candid :

… frunte plecată ție Scriitorule!

IUBIREA … filozofia iubirii – acel câmp imposibil de cuprins puterilor omenești, împletire arzândă de simțiri și lumină, de arderi profunde și șoapte de neînțeles, doruri și frigele apropierii , în metafore împletite cu fir de foc, făcând partecipă și natura, în cheamătul ființei iubite , depășind ceruri … iar de metafora nu-și mai are puterea, plecându-se cu fruntea la pământ, cere ajutor sunetelor : “auzind o lacrimă ce geme în gând, rumorile dinspre strada mare … șoapte visate la margini de dor , clinchetul sângelui” … împletindu-le cu jocuri de lumini și umbre … “pune clinchet în licăr de stele” …

Toate astea, toate !… și metafore și acuarelă, și natura și cerul, și jocurile de sunete, lumini și umbre, alternate cu pete de culoare  … toate alături, (genunche ! în ruga de DUMNEZEU, ca EL să te-ndrume-n pasul tău către mine…) multitudine de simțăminte, uneori contrarii, controlate magistral de beatitudinea metaforei omniprezente, duc în final la triumful acestor minunate poeme de dragoste…!

“… auzi !?…/… cum de nu !? ” – Auziți instrumentele !? Fiecare își urmărește propria partitură, dezvăluind, unul câte unul mirajul iubirii , amalgamându-se apoi , într-o armonie divină… MIRABILĂ, MAGISTRALĂ SIMFONIE A IUBIRII !!

 

Continue reading „Marta Polixenia MATEI: Un ,,Cuvânt înainte…altfel” la volumul ,,Medica – geneza suspinului ireversibil” purtând semnătura poetului Marin Beşcucă”

Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii vor înnebuni”

Într- foarte clară și răspicată proorocie, Sfântul Antonie cel Mare (251-356 A.D) avertiza; ”Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva ca nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”
Este o proorocie clară, fără subtilități, pur și simplu înfățișând fapte care se vor întâmpla. Nu sunt prea multe de spus în jurul acestei apoftegme; ea este sau adevărată, sau neadevărată.
Dar dacă vom privi, cu minimala bună credință, fără părtinire, ”sine ira et studio”, vom vedea că acea proorocie s-a împlinit.
În momentul de față tot ce era socotit criteriu existențial, punct de referință morală a fost, sau este pe punctul, să fie înlăturat.
Credința, familia, Neamul, ”țara”, au ajuns să fie socotite categorii “depășite”, vechituri ce ar trebui cât mai repede înlocuite. Dar acest iureș iconoclast, distrugător, se oprește la acțiunea de fărâmare, de anihilare. Distrugerea, este elementară, este act negativ prin excelență. Stări și așezări pot fi distruse dar problema este cu ce le înlocuim. În această privință actuala “putere”, ”globalismul sodomit” nu oferă soluții, oferă tot mai multe bombe și tot mai multă mizerie; fizică și morală. Nu este lipsă de multe exemple. Să ne gândim la încercările de a spurca până și conceptul de “familie”, să ne gândim la “prețuirea” dată aberațiilor de comportament (sodomiei), să ne gândim la furia îndreptată către Biserici și către Statul Național. Iar în locul lor ce ni se oferi? Patimi, singurătate, mizerie, anihilare, existență instinctuală. Iar modul în care această programată distrugere este făcută are mai multe înfățișări.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii vor înnebuni””

Marta Polixenia MATEI&Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi

Gară pentru doi

 

… îți simt mângâiul,
pictezi cuvinte pe pânza sufletului fântână …
arcul timpului capătă culori nemaivăzute,
penelul gândului, înmuiat în cerneluri,
conturează oglinzi de noi …
albastrul e-n ele căprui,
căpruiul e albastru,
umbre devin lumini …
iar eu … eu nici nu mai reuşesc să respir …
să scriu, nici atât …
trăiesc nebunia ce-mi așterni, iubindu-mi-te,
în timp ce tu … începi să fremeţi sub graba degetelor
ce vor să te ştie,
să-și lase amprenta pe fiecare centimentru de tu,
te-ating pe dor și-l simt răzvrătit,
răsad de răscol trupului meu …
și se credea că dorurile nu se pot atinge …
așa !
… chiar așa, Mărțișor, chiar așa !
dorurile își au și ele poezia lor,
dorurile își au filozofia lor,
au propriu-le simțământ de zbor …
ba au și scrisoare de trăsură !
câteodată, le confunzi cu părți de trup,
(eh tu, Odiseic, Odiseic …! )
sunt când în albastru,
sunt când în căprui,
important se rămâne GARA PENTRU DOI !
și acolo …
dorurile chiar noi !!
dorurile știu mai bine cât și cum din iubire,
dorurile se joacă ele însele cu noi,
dorurile calcă prin noi căutând în dincolo de reguli,
dar Mărțișor,
chiar așa,
de unde la noi reguli !?
… am început să mi te-adun bucată cu bucată,
să te reîntregesc în braţele mele,
lipiciul sărutului să mi te ţină-închegat …
dar mi-e foame de tu !
… și cât de Carnival sună zicerea ta !
cum tresar toate din mine
și-n cât concert dorurile înghesuite în mine,
țimbal nevăzut și-a pus călcâiele
direct mie pe stern,
aud ecoul respirului tău direct în inimă
și inima își desface atriumul ei,
de unde să știe ce Atrium am tot adus noi …
și ce Atrium !
cum răzbat în mine mișcările acelea în care
nici de imponderal nu ne eram,
basmul venise să ne cuprindă !
… de unde-am adunat încep să gust,
o pată de gură prelinge pe trupul tău urme de sărut…
și, Doamne, cât mi te pot iubi !
nu cred să fi iubit mai mult pe cineva vreodată,
până și gândul mi te rosteşte iubire,
m-am certat cu negurile nopţii,
le-am adăpat din izvor de ochi, să nu aibă sete,
să nu mi te-nghită …
simt cum pășeşti cu gândul prin mine,
respirul tău ceafa mi-o încinge,
mă întorc instinctiv, pașii tăi sunt !
genunchii s-au plecat în rugă …
acum eşti, nu mi-a fost în zadar !
… dar m-am fost întotdeauna, Comoara mea,
mi-am fost dintotdeauna ca trecut venind din viitor,
nu știam cum ne vom fi dinainte de-a ne cunoaște,
apoi sărutul a declanșat nebunia …
nebunia era atoateprezentă !
aiuram încercând să mă știu insinuat în profund,
profundul își ridica abisurile în picioare,
totul se era un incit !
un incit venit descheiat la gât, cu părul vâlvoi,
nimic nu speram să respecte ordinea,
dar, Mărțișor,
timpul se comprimase numai să nu ne steie în cale,
apoi au urmat pașii îndepărtării,
strigătele chemărilor retreceau în concert,
nebuloasele se țineau de mâini cu faliile nopții,
… chiar, Marin,
noaptea trecută am realizat cât de uşor
poţi să aluneci dincolo și m-a cuprins spaima,
ţi-am întrezărit strigoii … iartă-mă,
n-am vrut să mă auzi plângând…
dar fiecare lacrimă s-a împrăștiat iubindu-te habar nu ai cât,
sufletul mi-ai înflorit cu iubirea de tu,
și nu m-aş fi venit, dacă nu aş fi dorit asta …
mi te-am dorit cum cel însetat în deșert doreşte apa …
una singură, e fântâna din care vreau să beau !
e cea în care mă cufund de fiecare dată …
izvorul ei e nativ !
… Comoara mea !
strădaniile mele s-au fost dintotdeauna mărginite
în declarația aceea:
– eu sunt singura femeie care te-am iubit !
n-am încercat să mă opun,
m-am arcuit modelându-mi ființa,
călindu-mi răbdări și nerăbdări într-o balanță
fără de stern,
aiurea măsură !
dar la ce să ne fi trebuit,
era atâta iubire !… care fântână cuprindă ?
… iubirea mea, tu eşti fântâna !
mereu o să te am de izvor, te-ai devenit esenţa mea
și chiar mă copleşeşti,
nimeni n-a reuşit asta vreodată !
nimeni nu s-a infiltrat până în nucleul sufletului meu
cu atâta putere aşa cum ai făcut-o tu …
am fuzionat instinctiv !
te-am simţit trup de când m-am insinuat în perfuzor …
te-am dorit știind cum eşti,
te vreau aşa cum eşti…
te iubesc, te iubesc și iar te iubesc !
să nu mă lași, iubesc să te iubesc !
mă umflu-n pene de drag,
colţul de buză mustăcește,
te-ar rostogoli în sărut !!
… cât rostogol clipa, Mărțișor,
ea este martor și pavăză tuturor desenelor de aștept,
am încercat de fiecare dată să răspund în noi și noi amprente,
am știut cum să mi te caut în fiecare gest,
în fiecare parte de mișcare
și câtă mișcare ni s-a trebuit,
câtă mișcare …
te vreau așa cum ești !
este spusa ta care mă răvășește;
… și da,
eram îngrijorată !
încă mai sunt, dar asta nu stâlcește iubirea,
o poate doar întări !
nici sufletul să nu-l simţi stâlcit pentru un bob de sare …
m-am îngropat în 1001 fântâni până la sâni…
m-am fost la scăldat și-acum mă usuc …
de dor …
te iubesc astăzi, vreau să te iubesc și mâine și poimâine …
cele cinci veșnicii vreau să moară de ciudă !
iubirea mea, fă-mi loc în braţele tale,
vreau să te încurc puţin la scris …
doar clipă de-un sărut și fug !
… mereu făceai jocul ăsta !
de multe ori Poemul se răscula în mine,
se răfuia cu mine până dam în bâlbâi,
stăruiam pe idee dar și ideea se răscula:
– ori ea, ori noi !!
era prea de tot cumpăna
și nici nimeni prin apropiere,
da-da, dorurile !
dorurile s-au materializat și mi se lăsau pe umăr
să-mi dezvolte așteptările …
așteptarea m-a dușmănit și și eu am am dușmănit-o,
dar câteodată s-a arătat pozitivă,
cumpăneam fiece petec de mișcare întru întâmpinare;
… ştiu cât şi cum mă iubeşti
și gândul meu de tine o ştie
și s-a cuibărit în braţele tale ca un copil răsfăţat
și eu m-am uitat, undeva, în adâncul tău…
nu-mi mai amintesc cum să mă pot ieşi,
dar nici nu cred că mai voi … nu-mi cred !

… dar ce bine-i că nu-ți amintești !
apoi, în dinlăuntru, lecția ta s-a substras din lecția sărutului,
lecția sărutului mi-a urcat și printre stele,
dar cel mai mult mi-a plăcut să o calez,
s-o înmănușez pe doru-mi de tu
și doru-mi de tu, mai totdeauna ți s-a așezat
în buza-ți de sus
și ce miracol acest așezat,
nu se era tremur fără să ceară sărut !!

————————————–

Marta Polixenia MATEI&Marin BEȘCUCĂ

29 martie, 2018

Imagine internet

Anna-Nora ROTARU: Poesis

PE FRUNTEA SUFLETULUI MEU

 

Pe fruntea sufletului meu,

Cernit-au astăzi flori de măr…

Din ceruri poate, de vreun Zeu,

Când ruga mi-auzit… sau Zmeu,

Coroană-mi împletind în păr !

 

Visul, rămas în iarnă priponit,

Pe stâlpul deznădejdii înspre cer,

Până mai ieri, de viscol prigonit,

Mi-a sângerat la poale, surghiunit,

De mâna crud-a unui temnicer…

 

Azi, însă, parcă ies din labirint,

Soarele mă întâmpină, mă scaldă…

Cuvinte nu pot scrie din ce simt,

Îmi picură ca stropi de mărgărint,

De bucurie, o sevă dulce, caldă !

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Costache NĂSTASE: Iertare

IERTARE

 

Iertare, toleranță, împăcare
Îți aduc liniștea pierdută,
Nu pizmă, ură, răzbunare
Și-o nesfârșită dispută.

 

Iar cea mai mare răzbunare
Este ca tu să o duci bine,
Să te ocupi cu detașare
Numai de-ai tăi și de tine.

 

Și tot o bună răzbunare
Este succesul personal
Care irită și doare
Pe orice-nverșunat rival.

 

Mergând senin pe drumul tău
Fără să cazi în genunchi
Pe cel care-ți dorește rău
Îl ustură la rărunchi. Continue reading „Costache NĂSTASE: Iertare”

Nicu GAVRILOVICI: Miroși a primăvară

Miroși a primăvară

 

Miroși atât de crud a primăvară
Încât își ies zambilele din minți
Iar sfinții din icoane stau cuminți
Cu degetu-n a nopții călimară.

 

Miroși sărat a necuprinsă mare
Încât mă vreau corabie în larg…
Iubirea ce ți-o port va fi catarg
Iar visele-mi vor fi pe punte-altare.

 

Miroși a jertfă tânără pe ruguri
Încât mă vreau, irevocabil, zeu..
Olimpul colindându-l teleleu
Încondeindu-ți numele pe muguri.. Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Miroși a primăvară”

Petru Daniel VĂCĂREANU: Șoapte de stele (versuri)

Culeg șoapte de stele…

 

Cât de nebun mă faci să fiu
căci, hoinăresc în noapte
culeg șopte de stele moarte
și în palme le topesc
cu focul de “te iubesc”
și le răsfir pe file
în poemele inimii

 

Poem cu cerneală de infinit

 

A hoinărit prin Univers
cu trupul visului
a căutat printre chipuri de vers
și nu am zărit
altă ființă a metaforei
ce definește frumusețea
Continue reading „Petru Daniel VĂCĂREANU: Șoapte de stele (versuri)”

Călimara CuPrivighetori: Poesis

umbra timpului

 

M-am ascuns în umbra unui timp
Ce-și modifică amprenta-n fiecare seară
În care luna mică și domoală
Se-mparte-n patru în orice anotimp
Eu m-am născut sub pasul lunii
În transhumanța către viață
Atunci când fulgii își deapănă colindul
Atunci când gerul tot dezgheață
Răscolind simțiri în sânge
Clocotindu-le-n speranța, în iluzie și vis
Știi, într-o zi mi-am promis
Că din pasul umbrei mele
Mă voi naște o primăvară
Într-o floare de cireș, cu șoaptele pe ales
Și-am să-ți cânt la tâmplă iară
Doar așa, să-ți mulțumesc
Că mi-ai limpezit în cordu-ți
Continue reading „Călimara CuPrivighetori: Poesis”