NU SUNTEM PĂSĂRI
Nu suntem păsări
să fâlfâim din aripi spre înalturi,
toate dorurile se prind
de sufletul nostru
și rămânem legați
de pământ și de ape,
iar fruntea noastră
doar ea crede că a cuprins
măreția stelelor.
Tu, ia-mă de mână!
Lângă tine voi crede
că sunt pasăre
și dorul meu va deveni
zbor și iubire…
AM ADUNAT Continue reading „Lavinia BUD: Poesis”
Tăceri care scriu
Soarele camelionic s-a ascund în faldul norul
Cu zâmbetul pe buze tăceri ascult
Atinsă de rouă te caut cu zborul din priviri
Prin scurtele minute ce se scurg fară sfârşit
Comoară-n suflet cu drag mi-ai pictat
Inimă de vis mi-ai desenat
Care vibrează dându-mi speranţe de viaţă
Magia care iubirea pe ai ei braţe poartă
Jaipur Echo
English – Romanian
versions by George Anca
Authors
George Alexe
Lama Doboon Tulku
Gulab Kothari
Bharti Jain
S. A. Chaturvedi
Jeremy Seligson
George Anca
GEORGE ALEXE
Testifying to Simple Truths
My god has no eyes
But He is the Sight of the world.
My God has no ears
But He is the Hearer of the Cosmos
My God has no heart
But He is the Lover of mankind.
My God Has no soul
But He is the Life of earth and heaven.
În Săptămâna premergătoare Nașterii Domnului, România a fost tulburată de excesivele ceremonii legate de îngroparea fostului Rege al României Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen.
Personajul a avut o viață lungă și, la capătul ei, se poate spune nefericită.
Ca mic copil a fost silit să “domnească” în lipsa tatălui sau, izgonit de la succesiune pentru viață imorală. Apoi, același tată, a revenit în România și prin intimidarea autorităților a devenit Regele Carol al II-lea. Un Rege nevrednic, imoral și criminal. Acea domnie a pus de fapt capăt oricărei posibilități de reconciliere între Neamul Românesc și Casa Hohenzollern-Sigmaringen.
Carol al II-lea a delapidat sume uriașe, a distrus orice urmă de legalitate și formă democratică în România, sfârșind într-o rușinoasă “dictatură regală”. Dar lucrul cel mai grav a fost faptul că a patronat trecerea României, sau mai exact a Statului Român, în rândul statelor dictatoriale sângeroase. Este bine să ne amintim de acest lucru.
În primul rând Carol al II-lea a sfidat orice urmă de bun simț și decentă alungându-și soția și trăind în concubinaj deschis cu sinistra Elena Wolf-Lupeasca, ”duduia”, ale cărei singure “calități” reale i-ar fi garantat o superbă carieră în vecinătatea bucureșteană zisă “Crucea de Piatră”. Carol s-a înconjurat cu adevărate hiene, drojdii ale vieții publice și între ei “străluceau” Armand Călinescu, om însemnat la un ochi și având “nomme de guerre”, ”Chioru” și o bestie sadică, Gavrilă Marinescu, instalat șef al poliției. În aceste condiții lucrurile au mers spre dezastru.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Lasă morții să-și îngroape morții lor…” (Matei, 8;22)”
Iubesc România.
O iubesc atât de mult şi atât de bogat, încât nu am cuvintele care pot da chip acestei iubiri.
Şi, înainte de toate, voi spune un adevăr simplu, dar atât de uitat: Ţara e altceva decât Statul.
Statul este un sistem trecător, de conducere, administrare şi, adesea, exploatare şi distrugere al unui teritoriu.
Ţara este sufletul celor care îşi iubesc neamul.
Ţara este veşnică, trecând peste hotarele materiei şi energiilor din care îşi trage totuşi existenţa; ca o floare ce îşi ridică frumuseţea către Cer, tot mai departe de pământul – şi, adesea, gunoiul – din care şi-a început creşterea.
Un neam, o ţară, se ridică sau se nimicesc.
De aceea, atâta vreme cât există oameni care îşi înalţă fruntea şi au demnitatea şi curajul de a-şi duce mai departe moştenirea, naţiunea şi ţara nu pot fi biruite cu adevărat.
Pot fi cucerite, ocupate, exploatate, prigonite; dar vor trăi, neînvinse, până la ultimul om care ştie să îşi ţină fruntea sus, ba chiar şi dincolo de el. Căci lumina eroismului şi sfinţeniei este mai vie şi mai reală decât materia simplă.
Iubesc România.
Este Ţara zidită din suflete de Romani şi Daci, de Traci şi Iliri, de Celţi, Sciţi şi Sarmaţi, unite între ele prin Lumina lui Christos.
Este Ţara unor oameni puternici, ziditori, luptători, iubitori ai cunoaşterii, iubitori ai întrebărilor şi răspunsurilor, ai iscodirii şi căutării, ai mersului înainte; oameni iubitori de înălţimi ameţitoare, uneori, sau chiar adesea, nebuni, oameni care s-au bătut între ei şi cu cei din afară, chiar împotriva oricăror socoteli raţionale. Şi care au lăsat ceea ce îi despărţea pentru setea de desăvârşire care îi unea, şi pe care şi-au putut-o sătura, împlini, îndeplini doar prin Evanghelie. Continue reading „Preot Mihai-Andrei ALDEA: Iubesc România”
Fiece glonț…
Fiece glonț al gândurilor triste
Prins între lacrimi, perne și batiste
Așteaptă ora să se frângă-n două
Să curgă-n visul peste care plouă
Fiece glonț al colțului de lume
Ce știe doru-n palme să-l adune
N-așteaptă, se revoltă și-apoi tace,
Din foi de umbră deasă se desface.
In memoriam IOAN GRIGORESCU și VIOREL SERGOVICI
Aş vrea să vorbesc în acest context nu despre acea imagine a persoanei construită pe un fundament mediatic solid şi extrem de bine articulat, ci despre imaginea vizuală de tip pictural ca mod de cunoaştere avansată a lumii, dar şi a diversităţii sale culturale recunoscute. La fel ca şi Pierre Francastel, am să realizez o conexiune necesară, până la urmă, între artă şi imagine – şi aş insista mai mult aici pe acele „informaţii şi idei de factură vizuală, foarte greu sau chiar imposibil de tradus în cuvinte” (Lucian Ionică), un soi de platformă a exprimării simbolice a unui gând ce nu reuşeşte să încapă în forma fixă a cuvintelor limbii -, alipindu-i ultimului concept întreg complexul emoţional trăit de un privitor oarecare, ca şi cum acesta ar avea în faţa ochilor o operă artistică multifaţetată, în perimetrul căreia, rând pe rând, un cadru vizual îi ia cu seninătate locul altuia, născându-se, astfel, un fel de continuum estetico-emoţional în raport cu vastul univers existent în afara şi în interiorul Realiei greu descifrabile şi azi. Personal, consider că imaginea în sine este echivalentă cu acel chip al cuvântului rostit ori nu, ce posedă un limbaj al lui cu nenumărate semne mai mult sau mai puţin convenţionale, unde norma general valabilă este fixată deja de societate sau poate fi stabilită de creatorul însuşi ca formă supremă de artă individuală cu ţintă estetică (ori non-estetică), în genere, determinată.
Continue reading „Magdalena ALBU: SpectacoIul lumii – pledoarie pentru imagine…”
ILLO TEMPORE
timpul acela, îţi spun, secundele lui, orele şi anii lui s-au pierdut.
Le-am rătăcit prin tăcerile noastre ca un copil într-o pădure,
nemaigăsind drumul spre casă de atâta plâns.
Mă priveai cu un ochi senin, iar cu unul mă certai în somn
Şi parcă deliram.
Timpul acela, îţi spun, şi-a întors faţa de la noi
Priveşte-l cum luptă cu mine, cum luptă singur cu omul neputincios
Fără să vrea să învingă, trezeşte-te, trezeşte-te,
aşa cum ai vrea să deştepţi un mort trecut la cele veşnice
crezând că poţi cădea la pace cu indiferenţa morţii.
În faţa noastră – pustiul.
Continue reading „Andra TISCHER: Poveștile unei ghicitoare în cafea (poeme) 2”
Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie Soborul Sf. Ioan Botezătorul) : cel mai mare sfânt, după Maica Domnului. Fiu de preot, ultimul profet vechitestamentar s-a născut prin binecuvântare dumnezeiască, părinții săi fiind înaintați în vârstă și a primit numele de Ioan, adică „Dumnezeu este îndurător!” După moartea timpurie a părinților, el se retrage în pustie, unde a trăit ca un veritabil ascet, este de fapt primul pustnic creștin, fiind îmbrăcat în piei de animale și hrănindu-se cu ce-i oferea deșertul. El nu a avut învățătura sinagogii, fiind învățat direct de Dumnezeu prin rugăciune și contemplație. Însă destinul său a fost altul, el avea de îndeplinit o misiune, care trebuia dusă până la capăt cu orice preț. Sf. Ioan, format în învățătura înaltă a pustiului, se află la originea unei mișcări spirituale, care își propunea o renovatio spiritualis și care să răspundă așteptărilor oamenilor cuprinși de febră mesianică! Ioan spunea oamenilor, în piedicile sale : „Pocăiți – vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” Oamenii trebuiau pregătiți printr-o viață dreaptă, prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu. El le spunea: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are. Vameșilor le spunea: „Nu luați nimic peste ce este rânduit”, iar soldaților le cuvânta:”Nu asupriți pe nimeni, fiți mulțumiți cu solda voastră”! Profet aspru, el spunea mulțimilor care veneau să se boteze la el: „Pui de vipere, cine v-a sfătuit să fugiți de mânia ce va să fie? Continue reading „Ioan POPOIU: Sf. Ioan Botezătorul”
„Trăiesc fericirea de a fi înţeles sensul înalt al Vieţii-
cărarea luminoasă ce urcă spre cer.” (Valeriu Gafencu)
„Când omul mare e şi poet, şi gânditor: Eminescu;
rolul lui naţional e imens!
Eminescu a făcut pentru neamul românesc aproape
cât o istorie.” (Doctor în Filosofie-VASILE BĂNCILĂ)
Aura unei naţiuni este întotdeauna religia sa. Creştinismul ortodox a imprimat naţiunii dacoromâne sfera armonioasă care ridică Neamul întru Dumnezeu, la îndumnezeirea sa.
Pământul Patriei, dăruit de Atotcreatorul, pe care s-au născut, au crescut, s-au definit şi s-au sprijinit dintru început: Ţăranii, Dascălii, Conducătorii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii, Poeţii, Filosofii, Profeţii, Preoţii, Monahii, Geniile, Artiştii, Mamele, Sfinţii, a devenit apoi consubstanţial cu sângele şi osemintele lor, astfel încât materia lui, huma s-a primenit, s-a spiritualizat constituind aluatul şi plămada din care va creşte, se va dezvolta şi se va împlini Naţiunea ca demnitate în sinteza sa etno-geografică.
Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (8)”