ILLO TEMPORE
timpul acela, îţi spun, secundele lui, orele şi anii lui s-au pierdut.
Le-am rătăcit prin tăcerile noastre ca un copil într-o pădure,
nemaigăsind drumul spre casă de atâta plâns.
Mă priveai cu un ochi senin, iar cu unul mă certai în somn
Şi parcă deliram.
Timpul acela, îţi spun, şi-a întors faţa de la noi
Priveşte-l cum luptă cu mine, cum luptă singur cu omul neputincios
Fără să vrea să învingă, trezeşte-te, trezeşte-te,
aşa cum ai vrea să deştepţi un mort trecut la cele veşnice
crezând că poţi cădea la pace cu indiferenţa morţii.
În faţa noastră – pustiul.
Şi mâinile tale care îmi caută în neştire sufletul, săpând cu îndârjire.
Aici e, îţi spun, de negăsit de la plecarea ta
Oricât l-am căutat, întruna mă striga cu un glas debil şi nu înţelegeam
De vine, stă sau pleacă, în nedumerirea lui flămând de aşteptare.
Suflete, zic, timpul acela, secundele, orele lui s-au pierdut, ce mai cauţi tu printre ele?
Vorbeam printre cuvinte şi îmi păreau zălude cu părul învolburat şi ochii tulburi.
Unde te pierzi, îţi strig, iată sângele meu, nu-l mai recunosc,
Am zidit între mine şi el o viaţă şi o moarte
cum zideşti castele în Spania…
Pe cine caut eu atunci când nu te văd?
Pe mine, pe tine, aerul, liliecii, vreun soare nebun
Ce-şi întinde roşeaţa în deşert…
Pe cine cauţi tu când nu mă auzi cum rup din anii timpului acesta secundele mele în care ne-am iubit?
Pe umbra mea, tăcerile tale urzesc cazemate în care mă frâng.
Rămâi, îţi spun, ţi-am păstrat în mine un loc la fereastră
De unde poţi să vezi munţi şi prăpăstii, oceane şi stele fără de cer.
În locul meu, îţi las gândul.
URBANĂ
cobor la staţia aceasta
fără să ştiu la ce am venit sau de ce
mă ţin de aer să nu mă dărâme
ziua asta ploioasă şi fără de tine
paşii urcă în mine zănateci, cu disperarea nelegiuitei tăceri
întreb: până unde?
mi se răspunde bizar: până unde vrem noi
peronul topeşte căldura, ne înfrăţim ca să putem rezista
e un tramvai oarecare, mirarea e alta
şi creşte în mine ca umbra
opriţi, am strigat în vacarmul acesta
mi-am pierdut mintea pe undeva
o simt rătăcind prin oraşul acesta al tău şi al morţii
mi-e dor să stăm la poveşti, să bem o cafea
să trişăm din priviri, să nu ne mai fie frică
biată fantomă, cred inutilitatea ta
nici măcar nu ştii unde vrei să cobori
de unde-ai venit nici atât
cum dracu vrei să te cred că eşti vie
şi că respiri în mine
degeaba te mânii
cobor la staţia asta
îmi iau ziua în mâini, o aştern pe pământ ca pe apă
mi-e sete să ştiu unde sunt
mintea, sufletul, adevărul şi binele
viaţa şi moartea
peronul e altul, e filmul greşit
sau cine mai poate şti…
POVESTEA UNUI VAS
Gândul la tine
mă face să mă uit în mine, adânc şi fără să respir…
Cât de frumoasă sunt!
Şi cât de goală…
n-a mai rămas în mine decât istoria ta,
în fiecare zi rescrisă într-un nevăzut şi necunoscut dialect,
al celor ce s-au iubit în tăcere, fără să se atingă vreodată.
Mi-au spus pe ton răstit:
”Uită iubirea asta, te-ai aruncat în ea cu capul înainte,
alung-o de la tine, să te descânte cineva”
am încercat să te cioplesc din trupul meu afară
„Mai bine faci din ea confetti
iese ceva frumos până la urmă, cine ştie…”
am crestat în mii de aşchii carnea ei vie până la os
”Măcar nu te mai plânge, las-o dracului de treabă”
am căutat în ochii seci ai cuvintelor ultima răsuflare
şi cu puterea ei am răspuns celor care aveau atâta grijă de mine:
”Raza cercului rămâne aceeaşi,
în matematică raportul se menţine constant
centrul de greutate cade mereu în aceeaşi bază de susţinere a lumii
de către cei care se iubesc frenetic, dincolo de toate legile şi ecuaţiile.”
M-au privit cu stupoare cum recitam pe de rost, fără să mă opresc,
albaştri ochii tăi, virgină pielea ta şi respiraţia ta calmă
în fiecare vers mă repetam aiurea până când simţeam că ameţesc
de mirosul lor care îmi amintea de coloana infinitului şi
de muzica sferelor, incendiindu-mi portativele…
”Nimica straniu”, le-am spus,
”m-am obişnuit cu această estetică şi cu metafizica ei mereu în schimbare,
din cicatricile ei aş putea reinventa un nou absolut care vouă scapă,
dospit în pâinea suferinţei precum aluatul fraged.”
Gândul la tine
mă face să mă uit în mine, adânc şi fără să respir…
PRIMORDIALĂ
Dacă închid ochii, te găseşte fiecare umbră a inimii mele.
Dacă-mi deschid inima, te pot naşte odată cu sângele meu,
de fiecare dată mai vie, mai caldă,
niciodată pierdută, întotdeauna redescoperită
un fel de limită a suferinţei
încercănând faţa memoriei mele de patră.
Dacă mi-ai ţine inima vie în palmă,
chemările mele ţi s-ar prelinge printre degete, însângerate…
În creştetul lumii am inventat un arc de lumină sfidând gravitaţia
trupul meu şi seva ta caldă
copaci de mirare cu vene străvezii
hrănite de tăcerea ta cu gust amar de poame seci, necoapte…
Dacă-mi crestez în piele cuvintele tale, aş fi un curcubeu în alb şi negru
un orizont îndoliat de pace tranzitorie
o dimineaţă albastră de dor
o boală care te face mult mai frumos din mine crescând
un nume sălbatic cu silabe mortale
biserică veche de lut cu carnea de trestie…
IDENTITATE
mi-e sufletul atât de plin de ea
azi nu-mi vorbi despre iubire,
pământului să curgă ape către tine cer
liman de linişte aici şi dincolo de lume…
te port cu mine –
un singur ochi, eternitatea şi dincolo de ea
unică mână, care ştie să le-adune şi le scrie pe toate cele nevăzute
singure vorbele pe amar-însingurate buze –
cerul şi visele, când marea nu mai e de-ajuns.
Azi n-o să mai împart cu tine aerul neîncăpător…
între mine şi tine – vis şi poveste, între tine şi mine, numai tăceri
când tu eşti tot ce ştiu, iar restul e literatură
când tu eşti tot ce văd, iar restul e iluzie –
când te gândesc, exist, şi altceva nu fac.
Cu mâna-nceată vreau să te descopăr,
în trupul infantil memoria rătăcită în mine creşte
capul îmi pun la picioarele tale, iubeşte-mă îţi spun,
de carnea ta legată cu albul oaselor mele
atât de bine e
ascult o linişte din veacul de apoi rămasă,
e cald şi e lumină în dragostea ta,
miroase a viaţă.
ISTORIE RECENTĂ
Din toate întâmplările ciudate din istoria acestei lumi
absenţa ta depăşeşte cu mult orice închipuire
atâta doar că au uitat s-o treacă în manuale
la capitolul: ”Istorice catastrofe”.
Nu mai scriu poezie de la plecarea ta
ci un fel de jurnal de război atroce
de-o parte şi de alta a baricadei
enorme ambuscade, şir nesfârşit de morţi
mă populează grav ca-ntr-o infirmerie ambulantă
miroase puternic a iod şi râncede bandaje se lipesc mereu
de cojile rămase în mintea mea
după ele cunosc drumul
dar el, sălbaticul nonconformist,
duce în acelaşi teatru de război, cu nepăsare crasă.
Nu mai ştiu cuvinte de la plecarea ta
doar câteva silabe mai gâlgâie înfundat
în gaura din gâtul meu în care ai intrat cu zvâcnet scurt,
să nu mă doară.
Din toate întâmplările ciudate din istoria acestei lumi
absenţa ta depăşeşte cu mult orice închipuire
o să le povestesc anume tuturor,
să nu se teamă de vreo apocalipsă
ea nu va mai veni întreagă şi cu atât mai mult
inofensivă precum o revoluţie de catifea
va stinge focurile.
Dragul meu, vino să vezi la poli o auroră boreală,
în inima ei de culoare sângele meu rescrie cuvânt cu cuvânt
pe îndelete şi pe de rost capitolul întreg.
––––––––
Andra TISCHER
Sibiu, decembrie 2017