Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (II)

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!

Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.

  1. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

PRIMUL CAPITOL conține exegeze asupra creației/operei a 9 poeți (locuind în sau originari din: Vaslui, Huși, Bârlad, Galați, Buzău, Constanța, București…, la fel ca și majoritatea autorilor din celelalte capitole ale lucrării) moderni și postmoderni, unii mai cunoscuți, alții – mai puțin cunoscuți, dar la fel de înzestrați și promițători în evoluția lor ca și primii, de la Mihaela Meravei și Daniela Gâfu (ortografiată de recenzentă „Gîfu”, probabil, la insistența purtătoarei numelui respectiv, care, de rând cu intelectualitatea ieșeană, nu se supune directivei Academiei de la București privind scrierea lui „î” din „i” și a lui „â” din „a”,  și nu este singura, amintim și pe Viorel Birtu Pîrăianu) la Marcel Miron, Ioan Popoiu, Alina Necula, Dorina Carp Nenici, Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou (azi locuitoare în Grecia), Viorel Birtu-Pîrăianu, Maria Weishaupt Sarău. Vom zăbovi o clipă mai mult asupra modului în care recenzenta tinde să-l atragă pe cititor în mirifica lume a zbuciumului poetic. Volumul la al cărui titlu ne-am referit deja al poetei constăncence Mihaela Meravei s-ar impune în lirica actuală „prin originalitate, stil viu, profund și atractiv de a transmite stări și emoții”, „prin nevoia imperioasă de confesiune”, printr-o discreție ingenuă și rafinamentul cu care își împărtășește cititorului trăirile, durerile și suferințele inimii sale „rătăcite ori destrămate”, speranța la bucuria de a trăi, de a reveni la tihna sufletească jinduită, micile-mari bucurii de moment. Și toate acestea, cine știe, poate că nu ne-ar convinge dacă recenzenta nu le-ar ilustra cu reproduceri abundente din creația poetei. Când ne spune că poeta nu poate trăi fără cuvinte, că fără poezie aceasta devine orfană, când, în cumplită disperare, îl roagă pe Atotputernicul să-i descopere calea Cuvântului, când ne spune, repetăm, că pâine pe(ntru) inimă și hrană divină pe(ntru) suflet este poezia, că poezia neîmpărtășită cu alții „pare o colivie/ cu gânduri oarbe”, că omul este fericit prin poezie numai când iubește, când, în sfârșit, citează apoteotic din mărturisirile dezarmante ale poetei către iubit: „Sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului/ invizibil muritorilor/ mă hrănesc când tu zâmbești/ respir când îți aud inima/ dorm în geana gândurilor tale și când adormi/ mă înfășor pe încheietura mâinii tale/ să nu cumva visul să ne separe”, atunci și cel mai afon sau mai lipsit de simțuri cititor nu poate să nu se cutremure de măreția cuvântului poetic și a dragostei care, de la Dante citire, „mișcă sori și stele”. Concluzia firească la care urma să ne așteptăm la întrebarea din titlul eseului Vasilicăi Grigoraș este că acel „ceva CIUDAT” ce se întâmplă „cu orașul meu” (alias inima mea) în poezia distinsei poete Mihaela Meravei nu poate fi decât „ceva MIRACULOS, ADMIRABIL, MINUNAT, EXTRAORDINAR”.

Cartea poetei ieșene Daniela Gîfu „Păcatul neliniștii” (Editura Paralela 45, București, 2011) încearcă – și, până la urmă, reușește splendid – să creeze un portret al dragostei dintre două persoane, Mirele și Mireasa, este „un vis al împlinirii ființiale într-un zbor între cer și pământ”, o „Cântare a Cântărilor modernă”, cum s-a exprimat, cu altă ocazie, referindu-se la o carte a subsemnatului, regretatul poet și cărturar bucureștean Tudor Opriș. Un lirism exploziv și strălucitor, de o prospețime fără egal, constată recenzenta, caracterizează poezia erotică a Danielei Gîfu, viguroasă, expresivă, stăpânită de un echilibru interior greu de înfrânat: „El: Te/ chem, fiindcă nu mai am/ aer fără prezența ta”. Deși limbajul utilizat de exegetă este, în genere, riguros, profesionist, doct, livresc, înțesat de neologisme, pentru a înviora stilul expunerii, dar mai ales pentru a nu-l îndepărta pe eventualul cititor, recurge în mod frecvent la comentarii colorate poetic și emoțional și la un vocabular accesibil de sorginte populară: „Aici se îmbină armonios razele solare cu umbrele pururea vii ale sentimentelor. Măestria firului liric din borangicul fin al trăirii fascinează și atrage”. Las cititorului plăcerea de a lua singur cunoștință de rigoarea științifică și de îngemănarea acesteia cu coloritul poetic al stilului  utilizat la caracterizarea frământului celor doi îndrăgostiți din poezia de dragoste a Danielei Gîfu.

Preotul Marcel Miron și teologul Ioan Popoiu, scriu o poezie cu un pronunțat conținut religios, primul – una blândă, liniștitoare, fluidă, unduindă, cel de-al doilea – una tumultuoasă, cu scene înfiorătoare, apocaliptice. Volumul lui Marcel Miron poartă numele de „Poeme din anticamera vieții” (Editura Timpul, Iași, 2020). Anticamera se referă la viața pământeană a omului, finită, camera – la viața de după moarte, de dincolo, de pe celălalt tărâm, viața veșnică. În viața de aici în poezie se face trimitere la naștere și botez, pregătirea pentru înviere, păcătuirea inevitabilă, calea omului spre descoperirea lui Dumnezeu și a Dumnezeului  din noi, la psalmi, la durerea fizică a icoanelor părăsite prin prăvălii cu destin de copii orfani: „În prăvălie/ icoanele  expuse/ nu au nici o putere/ privesc la trecătorii indiferenți// Așteaptă să fie identificate/ înfiate/ ca și copiii de la orfelinat/ care spun fiecărei femei/ mamă și fiecărui bărbat/ tată”. „De la alfa la omega” intrăm în „anticamera vieții” prin naștere și botez și ieșim prin „ușa albastră”, trecem peste pragul care desparte pământul de cer, „naosul” de „altar”,  explică evlavios recenzenta calea omului prin viața terestră, tălmăcind, concomitent, simbolistica „ușii albastre” ca ușă de trecere pe celălalt tărâm, în cealaltă – veșnică – viață, prin referirea la interpretarea populară a semnificației culorilor: „albastru-închis inspiră încredere, demnitate și inteligență, cel strălucitor denotă purificare, putere și sprijin, iar cel deschis – pace și infinitate”. Concluzia generală: „Poemele poetului sunt rafinate, versurile au o formă concentrată de substanță fluidă și discret unduitoare, ceea ce dovedește inventivitatea discursului liric, din care se desprinde un fior cuceritor”.

Poezia teologului Ioan Popoiu, de asemenea religioasă, este (spre deosebire de a colegului Marcel Miron, precizăm noi, căci recenzenta nu face comparație între maniera de scriere a celor doi) una tumultuoasă, viguroasă, plină de scene de groază. Astfel, în poezia care a dat titlul întregului volum, „Întoarcerea fiarei” (Editura PIM, Iași, 2020), întrebând mai mult retoric „Quo vadis, Domine?”, poetul face o descriere aproape vizuală  a momentului când ne aflăm în pragul intrării în iad: „…și am văzut ridicându-se din mare o Fiară/ care avea zece coarne și șapte capete/ și purta nume de hulă…/ … și s-a dat Fiarei puterea și scaunul și stăpânirea/ să facă război cu sfinții și să biruiască/ și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția/ și limba și neamul”. Comunicarea poetică a lui Ioan Popoiu este o sinteză a poeziei laice și a celei religioase, o viziune mistică și, în același timp, puternic realistă. În secolul al XXI-lea poezia religioasă abundă în scene de Apocalipsă: „agonia acoperă lumea/ ca o lavă fierbinte// hienele mișună în jur/ îmi sfârtecă inima/ nu mai pot respira// în lături/ năpârci lighioane târâtoare/ abisul își deschide gura lacomă/ gata să ne înghită/ întoarcerea Fiarei/ este vestită la răspântii/ coloane negre de orci/ întunecă orizontul// e vremea lor/ vremea canaliilor” („Hidalgo”), aidoma celor din secolul XII: „De-acum prăpădul îl pândește/ pasărea prin stejari/ lupii urlă din coclauri/ latră vulpi la scuturile roșii” („Cântec despre oastea lui Igor”). Multe poezii sunt inspirate din Biblie. Mesajul este un avertisment omenirii: se întoarce Fiara! Numai prin credință, prin rugă, prin jertfă ne mai putem mântui. Scenele biblice apocaliptice relevate, lexicul abundent bisericesc îmbinat cu neologismele din perioada modernă și postmodernă îi conferă și poeziei o alură de modernitate.

Poeta debutantă Alina Necula, prin volumul „Merit eu?!” (Editura Monitorul Oficial, București, 2018), vine să completeze lirica de dragoste feminină de la noi. Întrebarea și mirarea din titlu, ne explică în stilul său deja cunoscut recenzenta, redau perfect, iar reluate în finalul poemului, vin să accentueze starea de consternare a eu-lui liric, căruia nu îi vine să creadă că merită atâta dragoste. Iubirea e reciprocă, firește, cele două chipuri de îndrăgostiți se identifică în versurile poetei, ambii trăind într-un al cincilea anotimp, anotimpul iubirii: „Vreau să mă îmbrățișezi dincolo de cuvinte,/… Vreau să privești dincolo de cuvinte./ …Vreau să-mi vorbești dincolo de cuvinte./ …Vreau să mă iubești dincolo de cuvinte./ Punct” („Dincolo de cuvinte”). Îndorurată de iubire, când aceasta e departe de ea sau nu mai e, poeta o invocă prin intermediul năvalnicului, nestăvilitului dor sau apelează la poezie, care îi va tămădui dorul lipsei, așteptării, îi va fi confident și prieten, și, dacă vreți, iubitul ei. Un debut strălucit în poezie al poetei, își formulează verdictul recenzenta, atribuindu-i calități de sentimentalism lucid, prospețime, sinceritate, simplitate.

O altă debutantă în ale poeziei, hușeanca Dorina Carp Nenici (volumul „Cu timpul de mână”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019), filozofează asupra timpului profan, care „curge, devine și se transformă”, și a timpului sacru, care e static, cosmic și ciclic. Plină de curaj, „cu timpul de mână”, face un periplu prin toate anotimpurile (și hățișurile vieții), dar și prin diversele stări și trăiri, cu adormiri și visări, căderi și treziri, „cu zborul statornic/ al unui pescăruș eșuat”. În toamna vieții, aidoma unei frunze căzătoare, în două cu aceasta, „pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare,/ sub ninsori, amândouă/ ne vom preface … pământ” („Metamorfoză”). Așa e timpul profan: finit, ca și omul în această relativ scurtă și strâmtă „anticameră a vieții”. Iubirea față de familie, semeni, ființa dragă este, la fel, finită; ea devine infinită când îi este adresată lui Dumnezeu. Cu trecerea de la iubirea finită la cea infinită, deduce în mod diogenic recenzenta, ne pregătim pentru a trece  „pragul  timpului profan spre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii”. Trecând prin variile secvențe și manifestări ale timpului profan, cu lumini și umbre, urmăm cu speranță calea spre Seninul Celest.

Poezia Dorinei Carp Nenici „te invită, cititorule, să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie, o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care „impresionează prin simplitatea și prin claritatea mesajului”, iar această invitație rămâne valabilă și pentru comentariul plin de înțelepciune, bine dozat, deosebit de cald și binevoitor al sensibilei recenzente.

Aripi de nisip” este titlul volumului lui Viorel Birtu-Pîrăianu (Editura PIM, Iași, 2016), aflat în atenția ochiului de observator al mișcării literelor românești Vasilica Grigoraș. Cum ne-a obișnuit, autoarea își începe exegeza prin explicarea titlului lucrării. Aripile, care, în mod firesc, ar trebui să fie construite dintr-un material ușor, lunecos, rezistent, neperisabil, ca elemente de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă sau cu turbulențe mai mici sau mai mari, de ce să fie ele de nisip? – se întreabă și ne intrigă și pe noi comentatoarea, după care încearcă să găsească o explicație plauzibilă și credibilă. Aderă la explicația dată de autorul operei înseși, care, în modestia sa exagerată, spune că opera sa, nava poetică gata de zbor, este încă neîmplinită, iar poemele sale, firicele de nisip perisabile, încă nu sunt unite într-o operă de proporții și duritate unanim recunoscute. După care explicație, V. Grigoraș purcede la un periplu prin versurile poetului. Acesta încearcă să iasă din „sălbatica dramă a existenței”, din atmosfera de spital, în care își urma cariera de medic, și să intre în lumea poeziei, unde spera să găsească o minune,  dar nu a găsit decât arghezienile „gunoi și puroi”, „jar, cenușă și scrum”, zbateri și tristeți inutile, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile i se uscaseră în suflet”. Mai există, totuși, poezia, dragostea, lumina, singurele care îi mai insuflă tărie, încredere, speranță: „mă cheamă lumina/ sunt taină și spirit/ cuvântul mi-e zbor/ eu am venit să împletesc fântâni/ aici, în infinit/ să aprind lumini/ vestind cuvântul Lui în zorii zilei noi”. „Cuvântul Lui”, adică al Domnului, în strădaniile de a accede în tăcere „Cerul veșniciei, înmugurind dincolo de trecere”.

Laitmotivul poeziilor lui Viorel Birtu-Pîrăianu din volumul recenzat este tăcerea, care și ea poate provoca durere. Pentru că în tăcere, explică răbdător recenzenta, se amplifică forfota a tot și a toate cele de pe pământ, din apă și din cer, tăcere pe care omul o umple cu meditațiile sale despre trecerea ireversibilă a timpului și a vieții, iar clepsidra măsoară fără milă firele de nisip din interiorul vieții… Este, apreciază judicios comentatoarea versurilor, un liric profund meditativ, un poet al sufletelor bine individualizate, o voce distinctă a liricii actuale, receptiv la problemele existențiale, de o modernitate  indiscutabilă. Poezia sa, un fălfâit viguros și riguros de aripi (fie ele și de nisip, cum spuneam, în modesta autoapreciere a poetului), este țipătul albatrosului deasupra mării învolburate, o boare de vânt adiind printre vămile timpului, e strigătul omului în fața propriului destin – această pe deplin îndreptățită caracterizare a creației poetului ne incită, onorate cititor, să citim până la capăt întreg studiul „Zborul liric al poetului Viorel BirtuPîrăianu”, precum și să căutăm în biblioteci și librării creațiile literare ale poetului plasat cu un curaj nesperat de redutabila noastră exegetă în vecinătatea unor poeți remarcabili ca Nichita Stănescu și Arthur Rimbaud.

Urmează, în sfârșit, două poete, cu un destin în parte asemănător: ambele s-au căsătorit și au plecat pe meleaguri străine: Maria Weishaupt Sarău în Elveția și Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou în Grecia, ducând și purtând cu ele și acel sfâșietor dor mioritic de Țară, de locurile natale, de ființele dragi rămase acolo, (dor) care și-a găsit o mai bună sau mai puțin reușită exprimare în poezie, pe care o practică ambele, dar în măsură inegală ca valoare artistică, am anticipa noi relatarea.

  1. Grigoraș își exprimă extrem de călduros și vibrant emoțiile personale privind versurile Mariei Weishaupt Sarău din volumul „În sălaș de liturghie” (Editura PAX AURA MUNDI, Galați, 2019). Universul poeziei poetei gălățene (dorul de Țară a mutat familia din Elveția pe plai dunărean, iar regretatul soț, care s-a îndrăgostit de România, este îngropat în sol românesc) se reduce, în fond, la meleagul natal, nețărmurita dragoste și sfâșietorul dor mioritic nemărginit față de plai, grai, neam și Țară, principalele etape ale vieții: nașterea, copilăria, adolescența, tinerețea, amurgul (utima lună de toamnă a) vieții, dragostea față de familie, copii, satul în care a văzut lumina zilei și în care a crescut, Dunărea zbuciumată. Poeta creează, prin mijloace modeste, nesofisticate, simple, dar de o sinceritate debordantă, secvențe și tablouri din viața ei nemetonă, plină de împliniri, dar și umbrită de neprevăzute praguri, cumpene. În ceea ce privește dorul  sfâșietor de neam, Țară, limbă, despre care vorbeam mai sus, dragostea față de aceste comori nepieritoare, aceste sentimente și-au găsit o extinsă reflectare în poezia rimată, duioasă și tandră, a poetei. Recenzenta se face a nu le observa, dar, în reluarea frecventă a motivelor dorului și despărțirii, există, pe alocuri, alunecări spre patetism, sentimentalism dulceag, declarativism. Spre onoarea autoarei, nu a căzut întru totul în mreaja lor, le-a salvat, în bună parte, tonul grav, sinceritatea înduioșătoare, apropierea de linia melodică a creației populare orale. Poeta iubește românește, moare de dor românește, jelește românește, plânge românește, cântă românește, speră la mântuire și izbăvire de asemenea românește, am avea de adăugat la reflecțiile recenzentei V. Grigoraș.

Cu părere de rău, nu în aceeași măsură sunt reflectate trăirile similare din poeziile colegei de destin și dor Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou din Grecia, a cărei poezie este mai degrabă o versificație de uz restrâns, limitat la familie, cercul de prieteni familiali, colegii de  serviciu, decât ieșirea la șoseaua largă a poeziei românești actuale. E vorba de volumul „Pe tărâmuri neumblate” (Editura Hoffman, Caracal, 2020), în care, pentru a cunoaște mai bine ce se petrece cu sine și ce este viața în genere, autoarea inițiază o călătorie lirică, punctând, cum ne atrage atenția recenzenta, nu numai nuanțele roz, dar și pe cele cenușii ale vieții. Aceste „nuanțe” sunt redate declarativ, fără a-ți trezi vreun fior emoțional, prin cuvinte și expresii bătătorite, văduvite de culoare poetică, ba încă și stângaci folosite, riscând să devină și chiar devenind, pe ici-pe colo, veritabile platitudini: „Viața-ntreagă ți-e doar o călătorie-n timp…/ Un tren și-un bagaj, cu simțăminte puzderii…// Că nu-i plină viața doar cu cele rele, dar și bune…/ E-atâta de frumoasă… merită să o trăiești…/ Te iartă (?!), fă curaj (?!), răbdare fă (?!) și visele nebune,/ Un soare-ți va luci, razele-o să te-ncunune./ Ți-or lumina călătoria, pretinde ce-ți dorești,/ Învață să ierți și să iubești!” („Călătorie în timp”). Toată călătoria poetei prin viață, toate obstacolele pe care le întâlnește în cale, toate încercările de a se ridica și de a continua drumul, amintirile din viața de familie, visările, tot dorul de Țară, toată dragostea de neam, tot îndemnul poetei la trezirea neamului din somnul cel de moarte, mărețe prin mobilul pentru care sunt rostite și sinceritatea cu care sunt declarate, toate aceste gânduri și simțiri, repetăm, contabilizate conștiincios de recenzentă, chiar dacă gândurile trezite de ele sunt așternute pe hârtie „cu mintea trează și dragoste nețărmurită” și cu o sinceritate dezarmantă, sunt, totuși, niște însăilări de versuri lipsite de expresivitate și emoție poetică, rămân doar afișate, spuse, declarative. Generosul așa-botezatul „continent liric” dorit de recenzentă și nerealizat de versificatoare este presărat doar cu intenții cetățenești și morale dintre cele mai nobile.

Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (II)”

Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (I)

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!

Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.

  1. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

Autoarea lucrării de față nu este un novice în ale scrisului. De vreo douăzeci și ceva de ani paginile revistelor de specialitate, dar și ale presei online din Țară și de peste hotare publică aproape cu regularitate de metronom materiale semnate de profesoara de filozofie de formație și scriitoarea de vocație Vasilica Grigoraș, materiale aparținând unor diverse genuri și specii literare: proză artistică (povestiri pentru copii); eseistică; reflecții și meditații filozofice și de scriitor (despre senectute, relațiile dintre generații, relațiile dintre semeni, virtuțile cetățenești, arta de a trăi frumos, exodul alarmant de mare al românilor peste hotare, pierderea rădăcinilor sau acutizarea sentimentului de dor de Țară, sfâșietorul și polisemanticul dor românesc, racilele societății contemporane etc., etc.); note și impresii de călătorie (pe tărâmuri exotice și prin România pitorească a lui Calistrat Hogaș și Alexandru Vlahuță), înțesate cu micropoeme-intervenții poetice lapidare de sorginte japoneză; convorbiri și interviuri (numai cât face, bunăoară, interviul cu o personalitate multilaterală cum e scriitoarea Daniela Gîfu!); cercetări monografice despre personalități ilustre ale locului (Anghel Rugină, Petre Iosub); prefețe, prezentări de apariții editoriale, adnotări, recenzii, cronici de întâmpinare; relatări ample și detaliate despre evenimente culturale și literare; poezie (pentru copii și adulți, în vers clasic, cu rimă și în vers liber; scriitoarea excelează în micropoeme de factură niponă de formă fixă: tanka, haiku, senryu, gogyohka, haibun, veritabile bijuterii literare traduse și în limba engleză și pentru care a fost distinsă cu mai multe premii de prestigiu). Palmaresul de creație al Vasilicăi Grigoraș îl constituie 20 de volume de autor tipărite (până la ora actuală), prezența în tot atâtea antologii literare, precum și, așa cum menționam mai sus, publicarea în nenumărate reviste literare editate în scris, în cele din spațiul virtual din Țară și din diaspora românească, inclusiv pe paginile de Facebook.

Ceea ce ținem să menționăm de la început și în mod expres este că scriitoarea, fire extrem de emotivă, sensibilă și aspirantă la frumos și sublim, are o atitudine de pioșenie față de cuvântul scris și rostit, îndeosebi față de cel poetic, utilizat măiestrit și la locul potrivit. În calitate de bibliotecară de aproape o viață (numai o perioadă relativ scurtă, după absolvirea Facultății de Filozofie de la Universitatea ieșeană „Al.I. Cuza”, ca profesor școlar, a predat discipline umaniste în învățământul liceal), a trăit și a visat în lumea cărților, a crescut civic, spiritual și emotiv împreună cu personajele și evenimentele ce i s-au perindat prin minte și simțire, s-a înfruptat din cărți copios, devenind, ca ființă plăpândă, bonomă, visătoare ce era și care a rămas așa pentru partea din viață care i-a fost hărăzită de Cel de Sus (n-o cunosc personal: o trădează fața și ochelarii concrescuți din pozele sporadice de pe cărțile proprii!), mai blândă, mai blajină, mai bună la suflet, mai sensibilă, mai candidă, mai elegantă în comportament, mai atentă la propria exprimare, mai pioasă față de măreția cuvântului poetic înălțător, mai delicată față de purtătorii nativi ai unei exprimări frumoase și corecte.

A citit munți de cărți, și nu ca un simplu cititor, ci ca unul select, format, urmărind îndeaproape nu doar subiectul, intriga, coliziunile, evenimentele, descrierile de peisaje și stări ale ființelor pe fundalul lor, acțiunile și comportamentul personajelor, conflictele, relațiile dintre ele, deznodămintele, ci și strălucirile diamantine ale cuvântului artistic, fațetele deschise, dar și ascunse, de descoperit, ale acestuia; a cules din cărțile citite izvoare nesecate de înțelepciune, dar a descoperit și vraja cuvintelor potrivite, jocul de culori și sensuri noi și vii luând naștere din aceste potriviri magice. S-a întâmplat ceea ce urma logic să se întâmple: s-a îndrăgostit de cuvânt, s-a îmbolnăvit de cuvânt! A ajuns singură la înțelegerea atotputerniciei cuvântului: un cuvânt spus la locul sau la nelalocul lui te poate urca, dar și coborî, te poate trezi la viață, dar și, Doamne ferește, ucide. A înțeles, după cum releva și un distins critic literar ce se referea la opera poetică a scriitoarei, că prin cuvinte ne osândim și tot prin ele ne mântuim; că toate, așa cum spune Cartea Cărților, prin cuvânt s-au făcut, pentru că „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”. Scriitoarea noastră, creștin adevărat, și nu bigot sau credincios de spoială, dăltuitoare în granitul cuvintelor, are această credință în măreția cuvântului, precum o are în existența lui Dumnezeu, ale cărui nume și ajutor le invocă și în care face dovadă că se încrede în mai toate scrierile sale.

Nu ne va surprinde, prin urmare, faptul că autoarea, în admirația sa față de cuvânt, până la urmă ajunge să-l îndumnezeiască: „Literele nu numai că sunt de genul feminin,/ dar au o delicatețe intrinsecă,/ o candoare zglobie,/ un șarm cu totul aparte,/ și-l au pe vino-ncoa,/ de aceea treptat ne îndrăgostim de ele/ și le iubim întreaga viață.// Literele ne sunt mamă, fiică, soție…/ toate unite sub oblăduirea cuvântului,/ care ne este Tatăl” (poezia „Împărăția Cuvântului”). Îndrăgostită, cum spuneam, până peste urechi de cuvântul artistic, la un moment dat (încă) tânăra bibliotecară și-a luat inima-n dinți și a început să-i încredințeze unei foi de hârtie imaculate precum propria inocență stările și sentimentele numai de ea trăite care o asaltau și o copleșeau: îndrăgostire, așteptare dătătoare de dulci fiori, dragoste, iubirea față de ființa iubită, de copii, părinți, frați, surori, străbuni, neam, Țară, față de fereastra cu trei mușcate, de grădina cu sonete; puritate, candoare, inocență, visare, zbucium sufletesc, elan tineresc, lumini, speranțe, descoperirea frumuseților lumii… Într-un cuvânt, cuminciorul, aproape neobservabilul șoarece de bibliotecă, devorator de cărți și izvoade, s-a făcut … scriitor!

În toată scriitura Vasilicăi Grigoraș, fie că e vorba de propriile trăiri și contemplări (nu doar filozofice, ci și) artistice ale realității, fie că relatează despre roadele zbuciumului creator ale altor mânuitori de condei, în centrul atenției se află întotdeauna și cu sfințenie forța sugestivă a cuvântului care ne înnobilează în trăirile și făptuirile noastre lumești. Deprinsă în mod organic cu și îmbolnăvită în mod iremediabil de lecturi sistematice în îndelungul periplu de călător prin lumea de basm a cărților, dumneaei citește și astăzi tot ce îi cade în mână: proză, poezie, dramaturgie, eseistică, memorialistică, interviuri, critică literară. Ba, de la un timp, a început să-și dea în vileag și impresiile mai întâi de cititor de rând, ulterior, când a devenit mai stăpână pe pană și pe resursele de analiză, și de critic literar în devenire. Ca și în cadrul lecturilor de texte străine sau al propriilor exersări artistice, nici în activitatea de critic literar, în modestia sa nedeclarată și neafișată, nu aspiră la mărire, slavă, accederea în categoria criticilor cunoscuți prin referirea numai la scriitorii clasici sau contemporani de mărimea întâi. Când simte stringenta necesitate de a împărtăși și altora bucuria întâlnirii cu o lucrare nouă sau cu un autor nou, nu neapărat cunoscut, cel mai des mai puțin cunoscut, uneori chiar debutant în ale scrisului, o face cu lejeritate și generozitate admirabilă, după cum i-i și sufletul: sincer, deschis, bonom, de o larghețe de necuprins.

Deși este printre primii care primește de la autori consacrați sau mai puțin (uneori deloc) cunoscuți, unii la debut editorial, noutățile editoriale cu autografe măgulitoare, ditirambice sau cu subtext, nu cred că rugămințile franci sau voalate ale acestora din urmă ar fi mobilul reacțiilor prompte din partea recenzentei de carte la care ne referim aici (iar dacă ar face-o, cu tot respectul și regretul, ar fi taxată imediat). O face, suntem convinși, dintr-o chemare a sufletului și, anticipând prezentarea concretă, cu mult suflet, binevoitor, fără luări peste picior, invidie, răutate, fără urmă de împăunare, tentație de epatare, paradă de cunoștințe și erudiție, pretenție de omniscient (deși cunoaște multe!), cu atât mai mult fără infatuare și aroganță. Ni se confesa undeva că prima cunoștință cu o carte nouă o face la repeziciune, răsfoind-o pe diagonală. Nu e singura. Așa procedează bibliografii, doctoranzii, oamenii de știință etc., care trebuie să fie la curent cu aparițiile editoriale în domeniu, să citească tone de literatură de specialitate într-un timp destul de limitat. Răsfoiesc tipăritura începând cu consultarea cuprinsului, ca să vadă despre ce e vorba, să și-o noteze și s-o citească, dacă au nevoie de informație, în timpul apropiat ori s-o pună de o parte, pentru a apela la ea când le va fi strict necesară sau vor dispune de timp mai mult. Am deprins meșteșugul de la îndrumătorul tezei de doctorat (1964-1967) de la Sankt-Petersburg, regretatul mare romanist și specialist în lingvistica matematică (inclusiv românist, care ne iubea, cunoștea și ne vorbea limba și avea studii temeinice despre limba română), omul de omenie Raymund Gh. Piotrowski.

Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (I)”

Vasilica GRIGORAȘ: Cu „Insomnia iubirii” spre Eden

De obicei, atunci când am o carte nouă în mână, îmi place să intuiesc ceea ce dorește să spună autorul, prin titlu. La denumirea subtilă, metaforică, precum „Insomnia iubirii” de Florin Gheorghiu, publicată în Iași, la Editura Doxologia, (2020) am zăbovit mai mult, cu speranța să-i dezleg complet misterul, decodificându-l aprioric, pentru a înțelege de îndată cam despre ce poate fi vorba în carte. Am încercat să descâlcesc cumva „firul Ariadnei”, însă în fața acestui titlu original, o figură de stil abil meșteșugită, trebuie să recunosc, că nu am reușit decât să-mi pun o serie de întrebări și să mă hotărăsc de îndată, să încep să citesc această carte.

Constat din primele poeme că este o scriere cu totul deosebită de lirica românească modernă, contemporană. Poetul român, adoptat și trăitor în Grecia, a devenit treptat, prin opera sa, un adevărat „aed”. Aedul are și conotația de scriitor talentat, ceea ce dovedește din plin și Florin Gheorghiu prin scrierea sa, care se apropie de poezia epică, specifică Eladei antice. Astfel, rapsodul român și-a dat mâna cu aedul elen, și împreună cântă iubirea într-un mod aparte, împletind spontaneitatea și imaginația cu „intarsii” estetice din mitologie, istorie, știință și cultură.

Prin intermediul poeziei, autorul dorește să stabilească o relație biunivocă de comunicare eficientă între autor și cititor. Mai întâi, poetul sugerează calea cea mai sigură a receptării corecte a poeziei, de către cititori. Cartea începe cu pledoaria  poetică  pentru cunoașterea semnelor grafice ale alfabetului în care se scrie și se citește poezia, poezia fiind „alintată” de scriitor cu sintagma încântătoare de „muzică a sufletului”: „Muzica sufletului… va fi scrisă cu un nou alfabet, numai al acestui poet?// …Poate pentru a scrie minunata  poezie-simfonie,/ Sufletul și inima trebuie să fie și cuib de armonie/ Și stup de cântece, de iubire, de dor și omenie,/ Iar cititorii ar trebui să dorească și să știe,/ Să asculte melodiile scrise cu alfabetul pentru poezie,/ Acest alfabet nou, cu sunetele ciripite din inimile poeților,/ Ca înviate din cutiile de rezonanță ale viorilor,/ Corăbiile cu aer ale cântecelor, din cuibul și stupul inimilor,/ Care plutesc versurile pe aer ca trilurile privighetorilor/ Și ancorează muzica la limanul sufletelor cititorilor!” Astfel, cititorii se pot bucura din plin, de dulceața mierii stărilor și emoțiilor transmise prin vers: „În inima cititorilor, o inimă ca un cuib și stup primitor,/ Unde melodiile din sufletul și inima poeților/ Să fie aduse ca de zborul neobosit al albinelor,/ Ancorând ușor în inima lor ca în portul cel mai primitor?” (Alfabetul poetic)

Odată învățat alfabetul, autorul ne introduce în „Universul cuvintelor”. Cuvântul Începutul Începutului,/ Izvorul cel dintâi al Luminii Soarelui,/ Al Existenței și al Universului,/ Creatorul din iubire al omului și al cuvântului lui!” Cuvântul este Dumnezeu Însuși. Demiurgul universului și al tuturor viețuitoarelor pământului, inclusiv al omului, Ființa Supremă Lumină în lumină și Iubire în iubire: „De aceea trebuie să-L adorăm,/ De aceea trebuie să-L respectăm,/ Așa cum ar trebui și trebuie să respectăm,/ Aerul, Apa, Focul și Pământul iubit,/ Să adorăm și Universul Cuvintelor mereu îmbogățit,/ Ivit din Cuvântul Lumină, Cuvântul Absolut,/ Ce cuprinde Tot Universul până la nesfârșit…” (Universul cuvintelor)

Poetica lui Florin Gheorghiu este de sorginte filosofică. În concepția despre lume și viață a filozofiului grec presocratic Empedocle (490 î.Hr. – 430 î.Hr), aerul, apa, focul și pământul sunt considerate elementele fundamentale din care este creată lumea, concepție preluată și de alți filozofi pre și postsocratici eleni, precum și de unii filosofi din Occident. În acest spirit, autorul încearcă să înțeleagă lumea naturală, pragmatică, dar și pe cea transcedentală, metafizică, să explice ființarea, dar și evoluția acesteia, adică trecerea dintr-o stare în alta, punându-și numeroase întrebări despre Cer și Pământ, viață și moarte, început și sfârșit, aer, apă, foc și pământ, virtute și păcat, iubire și ură, prietenie, pace și război, libertate și opresiune, trup și suflet, moarte și nemurire…

Aerul este considerat elementul fundamental, primul activat, necesitatea sine-qua-non pentru existența vieții aerobe. Aflat între Cer și Pământ este prielnic și luminii, sunetului și zborului; este și simbolul spiritualizării și îndumnezeirii prin înălțare și pătrundere în realități cosmice superioare, înalte. În viziunea autorului, aerul îl însoțește în mod continuu pe om în viața terestră și extraterestră. Primul contact al omului cu aerul are loc încă de la naștere, sub forma unui sărut vital, întrucât aerul oferă oxigenul absolut necesar ființelor nou născute: „Aerul inspirat cu nesaț de prunc la începutul vieții,/ Când un suflet nou ia startul în ștafeta continuității,/ Oxigenul dăruit celulelor ca supt din sânul verdeții/ Nu este și primul sărut salvator al aerului dat vieții/ Și prima alăptare cu oxigen care-i făcută existenței,/ Ca din sânii și gurile cu aer din verdele respirației?” (Aerul și sărutul) Deci, aerul este esențial pentru om, este primul constituent care ne asigură existența, oferă oxigenul pe care îl inspirăm, dar este și hrana necesară în fiecare clipă pentru trup (ca o alăptare, pentru suraviețuire); omul fiind și trup și suflet, poetul consideră că aerul asigură și hrana spirituală a sufletului. „Primul sărut dat respirației e și o primă alăptare/ Din iubire sacră din cer, luminoasă ca o fulgerare,/ Care hrănește existențele până la ultima suflare!” (Alăptarea aerului) Considerând că omul este fragil, perisabil, doar o frunză în vânt, care căutând lumina tinde spre nemurire, induce cititorilor ideea, că în viața pământeană efemeră este imperios necesar să se pregătească pentru viața de apoi, pentru a respira în lumina vie din veșnicie, oxigenul din verdele etern („din sânii și gurile cu aer  din verdele respirației”), adică din verdele absolut viu și etern al Grădinii Paradisului.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu „Insomnia iubirii” spre Eden”

Vasilica Grigoraș: Gânduri bune pentru anul care vine

   

        În opinia lui Mircea Eliade forța și prestigiul unei națiuni nu își are obârșia în altă parte decât în cultură: „cultura este singurul mijloc de afirmare în fața lumii de azi și în fața istoriei de mâine”. A impune destinul prin cultură pentru a-ți salva perspectiva istorică este o cale profund umanistă.

          Izvorul culturii nu țâșnește în viața omenirii și nici a individului mereu cu aceeași vigoare, dar el nu seacă niciodată. În pragul NOULUI AN, 2021 să ne propunem să sporim moștenirea culturală a neamului românesc, să fim pârghia care acționează asupra ei cu o forță activă și autentică. În creațiile noastre să ne raportăm cu respect și iubire la generațiile anterioare, la ceea ce este peren, reprezentativ și vrednic pentru viitorime. Suntem binecuvântați să avem strălucite repere culturale, astfel ne putem construi/reconstrui în cunoștință de cauză. Să ne străduim să fim proptelele potrivite pentru cultura actuală astfel încât roadele sale bogate să hrănească în continuare alte spirite înalte și creative.     Renașterea în timp a interesului pentru creație, dar și pentru promovarea și diseminarea frumosului și autenticului valorilor culturale este un ideal de umanitate, de dăruire, de iubire… pentru semenii noștri. Crearea de opere valoroase, organizarea unor evenimente culturale, literare și jurnalistice, omagierea valorilor locale, naționale și universale trebuie să ocupe un loc central în viața noastră. După harul, talentul, inteligența și inscusința lor, slujitorii condeiului sunt participanți de facto la dezvoltarea culturii, literaturii, publicisticii. Ceea ce realizăm și oferim cu generozitate acum poate fi un model demn de urmat de generațiile Continue reading „Vasilica Grigoraș: Gânduri bune pentru anul care vine”

Mariana GURZA: Proză spuzită de lumina lirismului

       Începând cu titlu și coperta, volumul care poartă semnătura Vasilicăi Grigoraş ,,Simple Adorații: Impresii de călătorii; Haibun-uri”, Editura PIM, Iași, 2020  invită cititorul la un popas agreabil spre lectură, îl captivează de la primele pagini și-l îmbie să tot zăbovească răsfoind pagină cu pagină. Acest lucru ni-l confirmă și poeta, scriitoarea, eseista Florica Pățan: „Citind cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile din lecturile lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi, rezultatul fiind pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe noi integrate în sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de suflet, cu viziuni largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri, monumente, ca și cum mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar autoarea ne conduce vizual, cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei, reconstituind, retrăind, continuând într-un fel călătoriile”.

        Cartea de adnotări despre călătorii în timp și în spațiu este o mărturisire a autoarei, venită din ,,tolba inimii”, cu acea gingășie lirică, ca și cum însuși un trimis celest îi îmbracă în haină de sărbătoare cuvântul, ce ne poartă spre anii inocenței, ai mirosului de ,,mamă”, ai dorului de Dumnezeu.

       Proza volumului este ,,presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun”. Astfel descrierile de călătorie spuzite, pigmentate cu fragmente, ipostaze poetice dau plusvaloare volumului și îl fac mai captivant.

        Prefațată de trei personalități literare, Florica Pățan, Pr. Marcel Miron și Georgeta Petre, cu o rigurozitate de apreciat, volumul se bucură de o reală încărcătură emoțională a lectorului. „Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.” (Ana Urma)

       Vasilica Grigoraș, o scriitoare complexă, abordează diferite genuri și specii literare, ceea ce o situează printre penele ascuțite ale vremii.

       Revenind la volum, autoarea iubitoare de călătorii, mai ales a pelerinajelor, ne-a împărtășit stările și sfințenia locurilor. ,,O călătorie este întotdeauna un album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă”.

       Amintiri ce se revarsă tumultos peste ani și ani: ,,val de amintiri –/ foşnetul proaspăt de vânt/ zburdând pe alei. Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Imagini ale unor frânturi de viaţă, amintiri, încă foarte vii de când am început să deschid ochii spre lume şi să cunosc familia, oamenii și satul în care creşteam. Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului roditor, MAMA”.

Continue reading „Mariana GURZA: Proză spuzită de lumina lirismului”

Vasilica Grigoraș: Lecții de viață spre atingerea fericirii

Fericirea este starea de a fi activ.” (Aristotel)

Poeta Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, născută în România și plecată prin căsătorie cu colegul ei de facultate în Grecia, mărturisește: „Poezia m-a ajutat să mă cunosc, să mă autodefinesc ca OM”. Omul Nora Rotaru a fost hărăzit de bunul Dumnezeu cu daruri de excepție. Dintr-un eseu aflăm că, în cazul său: „Taina scrisului e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind colori, din cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie și muzică.” Astfel cu pana și pensonul minții și inimii scrie pictând și pictează scriind în armonii de simfonie.

Descoperind această manieră de autocunoaștere prin introspecție lirică debutează în anul 2015 cu volumul „La răscuce de lumi”, succedat de: „Apostol fără nume” și „La granița-ntre vise” (2017);   „Pe urmele pașilor pierduți” și „Ut pictura poesis” (2018); apoi „Spre zarea celor ce nu cuvântă” și „Pe tărâmuri neumblate” (2020). Mă voi opri pentru a face câteva considerații asupra volumului „Pe tărâmuri neumblate”, Caracal, Editura Hoffman. Prin căutarea de sine, interogare și descifrare a eului interior și proiectarea îndreptării și evoluției omului, putem aprecia că este o carte în versuri de dezvoltare personală.

În urma unei analize minuțioase a unor trăiri personale, autoarea  conștientizează că ceva din comportamentul său față de ceea ce ne înconjoară este îngrijorător și cu o sinceritate debordantă mărturisește: „Agale-mi târăsc picioarele-mi șchioape,/ În urmă lăsând lumânările-mi stinse…/ Doar ochii mi-ascund sub grelele ploape, / Priviri de arunc împrejur sunt mioape,/ Pe calea mea bâjbâi, cât flăcări-s aprinse!” (Pe calea vieții mele…) În atare situație, inițiază o călătorie lirică, în care, cu atenție sporită încearcă să înțeleagă ce este viața și, asemenea unei școlărițe silitoare punctează nuanțele roz, dar și pe cele cenușii „Viața-ntreagă ți-e doar ca o călătorie-n timp…/ Un tren și-un bagaj, cu simțăminte puzderii…// Că nu-i plină viața doar cu rele, dar și bune…/ E-atâta de frumoasă… merită să o trăiești…/ Te iartă, fă curaj, răbdare fă și visele nebune,/ Un soare-ți va luci, razele-o să te-ncunune,/ Ți-or lumina călătoria, pretinde ce-ți dorești,/ Învață să ierți și să iubești!”  (Călătorie în timp…)

Asemenea multora dintre noi, poeta consideră viața un joc. Într-un joc poți câștiga sau poți pierde. Pentru a obține o victorie, cu siguranță este nevoie de o pregătire temeinică, de un antrenament bine organizat dar, cu toate acestea sunt tot felul de faze (momente, etape) de parcurs, unele bune, altele mai puțin bune, sau chiar rele. În acest caz se impune o reevaluare a situației și sporirea efortului. Depășind greutățile inerente de moment, putem fi victorioși, însă din motive greu de înțeles, putem fi și pierdanți, context care poate duce la descurajare: „Ce-i viața asta… când dulce, când amară…/ Unii au preaslăvit-o-n vers și-n cânt…/ Alții, în deznădejdi o blestemară,/ Că strâmbă le-a fost calea ce urmară,/ Destinul primit i-a doborât și frânt,/ Ca trunchiuri la pământ…” (Viața-i un joc…) Atunci când suntem îngenuncheați, scormonim și căutăm modalități de a ne ridica, de a ieși la liman și a ne continua drumul: „Și-apoi, de vom răzbi, să ridicăm spre cer privirea,/ Lăsând în urmă-ne furtuni ce-au-mpovărat trecutul…/ La Zei cerând Harul lor sfânt, sub aripă ocrotitoare,/ Primăveri să mai simțim, soarelui prinzând lucirea,/ Trăind un pumn de viață, cât ni-i dat, nu nemurirea,/ Că mai mult, nu știu cât vom plăti tributul,/ De-a descoperi necunoscutul…” (Pentru un pumn de viață…) Poeta ne deconspiră calea de a depăși obstacolele; aceasta nu este alta decît aceea de-a inspira în plămânii bolnavi de lipsă de cuviință, de dorința de îmbogățire, de bezna multor apucături aflate la limita/marginea umanului și omeniei, un strop din oxigenul și energia universului: „Tot mai departe fug ocolind strada Violenței…/ Nu-mi place, la colț pândește-o mogâldeață,/ Mi-e teamă și cobor pe-o alta, a Prudenței…/ Ajungând la urma toată în Piața Existenței,/ M-așez pe-o bancă lăsând mintea răzleață/ Să viseze… un infinit de viață…”(Un infinit de viață…) Astfel răsare un grăunteb de speranță, fie și firavă, însă, udând-o cu apă vie (lacrimi pioase) crește și se înmulțește, apoi apar năzuințele. „Speranța e îngerul care zboară mereu în preajma voastră.” (Hrisostom Filipescu)

A visa la o viață infinită înseamnă a înțelege că infinitul nu este altceva decât viața întru veșnicie, trecerea din viața pământeană în eternitate și despărțirea fizică irevocabilă de cei dragi. Autoarea, cu mintea trează și dragoste nețărmurită așterne pe hârtie gânduri către cele mai apropiate și dragi ființe:  „Copii, azi vă trimit, poate-o ultimă scrisoare…/ De timpul vostru prețios, nu voi să fac risipă…/ Povara mi-este grea, bătrânețea-i închisoare/ Și, nu știu de-avea-voi și mâine-o zi cu soare/ Sau, poate negrul, cu fâlfâiri de-aripă,/ Sufletul o să mi-l fure și ultima mea clipă…” (O ultimă scrisoare…)

Dar până la actul final al vieții, ne plimbăm asemenea poetei „Prin stinsele apusuri…”, apoi „Pe strada tăcerii…”, participând de multe ori la „Tragicomedie…”, unde, unii putem spune „Mult am plâns…” de parcă „Se scurg norii în țărână…”, „Cătând fărâmă de lumină…” și  ajungând la concluzia că:  „Am atâtea de-nvățat… temerile să-mi pot învinge”// Să învăț setea s-astâmpăr, dacă buzele mi-s arse// De la păsări să învăț, cum spre naltul cer se-avântă,/ Sentimentul libertății”/ Să îndur tăcerea scoicii, ce se-nchide-n carapace…/ Să mă spăl de deznădejde-n ape repezi și de ploaie”  (Mai am de învățat…) Pe lângă acestea, mai sunt multe de înțeles, multe de îndreptat cu neostenită stăruință, cu chibzuință neîntreruptă pentru a depăși  momente de „Deznădejde…”, „Clipe de melancolie…”, ceasuri de „Iluzii și confuzii…”, dar greu de strunit sunt și stările de „Extaz…” necumpănit.

Continue reading „Vasilica Grigoraș: Lecții de viață spre atingerea fericirii”

Georgeta PETRE: Simple Adorații – un crescendo confesiv

Noul volum de proză al Vasilicăi Grigoraş este promiţător pentru o lectură interesantă încă din titlu. Este un titlu transparent şi explicit  „Simple Adorații…”, percutant însă şi provocator, gândind la posibilele situații, împrejurări, motive, obiecte în sensul foarte general, ca elemente exterioare eului, fiinţei, declanşatoare ale acestor stări complexe de simţiri sublime, gândind şi la factorii subiectivi, la determinările personale, specifice  ale acestor nobile sentimente.

Descoperim treptat şi într-un crescendo confesiv, original construit din secvenţe biografice marcante şi inserturi lirice de factură specială care sunt aceste „adoraţii”: MAMA, NEAMUL – ŢARA şi CREDINŢA. La prima vedere, nu este  ceva neaşteptat şi surprinzător, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare om, indiferent de perioadele istorice, de spaţiile geografice, simte şi îşi asumă conştient aceste  stări sufleteşti de veneraţie. Covârşitor, ele se nasc, se percep şi se dezvoltă natural în sinele fiecăruia dintre noi, rămânând în stare latentă. Uneori se şi afirmă şi se împărtăşesc în mediul restrâns, anonim sau în momente istorice de grele încercări, ele se activează şi se dovedesc concret şi extrem prin sacrificiu,  în fapte de eroism sau de martiraj.

În artă şi literatură se cunosc creaţii  antologice, ilustrative, de înaltă altitudine spirituală şi artistică pentru aceste teme.

Autoarea acestui volum, cu modestie şi smerenie îşi numeşte volumul „Simple Adoraţii. Impresii din călătorii. Haibun-uri”, ştiind că oferă o perspectivă personală,  de om obişnuit asupra acestor subiecte, iar acestea se relevă, se completează și se cultivă printr-o incursiune, o călătorie în trecut şi prezent, deopotrivă în timp şi spaţiu. Lectura capitolelor ne dezvăluie gradat cadrul natural al copilăriei, contextul familial, apoi cel social, istoric al maturităţii, prefigurarea şi sedimentarea acestor sentimente din fapte simple de viaţă, din educaţia şi modelul de viaţă al mamei şi al micii comunităţi a satului românesc în ani grei, cu constrângeri de tot felul. Se conturează cu dragoste, admiraţie şi recunoştinţă chipul MAMEI,  aproape o icoană, un prototip al mamei truditoare, grave şi smerite în faţa încercărilor vieţii, cu credinţă în Dumnezeu, înţelepte,  blânde, ocrotitoare şi îndrumătoare în viaţă.

Paralel cu chipul mamei, se alcătuieşte tabloul SATULUI românesc, cu imaginile specifice ale anotimpurilor în derularea lor ciclică, cu  muncile repetitive ale câmpului, cu tradiţiile sărbătorilor religioase atât de așteptate.

Satul are legile lui de secole și copilul este integrat în ritmul vieţii de familie și al comunităţii prin fapte şi sfaturi înţelepte, prin deprinderi şi munci potrivite cu vârsta lui, prin atitudini şi comportament de respect şi bun simţ în relaţiile cu membrii familiei, cu vecinii şi cu străinii, de respectare a tradiţiilor şi sărbătorilor creştine, de cunoaştere şi practicare a cultului creştin ortodox. Astfel se naşte firesc iubirea de familie, de ţinutul natal, de neam şi de credinţă în Dumnezeu. Cu această încărcătură sufletească de deprinderi şi sentimente pleacă adolescentul  sătean spre şcoli înalte.

Sunt pagini pline de sensibilitate, scrise cu căldură şi nostalgie care impresionează profund, fiecare dintre noi se poate regăsi în secvenţele de viaţă de la ţară în toate anotimpurile sau cel puţin din vacanţele la bunici, în evocările sărbătorilor tradiţionale.

Meritul autoarei în această primă parte a volumului este acela de asumare şi de împărtăşire a acestor „adoraţii” ca un crez personal de formare,  devenire şi de drum în viaţă. După opinia mea, cu adaptările moderne necesare, ar putea deveni un model de educaţie morală, un cod de conduită verificat de generaţii întregi.

Continue reading „Georgeta PETRE: Simple Adorații – un crescendo confesiv”

Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC

Nu te opri, du-ți până la capăt fapta
și îndeplinește-ți rolul de om ales!” (Seneca)

23 noiembrie, soarele tomnatic zâmbește ghiduș, clipind discret din spatele unui norișor, iar pe pământul moldav care se întinde până departe spre orizont se naște scriitorul, jurnalistul și cineastul Ben Todică. (Iezer, com. Puiești, jud. Vaslui). Și-a petrecut primii ani ai vieții pe aceste minunate mealeaguri, apoi destinul i-a purtat pașii împreună cu familia în Banat, la minele de uraniu de la Ciudanovița. De aici are cele mai multe amintiri, pe care le-a aranjat cu meticulozitate în suflet și le poartă cu sine.

De-a lungul veacurilor, oamenii și-au dorit libertatea pentru că atunci când aceasta este îngrădită apare UMILINŢA și dorința de evadare:

„Tumult de gânduri
luate de briză,
evantai
în zăduful
umilinței”.

În atare situație s-a aflat în tinerețe și românul Ben Todică. Nemaisimțindu-și pământul sub picioare în propria țară, crezând cu tărie că va reuși, ia drumul pribegiei spre Australia și se postează voluntar „Între două lumi”, stare greu de gestionat, iar consemnările din această perioadă au dat naștere mai târziu (2009, 2012) primei sale cărți, cu același titlu.

În dorința de a înfrăți în sufletul său cele două lumi și a se împărtăși cu buna creștere și credință românească din potirul exilului, depune eforturi incomensurabile de a se adapta, acomoda noului stil de viață, situându-se astfel, „În două lumi” (titlul celui de-al doilea volum din creația sa literară, 2011, 2012).

Ben Todică și-a asumat consecințele libertății și acțiunilor proprii, conștient fiind că soluția fiecărei probleme se află în interiorul său. Chiar și așa, uneori a avut parte de surprize neplăcute, situații dezagreabile, șimțindu-se ca într-un DEŞERT, într-un nor dens de nisip învolburat de vânt:

„În deşertul întins
doar nisipuri mişcătoare.
În pustiul din noi
gândurile răzleţe
caută lumina.”

Pe firul întins al timpului are loc o îngemănare a anotimpurilor și a punctelor cardinale, cu tot noianul de trăsături și amprente specifice. Vitregiile dilată timpul sporind durerea și suferința. De nicăieri NICIO EMPATIE :

„Vântul tăios
cocoţat pieziş
pe povârnişul muntelui
impasibil
la scrâşnetul copacilor”.

Împăcarea trecutului cu prezentul sporește șansa împăcării ființei vechi cu noua ființă, mai înțeleaptă și conformă cu timpul și locul prezentului. Ben Todică este mai mult decât putem surprinde la prima vedere. În jurul lui licărește un tezaur de artizanat românesc și fărâme de lume exotică australiană. Împletirea celor două firi, una străveche și cealaltă modernă, una eminamente românească și una australiană asimilată, îl plasează pe o traiectorie între moștenit și adaptat. Pe baza reflexului înăscut și a celui dobândit planează într-o realitate, cumva sub semnul dualității, însă treptat concentrată într-un tot unitar. De ce? Pentru că în tot ceea ce simte și în modul în care acționează se bucură de autonomie și moderație în stabilirea propriilor repere. Veghează asupra trecutului cu admirație și gratitudine, iar asupra viitorului cu temere și îngrijorare. Între aceste două felii de timp, trăiește conștient și realist prezentul. Prin ceea ce scrie, spune și face încearcă să protejeze „copiii de balauri”, personaje dintr-o poveste adevărată pe care o trăim azi, pentru că în opinia domniei sale, toate poveștile ar trebui să aibă final fericit și GÂNDUL BUN să fie cu noi toți:

„În arşiţa inimii
copleşită de neuitare
brodează amintiri
cu pana ascuţită
a gândului bun”.

Neobosit călător pe drumurile vieții, iscoditor de adevăruri indubitabile ori tainice, cutreieră de ani și ani prin mirifica lume a copilăriei pur românești. Clipe acoperite de neuitare, pasiunile din copilărie și adolescență sunt nave spre cosmosul, universul său artistic, literar și spiritual. Dintotdeauna are aspirații și proiecții ale lucrului bine făcut; nu i-au lipsit niciodată VISURI AIEVEA pentru că a știut a spune:

„Zorilor, dând
lumină viselor
amurgul
ne colorează
împlinirile”.

Continue reading „Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC”

Vasilica GRIGORAȘ: Păsările speranței

Păsările speranței

 

Veniți păsări ale speranței,
construiți cuiburi de gânduri armonice
în copacul lui Van Gogh
să-mi recunosc portretul
neliniștii fără anotimp.

 

Veniți păsări ale speranței,
întindeți aripile trilului troienit
de proaspete flori de cireș,
miruiți în acorduri cerești fruntea încruntată
și-adânc brăzdată de crengi uscate
spre împrospătarea humei din mine.

 

Veniți păsări ale speranței,
rodiți arborii cuvântului,
ridicați ramurile înfrunzite albastru
spre cerul spuzit cu stele pitice
pentru a inspira poeme multicorde
cu gust de cântec vertical.

 

Veniți păsări ale speranței,
însămânțați pecetea iubirii cristaline,
împlinirea dorului de murmurul litaniei,
dezveliți taina zborului arborescent
pentru a reveni la izvorul creației,
spre cumințenie, cumpătare și dulce pocăință.

———————————–

Vasilica GRIGORAȘ

(imagine internet)

Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire

Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii.

Are să-ți fie și mai dor.” (Tudor Mușatescu)

 

Nu știu dacă există cineva pe pământ căruia să nu-i fie DOR de cineva, de ceva. Să nu-și dorească să reîntâlnească/regăsească o ființă dragă, să petreacă timp de calitate împreună și să se bucure de lucruri/experiențe frumoase. Pentru acest lucru suntem dispuși să străbatem distanțe și să afectăm timp, să acționăm într-un anumit mod pentru a ne potoli dorul. Însă, ne întrebăm, ce putem/ce ar trebui să facem atunci când subiectul dorului intră în categoria pierderi irecuperabile. Dispariția unor ființe dragi, a unor persoane din familie chemate de Domnul pentru a se odihni printre stele este ordinea firească a ființării omului. În acest chip, „însăși moartea ne-a făcut nemuritori”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne face nemuritori, în primul rând întru înviere, apoi ne face nemuritori în sufletul celor dragi prin dorul pe care îl poartă. Ne tulburăm, ne mâhnim, ne întristăm, trăim povești cu o bogată încărcătură emoțională, dorind să facem ceea ce se cuvine pentru persoana respectivă în funcție de trăirile noastre, dar și de potențialul de care dispunem pentru că: „De uitat, nu putem chiar dacă am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre.” (Antonie Plămădeală)

În acest sens, admirabilă este inițiativa poetei, scriitoarei, eseistei Mariana Gurza și a soțului său, ing. Vasile Gurza de a dedica o carte părinților lor, intitulată deosebit de inspirat „Icoane vii”, publicată la Roman, Editura Mușatinia, 2020, grafică copertă maestrul Iurie Braşoveanu, ceea ce confirmă ideea conform căreia: „Cărțile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferințele neamului omenesc.” (Bernardin de Saint-Pierre).

Cartea are dedicația: „Cu drag și pioasă amintire, părinților noștri, Viorica, Ioan – Florica, Valentin.” Conținutul cărții este precedat de poemul „Mama mea…”, de Doina RIZAC – Dumbrăvița (sora Marianei) și de un Argument al autoarei.

Pentru împlinirea acestei dorințe, Mariana a ales să se exprime prin cele mai sensibile specii literare – poezia și eseul – care transmit, rezonează și emoționează.

„Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor.”, ne spune autoarea, care în paginile cărții dăltuiește imagini vii despre locurile minunate și persoanele dragi din familie care au plecat dincolo de zare, înflorindu-i DORUL și AMINTIRILE. Un măiestrit tablou de familie ne emoționează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat/ coasa pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil/ născut în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-o ca pe/ pruncul părăsit.” „Vremuri crude”

Dialogul autoarei cu părinții este mișcător. „Îndrăznesc să te deranjez din acea lume necunoscută mie, pentru a-ţi transmite dorul meu.” (Scrisoare către tata); „Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor şi/ Doamne, grea este despărţirea// şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,/ să fiu cu inima-mpăcată/ că te-odihneşti printre cei drepţi.” (Tată, mi-e dor de tine) Pentru Mariana Gurza, „Puterea rugăciunii este extraordinară!”: „Te rog mamă, iartă-mi durerea/ Te strig, te chem, mă arde tăcerea…// Te vom purta în rugă sfântă/ Mama mea,  cea blândă…” (Rugă) „Un șir de mătănii,/ Unduit lângă candela ce arde/ Îmi duce ruga/ Spre tine, MAMĂ!/ Lacrima prinsă-n șirag/ Mai poartă și acum/ Mirosul tău de bucovineancă,/ De viorea,/ De iubire./ Acum, îmbrăcată în lumină/ Îmi zâmbești din înalturi…” (Un șir de mătănii…)39

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire”