Prea târziu, Mamă!
Creştem şi tot puii mamei suntem,
greşim dar în ochii ei n-avem nicio vină
şi avem toate drepturile din lume,
îi ascundem multe, dar ea simte starea noastră,
putem să avem toate bogăţiile pământului
ea tot vrea să ne mai dăruiască,
putem să ştim câte-n lună şi-n stele
ea tot ne mai dă un sfat,
nu e nevoie să ne străduim să ne iubească
ea ne iubeşte implicit, necondiţionat, fără limite.
Iar noi nu observăm
când îi răsar firele albe,
pentru noi este mereu tânără,
nu vedem când puterile-i scad,
noi o ştim întotdeauna puternică
pentru că ea face ce-i cerem
şi multe în plus,
nu ne oprim să-i ştergem lacrimile,
care-i inundă ochii uneori,
nu-i cunoaştem dorinţele, temerile, durerile,
ale noastre sunt mai importante.
La un moment dat îi auzim
ultimul strigăt, ultimul geamăt,
ultimul suspin înainte de a pleca.
Ne trezim dintr-un somn prelung
împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,
conştientizând că suntem eroii negativi
dintr-o poveste pe care doar EA
a făcut-o cea mai frumoasă.
Înţelegem prea târziu
că toate rătăcirile de moment,
ezitările de circumstanţă,
amânările fără motiv
ne-au împiedicat să-i spunem
simplu şi la timp:
MAMĂ, te iubesc.
Te rog, iartă-mă!
—————————–
Vasilica GRIGORAȘ
Martie 2018
